Editura Global Info / Literatură

Nicolae Filimon

O cantatriţă de uliţă

(Din memoriile unui călător)

Obiceiul meu cînd călătoresc este a mă ocupa mai totdauna de persoane decît de lucruri. În deligenţă esaminez mai mult pe companionii mei de călătorie, decît frumoasele peisage ale localităţilor prin care trec. Ajungînd la ospelerie, în loc să mă ocup de camera mea, din contra, toată atenţiunea o pui asupra ospelierului, camarierilor şi femeilor de serviciu. La masă prefer mai mult pe conmeseni decît bucatele şi vinul. Privirea unei feţe umane e mult mai interesantă pentru mine, decît grămezile de pietre ce le numim oraşe sau cetăţi, decît acele înălţimi de pămînt sau de calcariu ce le numim munţi, sau acele desimi de copaci ce le numim foreste. Îmi va zice cineva că, cu astfel de bizare dispoziţiuni, călătoria nu plăteşte un ban şi că, fără să părăsesc capitala unei ţări, aş putea găsi toată materia pentru favoritele mele contemplaţiuni. Ei bine, voi răspunde la o asemenea observaţiune că este o eroare şi încă o eroare prea groasă. Să luăm de esemplu Neapole, acest oraş sau cetate, cum veţi voi să-l numiţi; este în adevăr un muzeu imens dar nu universal. Fizionomia umană îşi schimbă espresiunea după gradul latitudinei şi, ca să cunoşti această schimbare, e mare necesitate a o căuta în locurile acelea unde îşi are expoziţiunea naturală. Locuitorul din Sorrento şi Calabria, transportaţi la Neapole, nu mai sunt aceia ce erau în provincia lor; mai adăogaţi că accidentele vieţii nomade vă pune în relaţiune cu individe a cărora nici chiar esistinţa nu aţi fi putut să o cunoaşteţi; astfel, eu care în ţara mea nu mănînc niciodată acasă, nici chiar pe la amici, nu avui niciodată fericirea aceea ce o avui în Italia de a face cunoştinţă cu atîta lume, iar mai cu seamă cu primadonele de uliţă, care cîntă pe la birturi numai pentru un neînsemnat dar.

La Veneţia, Milan şi în mai multe oraşe mici şi mari din Italia, nu mi s-a întîmplat o dată măcar a prînzi sau a cina fără muzică, şi de multe ori cu o muzică mai armonioasă decît aceea din teatrele de operă; dar, din nenorocire, înclinaţiile mele mă îndemnau mai mult a mă ocupa de muzicanţi, iar mai cu seamă de muzicante, decît de muzică. Căutam totdauna să citesc în feţele lor, mai mult urîte decît bele şi mai adesea veştejite decît înflorite, sentimentele ce le mişcau inima, ideile ce le ocupau gîndirea, şi ajungeam totdauna la concluzia următoare: că, afară de dorinţa de a aduna o mai însemnată sumă de bani şi speranţa de a să duce apoi a o mînca la tavernă, nu erau alte idei în acele capete, nici alte simtimente în acele inimi. Văzui la Bergamo două june fete ce sunau cu cornul, care este un instrument prea puţin comod pentru o femeie. Aceste frumoase copile, cum intrară în sala de mîncare, îşi luară scaunele lor lîngă o masă pe care aşezară caietele de note. Dar pe cînd ele se preparau să înceapă a suna din acele instrumente araldice ori de vînătoare, eu mi-astupai urechile ca să nu-mi atace acustica; dar fu o mare surpriză pentru toţi convivii, cînd auziră pe acele delicate fiinţe scoţînd din nişte instrumente atît de ingrate cele mai magice şi întristătoare note, din care se compune mai totdauna muzica italiană. Ascultai cu plăcere melodioasele lor duete; îmi păru rău numai de a vedea pe cea mai mare dintre dînsele cum îşi deforma obrajii săi rumeni ca cel mai fin carmin, pentru ca să scoată sunete din acel ingrat instrument.

Dar, ca să nu merg mai departe cu particularităţile, reviu iarăşi la subiectul acestei naraţiuni, adică la cantatriţa mea ambulantă, şi arăt că, pentru prima oară, o văzui în sala de mîncare de la otelul New York din Florenţa. Ea era italiană şi cînta acompaniată de o chitară. Avea o voce forte şi sonoră, dar cam defectuoasă la unele note, însă ştia foarte bine a înlătura aceste defecte uneori prin deminuirea vocei, iar alte ori rărind timpul muzical; cînd esprima vreun pasagiu delicios, ea da notelor un aer plin de langoare şi de delicateţă, apoi îşi relua iarăşi energia şi boltele birtului răsunau de notele sale argentine.

Iulia (acesta era numele ei) putea să treacă de frumoasă, deşi liniamentele feţii sale aveau oarecare analogie cu vocea, adică erau neregulate şi neperfecte; avea însă doi ochi mari negri ce scînteiau, sprîncene negre magnifice, dinţi albi ca avoriul, pieliţă brună şi o capelatură încîntătoare; avea o statură înaltă şi mişcări pline de demnitate; iar după învestitură ai fi crezut că e una dintre damele cele mari, cînd îşi fac preumblările lor matinale; o pălărie de paie acoperea faţa ei fără să o poată ascunde, iar după maniera cu care ţinea chitara, singurul instrument ce arăta meseria ei, ai fi crezut că este muza Euterpe iar nu o sărmană creatură ce cînta ca să poată vieţui.

De la prima vedere, Iulia produse în mine o vie impresiune; de aceea, pe timpul cînd ea să ocupa cîntînd, eu o contemplam întocmai ca pe o madonă de Rafael; iar cînd ieşea din sală, ochii mei plini de ardoare o urma pînă dispărea.

Repertoriul ei, deşi era oarecum întins, însă Assisa al piè d'un salice de la Otello de Rossini şi Tu vedrai la sventurata de pateticul Bellini, erau ariile pe care ea le cînta cu un aer melancolic şi un simtiment atît de mare, încît ar fi crezut cineva că cînta pasiunile ce rodea inima ei, iar nu ca să desfăteze pe convivii de la otelul New York.

Cînd intra în sală şi saluta adunarea, o făcea aceasta cu un surîs inocent şi plin de demnitate; dar nimeni nu-i îndrepta măcar o privire, nimeni nu o saluta, conversaţiuni zgomotoase continuau mai totdauna pe timpul cînd ea cînta, zgomotul paharelor şi al talerilor acopereau mai totdauna cele mai frumoase modelaţiuni ale vocei sale, camarierii chiar simţeau o mare plăcere de a o întrerupe la cele mai frumoase fraze şi încîntătoare melodii ale delicioaselor cantilene; uneori convivii îi adresau cele mai umilitoare fraze: „Nu ştii altceva mai bun să ne cînţi?“, ziceau unii; „Pînă cînd o să ne torturezi cu aceste litanii de morţi?“, ziceau alţii.

Iulia, însă, la toate acestea saluta compania cu cele mai gentile maniere, deşi pentru un observator sever, precum eram eu, lăsa să se vază durerile ce-i cauzau acele impertinenţe.

Momentele cele mai sfîşiitoare pentru sîrmana artistă erau acelea cînd se vedea silită a-şi reclama salariul său în modul cel mai umilitor, adică cerînd cu talerul; cîtă umilire pentru o femeie jună şi belă a se vedea silită de asprimea soartei ca să-şi cîştige meziile de existenţă în modul acesta!

— Nu am monede mici, îi zicea unii.

— Îmi veţi da altădată, răspundea ea cu o voce plină de dulceaţă.

Iar acelora ce depuneau cîte ceva pe taler, le adresa cîte un grazie plin de recunoştinţă şi cu o manieră cît se poate de delicată. Mă veţi întreba poate care era darul ce-i dăruiam? Vă mărturisesc că oferta mea, care în primele zile era neînsemnătoare, creştea în proporţiune cu amorul meu: o iubeam.

Dar fiindcă călătorii nu au timp de pierdut, începui a adresa Iuliii ochiade amoroase şi vorbe dulci, iar ea se făcea că nu mă înţelege. Mergînd din ce în ce mai departe în pasiunea mea, îi declarai, nu însă fără oarecare sfială, că o iubesc; de astă dată ea îmi zise că mă înţelege foarte bine dar nu putea face nimic pentru pasiunea mea; îi repetai de mai multe ori protestaţiile mele de amor, dar toate fură în darn. Astfel mă văzui silit să alerg la un ajutor, de care am fugit totdauna, adică la acele ce să zice în mai multe feluri, dar pe care noi îl vom numi ambasadă amoroasă. Prin acest mijloc aflai că Venerea ce adoram, deşi nemăritată, avea un amant corist; şi cu toate că o esploata fără a-i păzi cel puţin credinţa, ea însă îl iubea din toate puterile frumoasei sale inimi, iar suferinţele ce-i cauza purtarea lui le credea trimise de cer pentru espierea crimelor sale.

Ştiu însă că în loc să mă descorageze statornicia acestei femei către amantul ei, din contra, aceste severe virtuţi, ce se găsesc foarte anevoie la femeile din clasa de sus şi de mijloc, îndoi amorul meu pentru dînsa.

Aflai, tot prin mijlocul arătat, că amantul Iuliei mele era să părăsească pe curînd Florenţa; asta îndoi speranţele mele. Dar pe cît era de dulce pentru mine noutatea aceasta, cu atît era de omorîtoare pentru dînsa. O văzui venind la masă şi era aproape să nu o cunosc, atît de mult suferise.

Începu să întoneze una din ariile sale dar nu reuşi, nenorocita, decît a îngîna nişte sunete lîncede şi tremurătoare. Această scenă de supliciu, deşi rămase neobservată de adunare, eu însă o penetrasim pînă la profunditatea interiorului ei.

Reflectai puţin asupra situaţiii, apoi zisei: cîţi amanţi oare nu pierd stări întregi, numai ca să placă unor aventuriere! De ce eu să nu fac un mic sacrificiu pentru o femeie onestă, pe care o iubesc? Dar tocmai pe cînd filosofam astfel, simţii o aură dulce că loveşte uşor fruntea mea; astea erau gemetele Iuliei ce sta la spatele mele cu talerul în mînă; scosei numaidecît cinci monete de aur şi, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mînă a cantatriţei, care mai întîi roşi, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile:

— Domnule!… te rog!… Ştii bine că nu poci!…

— Da, îi răspunsei cu vocea pe jumătate, ştiu prea bine, dar ţine monetele; du-te, iubita mea… şi fii fericită!

Iulia, înţelegînd cît să poate de bine intenţiunele mele, plăti generozitatea mea printr-o ochiadă plină de bucurie angelică, cîntînd cu multă espresiune una din cele mai dulci cantilene ale repertoriului său, apoi abadonă sala dîndu-mi un ultim adio.

A doua zi aflai că ea părăsise Florenţa, împreună cu amantul ei, şi apucase calea spre Livorno. Abia priimii această noţiune şi lăsai Florenţa împreună cu toate belele ei galerii de pictură şi sculptură şi mă pusei a urmări pe Iulia, ca să o mai văd o dată.

Ajungînd la Livorno, prima mea ocupare fu de a căuta pe Iulia; dar negăsind-o, mă pusei în relaţiune cu vro cîţiva juni livornezi, ce treceau de foarte oneşti. Aceşti oameni ţineau o casă de joc la noroc. Acolo jucai pentru prima oară banco-faro, bacica şi ecarté şi pierdui în două jocuri treizeci şi patru de scuzi.

Pierderea sumei aceştia mă făcu să mă gîndesc mai serios la poziţia mea: străin, fără amici, fără cărţi de credit la bancherii Italiii, ce aş fi devenit oare dacă din fatalitate bănişorii mei s-ar fi strămutat în pungile acelor oneşti pungaşi? Dar, pe cînd făceam aceste reflecţiuni iconomice, simţii că o mînă mă atinge pe spate. Mă deştept din visările mele şi văz înainte-mi un tînăr italian care îmi dete o scrisoare, în aceşti termeni: „Fugi de amicii dumitale din Livorno, ei sunt cei mai mari pungaşi ai oraşului şi te vor face să te căieşti“.

Întrebai pe comisionarul aceii scrisori ca să-mi spuie numele persoanei care îmi scrisese, dar el răspunse că era oprit de a face această descoperire, întorcîndu-mi însă privirea în partea opusă, zării pe Iulia şi mă convinsei că de la dînsa venea acea scrisoare misterioasă; alergai numaidecît şi ajungînd-o la o distanţă oarecare, o apucai de mînă. Ea se uită la mine şi cu un aer de surpriză îmi zise:

— Sunteţi d-voastră!…

— Da, îi răspunsei, eu care v-am recunoscut în biletul ce mi-aţi scris. Eşti dar în Livorno? Spune-mi, cum ştii că amicii mei sunt nişte pungaşi? Poate amantul dumitale ţi-a spus?

— Nu, răspunse ea, eu mă aflu singură aici.

— Singură?… repetai, şi de cînd?

— De cinci zile.

Era tocmai intervalul acela de timp ce trecuse de la ultima noastră întrevedere în Florenţa.

— Dar în ce cazin cînţi? fiindcă eu nu te-am văzut la nici unul.

— Nu cînt în oraşul acesta.

Şi deodată cu pronunţarea acestor fraze îşi trase încetinel mîna şi se depărtă, lăsîndu-mi un adio acompaniat de o privire melancolică. O ajunsei iar şi o rugai să-mi arate locuinţa sa, ca să o mai revăd, dar ea refuză cu statornicie de a-mi satisface această rugăciune. O rugai să-mi spuie cel puţin rezonul pentru care mă oprea de a o vizita.

— Rezonul? ei bine, zise ea, ţi-l voi spune, dar cu condiţiunea de a mă lăsa acum liberă, şi să ţi-l trimit mîine în scris.

A doua zi, foarte de dimineaţă, priimii o scrisoare din parte-i în termenii următori:

„Rezonul pentru care te-am oprit de a mă mai vedea este că te iubesc şi antecedenţile vieţii mele sunt de natură a vă face să mă urîţi, îndată ce le veţi afla; plec astăzi la Noul Orlean. Adio, amicul meu.“

Alergai numaidecît la port şi văzui pentru ultima oară pe Iulia pe puntea bastimentului Washington, ce pleca pentru America. Ne reconoscurăm, ne salutarăm pentru ultima oară, şi dispăru dimpreună cu bastimentul pe luciul Mediteranei.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA