| Editura Global Info / Literatură |
Mihail Săulescu
Durerea lui Faust
«Ştiu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!
«Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare!...
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi?...
Şi toată lumea asta enigmă poate n'are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci 'nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.
...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne 'nţeles mereu?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu?
«Ah! tot ce ştiu, din câte aş vrea să ştiu acum,
«Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
- Aşa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Şi azi... acelaş lucru, o! ce-am descoperit?...
«Că adevărul este departe, tot departe,
Că sufletul meu este iluziilor rob; —
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deşarte,
Comorile lui Iob...
«Şi mă gândesc că toate menite sunt uitării,
Şi mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Şi 'n alte valuri repezi, în fund de zări se 'nneacă.
Şi mă gândesc că toate menite sunt să moară...
Şi iată chiar şi visul ce încă n'am clădit,
Şi el acuma moare, îl simt, îl văd cum sboară, —
Şi-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.
«Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută dela stele,
O floare scuturată din alte primăveri...
«Nimic nu-i veşnic, iată, doar trecerea spre moarte
Uşoară, fără ştire, — e singurul etern.
Şi peste-atâtea visuri şi sbuciumări deşarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s'aştern...
«Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;
De unde vin şi unde pornesc aşa curând?
Mereu, mereu, într'una, acelaş glas răsună —
Şi drumurile nopţii cu toate iau sburând.
Eu le ascult! şi sborul lor pare-o simfonie,
Un cântec pân' acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Şi eu conduc concertul! — şi plânge un neant!...
«Iar setea ce-am în suflet, cu ce s'o stăpânesc?
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Şi cu un strop de rouă să fiu eu mulţumit,
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare?»
*
* *
Aşa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;
Şi mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c'un deget doar o ţine —
Şi-o 'ntoarce, şi-o suceşte, râzând de toate 'n sine.
...Şi-a râs şi el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lâng' un talaz de mare; —
Şi-a râs şi de durerea-i că nu va şti nimic,
Că 'n urmă-i şi nainte-i e veşnicul pustiu:
«Acesta-i adevărul, că n'am să pot să-l ştiu!».
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
