Editura Global Info / Literatură

Nicolae Filimon

Ascanio şi Eleonora

Prolog

Castelul De Rosenberg

Castelul de Rosenberg este situat în una din cele mai frumoase cîmpii ale Tirolului bavarez.

Faţada principală este dominată de doi munţi carii, prin înălţimea cea colosală şi diferita vegetaţie ce îi acopere, reprezintă mai toate climele globului pămîntesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul şi naramzul, pînă la frigul şi zăpezile ce reprezintă natura în dezolaţiune.

În partea opusă are un parc adornat de cei mai frumoşi arbori ai climelor calde şi de florile cele mai alese şi mai odorifere din tot universul. Pe marginea acestui parc curge giganticul fluviu Innul care, prin zgomotul undelor sale ce formează o mulţime de cataracte şi cascade îngrozitoare şi prin rozele sălbatice şi sălciile plîngătoare ce împodobesc marginile albiei sale, reprezintă, într-un chip misterios şi încîntător, tot ce are natura mai frumos şi teribil în poezia sa.

Pe o stîncă de granit, udată de capricioasele unde ale maiestosului fluviu, este clădit un pavilion chinezesc cu două etaje, din a căruia înălţime cineva poate privi şi admira feerica panoramă a acestui cadru delicios. În fine, poziţiunea aceasta este atît de belă şi variată, că proza şi versul nu pot să dea o idee esactă despre dînsa; chiar penelul superbului Paul Rembrandt¹ s-ar umili înaintea atîtor frumuseţi inefabile şi n-ar cuteza să le reproducă.

Întrebaţi pe turiştii englezi, pe acei oameni stravaganţi ce îşi pun viaţa în pericol ca să se suie pe creştetul celor mai nalţi munţi ai globului şi să admire dupe înălţimea lor frumosul joc de ape al cascadelor, efectele de lumină ale lunei şi umbrele multiforme ale frunzelor agitate de violentul Boreas, şi ei vă vor spune că poziţiunea castelului de Rosenberg este una din cele mai frumoase ce poate oferi turistului frumoşii munţi ai Tirolului.

Să lăsăm această descripţiune şi să venim la subiectul nostru.

Într-o zi mă aflam în pavilionul de care vorbii şi mă ocupam cu jurnalul meu de călătorie; dar, pe cînd mă sileam să pui în ordin diferitele note de călătorie, scrise pe nişte mici bucăţi de hîrtie, simţii că nu mă aflu singur în camera mea. Întorsei privirea şi văzui pe primul vînător al baronului, stînd lîngă uşă cu faţa zîmbitoare ca a unui adevărat tirolian:

— Bună ziua, bravul meu Ferdinant, îi zisei zîmbindu-i cu bunătate.

— Foarte mulţumesc, domnul meu, răspunse vînătorul.

— Cum te-ai purtat la vânătoarea de astăzi?

— De minune! Am avut o fortună de bastard²: doi cerbi, patru căprioare, cinci vulpi şi zece iepuri!…

— Bravissimo, domnule Ferdinant, ai făcut o bravură demnă de a fi scrisă în analele vînătoriei cu litere de aur; fără a mai adăuga şi maniera ta de a raporta, care seamănă ca două picături de apă cu: veni-vidi-vici din comentariile lui Iuliu Cezar.

— În adevăr, succesul meu de astăzi mi-a rădicat mult creditul între camarazii mei, căci noi ăştia, muntenii, ţinem foarte mult la vînătoare.

— O ştiam aceasta din lectură, dar acum m-am încredinţat şi mai bine din trăsurile feţei tale, care seamănă întocmai cu ale lui Guglielm Tell, triumfător în contra lui Gessler³.

— Mulţumesc de comparaţiune, dar între un sîrman vînător şi eroul din Unterwalden este o mare diferinţă: acela şi-a liberat patria de opresiunea casei de Habsburg, pe cînd eu îmi pierz timpul rădicînd viaţa unor animale inocente.

— Pe cît priveşte timpul de acum, ai dreptate; nu era însă tot astfel şi pe la 1808. Atunci tirolienii erau bravi, căci trimitea pe fiecare zi cîte două-trei sute de francezi să bea apă din undele Stixului.

— S-au dus acei timpi.

— Ei pot să se mai întoarcă. Dar să lăsăm acestea; ce noutăţi ai de la baronul?

— Bine că mi-ai adus aminte. Tiii!… Da nerod sunt!

— De ce, domnule Ferdinant?

— Auzi acolo de ce, fiindcă venisem să-ţi aduc o leteră de la baronul şi, în loc să-mi împlinesc datoria, m-am apucat să vorbesc de secătura de vînătoare.

— Şi eu ţi-am ajutat; prin urmare suntem chit, nu este aşa?

În timpul acesta Ferdinant scoase letera din portofoliu şi mi-o dete cu respect; iar dupe aceea se retrase, promiţîndu-mi o friptură bună de căprioară.

Citii letera cu multă plăcere, căci recunoscui într-însa inima cea escelentă a bunului baron de Rosenberg.

Iată ce-mi scria el:

„Iubitul meu amic,

Plecarea ta cea repentină mi-a cauzat o mare închietudine. Toată ziua aceea te-am căutat ca un smintit prin parc, prin munţi şi pe la stabilimentul de băi, căci cată să-ţi spun adevărul, te iubesc foarte mult.

Cînd mă gîndesc la întrevorbirile noastre cele atît de dulci şi la acele suave consolaţiuni ce-mi da raţionamentele tale asupra nestabilităţii fortunei şi a vicisitudinilor soartei, mi să umple inima de întristare. Acum cunosc cît de mare dreptate aveai cînd îmi ziceai că omul, fie oricît de avut şi pus la cel mai nalt grad de mărire, nu poate să fie fericit de nu va avea un amic sincer şi pacea conştiinţei. Le aveam pe amîndouă, dar prin plecarea ta am pierdut pe cel mai bun şi foarte anevoie de găsit. Aceea ce-mi mai rămîne de făcut este a te ruga să nu mă uiţi, căci a fi mort în memoria ta ar fi pentru mine o mare nenorocire.

Baroneasa nu se poate consola de plecarea ta; ea crede că ţi-a adus vreo displăcere şi de aceea ne-ai părăsit atît de brusc. Amelia mă întreabă neîncetat de tine. Ce eram să fac? I-am spus că ai plecat; dar căta să fii de faţă ca să priveşti întristarea ce i-a pricinuit nuvela aceasta! Cu toate astea, eu nu am avut curagiul să o condamn, ba încă am avut slăbiciunea de a o consola. Sărmana jună! ea avea dreptate; ariile italiene ce le cîntai cu atîta pasiune, concertele ce ai sunat cu dînsa şi conversaţiunele in limba italiană i-a aprins capul.

Mă întorc iarăşi la tine.

Am dat ordine lui Ferdinant să-ţi împlinească orice plăcere. Biblioteca mea, armele de vînătoare, în fine castelul cu tot ce ţine de dinsul, sunt la dispoziţiunea ta; dispune de dînsele cum vei voi; să nu uiţi a vizita capela din pădurea parcului; iar dupe ce vei vedea toate acestea, să-mi comunici şi mie impresiunele ce-ţi vor cauza.

Afecţionatul tău amic,

S… de Rosenberg“

Puţin mai jos era scris de frumoasa Amelia în limba italiană, versul acesta:

„Ricorditi di me che son la Pia⁴

La lectura acestor versuri, ce coprindeau într-însele ceva mai mult decît un adio ce-şi ia o şcolară de la profesorul său, sau o femeie galantă de la o persoană care i-a făcut vreun serviciu, inima începu a bate în convulsiuni, capul mi se aprinse, sudori reci începu a curge de pe fruntea mea; părea că o văd şezînd lîngă mine la clavir şi sunînd împreună frumoasa serenadă de la opera Don Juan. Fatala realitate se arătă înaintea mea. Acum înţelesei de ce vocea ei tremura cînd cîntam împreună, de ce cînd îi adresam cîte un compliment se roşea şi lăsa ochii în jos; înţelesei suspinele ce ieşea din pieptul ei cînd îi naram istorioare de amor şi acele convulsii şi palpitaţiuni ce o coprindea cînd, rezemată de braţul meu, străbătea frumosul parc de la Kissingen. Sîrmana femeie! Ea mă… O! dar aceasta nu se poate, ziceam în mine. Nu!… mă amăgesc! Eu nu merit a fi iubit.

Asta este efectul egoismului. Juna baroană a voit să-mi mulţumească pentru serviciele ce i-am făcut, iată totul! Dar nu! Nu se poate! De ar fi fost numai recunoştinţa, ea mi-ar fi adresat un compliment galant dar rece şi nu s-ar fi servit de unul din cele mai înfocate versuri ale ilustrului ghibelin. Ei bine, fie aşa!… Dar ce aş fi putut să-i ofer pentru amorul ei? Ce aş fi putut să dau însumi pentru amorul văduvei unui erou, care a murit pe cîmpul de onoare? Nimic, negreşit, decît o inimă zdrobită de suferinţe, o faţă pălită de vîntul pasiunilor, şi un nume de aventurier. O nu! Acesta este un vis pe care trebuie să-l uit.

Emoţiunea ce-mi cauzase liniile scrise de bela Amelia mă făcu să caz în delir. Un frig omorîtor îmi coprinse tot corpul şi făcu să-mi tremure toate fibrele.

Sărutai scrisoarea şi o depusei între cele mai intime suvenire ale mele, apoi mă lăsai pe pat şi adormii.

Somnul, acel dulce balsam care alină suferinţele celor nenorociţi, mă luă în braţele sale numai ca să varieze torturile mele; căci abia ce închisei ochii, devenii victima celor mai teribile vise. Aci părea că văd o mulţime de călăi ce voiau să mă asasine; aci iarăşi mă vedeam înconjurat de nenumărate fantasme şi monştri teribili ce-şi arătau dinţii la mine şi cercau să mă sfîşie cu unghiile lor cele ascuţite.

În darn cercam să întinz braţele ca să mă apăr de acele larve infernale; în darn mă sileam să implor clemenţa lor: braţele mele erau paralizate, vocea-mi lipsea cu totul. În fine, mă deşteptai din acel oribil somn şi mă crezui fericit că suferinţele mele nu fuseseră decît o viziune.

Părăsii camera şi mă suii pe terasa pavilionului, ca să-mi redobîndesc forţele prin respirarea aerului fresc.

Era noapte, şi o noapte din cele mai frumoase ce poate să dea clima cea severă din munţii Tirolului. Cerul era limpede ca cristalul, luna plana maiestoasă dasupra celor două colosale vîrfuri ale Alpilor, pîntre care curge capricioasele unde ale cascadei Innului; iar razele ei, căzînd orizontal peste elementul furios, îi da aspectul unui bazen plin de aur topit, din care săreau miriade de scîntei mai luminoase decît diamantul şi se pierdeau în întunecoasele privaluri ale abisului.

Pe eminenţa muntelui ce cade în partea dreaptă a fluviului, şi la o înălţime de opt sute picioare de la suprafaţa cascadei, este clădită fortereţa Kufstein, în care se închid de la un timp încoa toţi criminalii politici din Imperiul Austriac.

Privii cu teroare acel stabiliment de tortură, ce distruge atîtea inimi generoase şi geniuri brilante ce ar fi putut să ilustreze secolul prin operile lor; el sta pe creştetul muntelui întocmai ca a fantasmă sanguinarie şi părea că amerinţă să distrugă omenirea întreagă cu braţele sale cele uscate şi reci. Cîte mume nu vor fi plîngînd pe fiii lor îngropaţi de vii în suteranele acelui oribil turn!… Cîte amante şi soţii nu vor fi suspinînd dezolate de lipsa obiectelor amoarei lor!… Dar acei nefericiţi, pe care aspra tiranie i-a despărţit de fiinţele ce iubeau, ce vor fi făcînd ei în acele grozave morminte, lipsiţi de libertate, departe de patria şi fiinţele amate de dînşii, torturaţi fiziceşte prin foame iar moraliceşte prin sentinţele de moarte ce atîrnă asupra capetelor lor? O! ţară a tiraniei, a spoliaţiunei şi a mizeriei! pămînt de trei ori blestemat, în care omul nu întîlneşte decît monumente de supliciu şi de mizerie! Prostitută apocaliptică! Strigoi infernal! Pînă cînd vei suge tu sîngele atîtor populi martiri? Pînă cînd vei semăna discordia între naţiuni, ca să le poţi sfîşia mai lesne? Crezi oare că Dumnezeul dreptăţii nu vede inichităţile tale? Te amăgeşti, sentinţa ta este pronunţată! O mînă invizibilă a scris-o cu litere de foc pe fruntea ta cea plină de pete de sînge! Vei fi zdrobită ca vasele olarului! Vei pieri cu sunet, ca cetatea biblică, şi te vei coborî în abisul infernului!…

Acestea sunt ideile ce inspiră călătorului vederea citadelei Kufstein.

Poziţiunea mea era foarte tristă şi cu toată silinţa ce făceam nu putui să ies dintr-însa. Îmi adusei aminte de letera baronului şi de recomandaţia ce-mi făcea el ca să vizitez capela din pădure. A! zisei, iată unicul mijloc de a risipi această teribilă melancolie.

Mă pogorîi de pe terasă şi îmi îndreptai paşii spre pădure. Orologiul castelului suna miezul nopţii. Era tocmai ora cînd fiinţele vizibile intră în repaos, ca să dea loc celor invizibile a-şi face plimbările lor nopturne; această idee populară, ce face pe oamenii slabi să tremure de frică, în loc să mă îngrozească, îmi inspiră mai mult curaj.

Înaintai cu paşi statornici spre pădure, umblai cîtva timp traversînd mai multe căi, pînă ce ajunsei în mijlocul pădurei, unde zării mica capelă de formă gotică.

Mă oprii puţin ca să observ localitatea, şi cu toate că nu cunoscusem pînă atunci temerea de fantasme, cată să mărturisesc că singurătatea, întunericul şi gemetile cele lugubre ale păsărilor nopturne făcu să mi se rădice perii pe cap; cu toate acestea înaintai cu curajiu pînă aproape de capelă. Dar pe cînd urmam astfel, ochii mei rămaseră aţintaţi asupra unui obiect de formă umană. Privii mai cu atenţiune şi văzui că era în adevăr un corp uman, învestmîntat într-o togă neagră şi lungă pînă la pămînt; el sta nemişcat întocmai ca statua lui Hamlet. „Desigur, este o fantasmă“, zisei în mine.

A merge înainte era tot atît cu a mă da de bună voie în ghearele fantasmei; a retrograda şi a fugi prin pădure, puteam să pierz calea şi să dau peste alt pericol şi mai mare.

Reflectai puţin asupra situaţiunei, apoi îmi luai deciziunea de a brava pericolul, înaintai cîţiva paşi, iar cînd văzui că între mine şi fantasmă rămăsese numai o distanţă de vreo cincispreze paşi, strigai:

— Cine este acolo?

Fantasma nu răspunse nimic.

— Oricine vei fi, răspunde că fac foc!

La aceasta din urmă amerinţare, fantasma scoase o lampă de subt toga sa cea lungă pe care rîdicînd-o în dreptul feţii sale îmi zise:

— Priveşte, domnule, şi te încredinţează că nu sunt nici tîlhar, nici spirit infernal, ci un biet bătrîn neputincios.

Privii cu atenţiune figura lui şi încrediţîndu-mă că nu era din fiinţele de care mă temeam, mă apropiai de dînsul şi îl salutai.

El plecă capul cu modestia aceea ce o posedă numai adevăraţii eremiţi; apoi îmi zise:

— Mă luaseşi drept o fantasmă, nu este aşa?

— Cam aşa, venerabile eremit.

— Ai avut dreptate. Poziţiunea locului, gemetul bufniţelor şi întunericul cel gros, care dă obiectelor forme bizare şi de multe ori chiar spăimîntătoare, puteau să umple de frică pe cel mai brav cavaler; dar ia spune-mi, te rog, ce te-a îndemnat să vizitezi aceste locuri tocmai pe la miezul nopţii?

— Lipsa de somn şi curiozitatea ce aveam de a vedea capela, bunul meu părinte.

— Numai atît?

— Nimic mai mult.

— Să intrăm dar, în capelă.

— Să intrăm, venerabile eremit.

— Permiteţi-mi să intru eu mai întîi, ca să vă luminez, adaose el cu o voce lină şi plină de dulceaţă.

— Fie după voia voastră, omule al lui Dumnezeu!

El intră în capelă şi în mai puţin de două minute aprinse mai multe lumînări de ceară, ce umplură tristele ziduri ale capelei de o lumină foarte brilantă.

Intrai înăuntru şi privii cu veneraţie acea modestă casă a Celui preaînalt. Din punctul de vedere al arhitecturei nu avea nimic atrăgător, căci era de stil gotic, şi acest stil capricios nu poate să impună fantaziei decît atunci cînd edificiul are proporţiuni colosale. Obiectele însă ce o adornau erau atît de bele, că mă făcură fără voia mea să recunosc în baronul de Rosenberg, fondatorul ei, un om care ştia să apreţuiască belele arte.

În partea stîngă a capelei, lîngă altarul cel mare, văzui o piatră sepolcrală, aşezată puţin mai sus decît celelalte, acoperită pe dasupra cu un baldachin roşu şi luminată de o mică lampă.

Această piatră sepolcrală atrase foarte mult atenţiunea mea; simţeam din instinct că ea ascundea un mister fatal, pe care voiam a-l cunoaşte.

Dar baldachinul ce o acoperea nu mă lăsa să citesc inscripţiunea ce desigur mi-ar fi satisfăcut curiozitatea.

Nerăbdarea însă creştea şi mă împingea la indiscreţiune.

Bătrînul, simţind impacienţa ce mă turmenta, ridică acoperişul după piatră şi o putui privi.

Ea era sculptată de o mînă măeastră; la partea de jos erau doi angeli ţinînd o coroană de roze, pe care se vedeau doi fluturi, simbolul a două suflete ce şi-au luat zborul către eternitate; în centru erau reproduse efigiile unui june şi a unei copile ce semănau că îşi ia adio unul de la altul cu lacrămile în ochi; iar mai în jos se vedea sculptată inscripţiunea aceasta:

Entrate a piangere, o! voi pietosi viandanti, l'infelice Ascanio e l'infortunata Eleonora, vittime d'un affettuoso amore⁵

La lectura acestui epitaf simţii fară voie inima săltînd în pieptu-mi; privii pentru a doua oară piatra şi observai urmele a două picături de lacrime; ţintai ochii asupra bătrînului eremit şi văzui pe faţa lui semnele suferinţelor morale ce-l turmentau. Al cui să fie oare acest sarcofagiu? ziceam în mine, silindu-mă a pătrunde acest mister; fi-va al vreunui membru din familia baronului? Dar asta e cu neputinţă, căci baronul îşi avea catacombele familiii sale în deliciosul cimiteriu de la München; afară de asta, inscripţiunea după piatră era italiană, numele celor ce repausau sub dînsa erau italiene, chiar trăsurile efigiilor sculptate nu reprezentau decît figuri meridionale.

Aceste supoziţiuni, mărite foarte mult prin fraza din scrisoarea baronului care îmi recomanda să vizitez capela, mă încredinţa de ajuns că mormîntul ce sta înaintea mea ascundea în sine un secret tragic!

Impacienţa mea de a afla acest mister ajunsese la estremitate. Cu toate astea eram departe de a-l poseda.

Ultimul meziu ce-mi mai rămăsese era să întreb pe eremit. Căta însă să-l pregătesc la aceasta şi să-l fac să spuie acest secret fără să înţeleagă că am plăcere să-l aflu.

Mă mai preumblai puţin prin capelă, mai observai unele din obiectele ei, iar cînd mă văzui aproape de dînsul, îi zisei:

— Venerabile eremit, îmi permiteţi să vă fac oarecare întrebări asupra acestei capele?

— Sunt la ordinele domniii-voastre, răspunse el.

— Nicidecum, bunul meu eremit, eu nu pot să ordon.

— Un oaspe al baronului, patronul nostru, poate să facă ce va voi cu noi.

— Dar cine v-a spus că sunt oaspe al baronului?

— Am aflat-o de la Ferdinant.

— Fie dar cum vei voi; spune-mi, te rog, din ce timp datează această mică capelă?

Eremitul plecă ochii în jos, parcă ar fi înţeles scopul întrebărilor mele; apoi, după un moment de gîndire, îmi zise:

— Capela aceasta este zidită la anul 1810.

— În timpul revoluţiunei Tirolului, capitanată de celebrul ospelier Maximilian Hofer?

— Cam pe atunci, domnul meu.

— Şi de cine este fondată?

— Fondatorul ei este tatăl baronului.

— Dar aceste bele ornamente şi utensile datează tot de atunci?

— Cea mai mare parte sunt cumpărate de posesorul actual.

— Şi la ce servă ele daca nu se întrebuinţează la nimic?

— Nu te înţeleg!

— Voi să zic, daca nu se face serviciul divin în capelă…

— Sunteţi în eroare, domnule. De cînd esistă această capelă, serviciul divin n-a încetat dintr-însa.

— Şi de ce atîta rigoare?

— Pentru că într-însa repauzează rămăşiţele mortale a mai multor eroi ce au murit pentru patria lor.

— Voiţi poate să vorbiţi de Maximilian Hofer şi companionii lui? adăugai cu un aer de nepăsare, ca să-i inspir mai multă încredere.

— Da, domnule, aceştia şi alţi mai mulţi.

— Dar bine, bunule eremit, baronul e bavarez şi răposaţii de care vorbirăm se luptau în contra intereselor Bavariei.

— Baronul e un adevărat german şi aceasta îl face să stime pe toţi aceia ce şi-au vărsat sîngele pentru unirea şi liberarea Germaniei de apăsători.

— Face foarte bine. Dar ia spune-mi, cine sunt îngropaţi sub piatra aceea de marmoră? şi deodată cu interogarea îi arătai mormîntul lui Ascanio.

Nu apucai să săvîrşesc articularea acestor fraze şi faţa bătrînului se acoperi de o paloare mortală, membrii corpului său tremurau ca frunza copacilor agitată de vînt; forţîndu-se, îmi zise:

— Cunoşti limba italiană?

— O cunosc, îi răspunsei mişcat de suferinţa nenorocitului bătrîn.

— Citeşte dar şi te încredinţează.

Mă prefăcui că citesc inscripţia, apoi îi răspunsei:

— Ei bine, pe această piatră văz numele Ascanio şi Eleonora, dar nu ştiu cine sunt şi tocmai aceasta aş voi s-o ştiu.

Bătrînul rădică din umeri şi după o tăcere de cîteva momente, în care părea că se luptă cu nişte teribili aduceri- aminte, răspunse îngînat:

— Tot ce ştiu despre dînşii este că sunt doi amanţi nenorociţi, care a suferit foarte mult şi care… Deodată cu această frază, bătrînul căzu pe pietrile cele reci ale capelei şi din ochii săi ce păreau zvîntaţi începu a curge un torent de lacrime.

După mai multe îngrijiri ce-i făcui, reeşii a-l scoate din acea teribilă poziţiune.

După ce bătrînul îşi dobîndi forţele, mă privi cu aer de disperare şi îmi zise lăcrămînd:

— Călătorule, oricine eşti şi oricare ar fi interesul ce te-a îndemnat să vii în acest loc, aibi pietate de un bătrîn neputincios! În numele lui Crist! Nu cere de la mine naraţia unei întîmplări fatale, care ar putea să mă coste viaţa.

— Reanimează-te, bunule bătrîn, îi zisei cu aer de compătimire, eu n-am venit aci ca să violez secretele tale, nici să turbur liniştea ta; şi daca ţi-am adresat aceste întrebări, ele n-a provenit din vreo intenţiune rea, ci numai din curiozitate. Să ieşim de aci, bătrînule, căci temperatura acestei capele este rece şi poate să-ţi facă rău.

— Să ieşim, fiule, adause bătrînul cu o voce tremurătoare.

Ieşii din funesta capelă singur, ca să las bătrînului timp să stingă lampele; iar dupe cîteva momente ieşi şi dînsul şi luarăm calea ce duce la castel, pe care o străbăturăm coprinşi de întristare şi fără a pronunţa o vorbă măcar; dar cînd văzu bătrînul că rămăsese numai cîţiva paşi pînă la castel, se opri în loc şi cu o voce plină de melancolie îmi zise:

— Iată, ne-am apropiat de castel; permiteţi impotentului bătrîn să se retragă în solitudinea sa.

— Sunteţi liber, venerabile eremit, să faceţi după voia şi plăcerea voastră; vă rog numai, să iertaţi indiscreţiunea mea şi să vă aduceţi aminte de mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu.

Batrînul plecă capul în jos cu modestie şi-şi îndreptă paşii către pădure; iar eu mă suii în camera mea, mă lăsai pe pat fără a putea să adorm, deşi orologiul suna a treia oră după miezul nopţii.

Curiozitatea de a mă face stăpîn pe secretul inscripţiunii sepolcrale devenise pentru mine o tortură de care, cu cît cercam să mă liberez, cu atît devenea mai teribilă.

Dupe mai multe ore de suferinţă, un somn binefăcător mă acoperi cu aripile sale şi făcu să piară din mintea mea toate larvele acelui secret.

Mă deşteptai pe la opt ore matinale şi deschisei fereastra ca să între aerul curat în cameră. Privii cu aviditate magica panoramă campestră, ce se destindea înaintea ochilor mei.

Soarele, triumfînd în contra întunecosului văl al nopţii, sta acum înfipt pe bolta azurie a firmamentului şi arunca binefăcătoarea sa lumină asupra munţilor plini de neaua şi a cîmpiilor înverzite; iar razele lui, străbătînd prin grosimea norilor de aburi, forma o mulţime de grupe diafane desemnate cu cele mai poetice culori. Cinteza şi pietruşelul, prin vocea lor ascuţită, făceau să răsune selbele cele stufoase, ciocîrliile se înălţau în aer orizontal, întocmai ca nişte mici bombe, apoi se opreau în loc şi, bătînd din aripe, umpleau aerul de melodioasele lor cînturi; prepeliţile, acele inocente şi foarte timide paseri, ce se nasc şi mor în cîmpiile înverzite şi dumbravele înflorite, prin versul lor monoton dar ritmic serveau de regulator cadenţelor acestui concert al naturei.

În momentele acestea, cînd toată fiinţa mea era absorbită în contemplarea acelui delicios cadru, auzii o detunare de puşcă foarte aproape de pavilion; după aceea văzui o găină sălbatică zburînd încet către castel; o a doua esplozie se mai auzi şi nefericita pasăre căzu învîrtindu-se pe tapetul cel verde al curţii castelului.

Nu trecu mult şi văzui pe Ferdinant vînătorul, căutîndu-şi victima cu nerăbdare:

— Ei, ei, domnule călău de găinuşi, ce însemnează agitaţia aceasta? îi zisei glumind.

— N-ai văzut-o, domnule? răspunse el, preocupat foarte mult de vînatul său.

— Despre ce mă întrebi? esplică-te.

— Despre găinuşa mea, care mă costă două umpluturi de armă.

— Ea a trecut p-aci în toată forţa zborului şi m-a rugat să-ţi spun că-ţi rămîne datoare acele două esploziuni de armă.

Ferdinant înţelese gluma mea şi puse ochii în jos, poate ca să caute un răspuns echivalent; nu trecu însă mult şi el esclamă:

— Iat-o, nelegiuita; apoi rădicînd găinuşa în sus cu un aer triumfător, esclamă: aşa, coconiţă, vreai să mă faci să pierz praful şi plumbul degeaba, dar n-ai nimerit-o!

— Iart-o, de! iart-o, Ferdinant, nu fi atît de aspru!

— Nu, niciodată! o s-o dau pe mîna Bertei ca să-i facă toaleta ş-apoi o s-o trimit să vă dea o vizită din parte-mi.

— Şi eu din parte-mi îţi promit că o voi priimi cu toate onoarile cuvenite.

El chemă pe consoarta sa şi îi dete găinuşa, apoi suind cu repeziciune scara castelului, se prezentă înaintea mea cu un aer plin de orgoliu militar şi punînd două degite la caschetă mă salută.

Îl privii cu atenţiune şi rămăsei încîntat de francheţea şi lealitatea ce străluceau în trăsurile feţei sale: Iată omul meu, zisei, de la dînsul pot să aflu ceva despre secretul inscripţiunei din capelă; să-l esploatăm dar, şi ca să-mi ajung scopul mai lesne, începui a-i flata amorul lui propriu.

— Ştii, bravule Ferdinant, că eşti unul din cei mai perfecţi vînători din cîţi am văzut pînă acum, îi zisei zîmbind. Găinuşa aceea împuşcată din zbor cu atîta măestrie a întrecut bravura lui Guglielm Tell.

— Bunătatea dumneavoastră măreşte lucrurile.

— Nicidecum, bravul meu, complimentul meu este espresia admiraţiii ce simţ pentru un june atît de perfect în arta vînătoriei şi aşa de zvelt şi întrepid precum eşti dumneata; uite, pui prinsoare că n-ai dormit toată noaptea, numai ca să străbaţi pădurea parcului şi să arunci teroarea în nenorocitele animale.

— Cît despre asta este tocmai precum ai zis. M-am sculat de la două ore dupe miezul nopţii şi m-am dus ca să surprinz un stol de fazani, dar n-am reeşit din cauză că eremitul nostru, în contra obiceiului său, au umblat toata noaptea prin pădure şi mi-a speriat vînatul.

— Ce, aveţi vreun eremit în parc?

— Cum să n-avem noi eremit, cînd avem eremitagiu?

— Aveţi dar şi eremitagiu? îi zisei, prefăcîndu-mă că nu cunosc nimic de felul acesta; spune-mi, te rog, cum se cheamă acel eremit?

— El se chiamă Anselm şi e foarte bătrîn.

— De mult timp locuieşte în acest castel?

— Nu l-am întrebat niciodată, căci este foarte tăcut.

— Şi mizantrop, nu este aşa?

— Ba mizantrop cumsecade, căci nu iese din chilia lui toată ziua, şi cînd îi aduc merindele îmi mulţumeşte fără să se uite la mine.

— Curios om!

— Forte curios. Şi are nişte curiozităţi care seamănă foarte mult cu nebunia; ziua nu se arată la nimeni, dar cum înserează, intră în capela din pădure şi şade acolo pînă la miezul nopţii; apoi iese şi străbate pădurea în toate direcţiunile ei, pînă la ziuă.

— Şi ce face el în capelă, n-ai observat?

— Se pune în genuchi înaintea unei pietre sepolcrale şi începe a se bate cu pumnii în cap şi a plînge.

— Se vede că în acel mormînt e depusă vreo rudă a lui de aproape!

— Se poate, dar nu crez.

— De ce?

— Fiindcă el nu este de aci, din Tirol, şi afară de aceasta am văzut de multe ori pe baronul şi pe bela baroneasă plîngînd dinaintea acelui sepulcru.

— Spui adevărul?

— Adevărul cel mai adevărat, domnul meu.

— Ai zis, mi se pare, că nu este din Tirol.

— Da!

— De unde este, dar? şi care să fie naţionalitatea lui?

— Eu crez că este italian.

— Şi ce dovezi poţi da pentru aceasta?

— Mai întîi că nu vorbeşte bine limba germană, al doilea că de multe ori l-am văzut înaintea mormîntului din capelă rugîndu-se în limba italiană.

— Îţi aduci aminte ceva din rugăciunile lui?

— Le-am auzit atît de mult, încît le pot recita întocmai ca dînsul, dar nu simţ necesitatea.

— Cît despre tine poate să fie precum zici, dar eu aş dori prea mult să cunosc patria şi naţionalitatea acestui eremit.

— Fii liniştit, am o scriosare scrisă de mîna lui, care poate să-ţi serve mai mult decît acele rugăciuni.

— Unde este acea scrisoare? Dă-mi-o numaidecît!

— Iat-o!

Deschisei scrisoarea şi o citii cu atenţiune. Dar ea, deşi era în limba italiană, nu coprindea însă nimic relativ la secretul ce voiam să descopăr.

Ultima speranţă ce-mi mai rămăsese era să scriu baronului de Rosenberg, imaginîndu-mi că poate prin descrierea ce-i voi face despre plăcerea ce mi-a pricinuit frumoasa ipoziţiune a castelului său şi rarităţile coprinse într-însul, îl voi pune în poziţiune a vorbi singur despre ceea ce doream a cunoaşte.

Licenţiai pe Ferdinant şi mă pusei să scriu; finii scrisoarea, o sigilai şi o trimisei la postă.

Aşteptai mai multe zile cu impacienţă răspunsul baronului, dar un veni.

În timpul acesta făcui mai multe escursiuni în munţii Tirolului; vizitai cîteva din stabilimentele publice ale oraşului Kufstein; avui mai multe convorbiri cu persoanele de la care credeam că voi putea să aflu ceva relativ la secretul meu, dar nu găsii pe nimeni care să-mi mulţumească curiozitatea. Aflai numai că eremitul nu era singur, ci avea lîngă sine un june din patria sa, cu care lăcuia de mai mult timp în acel castel.

Părăsii, în fine, Tirolul şi castelul baronului de Rosenberg, împreună cu impresiunile ce simţisem în deliciosul său parc şi plecai către Italia.

Dupe o călătorie de nouă ore pe înălţimile cele mai formidabile ale Alpilor, ajunsei la Innsbruck, unde mă oprii numai timpul necesariu pentru luarea biletului de călătorie; iar după aceea mă suii în careta de postă şi, după o călătorie de douăsprezece ore, intrai în Italia.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA