Editura Global Info / Literatură

Nicolae Filimon

Oraşul Bergamo şi monumentul maestrului G. Donizetti

Scopul călătoriei mele în Italia fiind acela de a asculta celebrităţile muzicale ale aceii ţări şi a dobîndi mai multe noţiuni practice în arta sunetelor, se înţelege de sine că era de mare necesitate a străbate Peninsula Italică în toate direcţiunile ei. Astfel dar mă văzui silit a părăsi oraşul Milano, acel locaş al plăcerilor, în care turistul poate să locuiască mai mult timp fără să-l apuce urîtul cu ghearele sale cele de gheaţă.

Cu o zi dar înaintea plecării mele din acest oraş îmi luai ziua bună de la junele Titto Ricordi, neguţătorul de muzică, unicul locuitor din Milano cu care legasem o amicie mai strînsă pe timpul locuinţei mele acolo, şi îmi îndreptai paşii către debarcaderul căii ferate ce duce la Bergamo, capitala provinciei cu acelaşi nume. Plătii patru sfanţi şi jumătate tarifă pentru atomul meu şi cincizeci şi patru centimi pentru sacul de călătorie, iar la două ore dupe-amiazi începui a alerga cu cea mai mare iuţeală pe făgaşele căii ferate ce duce la Bergamo.

Traversai iarăşi prin cele mai frumoase grădini încongiurate cu arbori roditori şi udate de mici canale artistice, prin care agricultorii lombarzi trag apa din rîuri ca să răcorească şi să dea viaţă semănăturilor. Priveam cu mare plăcere romanticile poziţiuni şi ruinele castelelor din timpii feudalismului, aşezate pe creştetul colinelor celor mai încîntătoare; gustai în fine mai mult de două ore acele plăceri poetice, ce îndulcesc inima şi înalţă spiritul; dar tocmai cînd mă aflam plutind cu barca imaginaţiunei pe oceanul acestui frumos ideal, auzii pe conductor strigînd cu vocea sa de stentore: Stazione Bergamo! Siamo arrivati a Bergamo!

Mai întîi simţii o mare părere de rău văzîndu-mă deşteptat atît de brusc din acele poetice visări, dar curiozitatea ce aveam de a vedea oraşul Bergamo, patria celebrului căpitan Coleoni, care salvă armata Republicei Veneţiane de o totală distrucţiune în rezbelul cu duca de Milano¹, şi mai cu seamă plăcerea ce era să simţ ascultînd opera Mosè in Egitto de Rossini, cîntată de artişti eminenţi, făcu să dispară întristarea de care eram coprins.

Sării din vagon întocmai ca o căprioară şi ordonai să-mi transporte bagagiul la ospelul Bella Italia, căci îmi plăcuse foarte mult acest titlu, deşi eram încredinţat că ospelul nu o să corespunză cu titlul său, din cauză că, în zilele noastre, toţi cearlatanii şi ambiţioşii care nu reuşesc prin alte mijloace a-şi face o poziţiune frumoasă în societate, alerg la patriotism ca la ultimul mijloc de a-şi realiza visul sau ţinta ambiţiunei lor.

Cei care aspiră la graduri politice se acoper cu vestmîntul virtuţii şi al patriotismului, apoi ies în societate armaţi cu aceste virtuţi împrumutate şi încep a declama în locurile publice cele mai frumoase teorii despre renaşterea popoarelor şi liberarea lor de subt greul lanţ al tiraniei; dar pe dată ce şi-au atins scopul, rădică masca şi devin cei mai aspri împilători ai poporului, desfiinţînd prin fapte tot ce a propagat cu puţin mai nainte prin vorbe.

Cînd cearlatanul sau pseudopatriotul se întîmplă să fie neguţător, îşi împodobeşte magazinul cu emblemele cele mai frumoase şi mai sacre din istoria patriei: aci vezi o băcănie cu inscnpţiunea: La Caton de Utica; dincolo o librărie cu faimosul titlu: La ţăranul împroprietărit; mai la vale iarăşi un ospel pe al căruia frontispiciu stă scris cu litere capitale, sculptate în aur: La divul Traian, învingătorul Dacilor; dar cînd cineva observă bine acele prăvălii patriotice, vede cu destulă întristare că ele sunt nişte curse întinse apozitamente ca să prinză într-însele pe oamenii cei fără esperienţă. Amorul însă ce simţeam pentru Italia nu-mi permise a lua precauţiunile necesarii în contra acestor neguţători de patrie, carii amăgesc lumea puşi subt protecţiunea celei mai principale din virtuţile cetăţeneşti.

Ordonai, după cum am mai zis, să-mi ducă bagajul la Bella Italia, iar eu rămăsei pe aleiul ce duce de la debarcaderul căii ferate în oraş. Mă plimbai puţin prin acel frumos alei, dar nu găsii nimic demn de notat decît vreo cîţiva precupeţi (sunt şi în Italia precupeţi), ce vindeau pepeni şi piersici, pe care îi recomandau cumpărătorilor prin nişte ţipete ascuţite şi scoase din plămîni cu o atît de mare violenţă, că escitau mai mult compătimirea decît apetitul acelora ce îi ascultau.

Ceea ce trase mai mult atenţiunea mea era doi ciceroni sau servi de piaţă², ce se certau între dînşii pentru dreptul de a mă turmenta. În fine, unul dintre amîndoi, împingînd pe cellalt, veni la mine cu pălăria în mînă şi îmi zise:

— Signoria voastră sunteţi un străin ce vine să viziteze oraşul nostru, nu rămîne nici o îndoială despre aceasta.

— Da, domnul meu, străin în adevăr, însă numai pentru oraşul Bergamo, căci sunt dela Milano şi scopul venirei mele aici este numai ca să cumpăr mătase de la tîrg, fiindcă, astfel precum mă vedeţi, am onoare a fi unul dintre speculanţii cu acest articol.

— Dar asta nu vă poate opri de a vizita monumentele oraşului nostru.

— Cam ce monumente însemnate are oraşul Bergamo, care să-mi escite curiozitatea dupe Roma, Florenţa, Pisa şi Veneţia?

— Te amăgeşti, siniore. Italia este semănată cu monumente, şi tot oraşul îşi are pe ale sale în parte.

— Care sunt dar ale oraşului Bergamo?

— Sunt mai multe.

— Spune-mi pe cele mai însemnate!

— Este domul clădit în secolul IX; Santa Maria Maggiore, unde se află mausoleul maestrului Donizetti; vila celebrului tenor Rubini, galeria de cadre, biblioteca, cimitirul, teatrul etc., etc., etc.

— Şi celelalte, şi celelalte, înţeleg; dar, vezi dumneata, acum sunt ostenit de călătorie şi te rog să-mi dai repaos pînă mîine la 9 ore ale dimineţei, şi atunci sunt la ordinile domnieivoastre.

— Spuneţi-mi, domnule, numele ospelului şi numărul camerei.

— Ospelul Bella Italia, camera no. 6.

Numai cu chipul acesta mă putui libera de acel turbat cicerone, căci altfel m-ar fi turmentat toată ziua, ca să poată dobîndi dreptul de a-mi cere un fiorin pentru osteneala sa.

Văzîndu-mă liberat de omul acela, mă pusei a contempla oraşul din poziţiunea în care mă aflam şi simţii o mare plăcere, căci punctul în care mă oprisem îmi permitea a privi acest frumos oraş în toată splendoarea frumoasei sale poziţiuni, ce începe din cima unor coline şi se opreşte într-o frumoasă cîmpie, formînd cu chipul acesta oraşul vechi şi nou, înconjurat de toate părţile cu grădini şi vile de o frumuseţe încîntătoare.

Clădirile oraşului Bergamo sunt mai toate de stil roman degenerat în cel italian modern. Stradele sunt bine construite şi se ţin în mare curăţenie. Are o academie de ştiinţe, o bibliotecă publică, în care se găsesc mai multe manuscrise interesante, şi o şcoală de teologie. Populaţia nu trece peste cifra de patruzeci mii locuitori stabili.

Despre originea fondării acestui oraş nu se ştie nimic pozitiv; unii din istoricii italiani cred că ar fi fondat de o seminţie etruscă, numită orobi; alţii din contra susţin că-şi are originea de la celţi³. Această din urmă părere este adoptată de toate notabilităţile istorice ale peninsulei.

Acest oraş a suferit mult din evenimentele politice, în anul 49 înaintea erei creştine căzu sub dominarea romanilor, care îi dete dreptul de cetăţenie romană şi un guvern de quatrumvirat, ce diferă foarte puţin de consulat.

Dupe căderea imperiului deveni pradă Longobarzilor şi altor conchistatori, iar mai în urmă se transformă în republică; dar neputînd să reziste rezbelelor civile din secolii meziani, ce devastau Italia, se supuse Republicei Veneţiene şi se guvernă de dînsa pînă la 1796, cînd se încorporă cu imperiul austriac.

Între monumentele demne de vizitat se numără catedrala cea veche de stil mixt, dar delicat şi prea impozant, în care se văd o mulţime de statue, picturi antice în afresco şi caustice, şi altele mai noi de cei mai renumiţi artişti italiani din secolul al XVII-lea.

După acest frumos edificiu vine catedrala cea nouă, zidită la 1200 în onoarea sfintei Marii Maggiore. Aci călătorul, osebit de statuele de cea mai fină marmură, osebit iarăşi de basoreliefele şi picturele cele clasice şi de faimosul baptister de cel mai fin porfir grecesc, lucrat după gustul şcoalei grece antică, are să vază un ce mult mai interesant: voiesc a zice monumentul celebrului compozitor în muzică Gaetano Donizetti şi al profesorului său Simon Mayr.

Monumentul celui dintîi are piedestalul de marmură de Tirol, pestriţă, iar sarcofagiul este de marmură albă de Carrara. Pe faţada principală sunt sculptate în basrelief şase figuri alegorice, dintre care una ţine o liră în mîini şi, privind spre cer, plînge; cea de a doua stă în poziţiune de a arunca lira pe pămînt; doi angeli stau în diferite poziţiuni şi esprimă marea tristeţă ce simt pentru pierderea celebrului compozitor, iar alţi doi zdrobesc o liră. Puţin mai în sus, tot pe faţada principală a acestui mauzoleu, este sculptat portretul lui Donizetti, iar deasupra cenotafului se vede muza Euterpe sculptată în marmură de cea mai fină, în mărimea naturală, ţiind eptacordul pe genuchi şi capul înclinat către pămînt; tot pe faţada principală, puţin mai jos de grupele indicate, se vede în litere de aur inscripţiunea următoare:

A GAETANO DONIZETTI,
TROVATORE FECONDO DI SACRE E PROFANE MELODIE,
I FRATELLI G. E FRANCESCO
CON MEMORE AFFETTO PONEVANO
1855⁴

Trecuse mai mult timp de cînd contemplam acel monument ce ascunde în sine una din cele mai mari glorii muzicale ale secolului nostru, şi tocmai cînd mă aflam absorbit în cele mai melancolice reflesiuni şi triste teorii asupra nestatorniciei lumei aceştia, se prezenta înaintea mea un călugăr şchiop sau, cu alte cuvinte, un cicerone bisericesc.

Acest monac, care ar fi putut să mă serve de minune arătîndu-mi calea ce duce la fericirea eternă, se apropie de mine şi, după ce îşi strînse vestmîntul la piept, şi făcu un compliment mecanic foarte comun bisericaşilor catolici, îmi zise:

— Darul lui Dumnezeu să vă umbrească, fiule, acum şi totdeauna.

— Amen, îi răspunsei eu deconcertat.

— Desigur că siniorul e un baron muscal?

— Te înşeli, venerabile părinte! Nu sunt nici baron, nici barometru, nici chiar muscal sau muscă cîinească, ci un sîrman creştin venit aci ca să vărs cîteva lacrime de recunoştinţă pe mormîntul nenorocitului Donizetti.

— Iubeşti poate foarte mult pe răposatul?

— Sunt unul din cei mai fierbinţi adoratori ai săi.

— Cunoşti istoria vieţii sale?

— Nu, din nenorocire, dar aş dori prea mult s-o cunosc.

— Atunci nu ai decît să ordoni supusului sinioriei voastre, şi dorinţa ţi se va împlini.

— Te rog, venerabile părinte, narează-mi această istorie şi mă vei îndatora foarte mult.

Călugărul meu se puse pe un scaun faţă în faţă cu monumentul despre care ne este vorba, şi începu naraţiunea în felul acesta:

„Celebrul maestru Donizetti s-a născut în oraşul Bergamo, la 25 septembrie 1798. Părintele său, trăind din puţinul venit al unui post civil ce ocupa, nu putu a se determina la felul educaţiunei ce urma să dea fiului său. Din norocire însă, tocmai pe atunci se formase în Bergamo o şcoală de muzică prin stăruirea şi după proiectul renumitului maestru Simon Mayr. Junele Donizetti intră în acea şcoală şi profită atît de bine de lecţiunile ce priimi, că în anul 1809, la un esamen ţinut la finitul anului şcolar, susţinu cu cea mai posibilă bravură partea de contralto din opera Alcide al bivio, scrisă într-adins pentru acea solemnitate.

Săvîrşind studiile elementare ale muzicei vocale, începu a lua lecţiuni de clavir de la Antonio Gonsales, iar după aceasta se dete cu o mare stăruinţă la studiul compoziţiunei şi, în trei ani, trecu cursul complect sub direcţiunea lui Stanislao Mattei, cel mai faimos maestru de compoziţiune dupe acei timpi şi preceptor al celebrului Rossini.

Înainte de a începe cariera de scriitor, Donizetti, în escesul unei desperări, intră în serviciul militar, dar mai în urmă îi păru rău că dedese ascultare unei emoţiuni momentane, însă eroarea era mare şi nereparabilă.

Disciplina militară, deşi riguroasă, nu-l putu opri de a scrie prima sa operă, Enrico di Burgogna, şi de a o reprezenta la 1818 pe teatrul Fenice din Veneţia; dupe dînsa scrise opera Il Falegname di Livonia şi Le Nozze in villa, amîndouă comice; iar opera semi-serie: Zoraide di Granata, reprezintată în carnavalul de la 1822 pe teatrul Argentina din Roma, îi procură liberarea sa din serviciul militar.

Această compoziţiune muzicală, reprezentîndu-se pe toate teatrele Italiei, mări atît de mult fama lui Donizetti, încît începură a-i veni din toate părţile peninsulei invitări ca să compuie opere noi. Scrise dar mai multe opere serii şi comice, care se reprezintară pe teatrele Italiei cu un succes variabil.

La 1827, celebrul Rossini, părăsind Italia, lăsă lui Donizetti sceptrul compoziţiunei. Barbaia, faimosul impresar al teatrelor din Neapole, angajă pe Donizetti ca să compuie pentru teatrele de subt direcţiunea sa pe o plată mediocră; dar mai toate operele compuse pentru acele teatre nu sunt decît nişte mediocrităţi în comparaţie cu scrierile sale posterioare, şi fură aspru criticate de jurnalele Italiei.

Arătarea lui Bellini pe scena lumii muzicale influinţă mult asupra lui Donizetti. Operele Il Pirata şi La Straniera, scrise de cel dintîi, şi brilantul succes ce avură ele pe scena teatrului de la Scala din Milan, făcură pe Donizetti a se gîndi mult, iar în cele din urmă a se determina ca să-şi modifice stilul şi să-şi creeze un altul nou, între Bellini şi Rossini.

Puţin după aceasta scrise pentru Milan opera Anna Bolena, care dete o probă de puterea cea mare a geniului său şi a profundităţii studiilor sale. Opera aceasta fanatiză Italia prin originalitatea melodiei şi a încîntătoarelor concepţiuni armonice. După această operă scrise pe Fausta, al căria libret remîind neterminat prin moartea repede a poetului Gilardoni, îl termină el însuşi, şi pe Ugo, Conte di Parigi.⁵

Într-un moment de o fericită inspiraţiune, el scrise pentru teatrul Canobiana din Milano Elisir d'amore, capul d-operă al său în generele comic şi compoziţiune ce, de la prima pînă la ultima notă, nu e decît un buchet compus din ce are muzica mai frumos în sine şi pe care Europa întreagă n-a încetat şi nu va înceta de a o aplauda.

La 1833 compuse opera Parisina pentru teatrul de la Florenţa, Sancia di Castiglia, pentru Neapole, Il Furioso şi Torquato Tasso pentru Roma; cea dintîi însă fu stimată de toţi ca cea mai perfectă din compoziţiunile sale scrise pînă atunci.

Libretul operei Lucreţia Borgia, prin eleganţa poeziei şi fieroasele situaţiuni, contribui prea mult ca maestrul Donizetti să poată scrie acea faimoasă muzică ce face şi pînă astăzi deliciul publicului. Într-acest timp Donizetti luă în căsătorie pe Virginia Vanelli, fiica unui advocat din Roma, faimoasă prin frumuseţea ei şi alte calităţi personale.

După Lucreţia Borgia scrise operile: Rosamunda, Maria, Stuart şi Gemma di Vergy care, deşi conţineau într-însele multe frumuseţi, fură însă prea puţin preţuite.

Pînă aci Donizetti scrise pentru Italia. Dar la 1833 teatrul italian din Paris, descurageat din cauza căderii multor opere scrise de maeştrii de-al doilea ordin, alergă la Donizetti ca la ultimul refugiu; îl angage ca să scrie opera Marino Faliero. Scrise această operă, dar nu reuşi ca să afle bine gustul publicului francez, de unde veni că această operă, plină de frumuseţi muzicale de primul ordin, şi susţinută de Rubini şi La Blanche, căzu cu totul în Francia; se rădică însă cu un mare fanatism în Italia.

Un ordin din partea regelui Ambelor-Sicilii chemîndu-l la Neapole, dete impulsiune lui Donizetti a reîncepe cariera sa de compozitor, pe care tristul succes al operii Marino Faliero îl făcuse a o părăsi. Scrise opera Lucia di Lammermoor şi dete printr-însa Europei muzicale una din cele mai sublime opere din repertoriul teatrelor celor mari. Triumful ce repurtă el prin splendidele succese ale acestei opere îi procură postul de director al conservatorului neapolitan şi pe acela de primul maestru de compoziţiune, cu permisiune de a face oricîte călătorii artistice va voi.

Deşi Donizetti părea mulţumit de fortunata sa poziţiune, dar pe la 1836 părăsi capitala celor Două-Sicilii, şi se duse la Veneţia ca să reprezinte opera Belisario; dar întorcîndu-se mai în urmă la Neapole, compuse farsa intitulată Il Campanello, apoi la 1836 scrise opera Betly şi Asediul de Calais pentru Palermo, iar la 1837 dete pentru teatrele din Roma pe Roberto Devereux cu un mare succes, plătit însă prea scump, prin pierderea soţiei sale, pierdere nereparabilă ce contribui prea mult la nenorocirile ce înconjurară restul vieţei acestui mare geniu.

După consiliul medicilor din Neapole, el părăsi Italia şi se duse la Paris, unde spera că va găsi vreo uşurare la suferinţele morale ce îl turmenta; dar abia se află de sosirea sa şi directorul teatrului de la Renaissance ceru să-i scrie o operă nouă. Dintr-o combinare fortunată, libretul ce i se detese era tocmai acela al operei Lucia di Lammermoor, a căreia muzică avînd-o scrisă de mai nainte, nu făcu decît o mică modificare unor părţi melodice şi o reprezintă cu un succes din cele mai mari. În timpul acesta mai scrise opera Poliuto pentru Teatrul lui San-Carlo şi Gianni di Parigi pentru Milano. Scrise apoi, la 1840, pentru Teatrul Operei Comice La fille du regiment şi Angelo di Nisida pentru teatrul de la Renaissance care, deşi era compusă după gustul muzical al publicului francez, nu avu decît un mediocru succes; dar pe la finitul acestui an compuse, pentru teatrul cel mare de operă din Paris, Favorita, pe un libret compus în limba franceză de Scribe. Această operă este unica compoziţiune scrisă de maestrul Donizetti în care el reuşi a da melodii şi armonii dupe gustul francez, şi care îl puse pe un picior egal cu cei mai celebri maeştri ai epocii. Mai scrise şi alte opere pentru teatrele Parisului, dar nu de mare importanţă.

Întorcîndu-se în Italia, compuse la 1841 operile Adelia şi Maria Padilla, iar la 1842, vizitînd Viena, capitala Austriei, scrise opera Linda di Chamounix pentru teatrul imperial. Triumful acestei noi compoziţiuni îi procură titlul şi funcţiunea de compozitor de cameră al m.s. austriace, cu o recompensă din cele mai brilante. În timpul locuinţei sale la Viena, dete mai multe probe de eminentul său talent muzical, atît în muzica eclesiastică, cît şi în cea teatrală.⁶ Însă o impulsiune fatală îl îndemnă a părăsi Viena, unde era atît de mult stimat de publicul teatral şi de confraţii săi de artă, şi a se duce la Paris ca să găsească acolo pierderea sa.

Operile ce el pregătise pentru capitala Franciei erau Don Pasquale şi Don Sebastiano, cea dîntîi destinată pentru Teatrul italian, iar cea de-a doua pentru teatrul operii cei mari. Speranţa lui era pusă pe succesul acestor două partiţiuni muzicale, din care Don Pasquale, reprezintată pe scena Teatrului italian, corespunse pe deplin la aşteptarea lui Donizetti; iar Don Sebastiano, ce se reprezintă mai în urmă, deşi era compus astfel ca să poată împăca toate exigenţile publicului şi ale criticei, invidia însă şi rivalitatea artiştilor se amestecară în reprezentarea acestei opere, şi, de unde se aştepta un succes sigur, nu fu decît unul prea mediocru. Căderea acestei opere, în care nenorocitul compozitor îşi vărsase toată puterea geniului său, îl întrista atît de mult, încît îi paraliză facultăţile intelectuale.

Această deplorabilă stare, devenind din ce în ce mai ameninţătoare, el fu condus într-un stabiliment de sănătate de la Ivri; dar sosind o rudă a sa din Italia şi neputînd suferi această umilire, îl transportă într-o locuinţă frumoasă din Cîmpii Elisei, iar mai în urmă îl duse la Bergamo, patria sa. Influinţa ce esercită asupră-i dulcele aer al Italiei şi consolaţiunile ce priimi din partea amicilor săi din copilărie, păreau a produce oarecare îmbunătăţire ruinatei sale sănătăţi; însă un violent atac de paralizie ce suferi la 1 aprilie 1848 răpi oricare speranţă despre îmbunătăţirea sănătăţii sale; şi după o agonie de şapte zile, creatorul Luciei, al Favoritei şi al Parisinei trecu în lumea spiritelor.

Locuitorii din Bergamo, voind a premia şi după moarte pe acest ilustru compozitor, onorară rămăşiţele lui mortale cu o paradă funerală de care nu se învrednicise pînă atunci nici cei mai mari magistraţi ai oraşului; iar imnele funebre ce se cîntară pentru repaosul sufletului său fură chiar acelea ce le scrisese el pe cînd lua lecţiuni de armonie de la maestrul Mayr. Astfel îşi termină cariera vieţii acest ilustru bărbat, care în curs de treizeci de ani înavuţi repertoriul teatrului melodramatic cu şaptezeci de opere teatrale, serii, semiserii şi comice, din care cea mai mare parte se reprezintă şi pînă în ziua de astăzi pe teatrele Europei. Moartea lui fu pentru Italia şi pentru toată Europa o pierdere nereparabilă.“

Aci călugărul termină naraţiunea vieţii lui Donizetti, lăsînd să iasă din pieptul său cîteva suspine pe care, Dumnezeu să mă ierte, le luai drept prefăcătorie. În fine, îi pusei în mînă trei lire de Milano⁷, acompaniate de un compliment prin care esprimam marea dorinţă ce aveam de a mă libera de dînsul. El înţelese dorinţa mea şi se retrase.

Văzîndu-mă liberat de acel viclean şi supărător călugăr, mă pusei a contempla monumentul maestrului Simon Mayr⁸.

Acest monument este lucrat peste tot în marmoră de Carrara; dasupra cenotafului sunt trei angeli de mărimea naturală, sculptaţi prea fin, unul sună cu lira iar ceilalţi par estaziaţi de dulceaţa aceii melodii angelice. La unghiurile de jos ale mauzoleului sunt patru lebede ce ţin în pliscul lor ghirlandele de flori care adornă piedestalul pe a căruia faţadă se vede sculptată în litere aurite inscripţiunea de la vale:

A GIOVANNI SIMONE MAYR
PIO BENEFICO AMATISSIMO MAESTRO IN MUSICA
A NESSUNO DE SUOI TEMPI SECONDO,
CHE IN QUESTA SUA PATRIA ADOTTIVA EDUCO ALL'
ARMONIA CULTORI EMINENTI
E RESSE DI SUE NOTE PIÙ VENERATO IL CULTO;
AMIRATORI ACCORSI DA OGNI PARTE MANDAVANO
SI ERIGESSE L'ANNO DELL ESTREMA SUA VITA
1845.⁹

La lectura acestor inscripţiuni sepulcrale, prin care locuitorii oraşului Bergamo îşi manifestau cu atîta amor recunoştinţa lor către acei doi celebri artişti, nu mă putui opri de a nu mă gîndi la ţara mea. Avem şi noi eroii noştri, carii şi-a vărsat sîngele pentru apărarea patriei lor, şi bărbaţi de geniu care au ilustrat-o, către cari suntem datori recunoştinţă, dar vai!… Ei zac în uitare, şi astăzi nu se cunoaşte nici locul în care repauzează cenuşa lor. Această indolenţă şi ingratitudine a românilor nu e deloc încuragetoare pentru posteritate.

Ieşii din catedrală, lăsînd ultimul meu adio acelor doi iluştri răposaţi. Ciceronul meu însă, voind să cîştige mai multe titluri la recunoştinţa mea, mă invită să vizitez capela celebrului condotier Colleoni.

Vizitai şi această frumoasă capelă şi rămăsei foarte mulţumit de frumoasele opere de pictură şi sculptură ce se găsesc într-însa, dintre care mauzoleele ridicate în memoria lui Colleoni şi a fiicei sale sunt foarte frumos sculptate.

Sătul oarecum de a vedea obiecte de artă, părăsii şi această capelă şi mă îndreptai către ospelul Bella Italia. Ajungînd acolo, mă adresai către portier ca să-mi dea cheia camerei mele. El mi-o dete. Observai însă că pe timpul acesta portierul se uita la mine cu o căutătură aci picantă, aci orgolioasă. Mă prefăcui că nu bag de seamă grimazele lui şi apucai pe scară în sus, intrai în cameră şi sunai clopoţelul ca să-mi aducă prînzul; trecu însă un cuart de oră şi nu văzui nici pe camerier, nici prînzul; sunai de al doilea cu mai multă forţă, dar nu veni nimeni; mă coborîi jos înfuriat şi mă dusei d-a dreptul la patronul otelului, mă plînsei în contra impertinenţei camerierilor, dar el, în loc să-mi asculte plîngerea, mă luă cu ochiul de sus pînă jos şi drept tot răspunsul mă întrebă în dialectul bergamasc despre patria şi naţionalitatea mea. Mă uitai la dînsul cu curiozitate; aci îmi venea să crez că e un spion, aci iarăşi că e nebun; în fine îi spusei că sunt român.

— Eşti român, îmi răspunse el, luînd numaidecît o fizionomie zîmbitoare.

— Da, domnule, român.

— Din ce parte a României?

— Din Valahia.

— Oraşul?

— Bucureştii.

— În adevăr?

— Da, domnule; dar ia spune-mi, de ce îmi faci atîtea întrebări. Nu cumva mă aflu aci supus la un interogatoriu poliţienesc?

— Nicidecum, domnule! Am locuit aproape un an în ţara domnieivoastre, şi la vorba Bucureşti îmi veni în minte toate suvenirile din acea ţara.

— Bune, ori rele, ai? ce zici?

— Şi aşa, şi aşa!

— Ia spune-mi, te rog, de ce acum, cînd ai aflat că sunt român, te porţi mai bine cu mine, decît mai înainte. Sunt curios să aflu aceasta.

— Numaidecît, iubitul meu oaspe. Ascultă! Noi, ăştia din Bergamo, avem o mare antipatie asupra austriacilor. Această antipatie o împingem uneori prea departe, şi cîteodată chiar fără cuvînt; de astă dată însă culpa este a domnieivoastre.

— De ce, iubitul meu oaspe?

— Adu-ţi aminte că, pînă a nu intra în stabilimentul meu, ai vorbit mai mult de o oră cu un ofiţer austriac.

— Ei, şi ce iese dintr-aceasta?

— Nici mai mult nici mai puţin decît că şi eu şi servitorii mei te-am crezut de o persoană ataşată la poliţia secretă.

— Cu alte cuvinte m-aţi luat drept un spion, îi răspunsei cu un surîs de acelea ce indica mai multe lucruri deodată, în fine, acum cînd v-aţi încredinţat despre persoana mea, fiţi bun de ordonaţi să-mi aducă prînzul în cameră, căci umbletul cel mult mi-a adus o foame teribilă.

Zisei acestea şi luai drumul către camera mea. De astă dată nu aşteptai mult pe camerier; el veni foarte curînd şi mă întrebă ce voiesc să mănînc.

— Ce supă aveţi gata? îl întrebai.

— Avem mai multe, dar eu te îndemn să mănînci din faimoasa supă milaneză intitulată risi e verse¹⁰.

— Adu-mi dar de aceasta.

— Numai decît, dar altceva nu mai pofteşti!

— Se înţelege de sine că poftesc; spune-mi numai ce bucate aveţi.

Camerierul, care nu aştepta decît acest cuvînt, începu a recita un dicţionar întreg de fraze bucătăreşti, oprindu-se din cînd în cînd la cîte un fel de bucate cu nume mai pompos şi facîndu-i un atît de mare elogiu, încît ar fi putut să aţîţe chiar apetitul lui Lucullus şi Heliogabal¹¹.

Ca să mă scap odată de acest guraliv camerier, îi ordonai să-mi aducă din bucatele cele mai bune de care avea.

El se duse să puie în lucrare ordinul meu, şi veni numaidecît cu un fel de bucate care era tot într-un timp rasol, bucate cu zeamă şi friptură. Întrebai despre numele acestui fel de bucate şi-mi răspunse că se numeşte testa di vitello in umido, adică căpăţînă de viţel cu sos.

Teribila foame ce mă turmenta în acele momente nu-mi permise a-i face o analiză mai întinsă, dar cînd începui a înghiţi din acest terţet gastronomic, simţii că era foarte gustos şi, după piperul cel mult ce avea, mă convinsei că locuitorilor din Bergamo le plac foarte mult aromatele.

După aceasta ordonai să-mi aducă pilaf alla milanese, pe care credeam că-l voi găsi mult mai bun decît celebrul pilaf al fiilor lui Osman; dar mă înşelai foarte amar, căci pe dată ce gustai dintr-însul, mi se păru tocmai ca orezul cu carne de miel, pe care îl dau de pomană babele la sîmbăta morţilor.

Sunai de al doilea clopoţel şi cerui să-mi aducă friptură. Ordinul se împlini îndată; dar, ce să vezi? Era o pasăre foarte mică pusă cu picioarele împlîntate într-o mare bucată de mămăligă şi aşezată astfel, că semăna întocmai ca o sentinelă de noapte, cu osebire numai că, în loc să fie armată cu vreo carabină sau sabie, sărmana păsărică ţinea în cioc o mică bucată de mămăligă.

— Ce însemnează această parodie, domnule? zisei chelnerului zîmbind.

— Despre ce este vorba? răspunse el.

— Despre acest piţigoi obraznic, ce mi l-ai pus înainte în loc de friptură.

— Mă iartă, domnule, pasărea mea nu este piţigoi.

— Ce este, dar?

— Este ciocîrlan, şi puind-o înaintea domnieivoastre am crezut ca vă fac cea mai mare onoare posibilă, căci în Italia nu cunoaştem altă friptură superioară acestia.

Mîncai pasărea şi lăsai mămăliga pe seama ospelierului. După aceea îmi aduse piersici şi stracchino¹². Acestea îmi plăcură şi le mîncai cu mare apetit. În fine, îmi luai cafeaua şi tocmai în momentul cînd voiam să cer socoteala, mă pomenii cu un alt camerier că aduce faimoasa supă risi e verse.

— Ce este asta, domnule?

— Este supa ce aţi ordonat.

— Dar bine, tocmai acum?

— Acum este timpul.

— Ce fel?

— În Italia, răspunse camerierul, supa se mănîncă în tot timpul: dimineaţa, la prînz, după prînz, seara şi chiar pe la miezul nopţii.

— Poate că ai dreptate, dar eu am obiceiurile mele din care nu ies niciodată; cu toate astea supa s-a adus şi eu o plătesc.

Cerui socoteala şi plătii acel stravagant prînz îndoit mai mult decît la cele mai bune ospele din Londra. Cauza e de prisos a o mai spune; ea vine d-aci că otelul purta numele de Bella Italia.

Neavînd cu ce să-mi omor timpul, mă coborîi jos la cafeu, ca să citesc gazeta. Aruncai privirile asupra mai multora dintre dînsele, dar nu găsii nimic interesant; toate se ocupau de ţeremoniile inaugurării basenului de la Cherbourg. Ceea ce mă puse în mirare era curagiul cel mare al împăratului francezilor de a invita pe regina Engliterei ca să asiste la inaugurarea acestui stabiliment maritim, menit a ţine în respect forţiele navale britanice, şi sîngele rece cu care acea regină a esaminat acel bulevard ameninţător pentru ţara ei.

Între alte mai multe broşure şi foi periodice zării un afiş teatral, care anunţa reprezentarea operei Mosè în seara acelei zile.

Trimisei pe camerierul ospelului să-mi cumpere un bilet; iar la şapte ore intrai în sala teatrului şi, cu toate că văzusem teatrul Fenice din Veneţia, rămăsei foarte mulţumit.

Interiorul acestui edificiu seamănă foarte mult cu al teatrului nostru, atîta numai că el are cinci ordine de loji şi o capacitate de două mii persoane, pe cînd cel de la noi, cu toate sumele fabuloase ce a costat construirea lui, nu poate să priimească într-însul decît de la opt pînă la nouă sute individe. Picturile şi ornamentele lui, deşi sunt inferioare în artă şi bogăţie celor de la teatrele de primul ordin, sunt însă lucrate cu mult gust şi acurateţă.

Am zis că erau şapte ore cînd am intrat în teatru; aveam dar să mai aştept încă o oră pînă la începerea reprezentării. Ca să nu pierz în darn acest timp, cerui permisiune de la intendentul teatrului ca să vizitez scena. O vizitai şi rămăsei foarte mulţumit de curăţenia şi bunul ordin ce găsii într-însa. Departe de a vedea, ca la noi, o mulţime de dulgheri şi lucrători furnicînd printre culise, şi un mare număr de decoraţii trîntite ici şi colo fără ordin, care împiedică circularea artiştilor şi dă un aspect prozaic, departe iarăşi de a vedea legioane întregi de lampişti, slugi şi subrete de ale artistelor, şi alte persoane ce se introduc furtivamente în scenă ca să privească reprezentările fără plată; aci nu văzui decît pe primul machinist, pe pictorul decorator şi pe căpitanul guardiei teatrale. Mă aflam tocmai în punctul cel mai mare al mirărei, cînd veni unul din guarzi şi mă anunţă să părăsesc scena, căci peste puţin are să înceapă reprezentarea. Mă întorsei iarăşi în parter, îmi luai locul, apoi mă pusei a privi orologiul aşezat dasupra arcului avanscenei; el arăta opt ore punct. Semnalul se dete şi orchestrul începu să esecuteze preludiul operei.

Admirai foarte mult preciziunea de întonare şi unitatea de timp a acestui corp armonic. Iată, zisei, un orchestru care, prin stricta disciplină şi paza tutulor nuanţelor scrise de compozitori, este în stare a deştepta în inima auditorilor sentimentele cele mai nobile şi a le transporta imaginaţia în regiunile sublimului.

Mă gîndii iarăşi la patria mea şi văzui cu destulă durere marea diferinţă ce exista între acel orchestru şi cel de la teatrul nostru care, deşi numără mai mulţi artişti buni, însă, din lipsa unităţii de timp şi întonare, e foarte departe de adevărata sa misiune şi prea aproape de a deveni nesuferit.

În fine, cortina se rădică. Privii tabăra popolului israelit cantonată pe frumoasele cîmpii ale Egiptului. Puţin mai departe se vedeau undele Nilului, argentine şi dorminde. Colo Memfi, dincolo Eliopole, două cetăţi ce aduc aminte captivitatea fiilor lui Israel.

În mijlocul acestui infortunat popol sta Moisi legislatorul, a căruia persoană o reprezenta primul bas profund, Pietro Susini, bărbat înalt, bine făcut, cu o voce de un timbru foarte frumos şi de adevărat basso profondo. Rolul Anaidei, fiia sorei lui Moisi, era susţinut de demoazela de Ruda, prima soprano.

Partea lui Amenofi, fiul regelui Faraon, era susţinută de tenorul Barbacini; a regelui, de baritonul Pratico, iar a reginei Sinaide o cînta primadona comprimarie, Mauri Ventura.

După ce se fini preludiul orchestrului, începură artiştii a cînta; dar ce melodii, ce armonie, dumnezeule! Vocea basului profund semăna cu sunetele cele grave ale celebrului organ al Suntului Petru din Roma, şi avea un ce maiestos şi sacerdotal. Primadona de Ruda avea o voce limpede şi simpatică; coardele de jos erau de timbrul şi gravitatea celor de contralto, iar cele de sus unea chiaritatea şi răsunetul coardelor de soprano absolut; osebit de aceasta, ea cînta cu mult sentiment şi după cel mai perfect metod al patriei sale. Ceea ce nu mi-a plăcut în talentul vocal al acei cantatrice era o răguşală ce se auzea totdauna cînd trecea de la vocea de piept la cea de cap.

Tenorul, deşi june de douăzeci şi trei de ani, avea însă o voce metalică, sonoră, frescă şi de o estensiune foarte mare.

Baritonul era o mediocritate. Primadona comprimarie asemenea; dar ei ar fi putut să fie mult mai mediocri, căci nu aveau în această operă partiţiuni de mare responsabilitate.

Reprezentarea mergea înainte, iar eu observam cu atenţiune mişcările artiştilor şi ale publicului şi admiram punctualitatea cu care cei dintîi îşi împlineau datoria, şi inteligenţa cu care cei de-al doilea îşi manifestau sentimentele lor de gratitudine. Nu văzui aplaude intempestive împărţite cu prodigalitate ca pe la noi; nu văzui clachiori de meserie ca pe la noi, nu văzui, o mai repet, decît un public just care aştepta cu cea mai mare pacienţă pînă ce artiştii săvîrşeau esecutarea unei piese, iar după aceea aplaudau în unanimitate, ţinînd totdauna cont esact de meritele fiecăruia artist.

Părţile operei, care mă impresionară mai mult, au fost: cvintetul cu care se începe actul al doilea şi duetul din actul al treilea între Amenofi şi Anaide, sau mai bine între tenor şi primadonă, în esecutarea acestor piese găsii atîta disciplină şi unitate între vocile artiştilor şi orchestru, încît eram aproape să cred că acele suave tonuri ies din gura unui singur individ, iar nu de la o sută şi mai bine de instrumente. Această mă făcu să doresc din toată inima ca acea reprezentare să nu mai aibă finit; dar ea, ca toate plăcerile acestei lumi mincinoase, trecu ca fulgerul şi eu ieşii din teatru plin de recunoştinţă către artişti şi antreprenorul teatrului, iar mai cu seamă către inteligentul şi imparţialul public de Bergamo care, prin demonstrările sale severe, dar totdauna drepte, a ştiut a merita să aibă un bun teatru.

Nemairămîindu-mi altceva de făcut pentru noaptea aceea, mă întorsei la otel şi mă aruncai în braţele lui Morfeu¹³, singurul zeu mitologic pe care-l onorez foarte mult, chiar acum după căderea lui. Acest zeu, fără să ţie socoteală de ghimposul aşternut din care era compus patul meu, îmi închise ochii cu sărutările lui cele dulci şi-mi procură o mulţime de vise frumoase. Poate că aş fi dormit prea mult, căci am o mare dispoziţiune asupra somnului; din nenorocire însă locuinţa mea era situată în uliţa cea mare, ce se zice Il Corso, unde se adună toţi vagabonzii din Bergamo, iar mai cu seamă artişti de organet cari, prin zgomotul ce fac, sunt în stare a deştepta chiar fiinţele cele neînsufleţite. Mă deşteptai dar în zgomotul acestui sabat infernal, mă îmbrăcai numaidecît şi mă dusei la cazinul artiştilor, unde găsii pe basul Susini şi pe tenorul Barbacini; le strînsei mîna la amîndoi şi le mulţumii din inimă pentru fericitele momente ce-mi procuraseră prin vocea şi talentele lor. După aceea mă întorsei la otel şi plătii chiria camerii mele de două ori mai mult de ceea ce s-ar fi cuvenit să plătesc. Apoi mă suii în vagoanele stradei ferate şi mă îndreptai către oraşul Brescia, capitala unuia din districtele Lombardiei.

Milano, 1858 iulie 15

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA