Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Aliuţă

Novelă dedicată domnişoarei Ana Rosetti

I

Într-o sară de iarnă noi toţi fraţii şi surorile şedeam dinaintea focului şi ascultam pe tata care ne spunea o istorie a lui din copilărie. Tata era bătrân şi văzuse multe care acum nu mai sunt de văzut.

— Hei! dragii mei!... zicea el. Era un timp pe când codrii Orheiului se uneau cu codrii Bâcului, şi aceştia cu codrii Carpaţilor; iar plugul brăzda numai prin poiene şi prin şesurile apelor curgătoare. Pe atunci nu erau nici şosele, nici drumuri bătute, ci oamenii mergeau călări de la sat la sat, de la târg la târg, şi când aveau vreun drum mai lung de făcut se înarmau cu pistoale la oblânc şi se întovărăşeau mulţi la un loc, neîndrăznind să treacă altfel prin poticele pădurilor, care răsunau necontenit de cântecele haiduceşti. Eu însumi am apucat acele timpuri, bune de altfel, căci erau toate cu îndestulare şi nu se cunoşteau nevoile zilnice ale traiului, dar veneau câteodată şi grele cumpene în viaţă ca de-alde-acele ce mi s-a întâmplat mie în copilărie.

— Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebarăm noi nerăbdători.

— Apoi de pe când vă povestesc eu nu erau trebile întocmai ca acuma; fiecare trebuia să-şi apere singur avutul, nefiind în ţară altă oştire decât o ceată de arnăuţi, cu simbrie, aduşi de peste Dunărea, care slujeau pentru paza lui Vodă, iar pentru paza ţării era numai bunul Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că pe vremea aceea se oploşise la casa noastră un turc cu numele Ali, rămas din oştirile turceşti ce ne cutreierase ţara, şi, fiindcă-i era îndemână la noi unde găsise masă şi gazdă primitoare, el nu s-a îndurat să se mai ducă. El a învăţat limba noastră şi s-a împrietenit atât de mult cu casa şi toţi din casă, încât noi îl dezmierdam cu numele de Aliuţă.

Ce-i drept, când am văzut întăi şi-ântăi pe Aliuţă făcând temenele turceşti, îmbrăcat în hainele lui ciudate, cu cialmaua pe cap, cu iartaganul la brâu, şi cu barba lui cea tufoasă şi încărunţită care-i acoperea pieptul, noi copiii ne cam temeam de dânsul, părându-ne foarte fioros, dar încet, încet ne-am deprins cu el, căci era bun şi ştia să ne facă felurite petreceri. Ne istorisea poveşti din O mie şi una de nopţi, ne spunea întâmplări de-a lui din războaiele în care fusese, ne făcea căpcăni de prins vrăbii şi stigleţi, ne ajuta să ridicăm zmei, ne lua cu el la vânat, la păscuit, dar de la o vreme Aliuţă nu mai putea merge nesprijinit pe băţ, şi toate primbările lui se mărgineau numai prin curte şi grădină. Cincisprezece ani în şir el stătuse la casa noastră, şi ne văzuse pe toţi fraţii şi surorile crescând, şi ne iubea pe toţi deopotrivă, iar noi necontenit îl încunjuram, îi săream pe genunchi, ne jucam cu barba lui albă sau cu cialmaua cea mare care-i şedea ca o plăcintă pe cap, şi când ne zicea el nouă:

— Bre, pui de ghiauri, voi dragi la mine! noi râdeam aşa de tare, că-l asurzeam pe bietul Aliuţă.

Numai dimineaţa când se închina, nimene din noi nu îndrăznea să-l supere, într-atâta părea de serios şi adâncit în rugăciunea lui. În genunchi, smerit cu braţele încrucişate pe piept, el spunea când mai tare când mai încet versuri din Coran, îşi pleca fruntea pănă la pământ, apoi, tăcut şi nemişcat, stătea câte o oară întreagă cu ochii aţintiţi spre răsărit sorbind depărtările, călătorind cu gândul prin ţările calde ale copilăriei lui, şi faţa lui atunci se-nveselea, se lumina, ca şi când primblarea i-ar fi fost aievea.

— Aşa că n-ai să te duci de la noi, Aliuţă? îi ziceam eu, netezindu-i barba.

— Cum va fi scris! răspundea el.

Pentru Aliuţă tot era scris. De s-a născut, de-a mers prin bătălii, de-a căpătat răni, de-a venit la noi a fost scris. De va mai trăi mult sau puţin, de se va întoarce sau nu în ţara lui, asemene era scris de mai nainte; de aceea el avea întotdeauna faţa senină şi liniştea sufletească a omului ce nu-şi poartă grija vieţii.

Într-una din zile văzui în curtea noastră o mare şi neobicinuită mişcare. Tata era îngrijat şi slugile spăriete. O mulţime de ţărani înarmaţi cu ciomege şi topoare se aşezau de pază la poartă şi în jurul casei; era o nerânduială cum nu fusese niciodată.

— Ce este? întrebai eu pe Aliuţă.

— Nimic, răspunse el. Bujor a trimis o scrisoare prin care ne dă de veste că mâni la amiază are să ne calce casa.

— Şi ce are să fie, Aliuţă?

— Ce va fi scris! adaose el cu faţa liniştită.

II

Spăriaţi ca şi când această scrisoare ar fi venit în momentul când tata ne povestea, noi ne îngrămădeam unul în altul dinaintea focului şi, plini de neastâmpăr, cu ochii mari deschişi, aşteptam sfârşitul istoriei.

— Bujor, urmă el, a fost dintre cei mai vestiţi hoţi din ţară. Babele şi acuma vorbesc despre el la şezătoare, şi lăutarii îi cântă cântecul:

Frunză verde de năgară,
A ieşit Bujor în ţară,
Bate, pradă, nu omoară,
Pe ciocoi îi bagă-n boală.

De cum i-a răsărit musteaţa, el s-a simţit cuprins de dorul voiniciei, şi maică-sa n-a mai putut să-l stăpânească. În zădar a plâns ea şi a făcut rugăciuni pe la biserici, ca să-l întoarcă de la plecările lui; într-o zi de primăvară el îşi puse puşca pe umăr, căciula pe-o ureche şi îşi luă ziua bună de la maică-sa zucând-i:

— Maică, nu mai plânge; eu merg să fac dreptate în ţară; să ieu de la cei bogaţi, să dau la cei săraci şi să stric legile cele răle făcute de domnie.

Apoi, chiuind şi hăulind, el apucă calea codrului care-l chema la viaţă fără stăpân, şi nu mult după aceea se şi auzi prin ţară de numele lui Bujor.

Doisprezece tovarăşi, fraţi de cruce, fugiţi de la coarnele plugului, se adunară în jurul lui şi, încrucişând ferul cuţitelor, îi jurară credinţă şi ascultare fără margine cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor. De atunci, fost-au mulţi călători opriţi în drum, multe case boiereşti călcate, multe poteri împrăştiate, şi iarăşi multe pungi cu bani împărţite la săraci, şi multe vaci cu viţel dăruite la văduve şi orfani, aşa că unii îl blăstămau şi alţii îl binecuvântau, iar Bujor domnea nesupărat peste moşii, drumuri şi păduri, şi vestea despre dânsul merse pănă-n ţările vecine.

Era în luna lui august, pe la strânsul pânei, când tata primi scrisoarea de la Bujor. Se ţinu mare sfat la curte de trebuie să ne supunem sau să ne împotrivim. În toată casa nu era decât două puşti cu cremene, una a tată-meu şi cealaltă a lui Aliuţă, o şuşanea lungă pe care turcul o răzima pe crăcană când se cobora la iaz să împuşte răţe. În sat asemenea nu era decât un singur puşcaş, care niciodată în viaţa lui nu se luptase decât cu vânatul din pădure; prin urmare, nu era mare speranţă în puterea noastră de împotrivire. Cu toate aceste, părerea lui Aliuţă de a ne opune cu arma la năvălirile hoţilor, împărtăşită şi de noi, copii neştiutori de primejdiile ce ne ameninţau, precumpăni asupra ideii de supunere, susţinută fără osebire de toate slugile din casă. Îmi aduc aminte şi acuma, adause tata surâzând, cu ce încredere în voinicia mea înşfăcai teaca iartaganului lui Aliuţă şi o învârtii în dreapta şi în stânga împrejurul meu, doborând cu gândul toţi hoţii la pământ.

"O! numai să vie Bujor, ziceam în mintea mea, şi va vedea el!"

Apoi, după planul lui Aluiţă, un om fu aşezat în clopotniţa bisericii ce era aproape de poarta curţei, cu poruncă că, îndată ce va zări hoţii în depărtare, să tragă clopotele pentru a ne da de veste. Douăzeci de oameni înarmaţi cu ciomege, cu coase şi topoare fură rânduiţi la poartă sub comanda vânătorului din sat şi câte alţi douăzeci la fiecare uşă de intrare a caselor boiereşti, în totul ca la 60 de oameni, care, deşi rău înarmaţi şi nedeprinşi cu luptele, dar erau destul de numeroşi pentru a pune stavilă hoţilor, mai ales când aceştia aveau să vie ziua mare, cu pieptul deschis, în urma unei scrisori prevestitoare.

Câte un pahar de rachiu fu împărţit la fiecare străjer şi, mulţumită îmbărbătărilor necontenite a lui Aliuţă, ei se ţineau bine la posturile lor.

Două oare stăturăm aşa în aşteptare... când deodată omul din clopotniţă prinse să sune. El zărise un colb pe muchea dealului învecinat şi, puţin după aceea, numără treisprezece inşi călări care se iviră pe muche, unul câte unul, şi se coborau acum pe drumul ce duce la curte. Un fior trecu prin inimile tuturor.

— Copii, ţineţi-vă bine, strigă Aluiţă străjerilor ce se frământau de neastâmpăr. Allah e cu noi!

Mulţi erau acum cu toţii, şi, cu ochii aţintiţi asupra dealului învecinat de unde venea primejdia, iar după câteva minute, puturăm vedea şi noi, cei din ogradă, cum se coborau haiducii la pas, liniştit, cântând, parcă veneau la masă mare. Ei se opriră un moment dinaintea crâşmei unde Bujor îi cinsti cu câte un pahar de vin, apoi porniră din nou spre curte. Acum se trecuse de şagă; avem să dăm piept la piept cu hoţii; să împuşcăm într-ânşii; să fim împuşcaţi de dânşii; şi câţi din noi aveau să moară?... şi câţi să scape?... iată întrebarea ce şi-o punea fiecare, întrebare groaznică ce o vedeam zugrăvită cu colorile spaimei în faţa tuturor. Iar eu, care cu o oară mai înainte făcusem atâta ispravă cu teaca iartaganului lui Aliuţă, simţii acum că mi se taie picioarele şi fără voie mă apropiai de tata. Tata era galbăn ca ceara, tăcut şi în aşteptare, s-ar fi zis că-şi numără bătăile inimii; străjerilor de asemine nu le era îndemână. Ceea ce-i tulbura cu deosăbire era neînchipuita linişte cu care veneau hoţii asupra lor, parcă nici le păsa că sunt 60 de oameni gata să-i primească cu coase şi topoare. În acelaşi timp clopotul suna mereu a restrişte şi, cu atât mai mult suna, cu cât haiducii se apropiau. Parcă vestea ceasurile morţii.

— Ah! Iată-i... iată-i... sosesc!

Ajuns dinaintea bisericii, Bujor deodată se opreşte, ia la ochi pe clopotar, şi... o! Doamne, ce văzui!... În momentul în care trăsni arma, văzui pe nenorocitul clopotar căzând de-a roata în aer din înălţimea turnului, cum ar cădea o ţarcă din vârful unui plop. În acelaş moment spaima răzbătu cu iuţala fulgerului în inimile tuturor, o spaimă straşnică, neînvinsă, spaima morţii care întunecă mintea şi îngheaţă sângele în vine, şi într-o clipă toţi străjerii, atât cei de la poartă, cum şi cei dimprejurul casei, aruncară la pământ ciomegele, coasele, topoarele, şi care-ncotro prinseră să fugă ca nişte nebuni, nevoind să mai ştie de glasul tatălui meu şi a lui Aliuţă care căutau să-i stăpânească. Iar când cei doisprezece haiduci călări împestriţaţi cu găitane şi cu puştile pe umăr, se arătară în dreptul porţii, nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi şi Aliuţă.

Atunci... părăsiţi de toţi, intrarăm în casă ca în ultimul loc de scăpare, iar Aliuţă închise uşa cu zăvorul. Momentele erau înfricoşate. Auzeam împrejurul nostru glasul haiducilor, zângănitul armelor, sforăitul cailor, iar peste toate glasurile şi toate sunetele domnea glasul lui Bujor care făcea rânduială între haiduci.

— Spargeţi uşa! srigă el.

Deodată auzii lovitura unui topor ce se înfipse în uşă, apoi auzii a doua şi a treia lovitură, urmate de mai multe altele care răsunau în însuşi inimile noastre. Dar în acelaş timp auzii aceleaşi lovituri şi la uşa din dos, încât eram acum cuprinşi din două părţi şi fără nici un mijloc de scăpare.

De ce însă primejdia se făcea mai mare, de ce Aliuţă se îmbărbăta mai mult. Cu iartaganul în mână el sta la crăpăturile uşii să răteze capul celui întăi ghiaur ce s-ar ivi; dar nici unul nu se ivi, numai topoarele curgeau ca ploaia, pănă când uşa ţăndurită căzu din ţâţâni... Atunci Bujor se întâlni faţă în faţă cu Ali. Îl recunoscu dintre toţi, fiindcă el era cel mai 'nalt, mai chipos şi mai fioros.

— În lături, ghiujule! strigă hoţul.

— În lături, tu, câne! răspunse Ali, răpezind iartaganul asupra capului lui Bujor, însă ferul turcului întâlni ferul hoţului şi ambele scăpărară de iuţeala loviturii. Ei stătură apoi o minută şi se priviră în ochi. Hoţul avea faţa crudă, dar despreţuitoare a unui om ce nu-i vine să se puie la luptă c-un protivnic atât de bătrân, iar acesta nu mai era Aliuţă cel bun, pe genunchii căruia săream noi ca nişte veveriţe. Era zis în legea lui să apere cu pieptul casa ce-l adăpostise, şi toate puterile din tinereţe, toată sălbăticia ienicerească îi revenise ca prin farmec. Drept sta el acum ca lumânarea, hotărât, ameninţător, cu fruntea încreţită, cu dinţii încleştaţi şi se uita şi chibzuia unde să lovească din nou.

— Aşa te vreu, turcule, zise Bujor, de-acum cu mine la luptă dreaptă! Iar voi, adaose el tovarăşilor săi, staţi şi priviţi cum căpitanul vostru ştie să pedepsească obrăznicia unui turc.

— Aci în pragul uşei am să-ţi săp groapa, răspunse Ali; şi lupta iarăş se încăieră. Bujor îşi păstra cumpătul şi lovea cu măsură, pândind toate apucăturile protivnicului său, iar mânia turcului mergea tot crescând şi mişcările lui din ce în ce se iuţeau, parcă puteri nouă curgeau necontenit în vinele lui. De la o vreme însă fiarăle lor nu se mai ciocneau, nu mai scăpărau, ci lipite, încolătăcite alergau împreună, când în dreptul pieptului, când în dreptul ochilor, când deasupra capului, întocmai ca doi fulgeri îngemănaţi.

Hoţii cari intrase acum în casă priveau lupta cu braţele încrucişate, siguri fiind de mai nainte de izbânda căpitanului, iar noi, galbeni, înmărmuriţi, aşteptam cu tremur minuta hotărâtoare, fiind de aseminea siguri de mai nainte că, oricum se va sfârşi lupta, tot rău va fi pentru noi... Când, deodată, turcul, desprinzându-şi arma de arma duşmanului său, făcu un pas îndărăpt, deschise nişte ochi mari peste măsură, strigă Allah! şi ca un tigru însetat de sânge se aruncă asupra lui Bujor.

Un freamăt trecu prin rândurile hoţilor... Atunci... O! spaimă!... O! urgie!... Atunci fără veste trăsni o puşcă îndărăptul meu, de care toate geamurile se cutremurară, şi prin fumul ce năvăli prin odaie văzui pe Aliuţă, pe bătrânul şi viteazul Aliuţă, îngenunchind. Lovit în spate de unul din tovarăşii lui Bujor, el scăpă arma şi căzu la pământ scăldat în sânge. În faţa acestui neaşteptat sfârşit, Bujor, el însuşi, rămase un moment uimit cu hangerul în mână, nedumerindu-se ce să facă; apoi deodată îşi încruntă privirile, ca om ce şi-a luat o groaznică hotărâre, se îndreptă cu paşi sunători spre noi care stam fără suflare, grămădiţi unul în altul, trecu alături de mine atingândumă cu haina, şi se opri dinaintea hoţului ce omorâse pe Ali.

— Cine nu cinsteşte lupta dreaptă şi ucide pe la spate, ucis trebuie să fie!... zise el, despicând în acea clipă capul ucigaşului în două.

Apoi cu faţa şi mai cruntată, în care era scrisă osânda noastră de moarte, el se întoarse iarăşi spre noi aţintindu-ne de astă dată drept în ochi, parcă ar fi voit înadins să ne prelungească agonia; merse pănă la locul unde zăcea Aliuţă la pământ, îl privi un moment în tăcere, tăcere înfricoşată, din care nimene nu ştia ce are să iasă, căci noapte se făcuse sub genele lui... când iată, minune mare... faţa lui deodată se însenină, ca şi când o rază de sus i-ar fi străbătut prin creieri şi, îndreptându-se cătră tovarăşii săi, le zise:

— Copii, acest bătrân ucis mişeleşte a apărat o casă de creştin şi el era turc. Dumnezeu nu ne va ajuta dacă, pe lângă păcatul morţii lui, vom adăugi şi alt păcat... Să mergem de aice!...

Ascultători de glasul căpitanului, hoţii îşi făcură semnul crucii, încălecară şi se duseră în lume, numai haiducul cel ucis rămase lungit la locul lui şi, nu departe de dânsul, sărmanul Aliuţă şedea şi el fără mişcare cu faţa acum îndulcită de suflarea morţii şi cu ochii deschişi şi aţântiţi, aşa cum îi avea el în rugăciunile de dimineaţă, când rătăcea cu sufletul în ţările cele calde ale copilăriei lui.

A doua zi un sicriu frumos, împodobit cu ţinte de argint, cu semnul semilunei pe capac, şi purtat pe umerele noastre, fu aşezat sub cea mai pletoasă salcie din grădină, cu capul îndreptat spre răsărit. Nici preoţi, nici rude nu erau în jurul sicriului, dar eram noi, prieteni de altă lege, agonisiţi de el la bătrâneţe, care stam îngenuncheaţi şi plângeam din inimă pe bunul şi scumpul Aliuţă.

Pe mormântul lui stă astăzi o marmură albă pe care sunt săpate cu litere de aur cuvintele lui Bujor:

"Acest bătrân ucis mişeleşte a apărat o casă de creştin şi el era turc."

Aici tata sfârşi de povestit; iar noi am rămas tăcuţi şi cu lacrimile în ochi, şi, multă vreme după aceea, figura bună a lui Aliuţă nu înceta de a se amesteca noaptea în visurile noastre copilăreşti.

Convorbiri literare, anul XIV, nr. 6, 1 septembrie 1880

TE-AR MAI PUTEA INTERESA