Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Agatocle Leuştean

Chip din lume

Numai cine a trăit mult ca Agatocle Leuştean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. Avea o mulţime de ascunzişuri şi deschisuri. Mai întăi, singură această împărechere de nume îi dădea un aer ciudat. Parcă-ntr-adins naşul îl botezase cu numele Agatocle, luat de prin cărţi, ca să mai acopere puţin grosolănia numelui Leuştean. Noi îi ziceam prin prescurtare Aga.

Judecat după înfăţişare, el părea cu totul alt om de ce era în realitate. Avea într-adevăr o figură de şiret, ce te punea oarecum în îndoială despre bunătatea caracterului său. Când îţi vorbea de multe ori, nu te dumereai de vorbeşte serios sau în bătaie de joc, aşa de bine ştia să se prefacă. Avea un zâmbet ca o cimilitură şi în fundul ochilor lui strălucea o rază de pricepere care parcă-ţi zicea: "Degeaba, prietene, nu umbla să vinzi castraveţi la grădinar!" Cu toate acestea, n-a fost om mai naiv, mai lesne-ncrezător şi mai uşor de tras pe sfoară ca el. De câte ori nu l-am făcut de zi întăi april să alerge după cai verzi pe pereţi, spunându-i minciuni care umblau în picioare; de câte ori el, marele cunoscător de tutunuri, după cum se lăuda, n-a fumat tutun de un franc ocaua, în loc de tutun "Bectemis", fără să aibă habar, deşi vedea pe toţi în jurul lui ţinându-şi coastele de râs. Era, cum aş zice, şiret la chip, dar la suflet de bună-credinţă. Apoi avea o căutătură şi un umblet de ştrengar şi nişte musteţe totdeauna bine răsucite, de-ai fi crezut că-i topenie de bietele femei. Nimeni ca dânsul nu era în stare să spuie care este chemarea unui bărbat; cum adică un bărbat trebuie să ştie juca o carte, bate o bilă, suge un pahar şi ademeni o femeie. Despre celelalte, nu-i vorbă, era el meşter să înveţe şi pe alţii, dar încât priveşte femeile trebuie să mărturisesc că dacă ele ar fi rămas numai în nădejdea lui, ar fi dus sărmanele mult şi bine dorul ademenitului, căci, el, bărbatul, în toată viaţa, n-a ademenit decât o singură femeie, aceea pe care a luat-o de soţie şi încă şi aceea cam fără ştirea lui, îndemnat şi stărostit de alţii. De altfel, om de spirit, şăgalnic, putină de anecdote şi de poveşti. Umplea casa de veselie unde intra el. Însă de toate aceste însuşiri nu se folosea faţă cu femeile. Între dânsele i se schimba cu totul firea; se zăpăcea, se prostea ca cel mai nemernic copil; şi de aceea, nesimţindu-se destoinic să le ţie piept, căuta mai bucuros societatea bărbaţilor unde apoi las pe dânsul, se dădea de cel mai straşnic răpuitor de femei.

Osebit de aceste mici nepotriviri între feliul cum era şi feliul cum se arăta, mai avea şi alte cusururi; era leneş ca un împărat, mâncău ca un vlădică, risipitor şi zgârcit totodată, sau, cu alte cuvinte, ieftin la făină şi scump la tărâţe, după cum zice proverbul. Aşa, ca să vorbesc în treacăt de aceste cusururi, voi zice că nu era leneş de acei care şed numai pe canapele şi cască toată ziua. Nu! Era vioi, îi plăcea să umble şi să se primble, însă numai de petrecere, fără treabă şi fără datorii. Duşmanul lui cel mai mare era condeiul şi adormitorul cel mai sigur, cetitul. Astfel nici a putut să stea mult timp în slujbele ce a ocupat rânduri, rânduri, şi, fiindcă după toate căutările, n-a putut să găsească o slujbă în care să nu fi fost silit a scrie şi a ceti, de aceea la urmă a şi renunţat la cariera de lefegiu, mărginindu-se numai în modestul venit ce-i rămăsese de la părinţi.

Într-un rând Leuştean căzu amorezat, dar amorezat lulea, cea dintăi şi cea din urmă dată în viaţa lui. Nici el singur nu putea să-şi dea seama cum s-a întâmplat aceasta, căci, precum spusei, n-avea obicei să se încurce în calea femeilor. Dar se vede că i-a fost sortit săşi tragă şi el păcatul. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiase cheful şi liniştea, nu-i tăiase şi pofta mâncării. Înghiţea ca şi mai nainte aceleaşi porţii de biftece, cu singura deosebire că între un biftec isprăvit şi altul început scotea câte un oftat din adâncul plămânilor, mijloc prin care îşi uşura năduful.

— Agă dragă!... pentru un amorezat mănânci parcă prea mult, băgam de seamă eu.

— Aş!... Atâta mi-a mai rămas şi mie! răspundea el pe un ton liric, să te rupă la inimă. Se zbătea nenorocitul în ghearele amorului ca pasărea în gura şarpelui, când într-una din zile veni la mine prăpădit, cu faţa de-un cot.

— Ce ai, iubitule? îl întrebai îngrijat.

— Sunt nenorocit! Iubesc!... Te rog, nu mă lăsa!... Vino cu mine!... voi să mă primblu puţin, să mă răsuflu.

— Bucuros, frate!... Mai e vorbă!...

Amândoi ieşirăm pe stradă.

El opri o birjă, mă pofti din a dreapta ca pe un musafir şi porunci viziteului să iasă peste barieră la câmp. Era tocmai vreme de primăvară, când toate-s pornite spre dragoste. Dar, lucru deşanţat!... Iarba spornică care surâdea ochilor, ciocârliile care te asurzeau, soarele cel dulce care-ţi dădea viaţă la inimă, în loc să-l mângăie, îl întartau şi mai tare. Se credea singur, nefericit, în mijlocul naturei fericite.

— Nu mai pot!... îmi zise el desperat. Haide la tatăl tău să-i spun tot. El e om de sfat, ştie multe, a văzut multe şi m-a învăţa ce să fac.

— Haide, răspunsei eu. Întoarce, birjar!...

Birjarul întoarse şi trăsura se opri dinaintea casei noastre.

Dar când să sun clopoţelul de la uşă, mă uitai la el şi ce să văd?... Plângea sărmanul, de-i sărea pieptul, plângea în glas mare, cu toate suspinurile şi strâmbăturile unui plâns copilăresc, încât muscalul de pe capră, spăriet, mă întrebă dacă nu cumva "cacanaş e bolnav?" Nu ştiu de ce, dar suferinţele sufleteşti ale lui Agatocle Leuştean nu inspirau compătimire prietenilor lui. Mic cum era, pântecos, mâncău, cu aerul lui cabazlicar, îţi venea parcă să crezi că e vreo şiretenie la mijloc. De astă dată însă Leuştean nu se prefăcea, suferea de-a binelea, iar eu, văzându-l în aşa hal, îi zisei:

— Nu-i chip să intrăm în starea asta. O să ne râdă sluga care ne va deschide uşa.

— Ai dreptate. Du-mă, te rog, acasă.

Acasă el se coborî răpede din trăsură, îmi strânse mâna cu căldură, mulţămindu-mi că l-am întovărăşit, şi-mi lăsă trăsura pe spate cu două oare de plată. Aşadar, cu tot amorul şi necazul lui, el n-a uitat că e mai bine să plătească altul birja decât dânsul. Am surâs în mine recunoscând în acest act de zgârcenie pe vecinul meu amic Leuştean, aşa cum era, adică zgârcit la mărunţişuri şi darnic la sume mari. Să-l fi picat cu lumânarea, n-ar fi scos de bunăvoie un leu din buzunar; însă pe un lanţ de ceasornic care să-i împodobească pântecele dădea bucuros sute de lei, şi nu o dată l-am văzut la chefuri umplând cobza lăutarului cu irmilici. Ei... aşa era. Încă o nepotrivire în apucăturile lui.

Dar, zgârcit sau nu, la mâncări nu făcea economii. El, cel dintăi în oraş, ştia când sosesc stridiile sau icrele proaspete; el, cel dintăi, mânca trufandale, şi la masa lui nu lipseau niciodată doi, trei prieteni.

Ş-apoi, să fi văzut ce vesel era la masă, cum i se dezlega limba după un pahar de Cotnar. Avea un talent nespus de a imita pe unii şi pe alţii, mai ales pe un camarad al nostru din vremea acea, Gavril Bărgăoanu, cam prostatic din fire şi care vorbea lătăreţ. Îi ziceam prin prescurtate Gavril Bărgă. Luasem, noi băieţii, pe atunci năravul prescurtărilor.

— Mă Bărgă!... striga Leuştean c-un glas prefăcut care stârnea râsul tuturor. Tocmit-ai la meşină pe mehalnicul de la Mavrocordat? Ad topo... mă Bărgă! Cucea-n binză, măliga-i rupi chelea!...

Şi alte câte acestea de nu mai rămânea inima de râs.

Am uitat să spun că tatăl meu, aflând despre focul dragostei ce ardea pe bietul Leuştean, şi ştiindu-l bicisnic cu femeile, se duse la părinţii domnişoarei cu pricina, şi aduse lucrurile aşa, că într-o duminică Aga Leuştean se pomeni, fără vina lui, cu covrigul de mire pe cap. Ce bine-i şedea! Şapte ani a gustat din traiul căsătoriei, în care timp ca un vrednic bărbat, stăpân în casa lui, a fost necontenit sub papuc. Petrecerile, cărţile, mesele se mai rărise puţin, dar după şapte ani Dumnezeu strângând la sine pe scumpa lui soţie, el de atunci ca mai ba să-şi puie cap sănătos sub Evanghelie. Rămas liber şi nerăspunzător cătră nimeni, el luă iarăşi de coadă petrecerile, cărţile şi mesele.

"U... iu... iu ş-aş bea rapciu, ş-aş mânca pcită de grâu!..." era cântecul lui obicinuit când se greşea c-un pahar mai mult. Totuş suflet bun şi neuitător cum era, nu scăpa nici o ocazie în mijlocul petrecerilor chiar, să nu zică un cuvânt despre răposata lui soţie care, bună femeie fusese, sărmana, cuvânt totdeauna întovărăşit de-un oftat şi de-un gât de vin.

Viaţa de toate zilele era împărţită cam astfel: Mai întăi în douăzeci şi patru de oare trebuia să doarmă zece oare pline, îmbrăcat într-o cămaşă de pânză de casă, lungă pănă la călcăie, cu dungi roşii la guler şi la mâneci. De se-ntâmpla vreodată să nu-şi împlinească somnul, era a doua zi mahmur. De lene să nu se îmbrace, îşi primea musafirii dimineaţa de multe ori în cămaşa cea de noapte, făcea feliurite ghiduşii astfel dezbrăcat, cânta prin casă cu o perină la braţe în chip de cobză, imitând pe Barbu Lăutarul, pentru al cărui cântec avea o deosebită slăbiciune, şi astfel trecea timpul într-un râs şi chef pănă la oara dejunului.

Dejunul era totdeauna zdravăn şi bine stropit. După dejun, mergea regulat la cafenea, locul de întâlnire a tuturor dulandragiilor, unde juca pe un biliard cu buzunări, vechea partidă rusească, meşteşugărind la sotnici şi la clapştosuri de se minunau marcherii, şi toate aceste întreţesute cu fel de fel de glume potrivite cu locul, cu jocul şi cu societatea.

Venea apoi masa, şi mai zdravănă şi mai bine stropită iară, dupămasă, abia putându-se mişca, trăgea câte un talon bun de somn, după care venea negreşit rândul altor câteva taloane de preferans.

Avea trei prieteni cu care făcea de obicei partida de preferans, şi, să ferească Dumnezeu să-l fi dat vreunul de sminteală sara la ora hotărâtă, sau, odată întruniţi, să nu se fi jucat pe noapte după regula lui Melhisedec, cum zicea el, că se făcea foc. Greşală nu se încăpea la joc; de altfel, vinovatul era pus în rândul mazetelor şi cârâiturile curgeau gârlă în capul lui.

Ca să pot da însă figura lui Leuştean în toată a ei originalitate, nu trebuie să trec cu vederea unul din cusururile sale de căpetenie şi anume, frica. Se temea de toate celea mai cu samă de hoţi, de foc şi de bivoliţe.

La drum era o pedeapsă de mers cu dânsul. Vai de capul viziteului care-i mâna caii. Chinurile lui nu erau proaste. Lasă mai încet; mână mai tare! fă mai la dreapta! fă mai la stânga! ia sama, nu răpezi! toate acestea curgeau într-un şir neîntrerupt. Apoi în fiecare tufă i se năzărea câte un hoţ la pândă, şi se muncea şi se văicărea, sărmanul, de credeai că o să-l apuce ceva. Arme nu purta niciodată cu sine, căci nu era om să se puie de pricină. Se zice chiar, dar acest fapt el l-a tăgăduit totdeauna cu tărie, că frica de hoţi i se trăgea de la o întâlnire ce a avut noaptea în pădure cu un negustor de pungi. Pe atunci purta de toată întâmplarea un pistol cu două ţevi. Când hoţul îi opri trăsura în drum, el deodată puse mâna pe pistol să se apere, dar, zărind la lumina lunei ochii fioroşi şi mustăţile ţapoşe ale haiducului, îşi simţi balamalele slăbind şi pistolul îi căzu din mâni.

— Ce este aceasta? întrebă haiducul arătând arma.

— Să iertaţi, domnule căpitan, ia... un pistol...

— Şi pentru ce l-ai luat, mă rog?

— Apoi de... ia aşa?

— Cum aşa?...

— De o întâmplare, să nu bănuiţi.

— Mai întâmplare decât asta, ce vrei?

— Apoi cum îi socoti şi măria-ta, jupâne căpitane, că eu unul nu mai zic nimic.

Leuştean nu vorbea, ci bâlbâia, de tare ce-i clănţăneau măselele în gură.

Văzându-l aşa om pe sine, haiducul prinse să râdă, îl cinsti cu o palmă bine aşternută peste obraz, pentru ca altă dată să nu mai poarte degeaba pistoale la drum, şi, după ce-i luă arma şi punga, îşi căută de treabă, lăsând pe bietul Leuştean mai mult mort decât viu.

Ce e drept, dacă întâmplarea a fost adevărată, putem zice că Leuştean a scăpat ieftin, pentru că alţii au păţit-o mai rău decât dânsul. Sigur însă este că el de un timp n-a mai umblat noaptea pe drum, nici a purtat arme cu el.

Grija focului de asemenea îl stăpânea întru atâta, că la casele lui hornurile se stricau de prea mult şters. Într-o noapte, după o partidă întârziată de preferans, ademenit de un muşchi la frigare ce i-am oferit, s-a învoit să doarmă la mine acasă, lucru ce i s-a întâmplat de mai multe ori. A doua zi, pănă a nu se îmbrăca, pe când făcea ghiduşii prin odaie cântând ca Barbu Lăutarul:

Strângeţi, leleo, buzele
Leliţo, leliţo, fa!
Că le, pişcă muştele,
Leliţo, leliţo, fa!
Şi se văd fasolele
Leliţo, leliţo, fa!

deodată se aud tulumbele durăind pe dinaintea ferestrelor şi apucând pe hudiţa ce duce la casa lui. Într-o clipă Leuştean şi-a ieşit din minte şi n-a mai ştiut ce face. Rătăcit, cu ochii holbaţi, cu faţa descompusă, alerga şi răscolea toate prin odaie, voia să se îmbrace mai răpede şi le nimerea toate pe dos; îşi vâra picioarele prin mânecele surtucului şi mânile prin cracii pantalonilor, pănă ce, în sfârşit, pierzând speranţa de a se mai putea îmbrăca, aruncă surtucul, pantalonii şi cizmele în toate părţile şi căzu gâfâind pe un scaun.

— Nu mă duc de-aici!... strigă el ca un om ce vrea să-şi facă sie însuşi în ciudă. Lasă, să ardă!... Dracul să le ia de case!...

A fost un adevărat teatru această comică scenă de zăpăceală a lui Luştean. Merita să plăteşti, să-l vezi.

Altă dată pe la cinci oare dimineaţa auzii bătând cu furie la ferestrele mele.

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Care eu?

— Aga.

— Care Aga?

— Agatocle.

— Nenorocitule, ce-ai păţit, îi zisei eu deschizându-i uşa.

— Închipuieşte-ţi, frate, răspunse el, aruncându-se pe o canapea; de douăzeci de ani, abia astăzi pentru întăia dată văzui şi eu răsăritul soarelui, însă, ce-i drept, fără voia mea.

— Cum aşa?

— Ştii că am ieşit asară pe la unul după miezul nopţii de la partidă. Ei bine!... Plec acasă şi, când intru în hudiţa ce duce la mine, ce să văd?... O cogemite bivoliţă care sta culcată în mijlocul drumului, mestecând din fălci. Nu era chip de trecut pe alăturea. Sufla aşa de tare şi rotea nişte ochi aşa de sluţi, încât numai nu-mi zicea: "Hait!... Cară-te de-aici, că te iau în coarne!" Ce să fac? Mă întorc îndărăpt, încunjur o jumătate de oară, şi, când ajung la cealaltă hudiţă care de asemeni duce la mine pe partea opusă, iată o altă bivoliţă tot atât de fioroasă, tot atât de slută care păştea iarbă din şanţ. O adevărată pacoste!... Parc-anume se pusese, matahalele, să-mi ţie calea. Mă întorc iarăşi la hudiţa dintăi, bivoliţa tot acolo; se aşternuse pe odihnă ca la dânsa acasă. Mă duc înapoi la a doua hudiţă, dau peste a doua bivoliţă care se aşternuse şi ea pe mâncare. Şi aşa din hudiţă-n hudiţă, din bivoliţă-n bivoliţă, iată-mă pănă la ceasul acesta în picioare, fără să fi putut intra acasă. Uf!... sunt rupt de osteneală. Da am văzut răsăritul încaltea.

— Bicisnicule!... îi zisei eu, abia stăpânindu-mi râsul. Să te facă nişte păcătoase de bivoliţe să nu dormi toată noaptea, asta-i bună de scris!...

— Ei! ce vrei! Numai o viaţă are omul şi trebuie să şi-o cruţe.

Într-adevăr viaţa şi-o cruţa, dar pântecele nu, căci din ce în ce îl îndopa mai mult cu mâncări şi băuturi. În zadar îi ziceam:

— Leuştene, ia sama, odată ai să pocneşti ca o bute rău cercuită.

— Aş!... Asta-i viaţa omului... Pentru ce trăieşte omul, dacă nu pentru pântece?

Treceau zilele, lunile şi anii, fără ca el să-şi schimbe firea, fără ca el să-şi schimbe traiul. Însurise pe cap, şi pântecele lui căpătase o rotunjime sub care parcă-i dispăreau picioarele. Dar cu cât i se înmulţeau anii vieţii, cu atât i se împuţinau mijloacele de trai. Pe nesimţite, el mâncase în fiecare an, pe lângă venituri, şi câte o părticică din capital, aşa că sărăcia da acum năvală la uşa lui. Da unde îşi bătea el capul cu asemenea nimicuri? Lipsa, şi mai ales la bătrâneţe, de care unii oameni slabi de înger se tem aşa de tare, lui nu-i îngreuia inima, nici tulbura somnul; numai căsuţa lui cea albă, cochetă şi veselă ca şi dânsul, îşi posomorâse de la un timp faţa, căci pe păreţii ei, de mult timp neîmprospătaţi, se vedeau cărămizele goale şi dungi vinete de ploi, ca nişte lungi şiroaie de lacrimi.

Într-o sară, îmi aduc aminte, Leuştean îşi invită partizanii de preferans cu următoarea circulară:

Cine-i protos?... Vasilică;
Eu cumpăr la sans-atu;
Iorgu face şapte-n pică,
Am s-ajut, haide şi tu.
Dar mă rog să dai închis,
C-am să mi-l trântesc o platcă,
Să se mire şi prin vis
Preferans cu cine joacă.

Parcă-l văd şi acuma cu ce luare-aminte pregătea el masa de cărţi, cum ascuţea crida, aşeza scaunele, făcea mucul la lumânări, aşa ca toate să fie în regulă şi cu simetrie, iar în cursul acestei grave îndeletniciri el şuiera între dinţi vecinicul cântec: "U... iu... iu... ş-aş bea rapciu, ş-aş mânca pcită de grâu!"

Între partizanii lui mă număram şi eu. În sara aceea a fost mai cu chef decât totdeauna. "Bonsoir, musu Vasilică!... Cu plecăciune, cucoane Neculai!... Sărut mânile, cucoane Iorgule!..." zise el tovarăşilor săi în momentul de-a împărţi cărţile; iar aceste cuvinte, rostite cu aerul şi întonaţia ce ştia el să le-o dea, căpătau un deosebit parfum de veselie. Deşi norocul nu prea legase frăţie cu dânsul, totuş era destul să puie o platcă cât de mică pe protivnicul său, ca să facă un haz nespus şi să-şi uite paguba. Tot vocabularul obicinuit al cartoforilor, porecle şi născociri de cuvinte caraghioase, glume inventate anume pentru jocul de cărţi, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosinţă puse în circulaţie la masa verde. Numai dulceţile şi cafeaua neagră veneau din timp în timp să întrerumpă puhoiul necurmat al şăgilor.

Dar nu bine mântuisem preferansul şi deodată se deschiseră uşile odăiei de alăturea unde ni se înfăţişă fumegând pe o masă, între două mari candelabre, un purcel fript, rumăn, cu un morcov în gură, încunjurat de mezeliciuri şi de un stol de butelci pline cu vinul cel mai chihlimbariu. A fost surprindere ce ne pregătise Leuştean. Se înţelege că nu ne-am dat în lături de a face cinste mesei, ba chiar pot a zice că ne-am aşternut pe mâncare ca nişte oameni care ştiu să preţuiască un purcel în asemenea împrejurări, dar dacă noi eram la înălţimea datoriei, apoi Leuştean era cu mult mai presus. Parc-atunci scăpase din postul mare.

— Măi Aga! nu fi aşa lacom, că-i pocni ca o bute rău cercuită, îi repetam noi aceeaşi glumă.

— Am cinste să vă spun că sunteţi nişte mişei, ne răspundea el. Nu văd eu, parcă, cum mă trageţi pe sfoară cu băutul. Eu dau pe gât totdeauna paharul plin, şi voi abia de vă muiaţi buzele în sângele Domnului. Parcă n-ar fi vorba de sănătăţile voastre. Dar nu-i nimic. Tot aşa să dea Dumnezeu să fiu înşelat în viaţa mea. Cât despre mine, dac-oi muri, halal să-mi fie!... Încaltea oi muri satul. Să-mi vie Ghioc, aicea, strigă el, lovind cu pumnul în masă.

Ghioc, care era după uşă şi pândea semnul chemării, numaidecât se înfăţişă în antereul lui de citarea, cu scripca aşezată la gât.

— Să trăiţi, cuconaşilor, zise el închinându-se adânc, când v-a fi mai rău, tot aşa să vă fie!...

Apoi cu mult ifos şi cu multe mişcări din mâni şi din cap începu să cânte Marşul lui Napoleon:

Napoleon Bunăparte.
Stând în pământ de departe,
Pe marea Apusului
În prijma Parisului...

Voia ţiganul să se arăte ca adică e procopsit, ştie cântece străine.

— Ce umbli cu de-alde astea, faraoane! striga Leuştean furios. Ai înnebunit, ori vrei să te miruiesc în numele Tatălui. Cântă-mi un cântec creştinesc că doar s-or dezgheţa boierii. Nu-i vezi cum stau, parcă şiau îngropat rubedeniile.

— Apoi care cântec porunciţi, sărut tălpile? întrebă Ghioc îndoindu-se din şale.

— Ce, nu te pricepi, coţofană! Te-ai prostit, se vede!... Adă scripca-ncoace!

Atunci Leuştean, care învăţase în copilărie să cam tragă din arcuş, înhăţă scripca din mâna lăutarului, cercă strunele la ureche, tuşi, îşi drese glasul, făcu câteva flori din arcuş şi o intoarse pe cântecul lui Barbu Lăutarul, în care se simţea mai meşter:

Eu sunt Barbu Lăutarul.
Starostele şi cobzarul.
Ce-am cântat pe la domnii
Şi la mândre cununii!...

Apoi mai departe:

Eu îngheţ cântând la poartă
Şi tu dormi dormire-ai moartă...

De ce cânta, de ce se înflăcăra mai tare. Poate că unde o cam luase de coadă, sau, cine ştie, poate că tocmai atunci îl lovise un alean la inimă, vreo amintire din trecut, căci arcuşul lui luneca aşa de bine pe coarde, şi glasul lui răsuna aşa de viu, încât ai fi zis că-i aievea Barbu Lăutarul căre-şi cânta cântecul. Dar când zise:

Dragi boieri din lumea nouă,
Ziua bună vă zic vouă,
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cântec bătrânesc...,

atunci se simţi tremurând în glasul lui o notă melancolică, şi, lucru nemaipomenit, o picătură de lacrimă îi străluci sub gene. Nu mai era veselul şi nepăsătorul Leuştean cel din toate zilele, peste care nevoile lunecau ca untdelemnul.

Însăşi faţa i se schimbase sub puternica înrâurire a cântecului; apoi, întărtat la culme, aruncă scripca jos şi o călcă în picioare.

— Aşa ţi se cade, uscătură netrebnică, care ştii numai să plângi, si nu ştii că plânsul e mai amar pentru cine a râs toată viaţa! Aşa am să pier şi eu ca un cântec bătrânesc. Dar, încaltea, halal să-mi fie! adause el luând cu o mână un pahar de vin pe care-l sorbi de duşcă şi cu cealaltă aruncându-şi punga din buzunar în obrazul lui Ghioc.

— Na, porumbacule, pentru păutregaiul tău de durăitoare!

Cine ştie dacă-i mai rămăsese ceva pe a doua zi de cheltuială; dar Leuştean, cel ieftin la făină şi scump la tărâţe, nu era om să-şi cântărească dărnicia în asemenea momente.

— Nu pricepeţi voi, urmă el înghiţind un al doilea pahar, că fleacul ist de lume nu plăteşte o ceapă degerată... Atât e a omului; un pic de voie bună în inimă, că celelalte toate sunt nimicuri.

O zicea aceasta cam în silă, tocmai în momentul când îi lipsea voia bună.

— Prin urmare, sus cu paharul, fraţilor!...

Eu, văzând că iţele se-ncurcă şi că, înduioşat cum era, el avea de gând să o ţie drug înainte, mi-am furat căciula, m-am strecurat nebăgat în samă pe uşă, şi m-am dus ca un om cuminte acasă, lăsându-l cufundat în cugetări adânci asupra nemerniciilor lumeşti.

Acasă m-am dezbrăcat iute şi m-am pus în aşternut. Am adormit însă cu greu, fiind însumi nervos; când iată că, în mijlocul unui somn de plumb, mă simt scuturat de o mână răce, deschid ochii spăriet, şi ce să văd?... Pe Leuştean stând la căpătăiul meu, în picioare, palid şi cu părul vâlvoi. Mi s-a părut deodată că nu-i el, ci umbra lui.

— Ce este? zisei eu cuprins de fiori.

— Ce să fie? Ia m-aţi lăsat singur acasă ca pe un netrebnic, şi acum alerg să vă adun iară.

— Ai pierdut minţile, Leuştene? La vremea asta?

— De ce nu? Pentru chef trebuie să fie vreme totdeauna. Pentru necaz e bine să nu fie. Haide scoală, leneşule!... Trimite după Ghioc... S-o luăm din capăt.

Îl priveam lung şi nu pricepeam. Mi se părea că glasul lui răsună ciudat.

— Uite, adause el, nu pot dormi; îmi trebuie lume, joc, cântec, veselie. Să ridicăm tot târgul în picioare. Am ce am: nu mi-e inima la loc. Aş vrea să mai gust din cel Cotnar; să mai aud cântând pe gâtul scripcei... Aş vrea!... ştiu eu ce-aş mai vrea!...

Zicând aceste cuvinte, el se primbla cu paşi iuţi şi neregulaţi prin odaie; dar deodată se opri în loc; îşi întinse amândouă braţele în aer ca un om ce simte că-i fuge pământul de sub picioare, se cumpăni un moment, apoi căzu grămadă jos.

Cu multă greutate putui să-l ridic şi să-l pun pe canapea. Răsuflarea lui era răpede şi ochii păinjiniţi.

"Nu-i nimic! gândii în mine; l-a biruit osteneala şi Cotnarul." Îl stropii cu apă rece pe obraz, ca să-l aduc în cunoştinţă; el atunci tresări, întoarse spre mine o privire rătăcită şi c-un glas străin, care parcă venea din adâncimile pământului, îmi zise:

Dragi boieri din lumea nouă,
Ziua bună vă zic vouă,
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cântec bătrânesc!...

Mă simţii mişcat în fundul inimii de acest glas, oarecum profetic, jumătate vesel, jumătate tânguitor, care-mi punea în lumină o viaţă întreagă de om, petrecută într-un cântec ş-o nepăsare; şi nu bine apucă a se stinge în liniştea odăii cea din urmă vibrare a versului de ziua bună, că împreună cu dânsa se stinse şi cea din urmă licărire de viaţă în peptul lui Leuştean.

A murit sub ochii mei, într-un surâs rămas pecetluit pe buzele lui, ca un ultim semn al chemării ce avusese pe pământ de a răspândi în juru-i lumina veseliei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În urma lui parcă lipsea oraşului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor; lipsea omul la a cărui singură vedere te simţeai oarecum întinerit. Dacă, desigur, şi el ca fiecare îşi purta în drumul greu al vieţii sacul cu grijile în spinare, avea însă darul, când călca pragul unui prieten, să-şi lase sacul la uşă şi să intre cu inima uşoară şi cu faţa pururea senină... Ei, acest dar nu-l are orişicine.

Dumnezeu să-l odihnească pe ceea lume!

Convorbiri literare, anul XX, nr. 2, 1 mai 1886

TE-AR MAI PUTEA INTERESA