| Editura Global Info / Literatură |
Mihail Kogalniceanu
Ştefan cel Mare arhitect
Ştefan cel Mare, eroul Moldaviei, când vroia să răsplătească pe vitejii tovarăşi ai strălucitelor sale biruinţe, dăruindu-le moşii, el nu-şi bătea capul să le măsoare cu odgonul numărul fălcilor şi al stânjinilor, ci, nou inginer, se suia pe un deal şi de acolo le hărăzea cât vedea cu ochii, însemnându-le de hotar zările şi râurile. Precum era curios inginer, el nu era mai puţin curios şi arhitect.
La anul 1466, el hotărâse să ridice mănăstirea Putna, în aducere aminte a două campanii slăvite ce făcuse în Ardeal şi în Bugeag, pe care-l smulsese din mâinile turcilor; această mănăstire fu asemene menită să slujească de lăcaş rămăşiţelor muritoare ale eroului. Când, dar, veni vremea ca să se aleagă locul unde era să se înalţe această frumoasă zidire, Ştefan cel Mare se sui pe vârful unui munte ce este lângă mănăstire, împreună cu doi copii din casă şi cu vătavul lor, poruncindu-le să tragă fieştecare din arc. Săgeata celui întâi slujitor ajunse într-un deluşel ce se cheamă până astăzi Sion şi este lângă mănăstire. Acolo, după porunca domnului, se făcu o bisericuţă de lemn, care, risipindu-se, în locul ei se aşeză un stâlp de piatră spre aducere aminte. Săgeata al doelui copil din casă căzând într-o întindere mai dreaptă, la locul acela tocmai se ridică clopotniţa cea mare, în care până astăzi sunt cinci clopote din deosebite timpuri. Pe urmă, a luat şi vătavul arma, şi acolo unde i-a lovit aruncătura se aşeză poarta mănăstirii. În sfârşit, a tras şi Ştefan cel Mare cu arcul şi "unde i-a ajuns segeata, acolo a făcut pristolul în altar, şi este mult loc de unde au tras până în mănăstire", zice hatmanul Ioan Neculce, care ne povesteşte această anecdotă despre eroul pe care moldovenii nu-l plâng încă îndestul.
Ştefan cel Mare vroia să împodobească cât se putea mai mult această mănăstire, în care, cum am zis, vroia să fie îngropat. Spre aceasta, el întrebuinţă o mare parte din bogăţiile ce câştigase de la duşmanii, iar nu de la locuitorii ţării sale. "Pre dinnuntrul şi pe din afară aurul era mai mult decât zugrăveala", ne spune acelaşi hronicar. Biserica era acoperită cu plumb. Policandrul, hora, sfeşnicele cele mari şi cele mici erau de argint. Unul însă din numeroşii domni răpitori ce urmară bunului Ştefan — Despot Heraclidul — le luă şi făcu din ele bani, iar la mănăstire trimise altele de spijă sau bronz, pe care le văzu şi Neculce. Însă şi aceste se pierdură cu vreme, pentru că la anul 1760, crăpând clopotul cel mare, numit Buga, făcut de Ştefan la 1484, mitropolitul Iacob Putneanul puse de-l vărsă a doua oară şi atunce se stricară şi sfeşnicele şi celelalte lucruri de spijă, spre a face clopotul mai mare1.
Spre vecinică aducere-aminte, Ştefan lăsă în mănăstire arcul care-i slujise de plan, împreună cu un pahar de iaspis din care domnul obicinuia să beie apă în vremea războaielor.
Acel arc, care, zice Neculce, se trăgea cu vârtej şi prin urmare era o arquebuse, cum o numesc franţujii, se păstră în visteria mănăstirii până în vremile lui Constantin Cantemir v.v., tatăl domnului Dimitrie Cantemir, care hainându-se, cum se zicea pe atunce, au pribegit în Rusia, la anul 1711, şi prin fapta sa au pricinuit întemeierea fanarioţilor pe tronul Moldaviei. Subt domnia bătrânului Cantemir, când Poarta era în necontenite duşmănii cu leşii, provăţuiţi la biruinţă de viteazul Sobieţki, o bandă de volintiri, ce se numea atunce joimiri, alcătuiţi de cazaci, leşi şi moldoveni şi înrolaţi mai mult pentru prăzi decât pentru războaie, veniră să înconjure mănăstirea Putnei, traşi de vestea bogăţiilor închise în ea. Aceste, în adevăr, se aflau într-un turn tare din zid, pe care călugării nevoind a-l da de bunăvoie, joimirii, spre a-i sili la aceasta, puseră foc mănăstirii. Egumenul, văzând biserica în primejdie, le deschise uşile turnului, cu condiţie că vor stinge focul. "Atunce îndată, zice Neculce, având puşce de apă2, acei cazaci, leşi şi moldoveni au stins focul. Deci atunce au jăcuit tot din turnul ce au fost a boierii şi neguţătorii; iar din a mănăstirii nu au luat nimică, fără numai arcul lui Ştefan vodă". Acei joimiri prin aceasta n-au făcut nimic mai mult decât ce a făcut şi Napoleon cu spada lui Frederic cel Mare.
Paharul lui Ştefan a avut un sfârşit mai prozaic. Călugării, singurii carii, spre lauda lor, au fost şi sunt încă păstrătorii puţinelor monumente, odoare şi documente ce ne-au ramas de la vechii noştri voievozi, isprăviseră a păstra acest vas preţios până la a treia domnie a lui Mihai Racoviţă v. v. (1716 — 1727)3. Atunce însă un egumen nebun, anume Mihail Chisăliţă, "scoţându-l din turn, adauge Neculce în limba sa cea pitorească, vrând să se fălească, a băut la masă cu acel pahar al lui Ştefan vodă, cu nişte slugi boiereşti ce era zlotaşi, şi, bând mult cu acel pahar, s-a îmbătat, şi fiind beţi au stricat un lucru scump domnesc şi de minuni ca acela".
Note
1. Acest clopot, la anul 1793, iarăşi crăpă, şi la anul 1818, prin silinţa egumenului Filaret Bendevschi şi cu ajutorul nobililor de Bucovina Ilie Ilschi, Dimitrachi Costin şi Vasilie Vasilco, iarăşi se revărsă. În starea de astăzi, el este greu de 1230 ocă şi trebuiesc doi oameni pentru ca să-l tragă. Vezi în Arhiva românească, t. 2, un articol despre odoarele şi înscripţiile Putnei, împărtăşit de ecleziarhul mănăstirii Sev. Gheorghiescu.
2. Aşa se numea pe atunce tulumbele sau pompele, şi aceasta este cea întâia oară când istoria Moldaviei pomeneşte de ele.
3. Mihai Racoviţă este singurul moldovan care s-a suit pe tronul ţării după fugirea lui Dimitrie Cantemir în Rusia ş-aceasta vine că de pe atunce această familie era grechisită. Nu vedem chiar astăzi unii din Racoviţeşti care nu ştiu măcar limba românească?
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
