Editura Global Info / Literatură

Mihail Kogalniceanu

Tainele inimii

Capitolul I - Confetăria lui Felix Barla

Toate oraşele care au ambiţie de a se numi capitalia unei ţări mari sau mici, fie imperiu, regat sau chiar principat, au câte o primblare favorită; aceasta este locul plăcut unde se adună gloata de bogaţi sau de acei care vroiesc a fi crezuţi de bogaţi, de târâie-brâu, de curiozi, de alegători după havadişuri (puriştii limbii noastre binevoiască a-mi ierta această expresie barbară), de femei à la mode, de lorete, de oameni de lume, de tineri anglomani, dandis şi gentlemeni, riders, de lei şi paralei, şi în sfârşit acea gloată care prin o generală convenţie (iertaţi-mi că nu zic convenciune) se numeşte obicinuit societate aleasă, când de multe ori ea este foarte amestecată. Aşa Parisul are Câmpii Elisei şi Redul de Bolonia, Viena are Praterul, Berlinul Tier-Garten, Madritul El-Prado şi Atocia. Prin urmare şi Iaşii, ca o capitalie, trebuie şi ea să aibă o primblare pentru societatea aleasă a sa. Această primblare este Copoul, care se deosebeşte de toate primblările din lume. În adevăr, Câmpii Elisei merită de a fi primblare prin frumoasa perspectivă ce într-un capăt se începe cu Palatul şi Grădina Tuileriilor, trece prin piaţa măreaţă a Concordiei, cu obeliscul de Luxor, şi, între măreţe alei de copaci, se sfârşeşte cu Arcul de triumf al Stelei, ridicat de Napoleon celebrităţilor imperiului. Praterul şi Tier-Garten au un alt feliu de podoabă: frumoasele lor alei de castani şi fagi umbroşi îţi arată în mijlocul unor populoase oraşe codrii druizilor, şi mulţimea de cerbi, ce în tot minutul trec în dreapta şi în stânga, îţi sporesc iluzia, crezând că în tot minutul să zăreşti vreun poet bătrân sau vreo fecioară profită a vechilor germani, dacă caleşcele strălucite, pline de femei elegante, nu ţi-ar arăta că eşti în secolul al nouăsprezece. El-Prado a Madridului merită asemene a se numi una din cele mai frumoase primblări a Europei. Când duminica, pe o frumoasă dupăamiază, ieşi pe la şapte ceasuri, şi de la fântâna Cibelii pân' la statua lui Neptun, între patru alei de copaci seculari, vezi tot pe acel loc înconjurat de grile de fier şi numit salon, vezi, zic, frumoasele madrilence cu părul negru ca penele corbului, cu ochii scânteietori ca doi cărbuni aprinşi, îvălite în mantele negre, care le fac încă mai pătrunzătoare ochirile, cu talia clătinată ca o trestie bătută de zefir, cu picioruţele de copil, şi deasupra capului au un cer albastru ca al Napolii, atunce înţelegi că Prado trebuie să fie un loc minunat şi că un spaniol şi-ar vinde mantaua şi un străin ciubotele mai bine de a lipsi la ora primblării.

La Copoul nostru însă nu găseşti nimic de aceste; a sa frumuseţe este lipsa de toate frumuseţile, şi tocmai aceasta face că Copoul este o primblare singură şi unică în felul său între toate primblările, de la Câmpiile Elisee ale Parisului pân' la grădina Kisseleff din Bucureşti. Poetul care a cântat:

Frunză verde de bostan,
Pe dealul Copoului
Rău mă dor călcâile!

a înţeles foarte bine frumuseţea primblării Iaşilor. În adevăr, închipuieşte-ţi spinarea lată ca un şes al unui deal gol, această spinare păscută de bivolii boierilor, vacile jidovilor, caii slujitorilor agiei şi măgarii băieşilor, mărginită de o parte cu valea Cârligului, de cealaltă cu valea de către Păcurari, având în dosu-i, ca hotar, bariera Copoului şi stâlpii risipiţi ai grădinii publice, şi înainte-ţi redul în fund ca corp de armie, şi, ca aripi, viile domniei Regensburg şi alte acum plantate — iată Copoul, iată primblarea favorită a concetăţenilor noştri, adică un loc întins, primăvara verde, vara galben, toamna negru de glod şi numai iarna mai curat, adică alb, fără nici un copac, fără o şosea cât de rea, având ca singură varietate grămezile de gunoi, ce cotiugele boiereşti aruncă în toată ziua.

Cititorii mei binevoiască a-mi ierta această digresis: trebuie însă ca să păstrez viitorimii descrierea primblării iaşenilor în anul 1849, pentru că aud că părintele Treierarhitul are de gând să schimbe Copoul într-un oraş, menit de a da tifla Iaşilor vechi. Prin urmare Copoul cum este acum în curând nu va mai fi, va trece şi se va uita, ca cedrul Libanului, ca floarea câmpului, sau, dacă vroiţi comparaţii mai puţin biblice, ca fostul club [al ] vânătorilor, sau ca Societatea istorico-naturală. Mai aud încă şi alta. Se zice că Departamentul Lucrărilor Publice s-ar pregăti să facă pozna de a planta la Copou o primblare cu alee de copaci după pilda Câmpiilor Elisee şi a Praterului. De aceea, iubiţilor mei cititori, dacă mai vroiţi a mai apuca Copoul cum este descris aice, grăbiţi-vă de a vă arvoni de pe acum droşce ca să-l puteţi vedea încă în astă primăvară, căci la toamnă nu ştiu dacă-l veţi mai afla în haina sa goală, de astăzi.

La această frumoasă primblare, precum este încă pe faţa pământului în minutul ce v-o descriu, înalta aristocraţie a Moldovei, boieri de baştină veche sau nouă, voinicii noştri ofiţeri, damele noastre cele mai elegante, cuconaşii instanţiilor administrative, judecătoreşti şi bisericeşti, măicuţele în concedie, tinerii alumniei ai Academiei, câţi se mai află, floarea patriei rămasă de douăzeci de ani tot floare, loretele logofătului A., a vornicului V., a postelnicului S. şi a comisului D., clasă de dame neapărată într-un oraş civilizat, clasa care, slavă libertăţii de importaţie, din zi în zi se măreşte, parte din Paris, parte şi din Colomea — toate aceste stări a mult treptăluitei noastre societăţi au obicei de a ieşi de la patru sau cinci ceasuri dup-amiază în lungi şiruri de carete de Viena, moda 1849, de butce din vremea lui Ipsilant, de droşce lipoveneşti, de daradaice de la Rădăuţi; trec pe uliţa mare, înghiţind nouri de colb şi ajungând la bariera oraşului, aruncând o ochire asupra obeliscului grădinii publice, ies la Copou. Unii atunce, cei mai puţini, se coboară, călcând iarba roasă de vite şi ciolanele cailor morţi ai poştei; alţii preferă a petrece vremea în trăsură, picior peste picior, lăsând alte dobitoace să facă mişcare pentru dânşii.

Aceasta este vremea să facem observaţiile noastre. Domnul A. se uită la doamna V.; viteazul ofiţer S., gloria miliţiei şi groaza civililor, aleargă în droşca lui Ivanuşca după loreta domnului G.; cuconiţa E. ia sama că echipajul ei nu este aşa de frumos ca balonul dnei F. şi mai că-i pare rău că soarta n-a menit-o să trăiască din spatele clerului şi din colivele mitropoliei. Primblarea şi observaţiile ţin până când înnoptează, până când tunul (zic tunul pentru că scena se petrece la 1844, când artileria naţională nu putea zice încă tunuri) colibelor milităreşti, numite lagăr, face bum-bum. Atunce toate trăsurile, baloanele, butcele, caretele, brişcele, droşcele, daradaicele şi tilbiuriul dlui..., în două şiruri, intră în oraş şi, trecând prin uliţa mare, alfa şi omega a Iaşilor, ca prin o lungă arteră, se răspândesc în dreapta şi în stânga, intrând în uliţele lăturaşe. Acei însă care vroiesc a povesti ce ştiu şi a afla ce nu ştiu, care doresc a auzi încă un dulce cuvânt din guriţa iubitei, se adună la confetăria dlui Felix Barla. Dar poate nu ştiţi ce este confetăria dlui Felix şi se poate încă să nu ştiţi şi cine este însuşi domnul Felix Barla, deşi aceasta ar fi greu de crezut din partea unui moldovan, dacă ai cinste a te număra în această naţie.

Omul, începând de la strămoşul Adam, purure a voit a şti ce nu ştie şi, deşi eu nu sunt în stare ca să vă fac să gustaţi din pomul ştiinţei, care nu se află decât în grădina raiului, unde nici d-voastră, nici eu nu cred că vom întra prea lesne, totuşi sunt în stare a vă da novelele cele mai pozitive şi mai complete asupra confetăriei şi persoanei dlui Felix Barla.

Iaşii, cu toate atributele şi pretenţiile sale de capitalie, n-a putut încă introduce obiceiul cafelelor. În Paris sunt: Le Café de Paris, Le Café Cardinal, Le Café Foy; în Viena este cafeul Dam, şi pentru români Le Café Grec; în Berlin, Josty, Fuchs şi Stehely; în Madrid El Café Suizo. În aceste cafele, sara se adună mai toţi locuitorii ce n-au altă petrecere pentru acele ore; ei iau ceva, altă dată nimică, spun, râd, vorbesc moral şi, mai multe dăţi nemoral, politică, când nu-i stare de asedie, literatură, anecdote; jurnalele mai ales fac materia conversaţiei (cât pe ce eram să zic conversăciunii), care se prelungeşte până când, după legi, stăpânul este silit să stingă gazul şi să înceapă a închide obloanele şi uşile, şi atunce încă mulţi ies cu mare greu şi după întreite îndemnări. Atunce fieştecare îşi ia pălăria şi, poftindu-şi noapte bună, se duce la casa sa şi câteodată la casa altuia. În Iaşi cafelele, botezate sub numele dispreţuitor de cafenele, nu sunt vizitate decât de canalie, adică de negustori, de vătaji, de câţiva scriitori, de tot ce, în sfârşit, nu se numără între rangurile aristocratice sau care au pretenţie de aristocratice. Grecii singuri au făcut o cafe pentru evgheniştii lor. Lipsa cafelelor se îndeplineşte iarna prin restaurantul francezului Nodet, fecior lui Jean Nodet din Cvartirul Latin din Paris, care a venit să hrănească cu biftecuri în Iaşi pe acei pe care tatăl i-a hrănit cu omlete în Paris. Vara, lipsa se înlocuieşte prin cofeterii, în care societatea aleasă de ambe sexele obicinuieşte de a veni, după primblarea Copoului, să ieie îngheţată, ţiindu-se cei mai mulţi în trăsurile lor dinaintea dughenei, oprind comunicaţia oraşului întreg, şi alţii, între care şi unele din damele cele mai civilizate, adică mai leoaice, după moda Parisului şi a Vienei, se coboară în cofetărie. Cea mai vizitată cofetărie este acea din uliţa mare, în preajma uliţei ce duce la palatul domnului Sturdza; în această cofetărie adeseori societatea este aşa de numeroasă, că gustătorii nu-şi pot apropie linguriţa cu îngheţată de la farfurie la gură, şi scaunele se caută cu nu mai puţină râvnă decât posturile statului; lungi şiruri de trăsuri stau dinainte; şi nu este rar de a vedea un ministru sau o damă de sferă înaltă ocupând locul unde cu câteva minute mai înainte şezuse un simplu şef de masă, un laureat al Academiei, un actor românesc, preoteasa cutare, ori băcăliţa cutăruia. Această cofetărie sau cel puţin localul ei, în minutul când vă scriu, nu mai este.

Dl Felix îşi aşază acum magazinul de bomboane într-o casă frumoasă, zidită de curând de d-lui, tot pe uliţa mare, ceva mai la vale, cu antrelele mari şi cu ferestre largi. Lăuntrul are să fie împodobit cu stâlpuri poleiţi, cu oglinzi mari, cu bufeturi de mahon sculptate, cu mobile de catefe, încât Iaşii nu va mai avea nimică de pizmuit luxului cofetăriilor Parisului şi a Vienei, oraşele ce-i stau zi şi noapte în ochi. La anul 1844, însă, când se petrecea istoria ce am a vă desfăşura, cofetăria dlui Felix era cu totul altfel, şi încă astăzi acei ce se vor grăbi vor putea-o vedea, de nu întreagă, dar măcar în ruinele sale; grăbească-se însă, căci publicaţia în contra baracelor îi ameninţă pieire la viitoarea primăvară. Magazinul era alcătuit de o singură cameră tăiată în două prin un bufet, în dosul căruia erau dulapuri de lemn boit negru şi pline cu gavanoase de sticlă cu cofeturi, lise, fructuri condite, zaharicale şi caramele. Intrând, vedeai în dreapta două-trei mese proaste, cu scaune şi laviţe şi mai proaste; în stânga aveai o uşă cu geamuri, ce ducea la o altă aşezare industrială a domnului Felix: pentru că dl Felix, ca mulţi bărbaţi de stat ai noştri, nu se mulţumeşte cu o singură profesie, iubeşte a cumula, şi pe lângă cofetar este încă şi... marşandă de mode. De-a lungul magazinelor de bomboane şi de mode se întindea un fel de balcon, soi de târnaţ, în care muşteriii puteau lua îngheţată şi totodată a arunca ochiri prea puţin îngheţate la aprinzătoarele modiste, ce se vedeau prin geamuri lucrând la capele şi bonete. Aşa dl Felix avea totodată marfă de răcorit stomacul şi de aprins inimile: îngheţată şi modiste.

Dar, bine, până acum noi ştim că dl Felix este precupeţ de zaharicale şi de mode; nu ne-ai spus însă nimic despre celelalte ale lui? Şi încă mai puţin despre istorie? — Răbdare, răbdare, cititorilor, chiar lui Dumnezeu i-au trebuit şase zile ca să facă lumea. Daţi-mi, dar, şi mie măcar şase ore, ca să vă spun această adevărată istorie.

Domnul Felix Barla este piemontez, supus prin urmare a spadei Italiei; are meritul să fie cel mai vechi cofetar din Iaşi, decanul îngheţatelor şi părintele lisei. El a avut privilegiul să îndulcească balurile şi mesele celor de pe urmă domni fanarioţi; el a introdus în Moldova biscotele, lisele, pastilele, dragelele, pralinele, marţipanele, caramelele, orjatele, limonadele şi îngheţatele; pentru că înainte de el părinţii noştri nu cunoşteau decât curmale, nohot, smochine, coarne de mare, alune; singurele zaharicale erau pe atunce ceva confete boite pe migdale şi sâmburi de zarzăre, ce se vindeau la Panaiti Butcariu de pe Podul Vechi. În loc de îngheţate, orjate, limonade se întrebuinţau sorbetele turceşti şi braha moldovenească; în loc de lisă, gugoaşele, în loc de marţepan, simiţii, în loc de torte, plăcintele cu carne sau cu brânză şi în loc de pâine de Spania, covrigii... trei la para. Domnul Felix a introdus, în sfârşit, în Moldova toată literatura zahărului. Judecaţi, dar, din ce barbarie ne-a scos dl Felix Barla, el care a dat confeturi maicelor noastre, femeilor noastre şi acum dă şi copiilor noştri. Cu toate aceste iaşenii îi sunt prea puţin recunoscători; el le-a îndulcit viaţa şi ei se silesc a i-o amărî în tot felul. Cine, în adevăr, nu figurează în catalogul domnului Felix şi cine îi plăteşte la vreme? Chiar eu, care mă ocup cu biografia sa, vă mărturisesc că îi sunt dator şi că eu nu ştiu când îi voi putea plăti. În zadar bietul om se mânie, se roşeşte, numeşte pe datornici gogomani; născuţii de la Gogomăneşti fac urechea surdă, mănâncă la confeturi şi îngheţată pe datorie şi plătesc când n-au alta ce face. Dar aceasta nu este nimică pe lângă pacostea ce poliţia a făcut domnului Felix în anul 1844, în urma grozavului foc ce a prefăcut în cenuşă a patra parte din Iaşi. După catastrofă, viind în gând minicipalităţii să fie prudentă, ea s-a hotărât a oborî toate acoperămintele de şindilă. Domnul Felix a căzut jertfa acestei măsuri; confetăria şi magazinul de mode s-au trezit într-o zi fără acoperământ şi expuse unei grozave ploi, ce se vede că se unise cu poliţia spre a-i face disperaţia mai mare. Atunce să fi văzut acadelele şi cordelele şi boneturile, budincele şi blondele sale în ce stare ajunseră; făcea un vinograd babilonic ce nu se putea vinde nici ca obiect de mâncare, nici ca obiect de modă. De atunce domnul Felix s-a hotărât a-şi face casă cu două rânduri, cu acoperământ de fier şi cu magazii cu bolte. Prin aceasta, confetele şi modele d-sale au câştigat siguranţa că nu vor mai face cunoştinţă cu ploaia, şi uliţa mare a dobândit o frumoasă casă mai mult. Acesta este domnul Felix, roşu la faţă, cu părul cărunt, scurt, şi bun ca toţi oamenii de lume, cu tot tonul său răstit şi cu tot catalogul de datornici.

Locul şi proprietarul confetăriei fiind descrişi, daţi-mi voie a începe acum şi istoria.

Într-o seară de toamnă a anului 1844, împrejurul unei mese ce era în faţa uşii despre uliţa mare, şedeau cinci tineri, care înfăţoşau adunarea cea mai eterogenă ce-şi poate cineva închipui, prin poziţia, figura şi caracterul lor.

Cei dintâi trei erau un avocat ce-şi făcuse studiile la facultatea dritului de Paris, numit N. Măcărescu, băiat bun, prieten nefăţarnic, lipit îndatoririlor sale, urmând un drum sigur şi hotărât de la întoarcerea sa în ţară, cu mai mult spirit decât mulţi care se socoteau mai înţelepţi decât dânsul, iubind a fi epigramatic, însă pururea cu gust şi cu măsură. Al doilea, un văr al lui, studiant de umanităţi în Paris, care însă, în loc de a-şi face studiile în cărţi pulberoase, preferase a le face asupra celei mai frumoase jumătăţi a neamului omenesc. Pentru aceea tatăl său, vrednic boier moldovan, rechemase pe fiul său din oraşul periciunii, cum îi plăcea să numească Parisul, şi, aducându-l în ţară, îl luă cu dânsul în ţinutul Fălciului, unde îi dădu moşia părintească spre căutare. Al treilea era fiul unui cinstit şi bun francez, vechi soldat al lui Napoleon, pe care întâmplările anului 1814, de la ţărmurile încântătoare ale Seinei, îl azvârliră pe malurile glodoase ale Bahluiului, şi unde, deschizând cel întâi institut francez, formă o generaţie întreagă, contribuind mai mult decât oricare altul a răspândi în Moldova limba, literatura şi ideile măreţei sale patrii. Astăzi soldatul împăratului-rege este bătrân, sărac, uitat, şi nimene nu-i întinde o mână de ajutor! Pensiile nu sunt pentru acest fel de oameni. Fiul său, născut în Iaşi, nu avea de francez decât numele. Băiat bun, supus de trup şi de suflet nedespărţitului său prieten N. Măcărescu, el era jertfa nevinovată şi răbdătoare a epigramelor, păcăliturilor şi şegilor ce protectorul său îi făcea asupra maniei ce avea de a spune în tot minutul proverbe, cimilituri şi paremii, şi asupra musteţilor sale de grenadir, ce făceau un contrast deşănţat şi curios cu talia sa mai puţin decât mijlocie.

Cele de pe urmă două persoane cer o explicaţie mai largă şi un examen mai mănunţuş, fiind menite a fi eroi principali în povestirea noastră.

Unul era un elegant, un dandi, un leu, cum îi vrea să-i zici, şi toate aceste în larga întindere a cuvântului. Era militar şi, prin urmare, cea mai mare mâhniciune a sa era că nu putea purta haine civile, spre a da drum gustului şi eleganţei sale. Portul său însă era de cea mai mare delicateţe; cea mai mică meteahnă nu se vedea în epoletele sale aduse de la Sankt-Petersburg, perspectiva Nevei, în eghiletele sale împletite în Paris, uliţa Rişelieu, în surtucul şi pantalonii săi tăiaţi de însăşi mâna lui Ortgies. Semăna în totul cu acele stampe colorate ce se alăturează pe lângă jurnalele de modă a Parisului şi care înfăţoşează uniforma nouă a ofiţerilor gvardiei naţionale. Era un tânăr ca de douăzeci şi şase de ani; faţa sa însă, deşi de un tip nobil şi frumos, era palidă şi vestejită de excesuri timpurii. Favoriţii săi şi musteţile sale răsucite erau toate drese cu o afectaţie de a-i da un aer de oştean bătrân. Purta o sabie turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Postura sa pretenţioasă şi studiată arăta în el dorinţa de a se deosebi de alţii. El se ţinea departe de masă, sprijinindu-se cu o mână de mănunchiul sabiei şi cu cealaltă din când în când purta la gură o linguriţă de îngheţată de portocale. O manta frumoasă, cenuşie-deschis, era aruncată cu neglijenţă pe dosul scaunului. Spre a completa această descripţie, vom zice că purta epolete de ştab-ofiţer şi un nişam turcesc la gât; dar atât titlul cât şi decoraţia le câştigase mai puţin prin activitatea şi meritul său decât prin protecţia unor dame de vârstă, deşi nu şi de purtare respectabilă. Acest elegant era colonelul Leşescu.

Individul ce-i sta împotrivă era reversul medaliei. Zdravăn, roşu la faţă, cu o figură francă şi deschisă, el era în totul contrastul vărului său, dl colonel Leşescu. Precum acest de pe urmă prin afectaţia sa, aşa cel dintâi se deosebea prin naturaleţa sa în vorbă, port şi maniere, încât de toţi era numit un bun băiat în toată puterea cuvântului. Purta o pereche de pantaloni suri căzăceşti, o jiletcă de postav negru închisă până la gât, o basma roşie ca legătoare de gât şi un surtuc masliniu, lung mai jos de glezne, cu bumbi mari. În loc de pălărie avea o şapcă de postav negru cu cozoroc lat. Mâinile sale încă nu făcuseră cunoştinţă cu mănuşele.

Domnul Stihescu era un proprietar din Basarabia, ţinutul Benderului, vestit prin mărimea harbujilor săi şi prin eroica apărare a lui Carl XII. El înţelegea mai mult în semănarea grâului şi vânzarea lui în portul Odesei decât în manierele europene. Trei luni trecuseră de când venise de peste Prut în capitalia Moldovei şi se zicea, în general, că el intrase în Iaşi, dar nu Iaşii în el, atâta de mult păstrase încă naivitatea provincială, pe care civilizaţii iaşeni o numesc prostie în acei ce nu sunt născuţi în încântătoarea capitalie şi legănaţi de prismele dohotite ale pavelelor dlui Barbero. Neînvăţat, nedeprins cu faşionul englezesc (fashion), de multe ori naiv, el era însă cinstit, îndatoritor, neputincios de a face vreo răutate sau vreo mârşăvie; toţi acei ce începuseră a-şi bate joc de dânsul sfârşiseră de a-l stima şi de a-l iubi. Aşa de ambii veri se putea zice că unul era moldovanul civilizat şi celălalt moldovanul necioplit, get-beget coada vacii. Spre a face un contrast mai mare, să zicem că, în vreme când vărul militar, deşi toamna era cam înaintată şi destul de rece, lua îngheţată, vărul basarabean bea un punş fierbinte dintr-un pahar uriaş.

— Ce facem în astă-sară, Dimitrachi? întrebă avocatul pe tânărul studiant.

— Eu mă duc la teatru.

— Dacă dau în astă-sară Cuconu Iorgu, vin şi eu cu voi, răspunse domnul Stihescu, iar dacă şi astăzi aveţi operă şvăbească sau comedie franţuzească, cale bună dumilorvoastre.

Şi zicând aceste cuvinte, sorbi a treia parte din paharul său, arzându-şi gura.

Toţi ceilalţi izbucniră de râs; el însă, nebăgând sama, întinse braţul pe lângă gâtul vărului său, zicându-i:

— Şi tu, cu gheaţa ta. Dracu să te ieie cu dânsa, când eu cu punşu ista de-abia mă pot încălzi.

Colonelul nu răspunse nimică, scuturându-se numai spre a se mântui de braţul vârtos ce-i strângea gâtul.

— Bunăoară ca şi cu masa lui, urmă benderliul. Închipuiţi-vă, fraţilor, că deunăzi ne-a poftit la prânz, şi ştiţi când am început a mânca? La şase după asfinţitul soarelui! Cu lumânările aprinse ca la nuntă, numai că mireasa nu-i era acasă. Auzit-aţi, boieri? Şi la masă ştiţi ce mi-a dat? În loc de un potroc bun de curcan, de un stufat de clapon, de o raţă cu curechi, de gâscă friptă, de nişte alivence cum mi le face vătăjiţa la moşie, mi-a trântit nişte blide cu bulion, bifteacă, fricăsă, volăvai şi alte multe chisăliţe, sta-ar în gâtul şvabilor ce le-au născocit. Da vinaţele? În loc să-mi deie nişte pelin amar ca fierea, de care au băut tată-meu şi bunu-meu, în loc de nişte Odobeşti vechi din vremea lui Muruz, de nişte Cotnar de care bea Ştefan vodă după ce bătea pe tătari şi pe căzaci, ştiţi ce mi-a vărsat în pahar? Vin de Borto, de Lăfăiet şi şampanie, ca când eu aş avea trebuinţă de doftorii şi burcuturi. Slavă Domnului, sunt, şi la trup şi la suflet, român verde şi vârtos.

Un râs omeric izbucni din gura tuturor, afară de colonelul nostru, care se mărgini a zice, mişcându-şi buzele:

— Ce ai, vere, astăzi? Socoteam că ai început a te dezvăţa de obiceele provinciei, care te fac aşa de...

— Domnul să mă farească! Niciodată nu m-oi hotărî să mănânc seara la aprinsul lumânărilor, să mă culc în faptul zilei şi să mă scol când oamenii se pun la masă, ca când Dumnezeu ne-a dat frumuseţile dimineţii, cântecul privighetorilor şi răsăritul sfântului soare, ca să nu le vedem niciodată. Ziua îi pentru a fi deşteptat şi noaptea pentru dormit. Dacă nu de la oameni, ia pildă de la dobitoace. Socoţi poate că şi în straie m-oi schimba? Pune-ţi pofta în cui. Niciodată nu m-oi dizgruma cu crevaturi (cravate), nu mi-oi plesni pielea în mănuşe de Brandmaier (Maier), nu mi-oi înfăşura trupul în paltoane sac, curat sac cu făină, şi nu mi-oi stropşi picioarele în pantaloni de golan (collants), cum îi numeşti tu. Nu, nu, asta-i treaba voastră, care vă prăpădiţi averile ca să aveţi odăi cu patiserii (tapisserie), daradaice mai jos decât uliţa şi ciocoi în coadă, cu epoleturi de ghenerari, şi în pungă tufă. Cât pentru mine, eu port şi voi purta nădragi largi, un strai îndemânatic, cald iarna şi răcoritor vara, şi ciubote ca să mă pot mişca. Prea mult încă am făcut că m-am hotărât să-mi las portul vechi, care l-au avut bunii şi străbunii mei, şi să mă îmbrac cu surtuc şi flustuc, jiletcă şi bernevici! Socoţi tu, poate, că cu straiele nouă ne-am făcut mai buni şi mai puternici? Vai de capul nostru, măi fraţilor!

Nu credeţi însă, urmă domnul Stihescu, că urăsc tot ce este străin. Nu, că, chiar dacă sunt prost, nu sunt însă neghiob. Dar urăsc tot ce nu se cuvine ţării noastre, toate acele parascovenii şi bazaconii pe care voi le luaţi de la străini cu ochii închişi. Ştiu că europenii au multe lucruri bune; ştiu asemene că românii nu sunt desăvârşiţi şi că, prin urmare, ei au toată dreptatea de a se împrumuta de la cei dintâi; dar socot că le-am putea lua altăceva decât straiele, butcele şi luxul desfrânat, care vă pregăteşte un viitor de ticăloşie. Vă miraţi poate că mă auziţi vorbind aşa; nu puteţi crede ca un biet dvoreanin din Basarabia să vă spuie verde în ochi asemene adevăruri, voi, care vă socotiţi nici mai mult, nici mai puţin decât franţujii Răsăritului şi care în faptă nu sunteţi la cele rele decât momiţele, iar la cele bune decât chinejii Europei. Nu vreau să mă întind prea mult asupra acestei vorbe, că m-aş teme să nu ating toată cinstita tagma voastră; dar vă voi face o singură întrebare. Voi aţi văzut Viena şi Parisul? Spuneţi-mi, dară, câtă deosebire este între naţiile străine, atâta de aprinse întru de a întrebuinţa toate talentele spre fala şi puterea patriei, şi între voi, care lăsaţi să se piardă şi să se mistuiască în zadar geniul, ispita şi vrednicia a tuturor acelora care nu sunt coborâţi cu hârzobul din cer. Când aţi şti câtă neunire, câtă ură, câte nenorociri pregătiţi prin aceasta ţării voastre! De aceea şi ţara voastră este prichită, ca şi civilizaţia voastră. Ce aduceţi, în adevăr, din ţări străine, voi europenii cei noi? Straie de Paris, lornete în nas, datorii în pungă, şi în adevărate cunoştinţe şi în folositoare aflări, tufă!

De babacii voştri nu zic nimică, căci nici n-am ce zice. Dar de voi mi-i ciudă, floarea ţării şi care tare mi-i teamă că n-a să aducă vrodată rod. Bunăoară tu, vere Leşescule, care ai vânturat opt ani de zile toată Europa civilizată, mult mai bine ai fi făcut dacă ai fi adus vreun plug bun, vreun soi de moară care să facă mai curată făină, vreo născocire de a îmbunătăţi sămânţa grâului şi soiul vitelor, adevăratele noastre bogăţii. În loc de aceste, ţi-ai adus o marcă de conte, când ştii că tatăl tău n-a fost nici ducă, nici baron, decât, ce era mai bine, un cinstit şi vrednic boier moldovan; şi, în loc de a te întovărăşi cu vreun dascăl învăţat sau cu vreun meşter iscusit, ai venit cu un şvab care stropşeşte caii sub cuvânt că-i drege, îi face ca nişte motani leşinaţi şi merge călare ca o prăjină spintecată în două. Nemţii şi chiar ruşii noştri aud că au făcut drumuri de fier, pe care şi oamenii şi mărfurile merg fiind traşi de aburi de foc, în loc de cai. La Odesa am văzut vapoare. Ian, de este noutăţi adă-ne, vere; atunce podvozile ar fi mai ieftine, grâul s-ar vinde mai lesne şi atunce ţara voastră ar însemna mai mult; atunce şi tu t-ei putea să te făleşti cu drept să porţi epoleturi de colonel pe umere şi nişan la gât. Iar până atunce, cu marcele voastre de conţi şi viconţi, cu fuduliile voastre de coborâţi cu hârzobul din cer, cu straiele deşănţate şi cu minţile şi mai dişănţate, duceţi-vă la dracu tu şi cu toţi cuconaşii ce-ţi seamănă!

Aceste cuvinte aduseră un al doilea zbucnet de râs în toată adunarea. Eu, însă, care mă aflam într-un colţ al confetăriei, lăsând tot ce era extravagant în zicerile basarabeanului, găseam că el în multe avea dreptate. În adevăr, curioasă şi nedreaptă mi se pare civilizaţia ce pretindem a adopta. Fie-mi iertat aice o mică digresis.

Niciodată n-am fost contrar ideilor şi civilizaţiei străine. Dimpotrivă, crescut şi trăit o mare parte a tinereţilor mele în acele ţări care stau în capul Europei, am fost şi sunt de idee că în secolul al XIX-lea nu este iertat nici unei naţii de a se închide înaintea înrâuririlor timpului, de a se mărgini în ce are, fără a se împrumuta şi de la străini. Aceasta astăzi nu este iertat chiar chinezilor. Propăşirea este mai puternică decât prejudeţile popoarelor; şi nu este zid destul de nalt şi de tare care să o poată opri în drumul său. Românii, prin poziţia geografică, politică, morală şi etnografică, sunt datori mai mult decât orişicare altă naţie de a nu rămânea străini la tot ce face gloria şi puterea secolului. Mici şi slabi, ei nu se pot face mari şi tari decât prin civilizaţie, adică prin îmbunătăţire intelectuală şi materială a ţării lor. Din nenorocire însă, noi n-am vrut a înţelege în dreptul simţ puterea acestui cuvânt; şi cum mă tem, luând un drum strâmb, avem să ajungem la calea rătăcită. Civilizaţia nu izgoneşte nicidecum ideile şi năravurile naţionale, ci numai le îmbunătăţeşte spre binele naţiei în particular şi al omenirii în general. Noi, însă, în pretenţie de a ne civiliza, am lepădat tot ce era bun pământesc şi n-am păstrat decât abuzurile vechi, înmulţindu-le cu abuzurile nouă a unei rău înţelese şi mincinoase civilizaţii. Aşa, predicând ura a tot ce este pământesc, am împrumutat de la străini numai superficialităţi, haina din afară, litera, iar nu spiritul, sau, spre a vorbi după stilul vechi, slova, iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru şi n-avem nimic pregătit pentru viitor, decât corupţia năravurilor. O naţie însă nu poate decât prin o ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul; căci adevărata civilizaţie este aceea care o tragem din sânul nostru, reformând şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă. Aceasta o simţesc şi o prac tică chiar naţiile care se află în capul luminilor. Franţa, Anglia, Germania simţesc neapărata nevoie de a lega lanţul timpurilor şi de a urmări în trecut propăşirea năravurilor publice, originea instituţiilor lor, leagănul libertăţii lor; de aceea le vedem cheltuind milioane spre a face cercetări asupra începuturilor istoriei, legislaţiei, vieţii publice şi locale a acelor populaţii care le-au dat născare şi le-au pregătit era de fericire, de bunăstare şi de libertate, de care strănepoţii lor se bucură astăzi.

Când Ecaterina II, clironoamă vrednică a marelui Petru, vroi în Rusia a lărgi şi mai mult calea civilizaţiei deschisă de gloriosul ei predecesor, ea nu gândi nici într-un chip de a izgoni obiceiele şi credinţele ţărei; dimpotrivă, simtimentul naţional fu cel întâi mobil al planurilor sale! Literatura, poezia, istoria naţională fură reînviate; şi, spre îcurajarea lor, lăzile visteriei împărăteşti erau purure deschise; numai culegerea şi publicarea cronicilor naţionale costară peste un milion de ruble.

Noi de aceste n-am făcut şi nu facem nimică. Când, după izgonirea domniilor străine, am fost chemaţi să ne dăm nouă instituţii, ne-am purtat ca când ne-ar fi fost ruşine de tot ce era al nostru; am aruncat tot ce era esenţial pământesc, ne-am lepădat de trecut ca Petru de Hristos, ne-am lepădat de toate acele instituţii vechi care făcuseră puterea strămoşilor noştri, ca de o haină puturoasă, când trebuia numai să izgonim abuzurile ce se vârâseră în legile şi viaţa noastră prin lungi ani de tiranie şi de războaie, păstrându-le însă spiritul şi potrivindu-l cu timpul de faţă. Noi am socotit că, lepădând tot şi împrumutând tot, am face mai bine şi am merge mai departe. Ce am isprăvit? Am adus în ţara noastră plante străine, nepotrivite cu clima şi pământul nostru, şi care nu ne vor da niciodată roduri coapte, în loc de a ne mărgini a curăţi şi a vultui plantele înrădăcinate de sute de ani în ţara noastră. Aşa am schimbat abuzurile pământeşti cu abuzurile străine; dintr-o ţară patriarhală, ne-am făcut ţară feudală.

Am luat luxul, corupţia şi formele exterioare ale Europei, dar nu şi ideile de dreptate şi deopotrivă îndrituire, bunăstarea materială şi descoperirile geniului, care astăzi fac fala seculolui. Ce am isprăvit că avem, cum am zis, litera, iar nu spiritul? Ne pretindem naţie civilizată şi avem robi; civilizaţia noastră se mărgineşte în lux, în mărfurile europene, care ne exportează toată bogăţia, în caretele şi juvaerele femeilor noastre şi în cunoştinţa superficială a unei sau două limbi străine, care ne dau înlesnire de a înţelege romanele doamnei Sand şi vodevilele domnului Scribe. Propăşirea noastră intelectuală se mărgineşte în şasesprezece şcoli publice! Iar bunăstarea materială este închisă între pereţii poleiţi a câteva palaturi boiereşti. Burjuazie, adică stare de mijloc, puterea cea mai de căpetenie a unui stat, nu avem, căci prea o dispreţuim pentru ca cineva să vroiască a rămânea în ea şi să nu se silească, la cel întâi prilej şi cu orice preţ, de a se preface în boier. Ţăranul trăitor în vizunii, căci numai case nu le putem zice, îmbrăcat în stremţe şi îngenuncheat, este tot aşa ca şi când era silit de a fugi înaintea hunilor şi tătarilor. Oraşele noastre sunt numai nişte sate mari. N-avem drumuri, n-avem canaluri, producturile noastre putrezesc pe loc, comorile noastre minerale zac necunoscute în vinele pământului. În mijlocul celor mai mari bogăţii, cu pământul cel mai roditor, cu apele cele mai vii, cu pădurile cele mai frumoase, suntem săraci; şi pentru ca să ne putem îndestula nevoile civilizaţiei ce ne-am dat, adică straiele europene, trăsurile lui Brandmaier, mobilele de lux ale Parisului, poftele aprinse ce am dobândit în ţări străine, ne sărăcim prezentul şi ne ruinăm viitorul. Cât de departe însă am merge, câtă fericire ne-am pregăti, când, în loc de a ne cheltui în deşert activitatea şi capitalurile noastre, le-am întrebuinţa în sporirea buneistări materiale a ţării noastre, singura care ne poate duce la bunăstarea intelectuală, adică la adevărata civilizaţie. Politica noastră nu trebuie să fie în chestiile din afară; adevărata noastră politică este cu totul în reformele dinlăuntru. Să răspândim luminile şi bunăstarea ma terială în clasele de jos, care astăzi zac în neştiinţă şi în sărăcie, să îmbunătăţim agricultura şi creşterea vitelor, ţâţele statului, cum a zis un mare ministru al Franţiei, să deschidem nouă comunicaţii şi nouă căi de exportaţie productelor noastre, pentru că, cum a zis odinioară în fosta Academie un bun prieten al nostru şi profesor de economie, importanţa noastră politică nu poate spori decât prin numărul chilelor de grâu ce vom exporta. Să ne unim, mai ales, toţi într-un singur şi mare ţel, fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide, ţelul de a scoate ţara noastră din haosul, din ignoranţia şi demoralizaţia de astăzi; atunce vom avea adevărată politică, atunce vom fi adevăraţi bărbaţi de stat!

Soarta m-a menit de a călători o a treia parte din viaţa mea. Nu este ţară din Europa în care să nu fi călcat piciorul meu, nu este stare a societăţii să nu o fi observat de aproape. De la insulele Scandinave până la patria lui Temistocles şi a lui Solon, de la vechea Bizanţie, rezidenţa măreaţă a sultanilor, până la coloanele lui Ercul, am îmblat toate ţările, am trăit cu luxul celor mari şi cu lipsa celor mici. Prin un şir de deosebite împrejurări mi-a fost iertat, mie celui fără titluri, fără avere, fără vreo însemnătate, de a străbate acolo unde mulţi puternici ai ţării mele au găsit uşile închise. Ani întregi am putut observa de aproape domnia celui de pe urmă din cei trei aliaţi ai anilor 1814 şi 1815, Fridrih Vilhelm III al Prusiei, mai blând şi mai simplu în traiul său decât cel mai neînsemnat al său general.

Am studiat Franţa sub regatul lui Ludovic-Filip, care, cu toate strigătele, a dat patriei sale optsprezece ani de pace, de bogăţie şi poate şi de adevărată libertate. Am cercetat Spania atât în palaturile Isabelei, cât şi în vechile sale catedrale, în ruinele care îi acopăr oraşele, în obiceiele poetice ale poporului său zdravăn şi puternic ca şi în timpurile lui Carl Cvint şi Filip II, şi căzut numai pentru că a părăsit bogăţiile pământului său şi s-a dus să caute altele în băile de aur ale lumii nouă. Ei bine, cu cât am călătorit, cu cât am observat naţiile străine, cu atâta mai mult m-am încredinţat că popoarele nu pot ajunge la adevărata civilizaţie decât prin cultivarea şi dezvoltarea facultăţilor naţionale şi sporirea buneistări materiale; că toate acele instituţii, menite spre a da claselor de jos un trai mai bun, un confort mai mare, spre a le înlesni îndestularea terbuinţelor, sunt totodată însuşite de a izgoni şi ignoranţa şi de a îmbunătăţi şi soarta morală a oamenilor şi, prin urmare, a le pregăti o adevărată civilizaţie. Pururea, dar, am avut râvnă de a studia de aproape toate acele instituţii formate de Europa, spre a da claselor de jos folosurile de care până acum se foloseau numai clasele înstărite.

Spre a putea izgoni ignoranţa şi corupţia care îi este urmarea, spre a împuţina crimele şi spre a aşeza moralitatea, am cercetat, dar, cu de-amănuntul, pe de o parte, aşezămintele menite de a răspândi învăţătura, de a stârpi viţiurile şi a înălţa inima, adică şcolile, casele penitenciare, institutele pentru tinerii osândiţi, pentru cerşetori, pentru orbi, surzi şi muţi, casele de nebuni, adăpostirile pentru orfani şi bătrâni, spitalurile pentru deosebitele pătimiri, şi, pe de alta, aşezămintele menite de a răspândi bunăstarea, precum drumurile de fier şi canalurile ce favorizează comunicaţia lucrurilor şi a ideilor, companiile de siguranţie şi de împrumut, băncile care înlesnesc comerţul, casele de cruţare care apără bătrâneţele de chinurile sărăciei şi, în sfârşit, spiritul şi tainele asociaţiei, singura dumnezeire care astăzi face minuni, pentru că poate tot, pentru că adunând părticelele pierdute în gloatele indivizilor, formează din ele o putere concentrată, la care nimene nu este în stare de a se împotrivi. Când cercetam toate aceste instituţii, agenţi puternici şi neapăraţi ai civilizaţiei, şi când cu jale descopeream că ţara mea nu are nici una din ele, atunce vedeam ce deosebire este între Europa şi între noi şi ce drum mare mai avem a face spre a o ajunge măcar de departe.

Cititorii mei binevoiască a-mi ierta acest speach, cum zic englezii, adică, româneşte, acest mic cuvânt ieşit din şirul romanului. Cursurile însă de moral nu plac astăzi; de aceea moraliştii în secolul nostru sunt siliţi, ca spiţerii, a polei hapurile ce vroiesc a da bolnavilor. Spre a mă tălmăci mai bine, şi ca să intru în gustul cititorilor mei, voi lua de pildă un scriitor străin. Când vestitul Eugene Sue a vroit a interesa clasele bogate în favorul claselor muncitoare, el n-a făcut o carte de moral, ci s-a slujit de un roman; el a scris Tainele Parisului. Aşa şi mie, fie-mi iertat, între descrierea confetăriei lui Felix şi o declaraţie de amor, a vă zice două cuvinte în contra maniei ce avem de a ne întipări numai modelele rele şi abuzurile străine şi de a mijloci totodată şi pentru o nenorocită stare, cea mai neapărată pentru puterea şi înflorirea unei ţări, starea căreia într-un mare moment i s-a făcut o solenelă făgăduinţă: îmbunătăţirea soartei etc. şi căreia ar trebui să ne aducem aminte că mărinimia a doi auguşti monarhi i-a închizeşluit fericirea¹.

— Da, da, frăţică, urmă a vorbi dl Stihescu, român sunt şi român vreau să mor. Nu vreau să mă şonţesc; cine mă iubeşte, aşa să mă ieie; cine nu, să mă lesă.

— Dar, dar, răspunse N. Măcărescu, asta a fi până când te-i amoreza de vro domnişoară de a noastră; şi atunce cum o să te aud ciripind bonjour şi mon cher.

— Ferească-mă Dumnezeu şi Maica Preacurată, strigă benderliul, făcându-şi semnul crucii. Da sunt sigur că asta nu mi s-a întâmpla, pentru că niciodată n-oi suferi ca cârpa să mi se puie mai sus decât căciula.

— Bine, bine, vom vedea, urmă băiatul francezo-român, l'homme propose et Dieu dispose, sau qui compte sans son hôte compte deux fois, sau...

— Destul cu proverburile tale; şi uită-te mai bine cine vine, îl întrerupse avocatul...

Într-acel minut, un balon-brişcă elegant şi tras de doi cai negri se opri dinaintea confetăriei. Lacheul în livre simplă, dar elegantă, fără acele cusuturi şi bande de fir care pururea vădesc un provincial sau un ciocoi înnobilat, ţiindu-şi pălăria în mână, deschise oblonul. Un tânăr sări mai mult decât se coborî din trăsură, dând braţul uneia după alta la două dame tinere, şi pe urmă le duse la o masă în confetărie, aproape de masa unde şedeau cunoscuţii noştri. Tânărul se deosebea prin frumuseţea şi expresia figurii sale, prin focul ochilor şi prin eleganţa simplă, dar de bun-gust a portului.

După ce întrebă socotinţa damelor, porunci să le aducă îngheţată.

Ochirea prietenilor noştri se opri curând asupra noilor veniţi, mai ales asupra damelor, ambe tinere şi frumoase, dar de deosebite feluri: pentru că una avea o figură oacheşă şi melancolică, iar cealaltă avea o faţă bălaie şi veselă şi care nu cerea mai bine decât chiar din tristeţe să-şi facă o armă de cochetărie.

— Cine-s oare? întrebă francezul pe avocat.

— Aga Tachi Mătiescu şi cu femeia sa, munteni, veniţi de la Bucureşti, de curândă vreme, răspunse acesta.

— Care-i femeia lui, întrebă dl Stihescu, acea din dreapta?

Şi zicând arăta la doamna bălaie, care râdea în hohot, puindu-şi batista la gură şi căutând în toate părţile cu cine să înceapă telegraful ochilor.

— Nu, ceealaltă, răspunse colonelul, care samănă coborâtă din ceruri şi soră cu îngerii.

Această laudă nu era în adevăr exagerată. Elena era tipul cel mai ideal al frumuseţii. Închipuiţi-vă o femeie de talie de mijloc, cu o faţă virginală şi frescă, care nu semăna nicidecum a fi măritată de cinci ani. Un cap oval cu cele mai pure şi corecte linii; un păr negru ca pana corbului, o frunte largă şi albă ca albastrul Italiel şi pe a căreia tâmple se vedea vânătul celor mai fine vine, doi ochi din care, prin o curiozitate rară a naturii cât şi încântătoare, era unul albastru plin de dulceaţă, ca a zânelor Nordului, şi celălalt negru, sclipitor de toate razele meridionale ce se văd numai în ochii unei andaluze, două sprâncene încordate, care, cum ar zice un poet din şcoala lui Conachi, forma cel mai frumos arc al amorului, obrajii acoperiţi de acea albeaţă palidă ce dă atâta expresie unei figuri de femei, un nas de romană, o gură, lăcaşul graţiilor, a cărora buze, tot după cum ar putea zice poetul sus-pomenitei şcoale, semăna a două foi de roze; cât pentru dinţi, nu cred ca oceanul să aibă mărgăritare care să fi putut a le întrece albeaţa. Închipuiţi-vă, pe lângă aceste, un zâmbet nevinovat şi îngeresc, un gât alb şi mlădios ca al lebedei, un piept şi nişte umere precum le-a visat numai Fidias, o talie de baiaderă, să o strângi între două degete, forme care aduna toate condiţiile esteticii şi a voluptăţii, picioarele unei sevilane şi un mers de zeiţă plimbându-se pe nouri, iarăşi după expresia poetului mai sus prenumit. Era cu neputinţă ca o asemenea fiinţă să nu lese, odată văzută, o impresie neştearsă şi ca acea impresie să nu se schimbe în curând într-un amor viu în orice inimă de tânăr, când înşişi bătrânii văzând-o regretau anii juneţei lor. Tot în ea era de o perfecţie neimitabilă şi ce contribuia mai mult a-i lipi inimile era aerul de melancolie ce-i acoperea figura.

Tovarăşa care-i sta aproape, Laura, vară-sa şi tânără văduvă, cum sunt la noi, adică despărţită de bărbat, făcea un contrast desăvârşit. Tot de o talie ca şi Elena, dar bălaie, cu trăsăturile lungăreţe, cu obraji albi, grabnici de a se roşi, însă nu de ruşine, figura sa nu era în stare de a răbda analizul unui cunoscător; ochii săi, care făgăduiau toate voluptăţile amorului material, avea însă un ceva crud în căutarea lor, iar buzele subţiri, semn de un caracter calculator şi nu prea uşor; ea avea în totul un nu ştiu ce diavolesc, la care, dacă cineva nu se păzea bine, era cu neputinţă de a se împotrivi. Căutătura sa ades avea puterea magnetică a şarpelui atrăgând pe nevinovata păsăruică. Viaţa sa era o singură şi întreagă cochetărie. Se pretindea virtuoasă şi purta trei-patru intrigi deodată, unuia dându-i vârful degetului de atins, altuia numai o ochire făgăduitoare de tot şi neîmplinind nimică, unui al treilea buzele de sărutat, la altul piciorul şi la un al cincilea genunchiul. Se pretindea virtuoasă, şi unul avea voie de a o strânge de mână sau de a o călca pe picior, când ea nu se însărcina mai întâi cu aceste practici, şi altul de a o apuca de talie. Ştia tot; când platonică, când cu aerul nevinovat al unei vergure de cincisprezece ani, când cu pozele unei lorete din Paris, ea era din acel număr blestemat de femei care în amorul cuiva văd numai un mijloc de a petrece vremea şi de a produce jertfe nenorocite, din acele femei, tip rar, ce nu se găseşte decât la noi şi care nu s-a tratat încă de nici un romancier al Europei, adică măritată care caută o a doua nuntă, care, cu bărbat, vroieşte a-l schimba cu alt bărbat cu un mai mare rang, mai strălucită poziţie, mai întinsă bogăţie, şi cu nepăsarea unui ateu leapădă soţ şi copii şi, într-un adulter necontenit, schimbă la bărbaţi ca stăpânii cei răi la slugi, şi se primeneşte cu cununiile ca elegantele cu capelele. Pe lângă aceste, mai avea şi grozava răutate de a-şi alege cu preferinţă jertfele între însuraţi; a smomi pe un bărbat, a fura unei femei inima soţului său, a se făli cu izbânda acestuia, a introduce în perechile cele mai fericite şi mai potrivite ura, lacrimile şi grozava despărţenie, acesta era ţelul cochetăriilor sale; şi în aceste exerciţii era atât de înaintată, încât, deşi de douăzeci şi doi de ani de-abia, ea stricase mai multe case din cele mai bine nimerite. Femeile nu o vedeau decât cu grozăvie, iar bărbaţii urma a se arde la flacăra ochilor săi, ca fluturii de noapte la para lumânării. Avuse un bărbat care îi dase tot, rang, bogăţie, mulţumirea tuturor dorinţelor şi chiar a capriciilor sale, şi ea, spre răsplătire, după cinci ani de o necredincioasă căsătorie, îl lăsă într-o dimineaţă, fără a-i zice măcar adio. Acum alerga în toate balurile, în toate concertele şi plimbările, clocind un al doilea măritiş, şi până atunce făcând o goană de arapi între curtezani, nelăsând nimică în pace, de la adolescentul de şasesprezece ani şi până la adoratorul octogenar. Când veselă până la nebunie, când melancolică până la disperaţie, când împopoţată ca o madoană catolică, când înnegrită şi jălindă ca văduva lui Mausol, ea era în toată puterea cuvântului un demon cu faţa de înger, adevărat cameleon, luând toate formele, jucând toate rolele, sunând toate gamele simtimentului, imitând toate virtuţile şi cunoscând toate viţiurile, fiind blestemată şi menită de a aduce nenorociri, lacrimi şi jertfe pretutindene unde i se întindea ochirea, unde îi călca piciorul.

În cât de aga Tachi Mătiescu, el era ca de treizeci de ani, cu o figură expresivă, cu ochii pătrunzători, cu musteţi şi favoriţi negri. Deşi îmbrăcat simplu, totul vădea în el gustul unui om de lume. Conversaţia sa, deşi nu vie şi grabnică, era plăcută, arătând în toate un bun simţ firesc, multă logică şi un caracter energic, dar necapabil de a se împotrivi la cea întâi ochire a unei femei ceva frumuşele.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA