| Editura Global Info / Istorie |
Mihail Kogalniceanu
Trei zile din istoria Moldaviei
I
25 februarie 1777
Und so kam doch wieder ein Fleck von Europa von einer willkührlichen und aussagenden Herrschaft unter eine ordentliche, beglückende, erhaltende schützende Regierung.
Engel's geschichte der Moldau, pag. 304.
La 25 februarie 1777, Poarta Otomană, uitând aceea ce cu 78 ani înainte, la 26 ianuarie 1699, la congresul de Karloveţ, răspunsese solilor poloni care cereau Moldavia: "cum că ţara Moldovii nu poate să le o dea să le fie lor podană, fiindcă este volnică şi turcilor este închinată, iară nu cu sabia luată"1, au iscălit după mijlocirea baronului Tugut, c. c. internunţiu la Constantinopol, diploma prin care Bucovina se da Austriei. Atunce ţinutul Cernăuţilor, jumătate din ţinutul Sucevei, cu vechea capitalie a Moldaviei, Câmpulung cu administraţia sa cea republicană, episcopia Rădăuţilor, mănăstirile Putna, Suceviţa, Solca, Voroneţul şi alte atâte locaşuri sfinte, toate zidite, împodobite şi înzestrate de vechii şi vitejii noştri domni, s-au dezlipit de Principat. Atunce Bucovina, adică 178 mile pătrate de pamânt strămoşesc, trei târguri şi două sute cincizeci sate primiră o stăpânire străină; atunce şaptezeci mii moldoveni fură siliţi a îmbrăţoşa o altă naţionalitate decât cea românească.
Ziua aceasta de 25 februarie ar trebui să fie în vecinicie pentru moldoveni o zi de jelanie, o zi ră; pentru că într-însa ne-am văzut răpiţi de locurile slavei strămoşeşti, locuri înrodite cu sângele eroilor noştri, locuri ce cuprind sfintele oase ale lui Ştefan şi ale Elenei. lntr-acea zi Moldova îşi pierdu cea mai frumoasă piatră a coroanei sale.
Un singur bărbat protestă împotriva dării Bucovinei. Acesta fu Grigore Chica voievod, domnul Moldovei.
II
1 octombrie 1777
Iar delibaşa zice
Vrând răul ca să-l strice:
"Măria ta, ar fi bine
Să mai iau oameni cu mine!"
El i-au răspuns:
"Sunt destui
În coadă doi idiclii...
Că n-am să fac bătălii".
Stihul lui Ghica Vodă
Sâmbătă la 1 octombrie 1777, pe vremea chindiei, într-o odaie a Beilicului, casă zidită pentru primirea turcilor trecători prin Iaşi şi a căreia de-abia-i mai zărim temeliile lângă Sfântul Ioan, pe un loc sterp ce se numeşte încă La Beilic, în acea odaie, zic, decorată după moda orientală, şedea pe un divan de postav roşu, rezemându-se pe nişte perini de porfir cu canafuri de fir, un bătrân măreţ, cu barba albă, cu o figură mândră şi deosebită; în ochii săi însă fizionimistul ar fi descoperit vicleşugul crud al tigrului. El era îmbrăcat în frumosul costum al marilor Porţii Otomane, costum ce din nenorocire s-a izgonit astăzi de către portul meschin şi urât al europenilor. Deşi sultanul Mahmud, de fericită aducere aminte, a făcut în imperia sa atâte reforme vrednice de toată lauda, tot nu pot să-l iert că a stricat costumul naţional şi a introdus în locul lui caricatura cea mai de râs, straile strâmte şi şonţite a europeilor. A lepădat turbanul, care împodobea capul ca o diademă, pentru greţosul fes ce acoperă până sub sprâncene fruntea, pe care tot bărbatul ar trebui s-o arăte slobodă şi curată. A izgonit blanele cele de mult preţ şi antereele cele cu aur pentru surtucul albastru, din care, cum zic turcii, înainte n-ar fi vrut să facă măcar harşele la cai. În locul bogatului şal caşemir, ce încingea mijlocul cu atâta graţie, a dat supuşilor săi doi coţi de şişitori ca să le slujască de bretele, şi pentru vârful inovaţiei i-a silit să-şi radă barba, semnul cel mai caracteristic al bărbăţiei!
O blană frumoasă de samur învelea antereul şi şalul adevărat caşemir al acelui bătrân. Capul său era acoperit de un turban alb, împodobit cu un surguciu înalt legat în brilanturi. La picioarele lui pe covor era o narghile de cristal bătută cu pietre scumpe; şi, când trăgea câteodată din ea, tot apartamentul se împlea de o atmosferă mirositoare.
Acel batrân era Kara Higiorzadec Ahmed-beg, capigibaşă şi imbrohor al marelui şi preaputernicului sultan Abdul Hamir, padişahul otomanilor. El venise într-acea zi în Iaşi sub cuvânt că mergea la Hotin să facă revizia cetăţii şi totodată că aducea lui Grigore Ghica v. v., domn Moldaviei, un ferman împărătesc vestitor de o mai mare statornicire a păcii încheiată între Poarta Otomană şi Rusia, la Kainargi, în 17 iulie 1774. Grigore Ghica, avându-l de mai multă vreme prieten, îl primise cu cea mai mare cinste. Toţi veliţii boieri cu slujitorimea şi cu breslele neguţitoreşti fuseseră trimişi înaintea lui până la Şanta, şi de acolo îl aduseră cu alai în Iaşi şi-l întovărăşiră până la Beilic.
Acest capigibaşa, cum a ajuns la gazdă, a trimis la vodă, şi cum zice Stihul lui Ghica vodă:
Au spus că-i bolnav de moarte,
Au cerut doftor să-l caute,
Trimiţând la vodă în ştire
Că au slăbit peste fire;
Ar vrea să meargă la curte,
Având să-i vorbească multe,
Trebi mari şi lucruri înalte,
Şi ferman ca să-i arate.
Dar nu poate pentru boală,
Că nici din pat nu se scoală.
Dar să ne întoarcem iarăşi în odaia Beilicului. Capigebaşa era în vorbă tainică cu doi boieri moldoveni veniţi la dânsul într-ascuns. Nimene nu era de faţă la această vorbire. Numai la perdeaua din afară păzeau doi arapi, negri ca abanosul şi înarmaţi din cap pân' în picioare; ochii lor sticleau ca un luceafăr în întunericul nopţii. Când îşi arătau dinţii albi şi ascuţiţi, socotea cineva că vedea doi zăvozi mari şi cumpliţi, gata de a se arunca asupra trecătorilor.
Boierii stau într-o postură umilită, în genunchi, pe un covor întins pe parchet, departe de divan. Capigibaşa înota într-un ocean de fum mirositor; faţa sa măreaţă păzea o nemişcare absolută; câteodată îşi îndrepta barba albă ca omătul.
— Ei, boieri, zise el în sfârşit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vânătorului? Va veni oare ghiaurul?
— Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri. Să nu fii la îndoială; va veni, că-i dârz; îi place primejdia.
— Va veni, efendi, adăugă celălalt boier, pentru că n-are de unde şti scopul venirii tale. În Ţarigrad numai luminatul vizir şi Muruz, în Iaşi numai slăvirea ta şi noi ştim că zilele lui Ghica s-au numărat. Şi mai degrabă s-ar deschide mormintele decât gura noastră.
Capigebaşa zâmbi de bucurie; trăsurile sale se mişcară şi faţa sa posomorâtă se învie pentru un minut.
Un rob intră în odaie; boierii răsăriră, dar, când văzură cine era, se liniştiră. Robul se închină până la pământ.
— Slăvirea ta, zise el, Bogdan-beg a trimis doftori să te vadă. Boierii se făcură galbeni ca ceara, mai că nu se puteau ţine pe genunchi.
Se uitau cu spaimă din toate părţile şi căutau unde s-ar ascunde.
Capigebaşa zâmbi clătind din cap; în sfârşit, le arătă o perdea lăturalnică ce da într-altă odaie şi le făcu semn să se ducă. Boierii se ridicară şi se făcură nevăzuţi.
Imbrohorul bătu din palme. Haznetarul său se apropie. După ce stăpânu-său îi zise două-trei cuvinte turceşti, el luă de pe alt divan un contuş greu şi o basma de burungiucul cel mai subţire. Imbrohorul îşi dezveli braţul drept şi haznetarul îl strinse tare cu basmaua mai jos ceva de cot. După aceea îşi lepădă turhanul şi rămase numai cu un fes mic, elegant, legat împrejur cu un nemetez subţire verde. Pe urmă îşi plecă capul pe perinele de porfiră şi se înveli în contoşul de samur.
Haznetarul ieşi şi se întoarse după un minut cu doftorii lui vodă, Gavrilachi şi Fotachi.
Capigebaşa se făcuse galben la faţă, toate trăsurile îi erau suferitoare, o slăbiciune mare domnea în toate mişcările sale, se răsufla greu. Trebuia cineva să-l socoată în cele de pe urmă ceasuri a vieţii. Numai ochii săi cei vicleni sticleau sub posomorâtele sale sprâncene; în zadar căutase să le astâmpere focul.
Fotachi se apropie şi-l luă de mâna dreaptă. Pulsul lui mai că nu bătea. El crezu că-i bolnav de moarte.
Gavrilachi se apropie şi el, îl apucă şi el de aceeaşi mână, uitându-i-se drept în ochi. Turcul nu putu suferi această căutătură, ce cerca să-i pătrundă gândirile cele mai tainice, şi se făcu că leşină. Gavrilachi clăti din cap.
După puţin, capigibaşa deschise iarăşi ochii şi cu un glas slab ca de mort zise:
— Spuneţi stăpânului vostru să se grăbească să vie; porunci mari de la împărăţie am către dânsul. La curte vedeţi că nu pot să merg. Pot să mor. Să vie... Şi iarăşi leşină. Doftorii se depărtară.
Dar să lăsăm pe mârşavul capigibaşa să-şi sfârşească scârnava comedie şi, până ce doftorii vor merge să-şi deie stăpânului lor raportul despre starea bolnavului, să aruncăm o căutătură asupra împrejurărilor politice ce se mişca atunce în Moldavia, ca mai lesne să putem pregăti cititorii la straşnica privelişte ce au să vadă. Grigore Ghica voievod, ce domnea atunce în ţara noastră, se trăgea din a doua linie a Ghiculeştilor; el era fiul dragomanului Porţii Alexandru Ghica, care prin porunca marelui vizir Nişandgi Ahmed paşa, după o închisoare de două săptămâni fusese tăiat înaintea chioşcului Seraiului, în 19 februarie 1741. Înainte de a primi domnia, el ocupase de la 17 august 1758 vechea însărcinare a tătâne-său de dragoman al Porţii. La anul 1764, în 29 mart, prin favorul marelui vizir Mustafa Bahir, el primi tronul Moldaviei; însă după trei ani, la anul 1768, în vreme când Turcia se gătea de război asupra Rusiei, hanul tătarilor, vestitul Crâmghirai, în divanul împărătesc, arătă cum că în asemene grele împrejurări tânărul Alexandru Ghica, fiul lui Scarlat Ghica, nu avea destule însuşiri şi încredere ca să i se lase domnia Ţării Româneşti şi că Grigore Ghica, vărul lui, ar fi mult mai destoinic pentru apărarea ţării. Sfătuirea hanului fu primită de sultanul Mustafa III; în luna lui noiembrie 1768, Alexandru Ghica lăsă, dar, tronul Valahiei lui Grigore Ghica, iar tronul Moldaviei îl ocupă în a doua domnie Grigore Calimah, fiul lui loan Calimah, om tânăr şi învăţat.
Grigore Ghica nu avu multă vreme de domnit în Ţara Românească, căci, înainte încă de a primi el investitura, războiul fusese declarat între Turcia şi Rusia, la 6 octombrie 1768, prin închiderea rusescului rezident Obreskof în Edecule. Ruşii se şi porniră; şi în vara următorului an, 1769, luară sub stăpânirea lor toată Moldavia, prinzând rob pe însuşi domnul acei ţări, Constantin Mavrocordat, care domnise în viaţa sa de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldavia2 şi în sfârşit muri în Iaşi la 4 decembrie 1769. Operaţiile războiului după această izbândă se întinseseră şi în Valahia. La 7 octombrie 1769 în zori de zi leitenantul-colonel Karozin, cu patru sute de ruşi şi întovărăşit de mai mulţi români povăţuiţi de arhimandritul de Argeş, care avea două pistoale la brâu şi medalia Caterinei II la gât, şi de spătarul Pervu Cantacuzino, numit de împărăteasa general-maior, intră în Bucureşti şi se îndreptă spre curţile domneşti. În toate uliţele Bucureştilor se auzea numai ostăşescul strigăt de "stupai, stupai!". Turcii ce erau în capitalie fură omorâţi şi curţile picară în mâinile ruşilor. Grigore Ghica, care nu ştia nimică de venirea vrăjmaşilor, la auzul acelui zgomot sări peste zidurile grădinii şi se ascunse într-o băcălie, fiind părăsit de toată gvardia sa. După trei zile fu însă găsit, luat rob de război şi dus la Petersburg.
În capitalia Rusiei fostul domn avu prilej mai mult decât în orice alt loc să-şi arate meritele. El vorbea turceşte, ruseşte, franţuzeşte şi italieneşte, afară de româneşte şi greceşte, ce erau limbile sale. Vorba sa era învăţătoare, ideile sale bogate; toate în el arătau un bărbat înalt. Reputaţia sa ajunse până la urechile marii împărătese, care dori să-l vadă. Caterina II îl pofti de mai multe ori în societatea sa şi ştiu preţui ce era bun în Ghica3. Aşa, acesta prin manierele şi talentele sale ştiu a câştiga într-atâta protecţia autocratoriţei Rusiei, încât la congresul de la Bucureşti ce se făcuse pentru încetarea războiului, la 15 februarie 1773, Cabinetul de Sankt-Petersburg, între condiţiile păcii, ceru ca Grigore Ghica să primească domnia Moldaviei pentru vecinicie din tată în fiu, ca bir să deie la trei ani o dată, după pilda republicii Ragusa, şi că să aibă dreptate de a ave la Poartă un agent sub siguranţa dritului gintelor. Deşi aceste cereri nu se putură împlini din pricina desfacerii congresului, totuşi, când pacea se încheie între Rusia şi Turcia la Kuciuk-Kainargi (17 iulie 1774), Ghica primi tronul Moldaviei, măcar că dragomanul Porţii Constantin Muruz făcuse tot felul de intrigi, ca să primească el domnia acei ţări.
Grigore Ghica, cum ajunse în Iaşi, se îndeletnici de a închide rănile războiului, micşoră şi regulă birul ţăranilor, uşură boierescul, reîntocmi dreptatea, încurajă agricultura. Atât în întâia, cât şi în a doua domnie a lui, cea întâi faptă a ocârmuirii sale fu să numească pe boierii cei mai cinstiţi ispravnici ţinuturilor, "dândule porunci, cum zice un hronicar naiv de-ai noştri, ca să fie cu mare dreptate săracilor, neîngăduind pe nimene ca să-i calce şi să-i năpăstuiască; căci, de ar auzi cât de puţin că au păzit hatârul cuiva şi va veni vreun sărac să se jăluiască, atunce cu mare pedeapsă îi va pedepsi, făcând mari dreptăţi tuturor, arătând tuturor boierilor ca să se păzească fieştecare de a lua mită de la săraci, cât de puţin; şi, de va veni la urechile măriei sale, să fie în ştiinţa tuturor că se va pedepsi cu pedeapsă, necăutându-i nici chip de hatâr, de va fi şi boier, şi mare om, şi rudă; de vreme că Dumnezeu l-au trimis într-acest pământ, ca să păzească pe săraci şi să-i fie milă de dânşii". Însă Ghica în zadar făcea aceste îmbunătăţiri; Constantin Muruz nu putea să-i ierte că fusese mai fericit decât dânsul. În zadar Ghica se făcu ocrotitorul ştiinţelor şi al artelor, aşezând şcoli domneşti în Mitropolie, în Sfânt-Neculai şi prin ţinuturi, înfrumuseţând Iaşii prin zidirea de acheducuri şi fântâni publice, precum cele de la poarta Sf. Spiridon şi de la Golia, prin ajutarea cu bani la ridicarea bisericii Sf. Gheorghe, hotărâtă să fie mitropolie, prin aşezarea celor întâi podele pe uliţele capitaliei.
În zadar Ghica vru să introducă în ţară industria, întemeind cea întâi postăvirie cu lucrători nemţi, la Chipăreştii de pe Jijia, şi întocmind în apropierea Iaşilor o colonie de protestanţi, ce se îndeletnicea cu fabricaţia ceasornicelor; Muruz nu dormea.
În zadar Ghica, atât în viaţa sa cea publică, cât şi în traiul său cel privat, vru să deie supuşilor săi numai pilde bune, încât spre a oborî luxul straielor, care şi atunce ca şi acum era risipa multor familii, se arătă în divan într-o zi de ceremonie mare îmbrăcat cu libade şi giube de postav făcut în ţară, ca să ruşineze pe curtezani, din care cel mai de pe urmă era cu straie mai bogate decât a domnului. În zadar Ghica se silea să se facă din zi în zi mai vrednic de iubirea norodului, singura răsplătire ce principii cei buni ambiţionează, şi într-atâta câştigă această dragoste, încât cea dintîi a lui mazilie fu socotită ca o nenorocire obştească. În zadar "cuvântul ce grăia era grăit, zice acelaşi hronicar, şi era lăudat de către toţi şi plăcut prostimii; boierii nu-l puteau suferi, căci ei nu puteau să mănânce pe cei mici şi săraci, că nu-i suferea domnul nicidecum". Constantin Muruz în Ţarigrad şi boierii evghenişti în Moldavia hotărâră, dar, fieştecare îndeosebi pieirea bunului domn; cel dintâi pentru ca să se poată sui pe tronul rivalului său, cei de-ai doilea pentru ca să scape de un stăpânitor care le ameninţa dărmarea aristocraţiei prin dragostea şi ocrotirea ce da norodului.
Doi ani după suirea sa pe tron, înalta Poartă dăduse, cum am spus, Bucovina austrienilor. Grigore Ghica nu vru, nici nu putu să tragă asupra sa blestemul moldovenilor din toate veacurile viitoare şi protestă împotriva sfâşierii bietei ţări, şi prin urmare a călcării tratatului încheiat de Bogdan vodă cu Poarta, prin care Moldavia cunoscu suzeranitatea Turciei numai cu condiţie că i se vor păstra şi apăra în întregime vechile sale hotare. Constantin Muruz se folosi îndată de acest prilej spre a înnoi prigonirile sale asupra patriotului domn, pe care-l zugrăvi ca un prieten al ruşilor şi, prin urmare, ca un hain al Împărăţiei turceşti. Poarta, totdeauna lesne crezătoare şi fricoasă, mai ales când auzea de ruşi, în orbirea sa nu văzu că tocmai acea protestaţie a lui Ghica era cea mai mare dovadă a supunerei şi a credinţei sale către Împărăţie şi începu a da ascultare pârelor dragomanului său. O nouă furtună mult mai groaznică, pentru că era stârnită de vrăjmaşi casnici şi ascunşi, veni de împlini dorinţele lui Muruz şi aruncă într-o prăpastie fără sfârşit pe bietul Ghica vodă împreună cu toată familia sa. Boierii moldoveni, de la fugirea lui Dimitrie Cantemir în Rusia la 1711 şi de la venirea fanarioţilor pe tronul Moldaviei, îşi întrebuinţa energia ce le mai rămăsese numai întru a pricinui cât se putea mai des domnii noue, ca prin aceasta fieştecare din ei, cu partida sa, să ajungă la putere. Spre a-şi împlini mârşavul lor scop, ei se slujeau când de domn spre a prigoni pe bietul norod, când de norod spre a pârî pe stăpânitor. Un domn nu-şi putea, dar, păstra tronul multă vreme decât cu condiţie că va fi rău, crud şi nemilostiv; şi, dimpotrivă, domnul bun era sigur, din pricina lor, să cadă în puţin, şi de multe ori îşi pierdea însăşi viaţa. Asemene fu şi cu Grigore Ghica, om bun care căuta în toate chipurile să apere norodul de apăsarea boierilor4. Aceasta fu pieirea sa. O partidă de boieri din cei mai de frunte, povăţuită de logofătul Bălănescu, vornicul Manolachi Bogdan, spătarul Ioan Cuza, spătarul Canta, căminarul Romano şi Dărmănescul, se sculă asupra lui Ghica şi asupra sfetnicilor lui, logofătul Razu, visternicul Balş şi mai ales asupra logofătului Ioan Canta, sub cuvânt că aceşti boieri invitau pe domn a haini. Această partidă se înţelese cu Muruz, şi Poarta nu mai întârzie de a hotărî moartea lui Grigore Ghica, căci de la fugirea lui Cantemir 5 Moldavia nu mai fu un stat şi norodul ei o naţie, pentru ca domnii ei să fie trataţi în suverani. De la 1711, toţi domnii fură aleşi între grecii Fanarului, raiele a împărăţiei, şi ca raiele trataţi asemene şi când erau pe tron. Ei erau în totul asămăluiţi ca ceilalţi paşi, numai cu atâta deosebire că erau mai umiliţi, fiind ghiauri. Cel mai prost pascar sau hamal din Constantinopol, ajungând a fi mare vizir, îi punea, îi schimba, îi prefăcea, îi închidea, îi tăia după capricii şi după interes; cea mai mică umbră de suveranitate, afară de dritul tiraniei, nu mai era în ei. Acela era domn care plătea mai mult şi, îndată cum altul da mai mult, cel dintâi, fără forme, fără vină, se vedea răsturnat de pe tronul cumpărat, şi mulţi avură numai un pas să facă de la domnie la moarte. Moldovenii toate aceste catastrofe le priveau cu apatie, căci pierduseră vechea lor energie spre a putea aduce o altă stare de lucruri; se mărgineau numai în nişte dorinţe deşerte, aşteptând de la cer o norocire ce ei nu aveau curajul să şi-o pregătească singuri; tristă şi zadarnică aşteptare, căci cerul ajută numai acelora ce-şi ajută singuri. Guvernul Moldaviei, cu totul robit, era o maşină ale căreia resorturi se mişcau de vizir şi adeseori şi de cel mai ticălos al lui favorit. Toate primeau viaţa lor din Constantinopol, toate se făceau prin fermanuri. Domnul era numai executorul vroinţelor vizireşti şi din prerogativele suveranităţii avea numai tristul drit de a se intitula "Cu mila lui Dumnezeu". Iar Adunarea obştească, acea care în zilele domnilor pământeni era singura putere dătătoare de legi şi denaintea căreia înşişi domnii se supuneau, dezbrăcată de toate dreptăţile sale, înjghebată numai de vro câţiva boieri mari, seizi juraţi ai domnului, aleşi şi chemaţi cu ţidule domneşti, iar nu slobod aleasă şi alcătuită de toate stările ţării ca în vremile vechi6, răpită însuşi de numele său şi sub turcescul titlu de divan, slujea numai a da o umbră de putere legală acturilor răpitoare ale stăpânitorilor. Apărarea dreptăţilor ţării nu era de competenţa ei.
În Moldova prefăcută în provincie turcească, nu mai era nici domn, nici stat, nici naţie. Era numai un arendar cu puteri întinse, o turmă de robi şi câţiva privilegiaţi. De aceea, de la 1711, istoria Moldaviei nu mai este istoria unui stat, ci numai a unei provincii supuse, iar viaţa domnilor numai ticăloasa biografie a unor mari ispravnici, în care nu vedem decât tiranie, ucideri, jacuri, morţi cumplite şi alte asemene groaznice nelegiuiri, care au pustiit ţara mai mult de un veac. În toată această epocă nu întâlnim în istoria naţională decât două fapte mari, adică dezrobirea vecinilor rostită de boierii moldoveni, în biserica Sfinţilor trei Ierarhi, la 6 aprilie 1749, faptă vrednică de o naţie, şi protestaţia lui Grigore Ghica voievod pentru darea Bucovinei, faptă vrednică de un domn. Toate celelalte sunt din partea domnilor tiranie şi câteva faceri de bine mărunte — căci ei puteau face mult rău şi numai atâta bine cât ar putea astăzi face un bun ispravnic —, iar din partea norodului vedem numai suferinţe şi deznădăjduire.
Poarta, când hotărî moartea lui Ghica, ştiu foarte bine că nu-şi va putea împlini grozavul scop decât prin ascuns vicleşug, căci cunoştea vetejia domnului. Pentru aceea, dar, alese pe Ahmed-beg capigibaşa, cel mai bun prieten al lui Ghica, dându-i şi ferman de mazilire şi de ucidere. Iar pentru celelalte, îl rândui să se povăţuiască după instrucţiile lui Constantin Muruz şi a boierilor nemulţumiţi.
Capigibaşa, după ce-şi puse toate la cale ca să-şi poată împlini straşnica poruncă, purcese spre Iaşi, întovărăşit de patruzeci bostangii şi mai mulţi robi, şi intră în capitalia Moldaviei cu ceremonialul ce am văzut. Îndată după sosirea sa, se înţelese cu căpeteniile partidei nemulţumite; neîndrăznind să-şi împlinească însărcinarea chiar în curtea domnească, din pricina vitejilor delii şi copii din casă care slujeau de gardie domnului, se făcu bolnav, ca să poată mai bine înşela pe Ghica şi să-l tragă în vizunia sa; spre aceasta el se sluji de scârnavul chip ce am arătat.
În zadar prietenii lui Ghica vodă din Constantinopol îi făcuseră cunoscut adevăratul ţel al venirii lui capigibaşa, în zadar domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilant, îl înştiinţă tocmai în ziua sosirii turcului în Iaşi ca să se păzească de cursele acestui oaspe; Ghica nu putea să creadă ca prietenul său Ahmed-beg ar fi atâta de mârşav ca să-i ascundă adevărul soliei, chiar de ar veni însuşi asupra lui; el nu ştia, nenorocitul, că acolo unde tirania porunceşte priteşugul este mut. Dumnezeu il orbise, el alerga fără cea mai mică pază înaintea soartei sale. Atâta luă asupră-şi, de trimise dintâi pe doftori, să vază dacă capigibaşa era adevărat bolnav.
Grigore Ghica era în harem cu doamna şi cu domniţele, când vornicul despre doamnă veni de-i spuse că doftorii curţii se întorseseră de la palatul Beilicului.
— Ei, le zise Ghica, după ce doftorii intrară, ce are prietenul nostru? Îi bolnav tare?
— Îi bolnav, măria ta, răspunse Fotachi, doftor străin, care căuta să izgonească din favorul lui vodă pe Gavrilachi, doftor bătrân, casnic al Ghiculeştilor, îi bolnav tare şi nu-i dau o zi de viaţă. Doreşte să te vadă, căci mi-a zis că are un ferman pentru măria ta.
— Să mergim, dar, să-l vedem. Bietul turc, să vie tocmai din Ţarigrad ca sa moară în Iaşi.
— Măria ta, adăugă celălalt doftor, Gavrilachi, te-am purtat în braţe, ţi-am fost credincios în domnie, ţi-am fost şi mai credincios în robie. Am îmbătrânit în slujba familiei măriei tale. Niciodată nu m-ai aflat nemulţumitor şi necinstit. Ascultă-mă astăzi, doamne; nu te duce la capigibaşa; nu te încrede în turci, că viclean neam este!
— Da de unde această frică? Ce, nu-i bolnav?
— Era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, măria ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat.
— Biete Gavrilachi, vedem că ai îmbătrânit; te-ai facut muiere şi te sperii de nişte deşerte năluciri.
Aceste le zise vodă, doftorul străin birui şi credinciosul Gavrilachi nu fu ascultat.
— Trimite, adăugă domnul către vornicul despre doamnă, să spuie prietenului nostru, lui capigibaşa, ca să nu se supere, că vom merge să-l vedem la gazda sa. Şi zi să gătească careta, dar degrabă, că-i sară. Vornicul despre poartă ieşi.
Doamna auzise cuvintele protomedicului Gavrilachi; inima i se îngheţă. De mai multă vreme nişte grozave presimtimente îi tulburau liniştea nopţilor. De câte ori adormea, visa sânge. Ea cunoscu că o mare primejdie ameninţa capul iubitului său domn. Se apropie de vodă şi prin cuvinte dulci căută să-l întoarcă de acea vizită.
— Ce ai astăzi? îi răspunse vodă. De ce nu mă laşi în pace? La război am fost, rob am fost, sub urgia împărătească am picat, şi niciodată nu te-am văzut aşa de îngrijită. Eşti nebună că asculţi povestele lui Gavrilachi. Linişteşte-te, ceasul morţii nu mi-a venit încă. Steaua mea străluceşte în toată lumina sa la amiază-noapte.
— Da nu poţi să zici că eşti bolnav? Dacă nu asculţi sfătuirile inimii mele, ascultă măcar pe prietenii tăi din Ţarigrad, ascultă pe domnul Ipsilant şi pe credinciosul Gavrilachi, care totdeauna te-au slujit cu cinste. Inima mea, care nu m-a înşelat niciodată, îmi spune că mergi înaintea unei mari primejdii. O, iubitul meu domn, nu te duce, adă-ţi aminte de soarta lui Grigore Calimah. Fie-ţi milă de mine şi de domniţele tale. Gândeşte că Muruz îţi vrea moartea şi că, dacă-i muri tu, voi muri şi eu, şi copiii tăi vor rămâne calici pe la uşile creştinilor.
— Numai cu femeile să n-aibă cineva a face, zise vodă în mânie. Ce, eu nu sunt în Moldova, nu sunt în scaunul domniei, nu-s puternic? Marea împărăteasă nu mă ocroteşte? Cum ar îndrăzni Poarta să-mi vreie moartea! Destul, ştii că sfaturi muiereşti nu-mi plac!
Vodă îşi luă gugiumanul şi vru să iasă; dar, văzând că doamna şi cu amândouă domniţele, Elenca şi Ruxăndiţa, începuseră a plânge, se potoli puţin, se apropie de doamna, o sărută pe frunte şi ieşi în spătărie.
În vremea domnilor fanarioţi, curtea era locul de întâlnire al tuturor boierilor. Cu treabă sau fără treabă, toţi se aduna acolo, în toate zilele, ca să auză noutăţi sau havadisuri, cum se zicea atunce, ca să aibă ce spune pe la casele lor şi ce scrie pin ţinuturi. Atunce gazete nu era, teatru asemene nu era iarna; şi vara foarte puţini mergeau la ţară să-şi caute de interesele casnice. A trăi la moşie era ca când ar fi fost surghiunit.
Când vodă intră, spătăria era plină de boieri; toţi se sculară în picioare şi-şi strânseră benişele pe piept. Între dânşii, erau şi acei doi boieri pe care i-am văzut mai înainte în odaia turcului la Beilic.
— Boieri, le zise vodă, capigibaşa care a sosit astăzi cu ferman de la prea puternicul nostru împărat trage de moarte. Ne ducem să-l vedem.
La aceste cuvinte acei doi boieri răsăriră de bucurie. Faţa lor semăna cu a lui Mefistofeles, când, prin un contract iscălit cu sânge, a câştigat sufletul doctorului Faust.
— Da n-au tras încă? întrebă vodă cu mânie. Delibaşa se apropie.
— Măria ta, n-ar fi bine să mai iau oameni cu mine?
— Ce vorbeşti şi tu? răspunse vodă. De când te-ai făcut aşa de mişel? Ia-ţi doi idiclii în coadă şi doi delii călări dacă-ţi trebuie numaidecât alai. Dar să tragă mai degrabă. N-avem doară să facem bătălii. Rămâneţi sănătoşi, boieri, urmă domnul ieşind.
— Să trăieşti, măria ta, răspunseră boierii. Iar acei doi boieri, ce stau mai ascunşi, adăugără încet cu o zâmbire satanică: "Cale bună, măria ta"!
La scară era trasă o caretă domnească cu doi harmăsari ungureşti, negri şi iuţi. Patru masalale ardeau înaintea trăsurii, căci înnoptase. Vodă se sui, meterhaneaua începu a cânta şi caii purceseră la galop.
Dar, când ajunseră în poarta Beilicului, caii se opriră deodată. În zadar vezeteul le sfâşia coastele cu biciul, în zadar idicliii se coborâră din coadă şi-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împungeau cu săbiile; caii se lăţiseră pe pământ şi stau nemişcaţi. Ghica putea încă să se întoarcă, dar orbit de soartă, prin o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în stătutul cailor; se coborî şi-şi urmă drumul pe jos până la palat.
La scară doisprezece robi arapi aşteptau pe domn; unii îi luminau drumul cu făclii de ceară albă, alţii îl tămâiau cu căţui de argint, alţii îl stropeau cu apă de trandafir. Când Ghica, la lumina făcliilor, luă sama la fizionomia sălbatică şi crudă a acelor arapi, care semănau cu diavolii din "Pedepsele iadului" zugrăvite pe pereţii bisericii Sfântului Nicolai din Iaşi, şi văzu că toţi acei robi erau înarmaţi cu câte un hangiar, lucru împotriva pravilei primită în Turcia, prin care numai oamenii slobozi au dreptate de a purta arme, cel întâi prepus de moarte îi intră în inimă. El se pipăi la brâu şi văzu ca uitase să iaie hangerul ce-l purta necontenit cu sine, ziua şi noaptea, la masă şi în somn, pe tron şi la altar. O sudoare rece îi cuprinse tot trupul. Atunce îşi aduse aminte de scrisorile prietenilor săi din Constantinopol, de sfătuirile domnului Ţării Româneşti şi a lui Gavrilachi, de lacrimile doamnei şi ale domniţelor, de întrebarea lui delibaşa, de stătutul cailor în poarta Beilicului. Un văl i se ridică de peste ochi şi văzu tot groaznicul adevăr moartea. El, care cu atâţia oameni mari credea în fatalitate, se mira singur cum rămase orb la atâte semne ce-i arătau vederat pieirea sa. A se mai întoarce înapoi era prea târziu. Cel întâi pas era făcut, trebuia să-şi urmeze drumul. Se hotărî, dar, să moară, dar să-şi vândă încaltea viaţa cât s-ar putea mai scump.
Uşile atunce se deschideau, şi domnul intră în odaia lui capigibaşa, care, făcându-se a-şi birui slăbăciunea, se sculă în genunchi înaintea lui. Ghica se duse de-l îmbrăţoşă, îi ajută să se culce iarăşi şi se pusă lângă dânsul pe divan.
Îndată cum vodă intrase la capigibaşa, viteazul delibaşa împreună cu deliii şi idicliii fură poftiţi la cafine, în vreme ce domnul era cinstit cu ceremonialul pompos obicinuit la marii Porţii. Dulceţele, cafelele, cibucul, sorbetele se urmară cu cel mai mare lux. Tablalele, chiselele erau de argint, felegenele şi linguriţele de aur, cibucul împodobit cu brilanturi. Robii erau unii îmbrăcaţi în haine albe de caşimir, alţii în costume bogate de catife roşie şi albastră cusute cu fir şi cu mărgăritari. Cine cunoaşte cât era luxul de mare, în vremile de atunce, pe la paşii lmperiei otomane, va socoti aceste de nimică. Fieştecare paşă însuşi, când mergea la drum, avea cu sine o armie întreagă de robi, slugi, bucătari, vezetei şi comori întregi de argintării pentru slujba sa.
În sfârşit, după aceste ceremonii, prelud neapărat la orice vizită dată unui turc, cât de sărac să fie, capigibaşa începu a se jălui de boala sa, a da domnului noutăţi de prietenii lui din Ţarigrad, a-i spune deosebitele schimbări întâmplate la Poartă. De ţelul venirii sale însă nu-i zicea nici un cuvânt. Domnul însă aştepta din minut în minut să se vadă atacat; se uita în toate părţile, loc de scăpare nu era. În mijlocul conversaţiei, capigibaşa ceru de la vodă tabacherea sa. După ce luă o priză:
— Tabacul, beg, îi zise, nu ţi-i bun, să-ţi dau eu altul de fabrică împărătească! şi bătu din palme.
Atunce perdeaua, prin care cu câteva ceasuri mai înainte ieşiseră boierii moldoveni, se mişcă deodată şi patruzeci de bostangii povăţuiţi de haznetarul intrară în odaie şi se repeziră asupra bietului domn. Tocmai în minutul acela capigibaşa scosese o năframă de mătasă neagră şi o aruncă pe umerele lui Ghica strigând: Mazil! Hain!
Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos şi găsi vreme de-l lovi drept între umere, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu ranit şi se smuci. Atunce o luptă amarnică se aţâţă: unul improtiva a patruzeci, două braţe fară arme împrotiva a patruzeci de hangiare. Dar, mâinile nenorocitului domn, întărite prin curajul deznădăjduirii, se făcuseră mai înfricoşate decât cuţitele acelor ticăloşi robi. De o mare putere fizică, el se luptă la început cu călăii săi, smulge din mâna unuia hangiarul, împinge pe ceilalţi, îi răstoarnă prin lovituri voiniceşti şi omoară opt din ei, care aruncaţi la pamânt, în cele mai de pe urmă minute, se învârtesc în pângăritul lor sânge. Capigibaşa, în toată vremea aceasta, şedea pe divan şi se uita liniştit la cruda privelişte, aţâţând numai cu gura pe mârşavii bostangii.
Dar, simţind că pierdea prea mult sânge din rana din spate, nenorocitul domn începe a striga, chemându-şi slugile în ajutor; în zadar, viteazul delibaşa şi tovarăşii săi, amăgiţi, erau traşi într-o cafine, şi acolo închişi sub o pază numeroasă. Ei erau surzi la glasul stăpânului lor. Însă în zadar se lupta Ghica ca un leu; scăpare nu era, trebuia să moară, căci într-o luptă aşa de nepotrivită ce poate vitejia singură împrotiva numărului? El se trase lângă o fereastră, căutând să saie în ogradă, nădăjduind că va fi ajutat de slugile sale. Cerceveaua însă era prea strâmtă; şi, în minutul când strica geamurile cu pumnul, bostangiii, o bucată de vreme împinşi, dar iarăşi aţâţaţi de capigibaşa, se apropiară de el şi-i împlîntară în trup toate cuţitele lor. Fapta nelegiuirii era sfârşită, Ghica pică mort lângă fereastră, şi turcii strigară: Allah! Atunce ceasornicul turnului de la Trei-Sfetitele bătu trei ceasuri şi jumătate de noapte.
Aşa muri bietul Ghica vodă, jertfă a patriotismului şi a bunătăţii sale. Trupul său dezbrăcat de cabaniţa regală, gol însuşi de cămeşă, făr' de cap, fu aruncat în ogradă, unde zăcu mai multe zile batjocorit de turci. Averea lui toată fu confiscată în folosul Împărăţiei; doamna şi cu domniţele cernite fură purcese în robie la Constantinopol. Asemene şi capul său sângerat fu dus de împodobi mai multe săptămâni poarta padişahului otomanilor.
Deasupra capului lui ar fi trebuit, ca la capul lui Grigore Calimah, să se scrie o ţidulă purtând că: "Acesta-i capul blestematului ghiaur Ghica Grigore, Bogdan-beg, care, fără voia sultanului, au vrut să păstreze Împărăţia în întregime".
*
Boierii care au pregătit moartea lui Grigore Ghica în odaia Beilicului erau vornicul Manolachi Bogdan şi spătarul Ioan Cuza. Celelalte căpetenii ale nemulţumiţilor nu se aflau în Iaşi în vremea acei tragedii, căci încă mult mai înainte fugiseră la Hotin, ca sub ocrotirea paşei acei cetăţi să poată pârî mai în siguranţă pe bietul domn.
III
18 august 1778
Capetele le-au pus în poarta domnească,
Tot norodul să le privească,
Să vază cei ce pe domn pâresc
Cum de grabă se vădesc
Şî îşi iau căzuta plată.
Stihul lui Bogdan şi lui Cuza.
Cea mai veche, cea mai însemnată, cea mai frumoasă zidire din Iaşi erau odată curţile domneşti. Încă în timpurile cele mai înapoiate, când Traian îşi aşezase aice rezidenţa sa, în vremea războiului său împrotiva lui Decebal şi a prefacerii Daciei în provincie supusă vulturului împărătesc, acest palat, după tradiţie, cuprindea peste o mie de apartamenturi. După ce Moldova, din colonie romană, în urma multor veacuri, se prefăcu în principat neatârnat, această antică cetate, căci merita numele, fu prada unui cumplit foc, care la anul 1460, sub marele Ştefan, prefăcu în cenuşă tot oraşul. Cinci ani în urmă, îndată ce eroul domn găsi odihna din partea duşmanilor străini, el o rezidi iarăşi; şi poporul, iar nu el, o numi Ştefanoviţa. La anul 1491 rezidenţa domnească în mare parte fu iarăşi arsă, încât după câţiva ani ea număra numai şase sute odăi, care şi aceste, prin nepăsarea următorilor stăpânitori şi prin dărmarea vremii, se împuţinară tot mai mult, şi sub Constantin Muruz v. v. mai cuprindea de-abia o sută de locuinţe. Dar încă şi cu această reducţie tot erau curţile un monument vrednic de văzut; din toate părţile alergau străinii să-l viziteze, şi moldovenii, prin o fală naţională ce nu se poate discuviinţa, îl priveau ca martorul secular, ca păstrătorul istoriei lor. În adevăr, această zidire era plină de suvenire preţioase inimii românilor, aducându-le aminte de nişte timpuri mai fericite şi mai slăvite. Pe locul unde cu doi ani în urmă era poarta domnească, ridicată în starea ce am văzut-o şi noi de către Alexandru Muruz, în capul Uliţii Mari era atunce un turn cadrat, în felul celui ce este şi astăzi deasupra porţii Goliei. În el se afla paraclisul domnesc, în care se făceau toate ceremoniile religioase ale curţii; pe pereţii lui, în rând hronologic, erau aşezate portretele domnitorilor Moldaviei, începând de la Bogdan-Dragoş. Însă toate aceste comori, împreună cu partea ce mai rămăsăse în ţară din Arhiva naţională dusă în Polonia de către mitropolitul Dosoftei, sub Sobieţchi, împreună cu odoarele domniei, toate fură prada unui al trielea foc, mai cumplit decât cele dintâi două, care la anul 1783, sub Alexandru Mavrocordat, din toată curtea domnească nu lăsă piatră peste piatră. Domnul se mută atunce în casele Mitropoliei, care şi ele fură prefăcute în cenuşă; Mavrocordat urmat de pojar se trase în cetăţuia Galata, şi de acolo fu iarăşi silit a ieşi prin un foc ce izbucni în mănăstire şi a se trage în casele hatmanului Costachi Ghica, astăzi a hatmanului Alecu Roset-Rosnovanu, care slujiră de rezidenţie voievozilor până la anul 1804, când Alexandru Muruz, din ruinele vechi, cu cheltuielile ţării, ridică iarăşi curţile domneşti, în proporţiile ce le vedem şi astăzi, însă foarte departe de mărimea şi de bogăţia celor de mai înainte.
Din toate aceste prefaceri ce au suferit vechiul locaş al domnilor Moldaviei, un singur turn se putuse păstra până în zilele noastre. Când ţi se întâmplă de treci pe Uliţa Mare şi, ajungând în faţa fostei porţi domneşti, laşi paveua şi iei în dreapta şoseua ce duce la Socola, îndată ce te vei afla în preajma caselor răposatului logofăt Grigore Ghica, uită-te în stânga, şi în zidul cazarmei grenadirilor vei vedea un colţ ce iese în uliţă. Pe acel loc, înainte de 1834, se înălţa acel turn, rotund, cu ferestruici mici săpate în piatră, pe care de-abia intra mâna şi care putea sluji mai bine de metereze apărătoare decât de ferestre aducătoare de lumină. Acel turn de o arhitectură mai mult decât simplă, dar masiv, zdravăn, în forma turnurilor ce se mai văd (poate până mâine) la cele patru colţuri ale mănăstirii Goliei, se trăgea, cel puţin temeliile sale, încă din vremea romanilor; el sute de ani fusese respectat de furia focurilor care de atâte ori au pustiit şi pustiesc nenorocita capitalie a Moldaviei; fusese respectat de furia şi mai cumplită a poporului, ades adus în deznădăjduire; fusese respectat chiar de coasa timpului; şi veacurile trecând peste dânsul îl lăsaseră în picioare, ca când l-ar fi uitat. Compasul unor ingineri sacrilegi, care şi-au luat de datorie să ne dărme toate monumentele şi zidirile vechi rămase de la domnii noştri7, au venit tocmai în vremile noue de l-au şters de pe faţa pământului, şi în locul lui au zidit nişte cazarmii efemere ca şi ei.
Turnul acela, împreună şi cu o altă zidire veche care asemene era în zidul curţilor şi pe al căreia loc astăzi este ridicată o casă a unui Gheorghi Arnăutu, în dosul cazarmei cavaleriei, din timpurile cele mai vechi şi până la 1832, a slujit de temniţă domnească. Generalul Kiselef, un nume pe care românii îl găsesc în toate întreprinderile filantropice şi mântuitoare patriei noastre, privind şi în vinovaţi oameni, îndurându-se de soarta lor şi pentru intâiaşi dată rostind în Moldova cuvântul necunoscut până atunce de "reformă penitenţiară", porunci de se părăsi acel mormânt, în care ticăloşii se îngropau de vii, şi o locuinţă încăpătoare, luminoasă, locaş adevărat pentru oameni, fu hotărâtă bieţilor osândiţi; iar turnul, privelişte a atâtor dureri şi a atâtor lacrimi, fu păstrat ca un martor grozav al cruzimilor, dar şi al zdrăvăniei unor timpuri mai barbare decât ale noastre.
În acel turn, în partea subpământeană, unde niciodată lumina zilei nu răzbătea, vineri, în 18 august 1778, tocmai acum şasezeci şi şase de ani, o grozavă tragedie se pregătea... Pe un pat de scânduri, acoperit numai cu un mundir de paie mucede, şedeau doi nenorociţi ferecaţi în obeze, ce erau legate cu lăcăţi de fier de patru belciuge înfipte în pereţi. O [o]paiţă palidă, neputând răzbate deasa întunecime, slujea numai a mări grozăvia locului.
Acei nenorociţi erau vornicul Manolachi Bogdan şi spătarul Ioan Cuza, ucigaşii lui Grigore Ghica vodă. Păcatul îi ajunsese; ei picaseră sub ghearele de oţel ale lui Constantin Muruz, pe care ei singuri îl suiseră pe tronul Moldaviei.
O asemene catastrofă, care de pe treptele puterii aruncase în fundul temniţei pe ambii boieri, cei mai cu înrâurire de pe atunce, pentru ca să fie bine înţeleasă, trebuie să fie precedată cu o mică ochire asupra întâmplărilor petrecute în ţara noastră după tăierea lui Ghica vodă.
Îndată ce Grigore Ghica v. v. se ucisese în casele Beilicului, imbrohorul împărătesc trimisese ca să caute pe boierii cei mai întâi. Nici unul însă nu avu curajul de a se arăta, ci toţi se ascunseseră prin pivniţe şi prin podurile caselor. De-abia după îndelungi cercetări, turcii izbutiră a gasi pe logofătul Razu. Acesta, adus la trimisul sultanului, dinaintea trupului stăpânu-său întins pe pământ, fu numit caimacam ale ţării, cu poruncă aspră ca să ţie norodul în linişte şi supunere, până la numirea domnului.
Acest domn se şi orânduise în Constantinopol. Şi cine putea fi altul decât Constantin Muruz, duşmanul şi ucigaşul lui Ghica? Tronul Moldaviei fu preţul sângelui nevinovat vărsat în odaia Beilicului. În 11 noiembrie 1777, noul voievod fu primit de către sultanul, în palatul său, şi de către Muşir-aga, împodobit cu cuca ienicerească, în semn de întărire a vredniciei sale; dus pe urmă în biserica patriarhală spre a se unge cu sf. mir, el purcese de acolo spre Iaşi; şi în 24 a aceeaşi luni intră în capitalia principatului şi precedat de alaiul obicinuit se aşeză în scaunul domniei.
Nădejdile măgulitoare ce boierii partizani lui Muruz făcuseră asupra lui, că adică ei vor ocârmui ţara cu fapta şi domnul numai cu numele, se împrăştiară îndată ce acesta luă cârma stăpânirii în mână. De-ndată ce-şi isprăvi planul său, noul stapânitor nu mai avea trebuinţă de trădători şi, neavând pentru ce aştepta de la dânşii mai multă credinţă decât predecesorul său, el căută cât mai în grabă a depărta de lângă sine nişte oameni care în tot minutul îi aduceau aminte sângeroasa slujbă ce-i facuseră şi răsplata ce aşteptau de la el. Ochiul său de vultur privind starea Moldaviei, văzu din toate părţile numai intrigi, siluiri, neunire şi o venalitate ce răzbătuse până în cele de pe urmă clasuri a societaţii; aurul era singurul mobil a tuturor faptelor şi el singur prezida la darea dreptăţii, a slujbelor şi a rangurilor. Cangrena era obştească şi Muruz însuşi, tremurând, se puse a cerceta pricina unei asemene dezorganizaţii şi corupţii; în curând fu şi el convins de ispita întărită de veacuri, că mai tot răul venea din intrigile şi neunirea boierilor; atunce, fără să vrea, el trebui a da dreptate lui Grigore Ghica v. v.; şi povăţuit atât de interesul său în parte, cât şi de binele ţării, el se hotărî a răsplăti vremile trecute şi viitoare, şi, nou Lăpuşnean, jură ură şi dărmare unei aristocraţii care prin surpare isprăvise a se face asupritoarea domnilor şi noroadelor. El se făgădui a urma planului lui Ghica, numai cu atâta deosebire de predecesorul său că dinaintea sa slobozenia individuală, viaţa unui om nu însemna cât un grăunte de muştar, când se atingea de mântuirea statului. El simţi că, în corupţia obştească în care ajunsese Moldavia, guvernul patriarhal, măsurile blânde nu se mai potriveau şi că trebuia o ocârmuire de despot, un toiag de fier pentru ca să poată cuceri boierimea.
Îndată, dar, după suirea sa pe tron, Muruz slobozi cele mai aspre porunci în tot principatul, pentru a se introduce iarăşi în ţară împărăţia pravililor; şi, ce este mai greu, ştiu a le pune şi a le păzi în lucrare. Boierii fură privegheaţi mai cu deosebire, şi cea mai mică greşală, cea mai slabă nesupunere era straşnic pedepsită de un domn ce în gura mare declara că, în împrejurările de faţă, singurul simtiment ce vroia să insufle moldovenilor era spaima.
Boierii, cum se văzură înşelaţi în socotinţele lor, începură a căina pe bietul Ghica, care, chiar când se împotrivea la asupririle lor, era bun şi blând. Jurară, dar, şi noului domn ură şi îndată se şi apucară de obicinuita lor meserie, "intriga şi pâra", singurele conjuraţii ce le mai rămăsese curajul să facă împrotiva stăpânitorilor de care erau nemulţumiţi. Dar şi în aceasta fură înşelaţi; ei aveau a face acum cu Constantin Muruz, în a căruia mâini sabia şi buzduganul, date de Poartă, nu erau numai nişte simple jucării şi care era hotărât a le întrebuinţa în tot minutul, spre apărarea persoanei si tronului său...
Note
1. Vezi Hronica lui Ioan Neculce.
2. Constantin Mavrocordat fusese numit domn Moldaviei în locul lui Grigore Calimah, care fu mazilit şi tăiat în Constantinopol la 29 ianuarie 1769. Deasupra capului lui era scris: "Acesta-i capul blestematului ghiaur Grigore Calimah Bogdan-beg, care au furat o sută pungi de bani ce i s-au fost trimis să cumpere pâine pentru urdie şi au vândut Împărăţia". — Tot atunce, prin porunca sultanului, s-au tăiat şi capul marelui vizir Mohammed Emin paşa şi a dragomanului Porţii Neculai Dracu, sub cuvânt că erau uniţi cu domnul Moldaviei, spre a vinde Împarăţia.
3. Într-o scrisoare cu data din 18 febr. calendar vechi 1770, Caterina II scria lui Voltaire: "Le hospodar de Moldavie (Constantin Mavrocordat) est mort; celui de Valachie (Grigore Ghica) qui se trouve ici a beaucoup d'esprit". Voltaire, în 10 apr. calendar nou, răspundea împărătesei: "Je plains fort le hospodar de Moldavie. Ce pauvre Gete n'a pas joui longtemps de l'honneur de voir Tomyris. Pour le hospodar de la Valachie, puisqu'il a de l'esprit, il restera a votre cour".
4. Pricina de căpetenie a urii şi a nemulţumirii boierilor asupra lui Grigore Ghica v. v. au fost pontul boierescului, adică legiuirea statornicitoare relaţiilor între proprietari şi între locuitorii moşiilor. Prin anaforaua din 14 april 1775, mitropolitul şi şase boieri mari, îndrăznind a se numi Adunare obştească şi criticând dezrobirea vecinilor rostită în 6 april 1749 de o adevărată Adunare obştească, de vreme ce era alcătuită de mai mult de una sută şaptezeci deputaţi, aleşi din toate stările ţării, aceşti şase boieri, zic, propuseră domnului Ghica, ca (vecinătatea neputându-se iarăşi aşeza) să binevoiască a hotărî măcar ca "locuitorii să lucreze la stăpânii moşiilor pe care se hrănesc şi se chivernisesc din zece zile una (adică 36 zile pe an!), dând şi dejma din roduri, din a zecea, după obicei. Şi această rânduială de slujbă a locuitorilor, ziceau acei şase boieri filantropi, socotim că nu numai nu le va fi lor de stricăciune, ci încă şi spre îmbelşugare şi fericirea ţării si a tuturor de obştie"!!! Vodă aruncă acea anafora asupritoare şi nedreaptă; şi nu numai se ţinu de hrisovul ce-l publicase încă în întâia domnie, în 1 ianuarie 1766, ci încă îl întări prin un al doile hrisov din 1 april 1777. Prin aceste acturi, domnul uşură sarcina locuitorilor încă mai mult decât cum fusese hotărâtă prin legiuirea Obşteştii adunări din 6 april 1749, în care boierescul fusese aşezat în 24 de zile lucru pe an; în loc că Ghica îndatorea prin hrisoavele sale pe ţărani să lucreze proprietarilor numai 12 zile pe an. Nemulţumirea boierilor fu nemărginită; domnul însă rămase statornic în vroinţa sa. De-abia cu o zi înaintea morţii sale, când văzu că furtuna era să spargă asupra capului său, de-abia atunce se hotărî a face ceva spre a-i împăca. Prin hrisovul său din 30 septembrie 1777, el aşeză ca, pe lângă acele 12 zile de lucru, locuitorii să mai deie încă stăpânilor două zile de clacă şi o podvoadă pe an şi să întocmească acareturile de pe moşii, însă numai pe acele vechi. Dar această măsură era luată prea târziu şi nici nu putea mulţumi pe boieri.
5. Cantemir încheie cel de pe urmă tratat ca domn suveran.
6. Cea mai de pe urmă Adunare adevărat obştească fu adunată spre dezrobirea ţăranilor. Vezi "Arhiva românească", tom. 1, pag 126.
7. Cu o durere nespusă, asemene am văzut deunăzi dărmându-se frumoasa cişmea de lângă palatul Societăţii istorico-naturale, şi aceea şi mai frumoasă încă de la poartaTrii-Sfetitelor. Dacă şi aceste puţine monumente, singurele ce le avem din timpuri vechi şi care toate zidite în stil turcesc dau oraşului un caracter oriental, dacă şi aceste se strică, care, dar, vor mai fi frumuseţile Iaşilor?
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
