Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Astronomul şi doftorul

Vestea despre ţara Moldovei mersese odinioară departe pănă în ţările cele mai depărtate de la apus. Se zicea cum că grâiele rodesc în pământul ei atât de mult, încât oamenii nu dovedesc să le strângă în girezi; că vinul din podgorii curge în pârăie, încât oamenii, nemaiavând ce face cu el, îl uită cu anii în pivniţe pănă ce putrezesc doagele şi cercurile poloboacelor şi rămâne vinul în cămeşa lui; că oamenii sunt blajini şi primitori, neştiind ce-i cumpăna şi măsura în ale traiului, şi că la masa fiecăruia este totdeauna loc pentru zece.

— Acolo e de noi! zise un astronom cătră un doftor dintr-un oarecare târg depărtat de la apus.

Astronomul, deşi om învăţat, se uita de mult timp la ceri, însă ceriul îndărătnic nu-i trimetea mană ca în vremea lui Moisi; iar doftorul, om nu mai puţin învăţat, aştepta bolnavii care nu veneau, nu doar că bolnavi n-ar fi fost, dar pentru că alţii mai norocoşi în meseria lui îl luase pe dinainte.

Ei se sfătuiră să vie în ţara cea multlăudată a Moldovei, sperând că acolo se vor îmbogăţi cu uşurinţă. Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, şi mai călări, şi mai pe jos, şi mai în căruţă, ca oamenii subţiri la pungă, căci pe atunci nu se visa încă de drum-defier, şi astfel ajunseră după lung drum şi osteneală la hotarul ţării.

Era toamna, pe când, vorba ceea, gospodarii îşi numără bobocii, iar rândunelele îşi caută de drum. Nu departe de hotar se vedea un sătulean înecat în fumul ce ieşea de prin ursoaice¹, sămn că pretutindene fierbeau oalele la foc, căci era înspre sară, pe când oamenii se pregătesc de-ale mâncării şi odihnei. Călătorii intrară în cea dintăi casă din marginea satului, unde locuia Niţă Blehan. Niţă îi primi după obicei cu inima deschisă şi fără să-i întrebe cine sunt şi de unde vin. Femeia lui priveghea oalele la foc, şi cinci copii în jurul ei, hârjoninduse între dânşii, trăgeau din vreme în vreme cu ochii la strachinile de pe masă.

Masa, aşăzată în mijlocul odăii, era joasă, pe trei picioare, şi pe dânsa fumega o cogemite mămăligă mai mare decât pălăria astronomului, încunjurată de trei strachini: una cu slănină, alta cu varză şi a treia cu ardei. Femeia aşeză apoi pe masă oala de la foc, în care pregătise un minunat borş cu fasole amestecat cu ceapă, a cărui aburi îmbătau mirosul nerăbdătorilor copii.

— Poftim la masă! zise Niţă străinilor ce stăteau la o parte privind cu curiozitate prânzul ţărănesc.

Astronomul făcu o mişcare pentru a se apropia de masă, dar doftorul îl opri de poala surtucului în loc.

— Foarte mulţămim! răspunse acesta. Suntem sătui, chiar adinioarea am mâncat.

Românul niciodată nu respinge străinul de la masa lui, dar nici are obiceiul să-l poftească de două ori. Astfel Niţă, fără a-i îndemna mai mult, se puse cu familia roată împrejurul mesei şi, cât ai bate în palme, mămăliga cea mare se făcu nevăzută şi împreună cu dânsa borşul, slănina şi celelalte; iar doftorul se uita la dânşii cu ochi plini de mirare şi se afla într-o mare nelinişte.

— Îi vezi? şopti astronomului la ureche, toţi au să moară la noapte.

— Cum se poate?...

— Îţi jur pe diploma mea de doftor. Ei s-au îndopat cu atâtea mâncăruri grele şi nemistuitoare, încât punga stomacului lor, umflându-se peste măsură, are să producă sau o "paralizie" a creierilor, complicată cu "intoxicaţie" de sânge, sau o "hypertrophie" a inimii; şi una şi alta sunt boale grabnice şi fără leac.

— Aşa trebuie să fie negreşit... d-ta eşti doftor şi le ştii aceste, răspunse astronomul plecându-şi capul.

— Ascultă-mă, urmă doftorul; să nu cumva să ne culcăm cu dânşii în odaie în astă-noapte, căci mâni dimineaţă o să fim învinovăţiţi că i-am otrăvit.

— Bine zici.

Niţă, după ce mântui de ospătat, îşi şterse musteţele şi-şi aprinse luleaua, cu aerul mulţămit a omului ce şi-a îndestulat pofta mâncării.

— Nevastă, zise el, pregăteşte aşternut pentru musafiri: d-nealor sunt osteniţi şi vor să se odihnească.

— Foarte mulţămim! răspunse din nou doftorul. Noi ne vom culca afară pe prispă, căci suntem siliţi să plecăm de cu noapte, şi nu voim să vă stricăm somnul la pornirea noastră!

— Nu vă sfătuiesc să vă culcaţi afară, băgă de samă Niţă. Am semne că la noapte o să vremuiască, o să fie furtună cu ploaie şi ninsoare.

— Auzi? zise doftorul cătră astronom.

— Ba că chiar! Eu n-am să ştiu de va fi vreme bună sau rea... Doar au trecut "equinoxele" toamnei şi putem zice că suntem în calea "orbitei" aproape de "perihelie", astfel că după "paralaxa" soarelui, nu se poate ca în astă-sară să fie vreme rea.

— Aşa trebuie să fie, negreşit. D-neta eşti astronom şi le ştii aceste, răspunse doftorul plecându-şi capul la rândul său.

Ei se culcară deci afară. Vremea era bună de cu sară; stelele sclipeau nenumărate pe ceri, dar într-un târziu pe la cântatul cucoşului se stârni deodată un vânt din crivăţ, căptuşit cu lapoviţă, încât învăţaţii călători se treziră din somn degeraţi ca vai de ei. În zadar se învăleau ei cu mantalele prin care ploaia străbătea drept dragul; în zadar se adăposteau sub streaşină, în dosul casei, după poiată, vântul îi învăluia din toate părţile şi-i ardea la inimă.

— Să batem la uşă să ne deschidă, căci o să perim afară, zise astronomul.

— Dar cine dracul ne va deschide, răspunse doftorul, nu ştii că ei sunt morţi înlăuntru?

— Ai dreptate, nu mă gândisem la aceasta. Dar iată că un zgomot neaşteptat se aude înlăuntrul casei; uşa scârţâie în ţâţâni, se descihde, şi Niţă, în cămeşă, cu capul gol şi desculţ, se înfăţişează străinilor care se uitau la dânsul spărieţi ca la ducă-se pe pustii.

— Intraţi în casă, zise el, nu v-am spus c-o să vremuiască? de ce nu m-aţi ascultat.

"Se vede că boala încă n-a făcut «criză»", gândi în sine doftorul.

Ei intrară înlăuntru, se încălziră, adormiră şi a doua zi, deşteptându-se, văzură cu mirare pe toţi bine sănătoşi; femeia pregătea mâncarea la foc, copiii zburdau veseli prin casă, iar Niţă şedea liniştit pe laiţă cu luleaua între dinţi.

— Bună dimineaţa! zise el. Aşa-i că tot e mai bine în casă decât afară?

— Aşa este, răspunse doftorul, dar ia spune-mi te rog, totdeauna ospătezi d-ta mâncări de-acele ce am văzut ieri pe masă?

— Totdeauna, căci nu avem de altele.

— Şi n-ai fost bolnav niciodată?

— Ba da; o dată, mi-aduc aminte că mi-am răsucit un picior venind cu carul din pădure; însă moş Trohin mi l-a tras la roată şi mi l-a îndreptat. Altă dată m-a durut o măsea pe care mi-a scos-o fierarul din sat cu cleştele. Apoi mai am câteodată vătămătură, ştii care o are tot omul, dar aceea nu-i boală la noi.

— Doftorii de la spiţărie n-ai luat niciodată?

— Spiţărie!... Să mă ferească Dumnezeu! Doar nu mi s-au urât zilele. Spiţeria mea e cuptorul. Când m-apucă vătămătura, beau un pahar de rachiu şi mă culc pe cuptor, şi, după ce mă încălzesc bine pe o parte, apoi mă întorc de mă încălzesc pe cealaltă parte, şi a doua zi dimineaţă mă scol teafăr ca dintăi.

— Ciudat! zise doftorul cu un aer gânditor.

Apoi astronomul, apropiindu-se de Niţă, îl întrebă la rândul lui:

— Ia spune-mi, mă rog, de unde ai ştiut că o să se strice vremea astă-noapte?

— Iaca vorbă!... Orişicine hrăneşte un porc în poiată, trebuie s-o ştie aceasta.

— Ce fel?

— Apoi da!... La noi e cunoscut că mascurul când vine de la câmp cu un pai în gură, vremea o să se schimbe în furtună. Aceasta o ştim din buni şi străbuni şi niciodată nu ne-am înşelat.

— Ciudat!... adaose astronomul.

Apoi, după ce cugetă câtva timp, se întoarse cătră tovarăşul său şi-i zise:

— Frate! ştii ce?... Să nu mergem mai departe să ne pierdem vremea. Într-o ţară unde cuptorul ţine loc de spiţărie, şi mascurii ştiu mai mult decât astronomii, n-avem ce căuta.

— Ai dreptate, răspunse celalalt.

Astfel învăţaţii călători care veniseră aşa de departe, spre a se îmbogăţi în Moldova, se întoarseră de la hotar.

Convorbiri literare, anul VIII, nr. 11, 1 februarie 1875

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA