Editura Global Info / Literatură

Nicolae Filimon

Mateo Cipriani

Nuvelă florentină

Ieşind din Florenţa pe bariera San-Gallo, primul obiect ce se prezintă vederei este arcul de triumf construit la 1738 de arhitectul francez, Jadot cu ocazia rădicării lui Francesco II de Lorena la demnitatea de mare duce al Toscanei. Acest arc de triumf fu judecat de artiştii moderni ca operă plină de merite şi defecte. Pe înălţimea lui se vede sculptat în marmură de Carrara bustul suveranului pentru care fu construit; iar mai jos sunt mai multe bas-reliefe ce reprezintă embleme administrative şi militare.

La o mică distanţă se vede un parc format din mai multe alee de arbori neroditori, unde florentinii îşi fac preumblările pe timpul frumos de vară. Tocmai pe lîngă această grădină se află drumul sau şoseaua ce duce pe eminenţele colinei Fiesole.

Călătorul, dar, ce voieşte a vizita această localitate are a face o călătorie aproape de două ore printre cele mai frumoase grădini şi vile şi a privi o mulţime de vedute încîntătoare.

Ajungînd pe creştetul colinei, primul obiect care îi loveşte privirea este monasterul călugărilor dominicani, clădit tocmai pe acel loc unde odată era monasterul antic în care îşi fini cariera vieţii celebrul pictor Fra Giovanni Angelico.

Esteriorul acestei biserici nu are nimic de admirat pentru călătorul arheolog, dar cînd cineva vizitează interiorul ei, este peste putinţă a nu se simţi transportat în timpii cei mai glorioşi ai Italiei artistice. Ici vezi un tablou de Tizian, colo altul de Salvator Rosa, apoi vin cele de pensulă toscană, fără a mai numi magnificele statue de cele mai celebre dalte ale Italiei, picturile în afresco şi basoreliefele împănate cu aur, ce uimesc pe vizitator.

Curtea monasterului este înconjurată cu zid de piatră, iar locuinţele monahilor sunt clădite în formă de cruce, avînd în centru o sală mare, rotundă, ce servă de refectoriu¹, cu care apoi se leagă patru linii îndoite de locuinţe numai cu un rînd şi foarte întunecoase, din cauză ca salele sunt prea lungi şi n-au nici o fereastră în plafond ca să aducă lumină, ceea ce le face a semăna foarte mult cu închisorile penitenţiare din Elveţia. Cămările monahilor sunt foarte mici şi ornate numai cu mobilile cele mai necesarii: un pat de scînduri, fără alt aşternut decît un linţoliu de lînă, un urcior cu apă, o masă mică de brad, pe care se vede mai totdauna depuse ori constituţia ordinului sfîntului Domenic, sau breviarul monahic; iar ornamentul păreţilor se compune din portretele celor mai remarcabili anacoreţi catolici.

Privirea acestor locuinţe deşteptă în mine ideile cele mai melancolice; simţii operîndu-se în inima mea o mare schimbare: pentru prima oară de cînd îmi am existinţa, reflectai asupra nenorocirilor ce ne înconjoară chiar din leagăn şi a falselor promisiuni prin care speranţa ne amăgeşte pînă la mormînt. Priveam cu o mare veneraţiune pe bunii părinţi, pe carii, dupe sanctitatea ce-mi inspira internul monasterului şi austera disciplină a vieţii lor, îi crezui de cei mai sfinţi călugări din toată lumea. Părea că văd sînul lui Avraam stînd deschis ca să-i primească şi doream din inimă să fiu şi eu unul dintr-acei aleşi ai Domnului.

Dar pe cînd mă ocupam de redempţiunea sufletului, pe cînd spiritul îşi întinsese aripele către empireul beatitudinei, în momentul chiar cînd credeam că monahii de care eram înconjurat nu se gîndesc decît la mîntuirea sufletului, simţii o mînă că mă atinge încetinel pe spinare; era amicul meu Geraldini², care îmi arătă un portret ce trăsese foarte mult atenţiunea sa; privii şi eu acel portret şi văzui că era al ponteficelui Sixt V şi prezenta pe marele bărbat în anii copilăriii sale, păzind porcii pe văile de la Tivoli³, dupe cum zice tradiţiunea; iar pe marginea de jos era scris cu mîna sentinţa următoare: „chi dura, vince“, adică „cine vrea poate“ sau prin persistenţă ambiţiosul ajunge la scopul propus. Aceasta fu de ajuns ca să gonească din inima mea religioasele impresiuni de mai nainte. Privii mai cu luare-aminte pe călugări şi văzui că aceşti oameni nu erau deloc aceia ce cu o oră mai nainte păreau că sunt; ei semănau a fi o adunătură de galerieni.

Vizitarăm refectoriul tocmai pe timpul cînd se puneau la masă cuvioşii anacoreţi şi aceasta ne procură plăcerea de a vedea pe lucrătorii viei Domnului mîncînd. Bucatele, în adevăr, erau prea puţin hrănitoare; ele se compuneau din o supă de boabe de mazăre cu brînză de Parma, salată de fasole verde cu oţet şi untdelemn de Luca, ouă fierte şi poame; vinul însă nu lipsea după masa robilor lui Dumnezeu.

Ceea ce mi se păru foarte bizar era disciplina cu care cuvioşii părinţi sugeau sîngele Domnului. Deodată vedeai o sută de drepte puind mîna pe ulcioare şi turnînd vin în pahare; apoi iarăşi o sută de stînge ridicînd o sută de pahare pline cu vin la o sută de guri uscate de sete, iar dupe aceea, ca printr-un semn de înţelegere, vedeai o sută de capete plecîndu-se îndărăt, ca să poată suge mai cu comoditate acel nectar ce se scoate din viile sădite pe colinele Apeninului.

— Via da bravi!⁴… zise amicul meu, entuziast de acele manipulări militare ale călugărilor.

— Siete ben venuti, signori!⁵ răspunseră călugării deodată, dar rămîind unii cam îndărăt, precum fac coriştii de la teatrele de proză.

— Ne priimiţi şi pe noi la masa cuvioşiilor voastre?

— Bucuros; nu ştim însă daca bucatele noastre vă vor plăcea.

—Vinul să fie bun, onorabili părinţi, fiindcă avem mare dorinţă a învăţa şi noi să mînuim urcioarele, precum o faceţi cuvioşia voastră cu mare dibăcie.

La aceşti din urmă termeni, călugării noştri, ce aveau prea multă inteligenţă, se simţiră foarte mult atinşi la amoarea proprie, dar vestmîntul ce purtau oprindu-i de a da curs mîniei, se mărginiră numai a se scuza cu nişte cuvinte umilitoare, dar foarte contradictorii cu agitarea ce se vedea imprimată pe fizionomiile lor.

După ce mîncarăm puţin din acele bucate simple, dar pline de gust şi repezirăm pe gît cîteva pahare din celebrul „moscato“ al cuvioşilor domenicani, ne scularăm de la masă. Pînă a nu părăsi refectoriul observarăm mobilierul său, care se compunea din masa cea mare de mîncare şi cîteva laviţe şi scaune; pe păreţi nu văzurăm decît efigiul Madonei adolorate, portretul pontifului actual şi acela al lui Sixt al V-lea.

Acest portret, care mă deşteptase atît de repede din frumoasele mele gîndiri, văzîndu-l şi prin alte chilii, îmi aţîţă curiozitatea de a şti care era cauza ce făcea pe bunii părinţi a-i da preferinţa pe lîngă ale altor pontefici ce au lucrat mai mult decît acela pentru prosperitatea ordinelor monahiceşti.

Sub pretext dar că voiesc a vedea grădina, luai pe unul dintre călugări cu mine ca sa-mi serve de ghidă; intrai cu dînsul în grădina monasterului, o privii cu băgare de seamă şi mi se păru foarte frumoasă.

Din esplicările ce-mi dete asupra unor plante şi altor particularităţi ale grădinii, mă încredinţai că avea inimă acel călugăr; mă pusei, dar, a specula asupra nevinovăţiii lui şi începui astfel:

— Sunt prea încîntat, omule al lui Dumnezeu, de felul vieţii monahiceşti; departe de valurile lumei, adăpostiţi sub scutul cel neînvins al religiei, voi petreceţi cea mai frumoasă viaţă dată muritorilor. Cât aş dori să fiu şi eu prenumărat între oile cele cuvântătoare ale acestui staul! Cît de lin aş trece orele zilei contemplînd în singurătate aceste bele coline încoronate de arbori! De cîtă poezie religioasă nu s-ar umplea sufletul meu la privirea cerului Toscanei, senin şi semănat cu stele! M-aş dedica cu totul la acea viaţă contemplativă şi aş gusta fericirea aceea pe care o inspiră lipsa mustrării de conştiinţă! Dimineaţa m-aş duce în casa Domnului şi, unind debila mea voce cu a aleşilor săi, aş intona imne de mulţumire pentru toate bunurile ce ne-au dat; celelalte ore ale zilei le-aş petrece cultivînd frumoasele flori ale acestei grădini sau făcînd lectura cărţilor religioase; iar noaptea, ah! noaptea m-aş pune pe această piatră şi aş contempla miraculile creaţiunei pe acest cer frumos.

— Nu ştii ce ceri, îmi răspunse călugărul, oftînd din profunditatea inimei. Viaţa monahală, zise el, îşi are şi ea amărăciunele ei, şi încă foarte mari. Crede, amice, că eu, de aş fi liber ca tine, în loc să doresc a mă face călugăr şi a lua cu aceasta asupră-mi o sarcină foarte anevoie de purtat, aş rămînea mai bine în lumea aceea plină de valuri, de care umbli să fugi!…

Sfînta natură, adaogă călugărul, au creat pe om şi l-a dotat cu inteligenţă şi facultăţi, ca să împlinească o altă misiune, iar nu să se închiză într-un clostru, jurînd că va păzi în toată viaţa o aspră abstinare despre nişte plăceri pentru care fu creat şi abuzînd totdauna, fiindcă omul nu poate să păzească niciodată aceste legături contrarii naturii sale.

Voieşti viaţa călugărească? Dar gînditu-te-ai oare că ai o inimă care bate încă pentru patria ta, pentru amanta ta? Ei bine, amice, află de la mine că haina aceasta neagră nu va putea să aline palpitaţiunile ei, nici a şterge din sufletul tău acel amor, pe care sfînta natură l-au pus într-însul. Îţi place grădina noastră? Dar ştii tu că, plimbîndu-te printr-însa, nu vei simţi ideile religioase de care vorbeai? Cînd vei veni cîteodată să te repauzezi pe această piatră şi să priveşti cerul senin şi semănat cu stele, această boltă presărată de diamante ţi se va părea un ocean de flăcări şi din vîrful acestor copaci ce ne înconjoară vor zbura stoluri de demoni; vei vedea împrejurul tău furiile infernului care te vor îndemna să calci în picioare legămintele făcute cu cerul; te vor îndemna să aduni tezaure din sudoarea fraţilor tăi; te va face atît de ambiţios, că îţi vei vinde conştiinţa şi chiar patria; vei prostitui femeia aceluia ce-ţi va deschide casa şi te va priimi în braţele sale; vei avea copii bastarzi, dar spre mai mare tortură a conştiinţei tale, nu vei avea dreptul a plînge în public moartea lor sau a te bucura de succesele lor. Vei deveni ipocrit şi, în furia acestui morb satanic, te vei munci să amăgeşti pe fratele tău şi chiar pe creatorul tău. Iată ce este călugăria! Spune-mi, te rog, mai voieşti acum să te faci călugăr?

— Nu, în adevăr, frate Gerolamo — astfel era numele lui — dar ia spune-mi, amice, tu de ce te-ai călugărit daca cunoşti atît de bine această meserie?⁶

— Daca aş fi fost consultat, desigur că nu era să îmbrac această haină a ipocrizei; dar rămăsesem orfan de părinţi şi alt sosteniment nu aveam decît pe un unchi, ce se afla monah la această monastire; la zece ani ai etăţii mele fusei adus de dînsul în închisoarea aceasta, iar după patru ani îmbrăcai acest vestmînt, a căruia greutate nu o simţii decît atunci cînd începui a raţiona. Acum, însă, deşi simt foarte mult cît mă apasă, e prea tîrziu. De aceea mă silesc cît poci a deveni mai puţin călugăr şi mai mult cetăţean.

— Bine faci, Gerolamo; tot omul îşi are destinul său, de care nu poate fugi; sileşte-te numai să devii bun cetăţean, iubeşte-ţi patria, căci e frumoasă şi nenorocită; fă tot ce vei putea pentru binele ei şi, cînd împrejurările o vor cere, să te sacrifici pentru fericirea ei. Dar ia spune-mi, aşa să trăieşti, ce însemna libertinagiul ce văzui la masa cuvioşilor monahi?

— Nimic mai mult nici mai puţin decît o manifestare de libertate.

— Ce-ai zis? De libertate?

— Da, domnul meu, de libertate.

— Eu nu înţeleg nimic!

— Îţi voi esplica eu.

— Cum?

— Iată! Monsiniorul abate, împreună cu părintele guardianul şi iconomul lipsesc din monaster; ei s-au dus în oraş ca să ia parte la o adunare în care sunt a se regula nişte procese ale monasterului şi nu se întorc decît pe la opt ore seara; astfel dar monahii, profitînd de lipsa capilor chinoviului, se deteră puţin la o viaţă mai liberă.

— Dar bine, ei au jurat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că vor sacrifica toate pasiunile materiei pentru redempţiunea animei!

— Şi acum voieşti a zice că-şi calcă jurămîntul.

— Tocmai aşa, bunule Gerolamo.

— Da bine, amice, ai uitat oare că rasa nu face pe călugăr? Ai uitat că religioşii, înainte de toate, sunt şi ei oameni? Spune-mi, te rog, cine ar putea să abuzeze mai mult de libertate, omul liber sau sclavul?

— Sclavul, negreşit!

— Ei bine, călugărul este sclav. Cine ar putea iarăşi să dorească mai mult de plăcerile materiale, omul liber sau acela căruia îi este oprită cu mare rigoare chiar cea mai nevinovată plăcere? Ei bine, călugărul este pus în această grozavă interdicţiune. Gîndeşte, bunul meu amic, că el este om şi omul este cea mai curioasă din toate animalele create de Dumnezeu. Dă-i avere şi vei vedea că el, în loc să o întrebuinţeze spre binele lui şi al societăţii, o va îngropa în pămînt şi se va sili, cu pierderea vieţii şi a onoarei sale, să adune mai mulţi bani. Dă-i nobleţe, dă-i mărire şi fii sigur că el nu va deveni fericit. Cearcă a-i da libertate de gîndire şi de acţiune şi vei vedea că va face foarte puţine eccese şi poate că va găsi mai lesne calea ce duce la fericire. Opreşte-l iarăşi de la aceste bunuri cereşti, închide-l într-un clostru şi vei vedea cum se va deştepta într-însul teribilul vifor al pasiunelor, care-l va tîrî în prăpastia tutulor criÎncepătorul ordinului iezuiţilor.melor.

— Eşti îngrozitor, frate Gerolamo.

— Nicidecum, bunul meu amic, vorbesc adevărul. Lumea întreagă murmură în contra călugărilor; ea însă ar face mult mai bine daca şi-ar dirige armele în contra instituţiunei, iar nu a individelor. Călugărul, în adevăr, este ambiţios, simţual, avar şi de multe ori chiar trădător; dar oare el se naşte cu aceste viţiuri? Nu! Nu cutez a zice aceasta, căci aş cădea în scepticism şi m-aş pune în contradicţiune cu eternul adevăr! Din contra, el vine în lume plin de sentimente generoase; voieşte a iubi, fiindcă Dumnezeu i-au inspirat acel sunt amor; cere să-i ia o consoartă, ca să devie părinte şi să palpiteze de amor şi fericire cînd va auzi primele vorbe ale întîiului său născut şi să înveţe lîngă iubita lui consoartă şi junii săi fii a iubi pe Creatorul, patria şi pe aproapele său. El voieşte să depuie pe altarul patriei sale geniul, braţul şi viaţa sa. Vine însă Domenic de Gusman⁷ şi Ignazio Loyola⁸: cel dintîi voieşte a realiza guvernul teocratic prin teroare şi ucideri, iar cellalt cearcă a ajunge tot acolo prin infamie, ipocrizie, trădare şi venin. Ei îi zice: Călugăre, tu de astăzi înainte nu mai ai patrie, nici familie; lasă pe tatăl tău şi pe muma ta şi vino la noi; vino să ne punem sub stindardul ipocriziei şi, acoperind perversitatea sub masca pietăţii cristiane, să jefuim pe văduvă şi orfani, să ne adăpăm cu sîngele adevăraţilor fii ai Domnului, să detronăm pe regi şi să ne suim pe tronurile lor, ţiind în mîinile noastre pline de sînge crucea şi Evangheliul. Iată pînă la ce grad de imoralitate a degenerat călugăria, acea instituţie menită a servi de azil nenorocirei, bătrîneţei şi suferinţei! Ce ar zice oare suntul Teodosie⁹ cînd ar vedea chinoviile de astăzi convertite în laboratorii ale infernului, din care transpiră acel abur pestifer ce înveninează societatea şi unde să făurează lanţurile ce fac să geamă în sclavie fiii lui Dumnezeu, liberaţi prin sîngele lui Crist!

— Dar astea sunt iperbole, fratele meu, sau cel puţin fapte ce să petreceau în timpii barbarismului. Călugării de astăzi sunt altceva.

— Mă unesc la aceasta. Astăzi în adevăr nu mai avem Inchiziţia, dar avem iezuiţii.

— Ei! şi ce pot ei să facă acum?

— Nimic în aparenţă, foarte mult în realitate.

— Esplică-mi, cum?

— Ascultă! Cunoşti, poate, că scopul înfiinţării Ordinului iezuitic fu acela de a degrada inima popoarelor, de a le abrutiza spiritul şi a le aduce apoi la o supunere oarbă către guverne, oricît de rele ar fi. Iar iezuiţii, domnind peste regi prin confesiune, să devie mai în urmă stăpîni indirecţi ai lumei întregi şi să realizeze teocraţia. Ca să-şi ajungă scopul, ei traseră în compania lor pe cele mai eminente talente din toată lumea, puseră mîna pe instrucţiunea junimei şi, prin înveninatele lor doctrine, goniră din inima tinerilor elevi amorul de patrie, abnegarea pentru binele comun şi alte virtuţi civile, iar în locul lor făcu să răsară, în acele suflete pline de candoare, egoismul, nepăsarea pentru ranele patriei, venalitatea, ambiţiunea, scepticismul şi trădarea; şi, ce e mai rău, ipocrizia, acel morb infernal de care chiar Satan se spăimîntă. Iată cauza care face să vedem în societate atîţi tirani sceleraţi, carii sug sîngele popoarelor şi sunt gata a vinde patria la cel mai întîi venit.

— Astea seamănă a poveşti, frate Gerolamo. Află de la mine că iezuiţii în ziua de astăzi sunt persecutaţi şi cuasi desfiinţaţi.

— Aşa se vorbeşte pîn lume, dar nu este adevărat; ei sunt atît de tari astăzi, precum erau în timpul lui Filip II, regele Spaniei.¹⁰

— Dar, ia spune-mi, cum au reuşit ei să existe încă după atîtea persecuţiuni?

— Foarte lesne! Prin schimbarea numelui.

— Esplică-mi mai bine, că nu înţeleg.

— Ei, văzând că popoarele au aflat întunecoasele lor scopuri şi cer desfiinţarea lor, şi-au schimbat numele şi în loc de iezuiţii ce inspirau teroare, astăzi, sub nume de franciscani, bernardini, carmeliţi şi domenicani¹¹, fără să mai adaog şi pe cei îmbrăcaţi în vestminte civile, de care e plină Europa¹², fac tot atîta rău societăţii ca şi cînd existau sub numele lor primitiv.

— Dar să lăsăm pe iezuiţi la o parte şi fii bun de-mi esplică o nedomirire.

— Vorbeşte şi sunt gata a răspunde.

— De ce se vede mai pîn toate locuinţele monahilor portretul pontifului Sixt al V-lea?

— Ascultă! Acest mare bărbat, în anii săi de adolescinţă, nu era decît un păzitor de porci obscur; cu toate astea, prin geniul său, ajutat de o mare doză de ipocrizie, călcă pe toate treptele ierarchiei clerului şi ajunse a pune pe cap tiara ponteficală.

— Ei bine?

— Ei bine! Toţi călugării cei ambiţioşi ţin portretul acestui pontif în camerile lor şi biografia lui în sînurile lor.

— Şi ce iese d-aci?

— Nimic mai mult decît că, în loc să se ocupe de redempţiunea sufletului, stau ore întregi contemplînd acel portret şi gîndindu-se la mijloacele prin care ar putea să calce şi ei pe urmele marelui om.

— Curios, foarte curios.

— Dar este prea adevărat, răspunse călugărul cu un aer plin de întristare. Voieşti o dovadă palpabilă despre cîte-ţi vorbii? adaogă el. Iată, ţi-o dau chiar din monasterul nostru. Abatele acestui monaster, cînd a venit aci nu era demn de nimic, nu ştia nici chiar să reciteze un Ave Maria¹³. Cu toate astea el voia să ajungă abate; ce făcu dar? Se înarmă cu ipocrizia şi în scurt timp dobîndi confidenţa tutulor călugărilor; după aceea se puse a-i trăda, acuzîndu-i mai totdauna de faptele cele mai criminale. Superiorul credea pîrile lui şi mai pe toată ziua gonea dintre noi pe cîte unul din cei mai buni călugări, iar trădătorul, mergînd din succes în succes, dobîndi atîta încredere, încît fu numit iconom, prior şi mai în urmă abate.

Economul actual, acel om corpolent, carnal şi senzual, precum l-aţi văzut, ca să ajungă la rangul ce poartă, se înjosi pînă a se face Mercurul stăpînului său!… Astăzi însă trăieşte ca un satrap¹⁴, are atîtea concubine cîte metoaşe are monasterul; în aparenţă, însă, el seamănă a fi un sfînt. Cînd se află în biserică, nu lasă să treacă nici un period de rugăciune, fără să ofteze din adîncul inimei şi să facă cele mai patetice esclamaţiuni; la masă, iarăşi, nu mănîncă mai nimic; dar ar trebui să fie nerod daca ar mînca din supa noastră, cînd în chilia lui îl aşteaptă totdauna un prînz care ar putea să eccite apetitul unui arhiepiscop!… Ai observat bine pe călugărul acela slăbănogul, care şedea lîngă mine la masă? Ai văzut cît e de palid şi serios? Observat-ai ochii lui cît sunt de mici, dar vii şi ageri ca ai şearpelui sunător? Ce-ai zice oare cînd ţi-aş spune că Iuda, care vîndu pe Crist, în comparaţiune cu acest călugăr ar trece de omul cel mai onest din lume şi sunt sigur că, daca el ar fi trăit pe timpul lui Rafael Sanzio şi ar fi fost cunoscut de dînsul, celebrul pictor nu era să paţă aceea ce a păţit cu Leon X.

— Dar ce a păţit Rafael? întrebai pe instancabilul meu narator.

— I s-a întîmplat una mare, să vezi: Leon X iubea foarte mult pictura. Într-o zi el chemă pe Rafael la Vatican¹⁵ şi îi ordonă să-i facă un tablou care să reprezinte pe Crist împreună cu discepolii săi¹⁶; îi recomandă însă această operă foarte mult, zicîndu-i că, daca va reeşi a imprima în fizionomia fiecăruia personagiu virtuţile şi viciile lor cunoscute dupe Testament, îi va plăti opera cu greutatea aurului, iar dupe moarte îi va da loc de îngropare în bazilica suntului Petru¹⁷. Rafael, pus în ambiţiune prin linguşitoarele promisiuni ale pontifului, începu numaidecît tabloul, lucră cîtva timp la dînsul, iar dupe aceea căzu într-o mare întristare.

Nu trecu mult timp şi Leon începu a reclama cadrul ordonat. Rafael răspundea la toate cererile pontifului că îl va aduce şi, în loc să grăbească săvîrşirea operei, umbla rătăcind din mănăstire în mănăstire ca un smintit.

Leon, nemaiputînd să sufere impertinenţa pictorului, îl chemă pentru ultima oară şi, plin de furie, îi zise că, daca în termen de trei zile nu-i va aduce cadrul, îl va trimite la inchiziţie ca să-l arză de viu. Dar pe cînd pontiful credea pe Rafael constrîns de teroare, pictorul nostru îi zise zîmbind: „Sanctitatea voastră va avea bunătatea de a mai aştepta încă o zi şi daca pînă atunci nu va fi gata cadrul, mă va da călăilor inchiziţiei“.

Ziua destinată sosi. Pontiful adună pe toţi cardinalii, arhiepiscopii şi prelaţii ca să le arate cadrul, despre care nu avea nici o îndoială că va fi un cap d-operă. Invitaţii nu aşteptară mult, căci Rafael intră în sală, împreună cu servitorii ce purtau măreaţa pictură, o luă din mîna lor şi o puse la un loc de unde să se poată vedea bine; dar numai ce fu esaminată de adunare, toţi privitorii se uitară estaziaţi cînd la figura papii ce devenise teribilă, cînd la cadru; iară după o pauză de tăcere, toţi deodată esclamară: „E curios! Dar e adevărat, priviţi pe Iuda, ce miracol! El seamănă cu pontiful ca două picături de apă.“ Ponteficele, observînd şi el marea asemănare ce exista între dînsul şi Iuda, se înfurie, apoi privind pe Rafael cu un aer feroce, îi zise: „Ticălosule! Mîine, nu mai tîrziu, rugul inchiziţiei va mistui impertinenta mînă care a avut curagiul să profaneze faţa lui Leon al X-lea, suveranul pontif!“ „Iertare, sanctitate! iertare! sunt inocent. Sanctitatea voastră sunteţi culpabil, fiindcă aţi cerut să reproduc pe discepolii lui Crist întocmai dupe cum îi descrie Testamentul. Am voit să vă împlinesc ordinul, am reeşit a devina trăsăturile fizionomice ale fiecăruia personagiu, nu puteam însă să găsesc pe ale lui Iuda. Am căutat prin toate mănăstirile din Roma, dar nu am găsit nici o figură care să esprime bine infama trădare a lui Iuda. M-am coborît chiar în suteranele inchiziţiei ş-am privit pe călăii cei mai îngrozitori, dar nimic!… Iată cauza care mă oprea de a săvîrşi tabloul; ieri însă, cînd sanctitatea voastră mă amerinţa cu focul sfîntului oficiu, eraţi teribil. Eraţi aceea ce căutam. Eraţi, în fine, un adevărat Iuda şi v-am copiat! Acum ordonaţi să aprinză rugul şi, facă-se voia Celui preaînalt!“

Papa Leon, care era cel mai mare om al timpului acela, văzînd frumoasa figură a lui Rafael, care în momentele acelea luase o espresiune angelică, zise: „Nu, Rafaele! nu, iubitul meu copil! tu nu vei muri! Geniul tău va ilustra Italia şi va spune secolilor viitori gloria ei artistică.“¹⁸

Să ne întoarcem la subiect. Acel călugăr de care vorbeam era odată zbir la poliţia din Livorno şi au făcut să cază capetele mai multor juni ce promiteau foarte mult sărmanii noastre patrii. Nu voi uita însă cît voi trăi o faptă a mizerabilului aceluia.

— Cată să fie foarte oribilă fapta aceea!

— Fără îndoială.

— Spune-mi-o, aşa să trăieşti!

— Daca cunoşti bine evenimentele de la '848, cată să ştii că manifestul publicat de ministrul Dinafară al Franciei, acel cap d-operă de proză poetică, electriză inima tutulor popoarelor apăsate. Italia fu cea dintîi care răspunse la invitul făcut pentru salutul ei. Toscana în parte, deşi gemea sub un guvern tiranic, deşi se afla lănţuită de baionetele străinilor aduse de marele duce, ea însă nu rămase indiferentă la apelul patriei comune. Şi daca fiii ei nu reeşiră a rădica stindardul libertăţii pe faţă, cel puţin loveau în întunerec pe toţi aceia ce reclamaseră intervenţia străină.

Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu se găsească pe stradele oraşului cîte un scelerat scăldat în sîngele său cel negru şi cu pumnalul lui Brutus înfipt în inimă.

Poliţia străină, voind a pune capăt acestor ucideri, proclamă legea marţială şi începu a urmări pe ucigaşi; dar nu putu să puie mîna pe nici unul. În darn alergă la ajutorul spionilor şi al zbirilor, căci acei zbiri, fiind italiani, lăsau pe junii toscani a vărsa în pace sîngele trădătorilor. Se îndoiră lefile, se puseră premii, dar tot nimic.

Atunci veni sceleratul despre care vorbim şi ceru un loc între zbirii poliţiei; locul i se dete numaidecît şi din ziua aceea începu a se vedea cei mai bravi şi mai patrioţi juni conduşi la moarte.

Numele noului zbir devenise îngrozitor şi nu se pronunţa de nimeni fără o mişcare de teroare şi indignaţiune; dar el trăia şi pe toată ziua trimitea noi victime în imperiul umbrelor.

Era în timpul acela, în Livorno, un june ca de douăzeci şi cinci de ani, anume Mateo. Acest june ducea o viaţă foarte modestă; el era foarte dulce în conversare, iar în amicie mergea pînă la sacrificiu. Aceste rare calităţi îl făcuse atît de iubit, încît era foarte puţini cetăţeni în Livorno care să nu-l cunoască şi, cunoscîndu-l, să nu-l stime.

Mă aflam pe timpul acela la mănăstirea Dei frati, minori osservanti din Livorno şi am avut fericirea de a fi amicul acestui brav copil. Într-o zi mă plimbam pe molul portului celui nou şi priveam magica panoramă a mării, cînd auzii o voce de bariton cîntînd „Trema, Steno, tremate, superbi“¹⁹; era în acea cîntare un ce teribil ce prevestea o nenorocire; îmi aruncai ochii în partea despre care venea sunetul şi văzui pe Mateo; îl privii cu băgare de seamă, dar faţa lui era teribilă; el semăna cu un tigru flămînd ce-şi goneşte prada.

— Ce ţi s-a întîmplat, iubite Mateo? îi zisei cu oarecare neastîmpăr.

— Au omorît pe amicul meu Giovanni.

— Cine?

— Zbirul acela, infamul.

— Dar zbiri sunt mai mulţi.

— Aşa este, însă unul este acela de care tremură Livorno.

— Cum se cheamă acel zbir?

— El se cheamă Guido Saliero.

— Iarăşi infamul acela de croat.

— El însuşi, dar ăsta va fi cel din urmă sînge vărsat de mîna lui; mîine îl voi trimite în infern, ca să gătească loc pentru toţi tiranii patriii mele. Da! o voi face aceasta negreşit, chiar cu riscul zilelor mele.

— Dar vei avea curagiul a lăsa pe bătrînul tău părinte? Nu ştii că el va muri negreşit cînd va afla că te-a condamnat la moarte?

— Cînd patria este în pericol şi cheamă pe fiii ei să o ajute, este de trei ori blasfemat acela care rămîne surd la gemetile ei.

— Dar gîndeşte-te bine la fapta ce voieşti a face; ştii tu că ea, în loc să fie de folos pentru nefecirita Toscană, poate să-i mărească mai mult suferinţele?

— Uitat-ai oare că Mucius Scaevola liberă Roma de jugul strein şi Brutus²⁰ de tirani? Omul nu poate cunoaşte decretele provedinţei… De unde ştii, frate Gerolamo, că nu este geniul Italiei care mă îndeamnă la fapta aceasta? Tiranii, în adevăr, pedepsesc foarte aspru pe cei ce îşi espun zilele pentru liberarea patriei lor; dar ei tremură de frică chiar în momentele cînd îşi dau victimele pe mîna călăului şi, neştiind cum să-şi asigureze viaţa şi tronul, fac ei aceea ce cu puţin mai nainte condamnau în eroii ce se espun pentru salutul comun.

— Fă cum vei voi, amicul meu, îi zisei; gîndeşte-te numai că, omorînd pe Guido Saliero, nu vei face alt decît a tăia un cap al idrei şi nimic mai mult.

— Hotărîrea mea este nerevocabilă; el e tiranul patriei mele, este ucigătorul scumpului meu Giovanni; îl voi ucide, iată totul.

— Du-te dar, amice, du-te de-ţi împlineşte destinul.

Atunci el îmi strînse mîna cu convulsiune şi dispăru.

Trecură trei zile fără a se vedea esecutări publice ziua, nici asasinări furtive noaptea. Într-o dimineaţă, însă, se găsi în uliţă corpul gonfalonierului cetăţii, sîngerînd şi cu un pumnal înfipt între coasta a cincea şi a şasea, pe al căruia mîner era scris: „Viva l'Italia, morte agli assasini“.

Cercetările începuseră deja, cînd zbirul Saliero veni în camera consiliului de rezbel şi declară că asasinul gonfalonierului este junele Mateo, comisul de comerciu de la casa A… şi compania; mai adaogă încă că acele lovituri erau pregătite pentru dînsul, iar nu pentru acela care le-au priimit.

Se deteră ordine de arestare şi junele fu numaidecît adus înaintea judecătorilor; întrebările începură, iar tînărul Mateo mărturisi adevărul, să încheie procesul-verbal, apoi prin vot unanim se osîndi la moarte şi se espediară curieri la Florenţa pentru întărirea sentinţei.

Marele duce, numai ce priimi actul ce pronunţa moartea amicului meu, îl subscrise, adăogînd mai la vale aceste cuvinte: „Fapta fiind foarte cutezătoare, consiliul nostru din Livorno va face ca esecutarea criminalului să serve de esemplu pentru toţi acei ce ar încerca să-l imiteze“.

Se dete numaidecît ordin ca să conducă pe condamnat în capela arzindă²¹ şi să se citească pîn toate bisericile liturgia morţilor în sunetul clopotelor şi al artileriei de la forturi. Azardul făcu ca monasterul nostru să fie ales pentru tristul oficiu al agoniei şi eu! eu, amicul său cel mai intim, să-i fiu confesor şi consolator!…

Dupe ce jandarmii îl aduseră în biserică şi luară precauţiunile necesarii pentru asigurarea lor, se duseră şi îl lăsară îngrijirilor mele. El şedea pe un scaun, încărcat de lanţuri, dar cu faţa liniştită; iar eu mă aflam într-o poziţie morală mult mai tristă decît a lui, încît, daca cineva ne-ar fi observat bine pe amîndoi, negreşit ar fi zis că eu eram condamnatul; atîta de mult sufeream în acele momente!…

După o mică pauză Mateo, rumpînd tăcerea, îmi zise: — Iubite Gerolamo! Tu suferi, amice; aibi curagiu, tu eşti trimis aici ca să mă pregăteşti pentru trecerea mea la eternitate şi suferi mai mult decît mine, încît mă văd silit a te încuraja eu pe tine. De! reia-ţi caracterul tău cel alegru care mă făcea odată atît de fericit şi vino să vorbim de ale noastre.

Mă apropiai de dînsul, îl privii bine în faţă şi rămăsei uimit de ilaritatea ce domnea în trăsurile sale. Vorbii mult timp cu dînsul, fără a face cea mai mică aluzie la poziţiunea sa.

El mă asculta cu un aer foarte alegru, dar deodată trăsurile feţii sale se întunecară, ochii lui pierdură liniştea lor de mai nainte şi o convulsiune nervoasă făcu să tremure toate membrele corpului său.

— Ce ai, iubite Mateo? îi zisei, fi-va oare mustrarea conştiinţei sau vreo suvenire de amor care te-a turburat atît de mult? Curagiu, amice, depune în sinul meu suferinţele tale şi te vei linişti.

— Aşa, Gerolamo, aşa, amicul meu, am un secret… şi încă un secret de inimă. Află, iubitul meu amic, că nu este ideea morţii care mă făcu să caz în delirul de care sufer! Nu, amice! Cauza este că am o datorie sacră de împlinit şi, daca voi muri, va rămînea neîmplinită.

— O voi împlini eu, amice, daca cerul nu va inspira pietatea judecătorilor tăi.

— Juri că vei face aceasta? îmi zise el cu un aer plin de curaj.

— În numele aceluia ce locuieşte în sanctuarul în care ne aflăm, jur că voi împlini ad-litteram orice-mi vei ordona.

— Încetează, amice, cu vorba de ordin; cei care au să piară în neantul eternităţii nu ordonă, ei se roagă. Priimesc generosul serviciu ce voieşti a-mi face, dar, ca să-l poţi împlini, este de mare necesitate să cunoşti istoria existinţii mele. Ascultă dar, Gerolamo!

Cine vor fi fost părinţii mei şi daca ei sunt în viaţă ori au murit, nu ştiu. Tot ce cunosc despre origina venirei mele în lume este că bătrînul capelan de la biserica numită Santa Maria della Spina din Pisa²² m-au găsit espus la uşa chiliii sale, cu un inel legat la gît şi un bilet în care se coprindea frazele: „Buni cristiani, aveţi pietate de această nenorocită victimă a onoarei“.

El m-a luat lîngă dînsul şi m-au crescut cu cea mai caldă îngrijire pînă la etatea de cincisprezece ani. Atunci îmi zise: „Mateo, tu eşti acum june, ai destulă instrucţiune în muzică şi literatură ca să-ţi poţi face o carieră. Aide, copilul meu, du-te la Florenţa sau la Roma şi te apucă şi tu de ceva.“

La aceste vorbe ale bătrînului, simţii inima bătînd în convulsiuni şi cu ochii plini de lacrămi îi zisei: „De ce mă goneşti, părintele meu? Au doară te-am mîhnit cu ceva? Tu eşti bătrîn neputincios şi ai necesitate de îngrijirile mele; e datoria mea ca să veghez la capul tău, precum tu ai pierdut nopţi întregi la al meu.“ Bătrînul, mişcat pînă la lacrămi, deschise braţele şi-mi zise: „Vino, Mateo, în braţele părintelui tău şi de astăzi înainte să nu mai vorbim nimic despre aceasta“.

Nu trecu mult timp şi el dobîndi de la archiepiscopul de Florenţa, pentru mine, postul de primo-organist la biserica noastră. Îmi plăcu foarte mult acest serviciu, fiindcă-mi înlesnea mijloace de a da viaţă compoziţiunelor mele muzicale.

Eram în a cincisprezecea primăvară a etăţii, cînd veni în Pisa contesa C… Era foarte frumoasă acea femeie, era un angel în formă de om şi venea în toate zilele la biserica noastră ca să asculte messa²³. De la prima vedere simţii născîndu-se în inima mea o stranie pasiune, care mai în urmă deveni un foc ce mă ardea şi mă consuma. De cîte ori aruncam privirea asupră-i, întîmpinam ochii ei cei negri şi plini de văpaie căutînd spre mine, dar pe dată ce privirile noastre se întîlneau, ea lăsa ochii în jos şi o umbră de confuziune acoperea angelica ei figură. Nu ştiu de mă iubea sau nu; ştiu însă că eu o iubeam din toate puterile fragidei mele inimi, o iubeam precum iubeşte juna mumă pe primul ei născut, precum iubeşte avarul comorile sale şi omul ambiţios gloria; dar cînd gîndeam că ea poate nu va consimţi la pasiunea mea, atunci mă părăsea raţiunea şi deveneam nebun de turbare.

Trecu un an de speranţă şi suferinţe, fără să cutez a scri o declaraţiune de amor iubitei mele contese. Mă temeam să nu ating susceptibilitatea şi orgoliul ei aristocratic. De unde ştiu, îmi ziceam, că ea nu se va supăra de îndrăzneala mea şi va înceta de a mai veni la biserică şi astfel voi pierde chiar fericirea de a o vedea? Uneori, în rătăcirea raţiunei mele, ajungeam pînă la punctul de a mă duce să caz la picioarele ei, ca să-i declar înfocata mea pasiune; mă gîndeam însă că ea nu va consimţi la amorul meu din cauza umilitoarei mele condiţiuni.

Într-o zi, pe cînd ieşea din biserică, îi căzu din mînă un mic buchet de flori; luai numaidecît florile şi i le prezentai zicîndu-i: „Priimiţi, doamnă, aceste flori ce aţi pierdut“. „Îţi mulţumesc, sinior Mateo — răspunse ea — dar am aflat că iubeşti prea mult florile şi mă vei îndatora daca vei opri acest buchet ca semn de amicie din parte-mi.“

Aceste suave accente ieşite din gura fiinţei ce iubeam mă ameţiră atît de mult, încît abia putui să-i arăt recunoştinţa mea.

Ieşii din biserică şi mă îndreptai către locuinţa mea, ţinînd florile în mînă, iar dupe ce intrai în cameră şi închisei uşa, mă pusei a săruta cu recunoştinţă acele frumoase flori, care îmi deteră ocazia de a mă pune în relaţiune cu subiectul amorului meu.

Toată ziua aceea o petrecui făcînd castele în aer²⁴. Aci părea că o văd venind furtivamente în camera mea ca să mă vază, aci iarăşi părea că auz paşii iuţi şi precipitaţi ai vreunui mesager trimis din parte-i, ca să-mi anunţe vreo secretă întîlnire în grădina palatului ei.

Obosit în fine de emoţiunele ce-mi cauzară aceste dulci aspiraţiuni, adormii; dar abia ce închisei ochii şi ea apăru înaintea mea cu un aer pensiv şi plin de graţii, întocmai ca nemuritoarea statue a Santei Cecilia din Vatican²⁵. Ea părea că înaintează către mine, iar cînd ajunse lîngă patul meu, căzu în genunchi şi, cu o voce înecată de suspine, zise: „Mateo!… Mateo!… angelul meu, tu! a căruia privire plină de graţii şi inocenţă ştiu să găsească calea inimei mele! Tu, care aprinseşi în pieptul meu flacăra celui mai teribil amor! aibi pietate de o nenorocită care nu trăieşte decît pentru ca să se bucure de vederea ta şi pe care un refuz din parte-ţi o va omorî!“ Apoi, ştergîndu-şi ochii de lacrămi, lipi arzîndele ei buze de ale mele şi dispăru.

Această dulce sărutare electriză atît de mult zdrobita mea inimă încît sării din pat ca un smintit şi, în esaltarea în care mă aflam, pronunţai de mai multe ori numele ei; iar după aceea căzui leşinat pe patul meu şi mă deşteptai în braţele bătrînului capelan.

Emoţiunea mea fu atît de teribilă, încît rămăsei mai mult timp pradă unor friguri omorîtoare, care în puţin timp mă aduseră în stare de a mă pregăti pentru eternitate. Ce mare fericire ar fi fost pentru mine daca muream atunci!… Cel puţin aş fi dus cu mine visul fericirei, daca nu realitatea ei; dar cupa nenorocirei era plină şi sta scris în cer ca să o deşert pînă la cea mai din urmă picătură. Frigurile mă părăsiră şi, în puţin timp, dobîndii forţă de ajuns ca să poci relua oficiul meu de primo-organist şi speranţa de a deveni amantul frumoasei contese.

Mă dusei la biserică şi începui a pune în vibraţiune ţevile de metal ale organului; dar pe cînd mă ocupam numai de manegiarea instrumentului şi lăsam să se audă cele mai pasionante şi mai sentimentale compoziţiuni ale marilor maeştri, un instinct (cată să ştii, Gerolamo, că amanţii ce iubesc din inimă au o mare prevedere) mă îndemnă a-mi arunca privirile spre loja contesei. Astă dată însă, fără a mă amăgi cît de puţin, observai că ea mă privea cu nişte ochi ce nu mai lăsau nici o îndoială despre amorul ei pentru mine.

Această dovadă evidentă de amor, îndoind curagiul meu, mă determină a-i scri biletul acesta:

„Nobilă contesă,

Ochii tăi cei frumoşi şi plini de foc au deşteptat în juna mea inima un amor ce mă consumă. Am cercat toate mijloacele ca să sting teribila flacără ce mă arde, dar în loc să reuşesc a face aceasta, am mărit mai mult suferinţele şi desperarea mea. Aibi pietate, nobilă doamnă, de un june care nu trăieşte decît ca să privească angelica ta figură şi care s-ar crede foarte fericit sacrificîndu-se pentru tine.

M…“

Strînsei această declaraţiune de amor cu cea mai mare gentileţă, apoi mă pusei a căuta mijlocul cum să o espediez la adresa ei.

Mai întîi mă gîndii să o dau în mîna primei cameriste a contesei, dar, dupe o reflexiune matură, renunţai la espedientul acesta. Ce ştii, îmi zisei, poate camerista nu va avea curagiul să o dea stăpînei sale, sau poate ea ne va trăda pe amîndoi şi astfel s-ar compromite onoarea subiectului suspinelor mele.

Dupe mai multe proiecte adoptate şi lepădate alesei pe acela de a pune biletul în loja contesei; mă dusei dar în biserică şi deschisei loja; acolo găsii cartea ei de rugăciuni, o deschisei şi depusei într-însa sentinţa care era să-mi dea fericirea sau moartea.

A doua zi contesa veni la biserică şi, pornită poate şi ea de instinct, deschise numaidecît cartea şi găsi biletul pe care-l citi cu mare curiozitate; observai însă că, pe timpul cînd făcea lectura, trăsurele feţei sale erau pline de amor şi pietate; dar cînd ajunse la ultimele fraze, lăsă să se vază o umbră de iritaţie; asta era, se vede, vocea orgoliului ofensat. Atunci începui a cunoaşte efectele imprudenţii mele; cu toate astea lovitura era dată şi căta să sufer urmările ei.

A doua zi, foarte de dimineaţă, cineva bătu la uşa camerei mele; deschisei numaidecît şi văzui pe prima cameristă a contesei.

— Pe cine cauţi, frumoasă copilă? îi zisei cu nelinişte.

— Caut pe domnul Mateo, primul organist de la Santa Măria.

— Ce voieşti de la dînsul?

— Am să-i dau o scrisoare.

— De la cine?

— Din partea unui amic.

— Ia spune-mi, aşa să trăieşti: acea scrisoare este de la un amic sau de la o amică?

— Aceasta nu o poci spune decît lui Mateo.

— Dar, gentilă copilă, acel Mateo sunt eu.

— Dumneata!… un copil!…

— Da, eu însumi!

— Daca este aşa, răspunde-mi la o întrebare.

— Întreabă-mă şi-ţi voi răspunde.

— Iubeşti vro femeie?

— Iubesc în adevăr una.

— Cum se cheamă acea femeie?

— Mă iartă, frumoasa mea, dar această curiozitate nu poci să ţi-o împlinesc fără a deveni indiscret.

— Spune-mi, în fine, i-ai scris vrun bilet de amor?

— Da! i-am scris unul.

— Acum m-am încredinţat că eşti acela pe care caut. Iată răspunsul la biletul dumitale; şi pe cînd pronunţa aceste ultime fraze, lăsă să cază în mîna mea un bilet scris pe hîrtie roză şi dispăru.

Luai numaidecît toate precauţiunile necesarii ca să nu fiu surprins, apoi mă pusei a citi biletul acela, de la care aşteptam de o mie de ori moartea şi abia o dată viaţa; el era compus în termenii aceştia:

„Mateo,

Am făcut de mai multe ori lectura declaraţiunei tale de amor. Crede însă că, nici chiar acum cînd îţi scriu aceste linii, nu sunt bine convinsă cum un june de condiţiunea ta au putut să aibă atîta curaj ca să-şi declare sentimentele sale unei femei de rangul şi poziţiunea mea. Mateo! Recheamă-ţi raţiunea şi te sileşte a nu-mi da ocaziune de a crede că am făcut o imprudenţă cînd ţi-am dat primele semne de amicie.

C…“

Umilitoarele expresiuni coprinse în biletul acela răniră atît de mult speranţa şi amorul meu propriu, încît rămăsei mai mult timp într-o stare de alienare. Cînd mă gîndeam că frumoasa contesă, acea zeitate căria voiam să-i sacrific primele iluziuni de amor ale inimei mele avu curagiul a mă trata cu atîta cruzime, crede-mă, Gerolamo, deveneam mai feroce decît pantera cînd îşi apără puii săi.

Trecură mai multe zile, fără să mă uit la dînsa. Într-o zi, însă, învins de oarba mea pasiune, îmi aruncai privirea drept în ochii ei; ea se mulţumi a-mi răspunde printr-o aruncătură de ochi, care verifica pînă la cel mai nalt punct expresiile din biletul ce-mi trimisese. Orgoliul meu suferi foarte mult în acele momente. Pierdui orice sentiment de amor şi, lăsîndu-mă cu totul în furiile răzbunării, îi scrisei biletul acesta:

„Doamnă!

V-am scris o declaraţiune de amor, e foarte adevărat. Că aţi citit-o, nu mai rămîne îndoială, fiindcă mi-aţi răspuns la dînsa. Este însă în acea declaraţiune un ce pe care nu l-aţi înţeles, căci altfel sunt sigur că nu mi-aţi fi răspuns prin acele umilitoare expresiuni de care nu vă credeam demnă.

Află, doamnă, că nu au fost vanitatea care m-au îndemnat a-ţi scri; nu m-am gîndit deloc la poziţiunea domniei tale, fiindcă credeam că ştiţi ca şi mine că, înaintea amorului şi a morţii, prestigiul nobleţei dispare şi oamenii devin toţi egali. Aceea ce mi-a inspirat curajul de a-ţi scrie a fost numai amorul, carele mă făcu să văd în domnia ta un angel, iar nu aceea ce eşti în realitate. Am voit, doamnă, să-ţi ofer o inimă jună, care se dezvălea la primele raze ale amorului întocmai ca roza primăverii la primele adieri ale zefirilor. Am voit să-mi creez din fiinţa ta, o divinitate căria să-i sacrific visele mele de fericire; dar nu m-ai înţeles. Inima ta, care nu bate decît la şicul vanităţii, rămîne rece ca piatra sepulcrală. Ei bine! Renunţ pentru totdauna la amorul unei femei vanitoase. Du-te de te aruncă în braţele curtezanului galant care se prezintă cu amorul pe buze şi cu trădarea în inimă. Du-te de te dă aceluia care va face din virtutea ta o treanţă, iar din onoarea-ţi o legendă; şi cînd remuşcarea va veni să te turmenteze, adu-ţi aminte că ai trecut pe lîngă fericire şi n-ai ştiut să profiţi de dînsa.

M…“

Nemaigîndindu-mă în aceste momente decît la răzbunarea mea, nu mă mulţumii a pune biletul în lojă, ci luai cartea de rugăciuni a contesei şi, puindu-l într-însa, mă îndreptai către palatul ei. Trăsei clopoţelul şi numaidecît veni portierul care, întrebîndu-mă ce voiesc, îi răspunsei că am să vorbesc ceva contesei.

— Numaidecît, copilul meu, zise bătrînul portier şi se duse să anunţe pe contesa.

Aşteptînd întoarcerea lui, mă pusei a contempla frumoasele statue ce adornau intrarea principala a palatului şi fîntîna aruncătoare de apă, pe-al căria creştet era o statuă ce reprezenta pe Francesca da Rimini părăsită de amantul ei.

La vederea acestei statue, în care Pasquale Romanelli²⁶ pusese tot ce are femeia mai frumos în orele cînd este tristă sau cînd recheamă în suvenirea ei pe amantul ce a părăsit-o, îmi simţii inima sîngerîndă şi două lacrime umeziră ochii mei. Dar pe cînd inima mea se afla în prada celor mai teribile emoţiuni, auzii paşii cei lini ai portierului, ce cobora scara palatului. El se apropie de mine şi îmi zise:

— Copilul meu, am anunţat contesei că voieşti să-i vorbeşti şi mi-a ordonat să-ţi arăt că astăzi nu priimeşte pe nimeni.

Acest nou ultragiu aruncat în faţă-mi cu atîta asprime făcu să dispară din inima mea ultima speranţă de amor. Scosei numaidecît cartea în care era biletul şi, dînd-o în mîna portierului, îi zisei:

— Dă această carte stăpînei tale şi spune-i că acela care te-au însărcinat cu acest mesagiu mîine nu va mai fi în Pisa.

După aceea mă îndreptai către catedrală cu scop a mă arunca din vîrful turnului ei pe paveaua de piatră şi a da un termen suferinţelor mele. Dar în momentul cînd puneam primul pas pe scara fatală, auzii pronunţîndu-se în depărtare numele meu; întorsei numaidecît privirile către partea despre care venea sunetul şi văzui pe bunul meu părinte, care venea către mine cu iuţeala permisă bătrîneţelor în cazuri de disperare; iar cînd fu aproape de mine, mă privi cu amor şi disperare apoi îmi zise:

— Mateo!… fiul meu, unde voiai să te duci? Spune-mi ce voiai să faci?

— Nimic, părintele meu, voiam să mă urc pe eminenţa turnului celui strîmb²⁷, ca să privesc oraşul Livorno şi undele mărei.

— Nu, iubitul meu, nu-mi spui adevărul. Disperarea cese vede pe faţa ta arată tot. Tu suferi, copilul meu, şi ascunzi de mine suferinţele tale.

— Linişteşte-te, părintele meu, îţi voi spune tot.

— Aide, fiule, să părăsim acest loc care-mi inspiră teroare. Adu-ţi aminte de ziua aceea cînd voiam să te trimit la Roma ca să-ţi faci o carieră; atunci erai tu care nu voiai să abandoni pe bătrînul tău părinte. Ei bine, Mateo, astăzi este bătrînul tău părinte care te roagă să nu-l abandoni. Ştii tu, fiule, că esistenţa ta prelungeşte pe a mea. Tu eşti unicul sprijinitor al bătrîneţelor mele. Cunosc nefericita pasiune ce roade inima ta cea jună. Am vegheat nopţi întregi la capul tău şi am plîns de multe ori cînd mîna mea sălta subt bătăile inimei tale. Curagiu, fiul meu!… Uită pe acea femeie.

— Mă voi sili, părintele meu, a o depărta din memoria mea, cu condiţiune numai ca să părăsim acest oraş.

— Priimesc, fiule!

— Dar ce ne vom face în urmă, cu ce vom trăi?

— Nu te teme despre aceasta, am îngrijit eu despre toate.

— Cum?

— Prevăzusem de mai mult timp funesta pasiune ce ai pentru contesa şi m-am pregătit.

— Despre ce?

— Despre tot ce ne trebuie ca să trăim o viaţă modestă, dar plină de plăceri nevinovate. Da, fiule, chiar astăzi putem lăsa acest oraş blasfemat, această mică Sodomă care, prin crimele sale, dete celebrului Dante ocaziunea de a dota literatura noastră cu una din cele mai frumoase poeme din cîte s-au scris pînă astăzi²⁸ şi vom merge la Livorno, unde, iubitul meu Mateo, printr-o viaţă laborioasă şi totdauna variată, vei putea să uiţi pe acea femeie care ţi-a răpit liniştea.

— Îţi mulţumesc, părintele meu, să grăbim cît se va putea ora departului.

— Totul este gata.

— Să plecăm dară!

— Tu, Mateo, prepară tot pentru plecare, iar eu mă însărcinez a găsi trăsură şi cai.

Dupe o oră toate erau gata, iar pe la „Ave Maria“²⁹ abandonarăm Pisa, acel oraş în care, pentru prima oară, gustai din cupa nenorocirei.

După o călătorie de două ore, ajunserăm la Livorno şi ne aşezarăm cu locuinţa în una din aripile palatului episcopal. Acolo găsirăm tot menagiul necesariu pentru doi cilibatari; dar ceea ce-mi pricinui o mare bucurie fu un clavir pe care-l găsii aşezat în camera mea. Făcui vreo cîteva prelude pe dînsul, dar abia ce vibrară primele sunete, părintele meu intră în cameră şi, zîmbind, îmi zise:

— Ei, Mateo, cum găseşti noua noastră locuinţă?

— De minune, părintele meu.

— Dar clavirul?

— Foarte bun. Aş voi numai să ştiu de unde ne vin toate astea?

— De la Dumnezeu, fiule, de la Dumnezeu.

— Asta o înţeleg; dar prin cine s-a servit el în acest nou miracol?

— El s-a servit de o persoană care te iubeşte, copilul meu.

— Aş putea să aflu numele acei persoane, fără să deviu indiscret?

— De ce nu, fiule, este o femeie; cel puţin aşa cred.

— Este o femeie!… şi cum se numeşte ea?

— Nu-i cunosc numele.

— E curios!…

— Prea curios; mai cu seamă cînd mă gîndesc că ea, de zece ani încoa, ne trimite totdauna cîte o sumă de bani prin o persoană necunoscută!

— N-ai avut cel puţin curiozitatea să întrebi pe acea persoană?

— De-am avut curiozitatea!… Dar esistă o fiinţă umană care să nu aibă curiozitate? Nu ştii tu, fiule, că curiozitatea a făcut pe om să piarză paradisul? Află dar că, de cîte ori s-a prezentat înainte-mi mesagerul secretei noastre protectriţe, n-am lipsit de a-i face diferite întrebări ş-a-l ruga cu cea mai mare persistenţă ca să-mi descopere acest mister, dar toate au fost în darn, fiindcă el rămînea totdauna mut ca o stîncă la toate rugăciunile mele. Îmi aduc aminte numai că, acum doi ani, viind dupe obicei să-mi dea bani şi scrisoarea trimisă de protectriţa noastră, mi-am zis aceste cuvinte: „Urmăreşte de aproape pe Mateo, căci el se află în pericol“. Iată tot ce am putut să aflu de la acest mesager…

— Ziseşi însă că ea îţi scria.

— Da, fiule! însă nu subscria niciodată, de unde vine că astăzi cunosc acest secret tot atît de puţin precum îl cunoşteam la prima apariţiune a misteriosului mesager.

— Cel puţin trebuia să compari acele scrisori cu altele.

— Aceasta nu am făcut-o pentru mai multe raţionamente. Mai întîi că în toate scrisorile îmi impunea să nu cerc a pătrunde misterul; apoi, afară de aceasta, ea-mi trimitea bani fără a-mi cere vrun sacrificiu contrariu onoarei sau conştiinţei mele; tot ce-mi recomanda era să veghez asupra ta, să-ţi dau o educaţiune întinsă de literatură şi să-ţi inspir sentimente de onoare şi umanitate. Ei bine, scumpule Mateo, acest angel al provedinţei, care mi-a procurat mijloace de a-ţi da nutrimentul material şi moral, este pentru mine un cult, iară ordinile sale o datorie sacră pe care o împlinesc fără a o controla. Sper însă că va veni o zi în care se va ridica vălul dupe acest mister şi atunci vom şti cui să fim recunoscători. Pacienţă, fiul meu, pacienţă.

La aceste ultime espresiuni îmi aruncă o privire plină de amor şi se retrase. Mă pusei a esamina apartamentul meu şi îl găsii foarte bine mobilat; deschisei ferestrele şi rămăsei estaziat de bela panoramă ce se deschise înaintea privirilor mele.

Imaginează-ţi, Gerolamo, pe omul care vede pentru prima oară Mediterana şi pitoreştele ei porturi pline de bastimente de toate forţele, ce par ca nişte oraşe sau păduri mişcătoare, zgomotul comerciului şi activitatea locuitorilor, varietatea costumelor şi a modului de vieţuire şi te gîndeşte apoi cît de mare cată să fie surprinderea lui. Astfel eram eu în orele acelea cînd pentru prima oară priveam toate acestea. Felul vieţei în care intrasem de la statornicirea mea la Livorno făcu să slăbească oarecum furiosul meu amor pentru contesa şi, afară de nişte momente de esaltare, nu mai simţeam decît sublima tristeţă ce rămîne în inimele simţitoare, cînd recheamă în suvenirea lor binele ce au pierdut. Într-o zi părăsii locuinţa mea prea de dimineaţă şi mă îndreptai către molul portului celui nou. Ajungînd acolo, mă aşezai pe una din băncile de piatră ale bastioanelor şi mă dădui cu totul în contemplarea mării; ea era foarte agitată în ziua aceea şi semăna întocmai ca un gigant ce geme sub greutatea lanţurilor sale, pe care cearcă în darn a le rupe. Spiritul meu, în acele momente, se abandonase cu totul în imperiul unor idei şi sentimente pe care omul le poate numai simţi, iar nu şi exprima. Dar, deodată, o mînă umană atinse umărul meu. Mă întorsei să văd cine era acela care mă deştepta din dulcele mele aiurări; dar cît de mare îmi fu surpriza cînd recunoscui în turburătorul liniştei mele pe portierul contesei.

— Pe cine cauţi aci, bătrînule? îi zisei cu ansietate.

— Pe tine, amicul meu.

— Şi ce voieşti de la mine?

— Mai nimic pentru mine, dar foarte mult pentru tine, dacă în adevăr ai iubit pe contesa.

— Esplică-te mai bine, căci nu te înţeleg.

— Mai nainte de toate spune-mi: îţi aduci aminte de ziua aceea cînd m-ai însărcinat cu un serviciu lîngă dînsa?

— Da, îmi aduc aminte!

— Ei bine, i-am dat biletul de amor.

— Dar eu ţi-am dat o carte de rugăciune şi, daca memoria nu mă amăgeşte, cartea aceea se numea Imitazione di Cristo.

— Aşa este, dar într-însa era un bilet de amor.

— De unde ştii că biletul acela era de amor?

— Trăsăturile feţii, agitaţiunea şi alterarea accentului vocei tale m-a făcut să înţeleg că era de amor, şi încă de un amor foarte sălbatic şi violent. Ardeam de nerăbdare să ştiu ce efect va produce în inima ei înfocatele espresiuni ce desigur coprindea în sine acel bilet.

— Ce-ai făcut, dar, ca să-ţi împlineşti această dorinţă?

— Să vezi: i-am dat cartea de rugăciune, apoi m-am prefăcut că ies din cameră şi m-am ascuns după tapiseria porţii, de unde putui să privesc toate mişcările ei, fără să fiu surprins. Ea, crezîndu-se singură, deschise cartea şi luă dintr-însa biletul tău de amor.

— Şi ce mai făcu după aceea?

— Îl deschise şi-ncepu a-l citi.

— Ce impresiune i-a făcut?

Plin de curiozitate, observai cu mare atenţiune şi văzui că faţa ei aci devenea palidă, aci se colora de un roşu estraordinar; iar cînd ajunse pe la frazile cele din urmă, biletul îi căzu din mînă şi văzui lacrimile curgînd din ochii ei! Ieşii numaidecît din ascunzătoarea mea şi venii să-ţi anunţ victoria; dar tu nu mai erai în Pisa.

— Din cele ce-mi spuseşi, înţelesei, amicul meu, că tu cunoşti toată istoria nefericitului meu amor; spune-mi, dar, ce a făcut ea după aceasta?

— Toată ziua a stat închisă în camera ei. Dar asta este foarte puţin pe lîngă aceea ce a suferit după plecarea ta din Pisa. A doua zi trimise pe camerista ei ca să afle ceva despre tine; dar cînd priimi ştirea că tu şi bătrînul tău părinte aţi părăsit oraşul, se lăsă cu totul în prada unei melancolii care, mai în urmă, se schimbă într-un delir ce-i ameninţa esistinţa! Ce nu întrebuinţa sărmanul conte ca să o tragă din grozavele ei suferinţe; dar toate fură în darn. În fine, după consiliul medicilor, părăsiră amîndoi Italia şi astăzi aflai că marele duce a orînduit pe contele ca să reprezinte pe Toscana în republica Statelor Unite.

Dacă toate trăsnetele cerului ar fi căzut deodată pe capul meu, nu era să simţ aceea ce simţii în momentele acelea! Ea m-a iubit!… Ea a suferit şi poate chiar în aceste momente suferă pentru mine!… şi eu am ultragiat-o, i-am răpit fericirea!…

Ce voi fi făcut dupe aceasta, nu ştiu; mi-aduc aminte numai că m-am deşteptat în braţele bătrînului portier, care mă contempla cu un aer de compătimire. Teribila criză trecu şi în puţine zile îmi reluai iarăşi forţa ce pierdusem. De atunci n-am mai priimit nici o notiţie despre dînsa; cu toate astea nu am încetat un moment măcar de a o iubi şi o iubesc chiar acum, cînd sunt pe marginea abisului.

Iată istoria vieţei mele; acum îţi voi arăta şi aceea ce pretinz de la amicia ta.

— Vorbeşte, amicul meu, şi voi împlini literalmente toate dorinţele tale.

— Decapitarea mea o să fie mîine, la zece ore, nu e aşa?

— Dar poate pînă atunci să sosească iertarea.

— Iertarea mea, ziseşi!… Se vede că nu cunoşti pe ducele Toscanei. Află, amice, că el s-a vîndut de mult inamicilor Italiei şi astăzi suferă tristele consecinţe ale imprudenţei sale. El nu mai este decît o păpuşe încoronată; puterea este în mîna streinului ultramuntean, care suge sîngele sîrmanei noastre patrie. Infamul acela care vede în fiecare italian un Guglielmo Tell³⁰, va voi oare să mă libereze? Rău cunoşti lumea, iubite amice.

— Ai dreptate.

— Să lăsăm, dar, la o parte supoziţiunile. Mîine mă vor omorî în adevăr; asta s-a decretat şi se va împlini. Ascultă acuma ultimele mele dorinţe: să ceri corpul meu de la călăi³¹şi să-l îngropi în cimitirul de la Pisa; iar funcţiunea funerară să se săvîrşească la Santa Maria. Să rogi din partea mea pe Don Anselmo, organistul de la Santa Maria, ca să esecuteze, la oficiul funerar, Requiescat in pace în re minore, pe care l-am compus în timpul cînd ocupam locul său. Ţine cheia aceasta: ea este de la scrinul meu; să deschizi acel scrin şi să iei de acolo un buchet de flori ce-l am de la contesa şi inelul acela pe care mi l-a legat la gît sărmana mea mumă, atunci cînd s-a văzut nevoită a mă părăsi, ca să-şi apere onoarea, şi să le dai acestea contesii cînd se va înturna în Pisa. Să-i arăţi, iubite Gerolamo, că nefericitul Mateo n-a încetat un moment măcar de a o iubi. Să-i ceri, în numele amorului nostru, iertare pentru toate suferinţele ce i-au cauzat funesta mea pasiune; să-i arăţi că am murit pronunţînd numele Italiei şi pe al ei şi să o juri, în numele inocentului meu amor, ca să ţie acel inel ca suvenire a nenorocirilor noastre.

Repetai de al doilea jurămîntul ce făcusem că voi îndeplini ultimele lui dorinţe, iar după aceea începurăm a conversa despre lucruri care nu avea cea mai mică înclinare cu dureroasa lui poziţiune. Petrecurăm astfel pînă la opt ore de seara, fără a zări în tot timpul acesta, pe trăsurile feţii sale, cea mai mică temere de moarte. Dar deodată se auziră mai multe lovituri în uşa bisericii; alergai să văz cine erau aceia ce băteau şi ce voiau ei; deschisei uşa, dar, ce grozăvie! erau patru sacristani³²îmbrăcaţi cu domine negre întocmai ca ale domenicanilor şi purtau pe umăr un sarcofagiu (coşciug), iar după dînşii venea confesorul poliţiei, însoţit de vreo zece călugări îmbrăcaţi cu stofe negre şi cu lumînări aprinse în mîini.

Atunci înţelesei tot: ei veneau să cînte lui Mateo ultimele rugăciuni ale celor repauzaţi.

La vederea acestor fantasme infernale, picioarele îmi slăbiră, pulsul începu a bate neregulat, eram aproape să-mi pierz raţiunea şi simţii pentru prima oară ce va să zică a muri; cu toate astea eram preot şi datoria mea era să merg înaintea acelor angeli ai morţii; luai dar crucifisul în mîini şi, puindu-mă în capul lor, îi condusei pînă dinaintea altarului celui mare. Acolo ei se opriră şi ordonară sacristanilor să puie sarcofagiul jos, iar după aceea capelanul strigă: „L'olio santo, presto l'olio santo“³³, îi dădui numaidecît vasul cu oliul sfînt şi mă depărtai plin de teroare.

Capelanul, însă, deprins cu asemenea triste însărcinări, înainta către Mateo şi-l unse cu sfîntul oliu. După aceea puse pe pacient în sarcofagiu şi ordonă călugărilor să înceapă oficiul morţilor; dar abia ce auzii primele sunete ale oraţiunii De profundis, sîngele în mine îngheţă şi căzui leşinat; iară cînd mă deşteptai din acel somn de moarte, nu mai văzui în biserică pe nimeni, afară de capelanul care silea pe Mateo să-şi facă confesiunea.

— Nu voiesc a mă confesa, zicea Mateo.

— Dar asta este un îndemn al lui Satan, care, nemulţumindu-se că ţi-ai pierdut corpul, voieşte acuma să-ţi piarză şi sufletul.

— Minţi, ipocritule, minţi! Aceia care mi-a pierdut corpul sunteţi voi, hidoase jiganii, cari uitînd misiunea voastră v-aţi vîndut cu totul inemicilor Italiei şi speculaţi întocmai ca Iuda darul ce vi s-a dat de sus.

— Linişteşte-te, copilul meu, şi mărturiseşte omului lui Dumnezeu crimele tale.

— Om al lui Dumnezeu! Nu te temi că acel Dumnezeu pe care îl profani te va fulmina? Tu să vorbeşti de Dumnezeu? Tu care porţi pe piept semnul trădării! Spune, infame, ce servicii ai făcut străinului de ţi-a atîrnat acea decoraţiune la piept? Tu nu ai fost militar, nici politic, toată lumea ştie că eşti un imbecil; răspunde, dar, prin ce alte merite, daca nu prin trădări, ai dobîndit acel semn al lui Cain?

— Sufer toate acestea şi mai multe chiar, dar, în numele lui Crist, fă-ţi confesiunea.

— Ştiu că eşti gata a suferi orice ultragiu, dar aceasta o faci numai fiindcă eşti trimis aci să smulgi cu orice preţ secretele inimei mele. Află însă că eu m-am confesat.

— Şi cine e confesorul acela care a cutezat?…

— Fratele Gerolamo, acel adevărat preot al Mîntuitorului nostru.

— Dar el nu are darul de a confesa.

— Ce-mi pasă! Crist însuşi a zis: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă veţi libera de dînsele“; astfel am ales de confesor pe acela în care am încredere.

— Aşa este, dar canoanele bisericeşti se opun la aceasta.

— O ştiu ca şi tine, dar acele canoane le-aţi făcut voi, monştrilor, ca să spionaţi popoarele şi să daţi în mîna călăului pe fiii cei adevăraţi ai Domnului. Du-te de aci, piei din ochii mei, zbir al inemicilor patriei mele, căci altfel mă vei aduce în stare a te ucide şi a scăpa Italia încă de un trădător.

La aceste ultime fraze, Mateo se aruncă spre dînsul ca să-l sfîşie, dar lanţul ce-i ţinea braţele legate la stîlp îl opri de a săvîrşi această crimă. Atunci capelanul ieşi din biserică şi se duse la poliţie, ca să raporteze cele întîmplate.

— Ia spune-mi, Gerolamo, cine mai era şi acel capelan? Sunt curios să aflu.

— Dar se va pierde şirul istoriei lui Mateo.

— Cît despre mine, nu te îngriji, căci am o memorie mai fericită decît a lui Artaxerx Mnimon³⁴.

— Află dar că acel călugăr este un iezuit infernal, vîndut cu totul intereselor streinului; de aceea, cînd se osîndeşte la moarte vreun criminal politic, îl trimit pe dînsul să-i facă confesiunea şi nu cunosc o confesiune săvîrşită de acel zbir care să nu fi adus cu sine noi arestări şi condamnări la moarte.

— Încetează, pentru numele lui Dumnezeu, căci mă cutremur.

Să venim dar, la istoria noastră. Pe dată ce ieşi din biserică confesorul poliţiei, Mateo luă iarăşi liniştea sa dinainte şi conversarăm pînă la „Angelo“. Atunci îl strînsei în braţele mele şi mă despărţii de dînsul, ca să iau parte cu confraţii mei la rugăciune.

Noaptea trecu, ca să dea loc zilei fatale în care era să văd pe amicul meu dîndu-şi ultima respirare. Soarele se ridicase dasupra catenei Apeninilor şi lucea de o lumină stranie. Oraşul luase un aspect de jale, iar pe faţa locuitorilor era adînc imprimate dezolaţiunea şi ansietatea.

Primul semnal al esecutării amicului meu se dete printr-o împuşcătură de tun. Clopotele începură a răspîndi în aer lugubrul lor sunet.

Piaţa armelor se umplu de guarzi armaţi ca de rezbel şi gata a face foc la primul semnal.

Îndreptai paşii către capela arzîndă, ca să îmbrăţişez şi să dau ultima sărutare scumpului meu Mateo. Intrai înăuntru şi-l găsii încongiurat de guardii. Curagiul însă ce văzui într-însul, chiar în acele teribile momente, mă făcu să-l admir şi să-l respectez. Nu trecu mult timp şi veni esecutorul împreună cu ajutorii săi şi ceru să esamineze pe condamnat. Guardiele se deteră în laturi şi făcură loc acelui angel al morţii care, prin aspectul sau cel crud şi culoarea vestmîntului său, umplu de groază pe cei ce-l privea în faţă, afară de Mateo care, cu un zîmbet foarte natural, îi zise:

— Venişi, în fine, amicul meu.

— Da, curagiosule june, răspunse esecutorul cu un aer plin de întristare.

— Aşa este că tu o să fii bun cu mine?

— Auzi acolo, bun!… Dar un călău poate fi bun cu cineva?

— Poate prea bine, mai cu seamă cînd rugăciunea ce i s-ar aduce nu l-ar vătăma!

— Vorbeşte şi vom vedea!…

— Apropie-te, amice; priveşte (îi arătă gîtul), ai? ce zici?

— Ce să zic? Ai un gît foarte bun ca să-ţi ţie capul pe umeri un timp îndelungat.

— Nu m-ai înţeles.

— Vorbeşte mai desluşit.

— Voiam să zic că gîtul meu nu are o mare fatigă ca să fie tăiat.

— O crez şi eu aceasta.

— Daca este aşa, te rog să-l tai dintr-o singură lovitură.

— Fii liniştit; vei fi servit atît de bine, că îmi vei mulţumi odată.

În momentul cînd esecutorul pronunţa aceste ultime fraze se auzi o a doua descărcatură de tun. Atunci se deschiseră porţile capelei şi scoaseră pe condamnat afară, ca să-l ducă la locul pierzării. Cortegiul funerar era organizat astfel: în capul procesiunei erau fraţii mizericordiei, ţinînd crucifisul şi cele două stindarde ale ordinului. După dînşii veneau cei patru ciocli (beccamorti), care duceau sarcofagiul; apoi o parte din comunitatea domenicanilor desculţi, învăluiţi în mantalele lor cu capuşoane şi ţinînd în mîini lumînări aprinse. În mijloc sta Mateo, îmbrăcat în vestminte albe, desculţ şi cu capul descoperit. La spatele său sta călăul şi ajutoarele lui; iar după dînşii veneau fraţii carmeliţi, cu stindardul ordinului lor.

La un nou semnal ce se dete, cortegiul începu a se mişca, însă cu paşi foarte lini din cauza mulţimei poporului care venise din toate părţile Toscanei, ca să privească esecuţiunea; dar cînd ajunse în uliţa cea mare (via grande), spectacolul se schimbă cu totul. Daca pînă aci vedeai o populaţie plină de curiozitate, alergînd din toate părţile ca să privească figura condamnatului, ei bine, populaţiunea aceea, cum văzu angelica figură a lui Mateo şi curagiul cel fără esemplu, rămase uimită, iar după aceea începu a striga: „Să se ierte condamnatul!“

Damele ce stau în balcoane şi cele ce ieşiseră la ferestre ca să privească spectacolul aruncau necontenit flori şi cu ochii plini de lacrămi strigau: „Morte agli stranieri, sia libero l'inocente!“³⁵

Mateo, la toate aceste demonstraţiuni de pietate, răspundea printr-un zîmbet foarte natural şi plin de recunoştinţă.

Cortegiul, deşi uneori împins înainte, iar alteori ţinut în loc de înfuriatele valuri ale populaţiunei, ajunse finalmente în Piaţa Armelor, locul destinat pentru esecutare.

Aci gendarmeria formă un cerc în care coprinse eşafodul, pe condamnat împreună cu esecutorul şi o parte din fraţii carmeliţi.

Semnalul esecutării se dete; dar, pe cînd mulţimea aştepta să vază pe condamnat urcînd scara eşafodului, împreună cu călăul, şi pe acest din urmă manevrînd fierul omorîtor pe dasupra capului victimei sale, deodată se auzi din toate părţile strigînd: „Calăul a dispărut! Să trăiască calăul, el este un bun italian!“

Aceste esaltări de bucurie nu durară mult, căci un om învestit în uniformă de zbir veni cu iuţeala fulgerului şi înfipse în pieptul lui Mateo un pumnal pe care îl avea în mînă, apoi dispăru tot aşa de iute precum apăruse. Atunci popolul, înfuriat pînă la turbare, se împărţi în două părţi: unii alergau să prinză pe asasinul, iar ceilalţi duceau pe Mateo leşinat şi plin de sînge.

Pe cînd se urmau toate acestea, un nou zgomot se auzi despre uliţa cea mare. Ascultai cu atenţiune şi auzii cuvintele: „La grazia, la grazia!“ Deodată însă cu aceste strigări văzui un nor de popol venind tot din partea din care se auziră vocele. Ei purtau pe braţele lor un preot bătrîn şi neputincios, care abia mai da semne de viaţă; în urma acestui preot, venea o femeie ca de patruzeci şi cinci de ani, cu un pergament în mînă, pe care îl arăta mulţimei strigînd: „Aduc graţie pentru Mateo, pentru nenorocitul meu fiu!…“ În fine ajunseră denaintea eşafodului, deteră cartea de iertare în mînă grefierului şi dobîndiră voie a lua corpul lui Mateo, pe care-l duseră în palatul episcopal, abia mai dînd semne de viaţă. După aceea chemară pe hirurgul oraşului, care, după ce esamină plaga şi o legă, zise: „Suferindul nu este în pericol, dar are mare necesitate de linişte, ca să nu se iriteze sîngele; lăsaţi-l cu mine şi răspunz eu de viaţa lui“.

A doua zi chirurgul declară că amalatul se află afară de orice pericol şi doreşte să ne vază. Intrai la dînsul împreună cu bătrînul său părinte şi îl găsirăm întocmai ca o floare bătută de vîntul cel rece al iernei; pe buzele lui plana un surîs încîntător şi plin de inocenţă; el visa. Şi ce ar fi putut el să viseze daca nu pe amanta sa, pe aceea care îi procurase primele vise de amor? Dar pe cînd priveam cu nesaţiu serenitatea feţii sale, fruntea lui deodată se încreţi ca undele oceanului agitate de tempestă; o mişcare convulsivă domină tot corpul său şi începu să aiureze.

În această viaţă vizionară, în care sufletul, sfărîmînd catenele materiei, se avîntă către imperiul acelei fericiri ce nu se poate gusta decît în vis, el plîngea pe amanta sa. „Ce va fi făcînd ea? Poate că va fi murit departe de patria sa, departe de subiectul amorului ei! Dar nu, ea m-a uitat şi, pe cînd eu sufer, ea poate sta rezemată pe pieptul consoartelui ei şi gustă acea fericire la care eu nu am cutezat a mă gîndi.“

Această criză nervoasă trecu şi liniştea îşi luă iarăşi locul său pe faţa suferindului.

În timpul acesta se auzi un zgomot de trăsură în curtea palatului; mă apropiai de fereastră şi văzui în adevăr o trăsură ce aducea două dame; ea se opri la scara palatului, iar damele se coborîră jos. Atunci bătrînul îmi zise: „Du-te, Gerolamo, de priimeşte pe acele două femei; ele vin la noi“.

Coborîi scara palatului şi priimii pe cele două dame cu toată curtoazia reclamată de obiceiul timpului. Una dîntre dînsele era cam trecută în etate, iar cealaltă era tocmai în anii pasiunelor şi frumoasă ca un angel. Pe cea dintîi o cunoscui: era femeia ce adusese graţia lui Mateo, era muma lui; pe cea de a doua, însă, cu toată silinţa ce adoperai, nu o putui cunoaşte. Tot ce putui observa era paloarea mortală ce sta imprimată pe trăsurile feţei sale.

După ce schimbarăm vreo cîteva espresiuni de politeţă, amîndouă aceste femei mă întrebară deodată:

— Cum se află Mateo?

— Foarte bine.

— Dar plaga?

— Este aproape a se închide.

— Fie lăudat numele Domnului! Dar abatele Don Anselmo cum se află?

— Nu am onoarea a cunoaşte pe acest abate.

— Dar bine, el este părintele lui Mateo.

— Dacă este vorba de dînsul, îl cunosc şi am onoarea a vă: face cunoscut că este sănătos şi se află în camera lui Mateo.

— Condu-ne numaidecît în acea cameră, că avem mare dorinţă a-i vedea pe amîndoi.

— Cu toată plăcerea; dar cată să cer mai întîi consimţimîntul bătrânului; pînă atunci binevoiţi a intra în acest salon.

Le condusei pe amîndouă în micul salon, iar după aceea intrai în camera lui Mateo şi arătai bătrînului dorinţa ce aveau acele dame de a-l vizita. El priimi cu bucurie cererea lor şi mă trimise să le anunţ că pot intra; după ce le făcui cunoscut că amalatul doarme şi le rugai să ia precauţiuni ca să nu-i turbure liniştea somnului, intrai împreună cu dînsele în camera suferindului.

În intervalul acesta Mateo se deşteptase şi cerea să se ridice puţin, ca să privească pe bătrînul său părinte. Astfel dar, cînd intrarăm la dînsul, el sta cu faţa în sus, puţin cam rădicat şi sprijinit pe o pernă.

La vederea damei cei june el dete un ţipăt şi cercă să se ridice dupe pat, spre a cădea la picioarele ei; dar forţele îl părăsiră şi căzu în nesimţire. Plaga se deschise iarăşi şi un torent de sînge negru începu a curge dintr-însa. Chirurgul fu chemat de al doilea; el îi dete tot ajutorul putincios, dar de astă dată declară că amalatul nu mai poate trăi decît douăzeci şi patru de ore.

Prezicerea lui se împlini. Mateo părăsi lumea aceasta, dîndu-şi ultima respirare în braţele sorei şi amantei sale, a mumei şi a bunului său părinte. Sufletul său se înălţă către tronul Celui preaînalt, întocmai ca profumul inocentelor flori ale primăverii. Iar rămăşiţele mortale se depuseră în cimitirul cel de la Pisa, sub un mauzoleu de marmură, pe care stă scris:

NATO PER ESSERE INFELICE
NON TROV AI RIPOSO CHE
SOTTO IL FREDDO MARMO CHE
COPRE LE MIE SPOGLIE MORTALI
MDCCCL JUNIO XXV³⁶

La capul acestui mormînt, ce închide în sine ultima speranţă a trei fiinţe nenorocite, se vede şi pînă în ziua aceasta un ciparos verde şi stufos, în care se adună paserile cerului de intonează melodioasele lor concerte; iar călătorul obosit de suferinţe priveşte lăcrămînd acest ultim azil al nefericirii; apoi, ridicîndu-şi ochii către cer, cheamă mizericordia divină asupra răposatului.

Aci fratele Gerolamo termină funesta istorie a lui Mateo Cipriani.

Ieşirăm din delicioasa grădină a monastirei domenicanilor dupe colina Fiesole, cu ochii plini de lacrămi.

După puţin părăsii monasteriul împreună cu amicul şi camaradul meu Geraldini şi ne întoarserăm la Florenţa, unde ne aştepta reprezentarea operei Il Giuramento de Mercadante la teatrul Pergola. Admirarăm acest cap d-operă ce uneşte în sine poezia şi filosofia muzicală, iar după aceea străbăturăm frumosul bulevard (Il Casso) de la Santa Maria del Fiore şi merserăm la cafeneaua lui Galien, ca să aflăm noutăţi. Acolo avui ocaziunea să strîng mîna celebrului Mercadante şi să-i adresez sincerile mele complimente pentru fericitele momente ce-mi procurase în acea seară frumoasele melodii ale operei sale.

A doua zi pe la şase ore dimineaţa, zisei adio Florenţei, acel locaş al belelor arte şi al poeziei, şi mă pusei în careta căiei ferate ce duce la Pisa.

Cum ajunsei în acel oraş, mă îndreptai către cimetirul cel nou, unde, dupe puţine cercetări ce făcui, găsii piatra sepulcrală ce acoperea corpul lui Mateo.

Era pe la opt ore, roua cerului nu se rădicase dupe iarba cea verde ca smarandul.

La apropierea mea de acea piatră, două prigori³⁷ zburară dupe dînsa, lăsînd să se auză lamentabilul accent al vocei lor.

Privii cu dezolaţiune recea marmură sub care se topea inima lui Mateo, zdrobită de nefericire în etatea florilor şi a viselor de amor; şi plecînd genunchile la pămînt, rădicai către cer ochii plini de lacrămi şi rugai pe alinătorul suferinţelor să priimească acel suflet inocent în paradisul fericirei cei nepieritoare şi să console inimele acelora ce suferă în întristare pierderea lui.

Florenţa, 1858 iuniu 5

Note:

TE-AR MAI PUTEA INTERESA