Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Catrinţaş

Sunt acum 20 de ani, eram la Slănic şi, drept să spun, cu toată frumuseţea munţilor păduratici ce mă încunjurau din toate părţile ca într-o horă, cum zise poetul Vlahuţă, mă cam plictiseam. Lume puţină şi necunoscută, şi timpul cam nestatornic.

Într-una din zile, în urma unui dejun sănătos, căci la munte ai totdeauna o foame de lup, stam aşa alene pe-o bancă, şi după ce mă săturasem de privit vârful nalt al Cerbului, unde odinioară se hârjoneau într-adevăr ciutele şi cerbii, şi de ascultat glasul străbătător în urechi al mahalagioaicelor adunate aice de prin toate fundurile regatului, eram cât pe ce să adorm ca un om care are un dejun de mistuit şi timp de pierdut. Când iată că trece pe dinaintea mea un turc getbeget, în şalvari largi, c-un fes roş pe cap şi o cutie de văcsuit cizmele subsuoară.

O idee!... Dacă aş chema pe fostul nostru suzeran să-mi văcsuiască cizmele, adecă ce-ar fi? Va fi o distracţie pentru mine şi un semn al timpurilor totodată.

— Bre aga! Ia vin încoace, îi zisei eu, făcându-i semn, nu cu mâna, ci cu piciorul. Mărturisesc că acest gest n-a fost lipsit de un pic de răutate intenţionată vroind oarecum să mă răzbun de timpurile pe când le văscuiam noi cizmele turcilor. Ei!... aşa se întoarce câteodată roata lumei.

Turcul, după ce îmi făcu o temenea cu tot ifosul lui de ex-suzeran, se aşeză dinaintea mea, îşi scoase periile, şipurile cu vacs şi începu să mă facă frumos la picioare.

Dar fiindcă orice faptă omenească, cât de neînsemnată, găseşte imitatori numaidecât, m-am pomenit lângă mine cu un oaspete binecunoscut al Slănicului, Nicolai Codreanu, un tip sui generis, care întinse şi el picioarele spre turc aşteptându-şi rândul.

Codreanu, dintre toţi vizitatorii era cel mai credincios şi mai habotnic slănicean. De vro 20 de veri de-a rândul n-a lipsit o dată să vie săşi ieie în fiecare dimineaţă porţia de trei pahare de la izvorul no. 1. Ajunsese un fel de beţiv de no. 1.

Apoi era un om vesel, glumeţ, stup de anecdote, bun vânător, vorbea totdeauna tare, parcă avea a face numai cu surzi, şi când râdea în deal la Trei fagi, cascadele glasului lui se auzeau tocmai în vale la Stânca lui Negri. El era vecinicul iscoditor de petreceri. Nici un vânat, nici un chef, nici o serenadă cu lampioane la cascadă, nici un prânz în pădure cu lăutari, nici o excursie la Poiana Sărată sau aiurea nu se făcea fără imboldul lui Codreanu.

— Ei, Codrene, ce mai plănuieşti, îl întrebai eu, pe când el admira ghibăcia turcului în meşteşugul văcsuitului.

— Am înjghebat pe mâni, dac-a fi vreme bună, un vânat la urşi.

— Numaidecât la urşi. Mai jos nu vrai s-o laşi?

— Da ce, socoţi că eu asud dinaintea ursului. Eh!! he! de-aş avea atâtea moşii câţi urşi la răbuşul meu, mare bogătaş aş fi.

— Ia slăbeşte-mă, Codrene!...

— Ba nicidecum. Iaca, dacă vrai, vino şi tu. Am să te duc într-o potică unde Cătrinţaş, pristavul de pădurari de aici, a ucis doi urşi unul după altul, şi până a nu-şi încărca puşca din nou, i-a ieşit un al treilea urs, ş-atunci a aruncat puşca jos şi a luat-o la sănătoasa.

— Da bine, acolo mă îndemni tu, unde e izvor de urşi?

— Habar să n-ai. Eşti cu Codreanu, adaose el cu un aer protector.

— Şi cine mai merge?

— Apoi suntem şase, într-ales, toţi buni de picior şi meşteri la ochit, de cei care nu dau dos la faţă.

Este vorbă că omul cum şi-o face singur nici dracul nu i-o face. Tocmai aşa am păţit-o şi eu. Ca să nu mă arăt fricos, deşi cam cu sfială în inimă, m-am prins al 7-lea tovarăş şi mi-am dat apoi întâlnire cu ceilalţi pentru a doua zi în zori de ziuă dinaintea Otelului "Cerbul".

A doua zi, pe când aburii ieşeau valuri din pepturile noastre de răcoarea ce ne cam strângea în spate, noi câteşişapte călări, cu puştile pe umăr, urcam ca nişte voinici la munte şi în urma noastră venea o ceată de hăitaşi cu Catrinţaş, pristavul pădurarilor, în frunte.

Nu ştiu, zău, câţi urşi va fi împuşcat Codreanu, căci el le cam împodobea; dar Catrinţaş, om nalt cât un brad, care călca sănătos, vorbea răspicat şi cu temei şi avea nişte ochi pricepuţi de parcă-ţi gâceau gândul, ştiu bine că era dintre acei care se băgau în vizuina ursului cu lumânărică aprinsă în buza puştei.

Şi ne urcam, mă rog, la deal pe cărări neumblate, prin codri de brazi pe unde nu cred să fi răsunat vreodată lovitura toporului sau trăsnetul puştii, căci pe atunci nu se înmulţise ceata buhnacilor buni numai de speriat vrăbiile.

În sfârşit, am ajuns într-un fund de pădure unde trebuia să facem bătaia. În cea mai mare tăcere ne-am aşezat fiecare la locul însemnat de Catrinţaş, iar locul meu care venea într-o cumplită tiharaie¹, în gura unei văgăuni, era cu deosebire fioros.

— Dacă e urs în pădure, îmi zise pristavul², pe aice trebuie să iasă, că n-are pe unde cotigi.

"N-are pe unde cotigi, repetai eu în gând. Vra să zică, trebuie să mă ţin bine să nu-mi dau pielea ursului în loc să mi-o deie el mie." Şi cum stam aşa în aşteptarea pornirei haitaşilor, fără să vreu îmi veniră în minte cei trei urşi a lui Catrinţaş.

"Auzi, trei urşi!...

Unul înţeleg... doi, treacă-meargă... dar trei, fără şagă erau cam mulţi." Aveam, drept să spun, simţimântul soldatului care intră pentru prima oară în foc. Aceeaşi emoţiune, aceeaşi strângere de inimă, aceeaşi groază de necunoscut, cu deosebire că soldatul nu merge acolo de bun cheful, iar eu naivul m-am prins în horă numai de ambiţie să nu mă las mai jos decât ceilalţi. Ei, dar din păcate lucrul nu se mai putea întoarce. Vorba ceea: "Vrei, nu vrei, bea Grigori agheasmă!"

Mi-am examinat cu toată îngrijirea carabina ca nu care cumva să mă deie de sminteală tocmai la adică; de altfel, drăguţa mea de carabină cu două ţevi era destul de durdulie şi glonţii destul de maşcaţi ca să nu-i poată mistui dihania oricât de bun pântece ar fi avut.

Am stat aşa două ore întregi pe ceasornic pănă ce a pornit goana, căci la munte nu-i ca la câmp; locurile sunt tari şi cu anevoie pot străbate haitaşii prin râpile cele prăpăstioase unde şi-a înţarcat dracul copiii.

Deodată auzii zgomotul haitaşilor care ajunşi pe un colnic din faţa noastră înaintau spre linia puşcaşilor.
De-acuma, aţine-te, cucoane Neculai!

Parc-o furtună a prins să învăluie pădurea, parcă au început brazii să dănţuiască, parcă năvălea asupra noastră un potop să înece lumea, aşa clocoteau munţii de vrăjmaş. Se speriau toate vrăbiile, toate mierlele, toate ciocănitoarele, tremurau frunzele, tremurau ecourile, tremura şi inima mea.

Şi doar nu eram aşa stângaci cu carabina. Mai dădusem eu piept cu badea lupul şi cu jupân mistreţul; ei, dar trei urşi, oricum, nu-s sarmale uşor de înghiţit.

Se înţelege de la sine că nervii mei erau cumplit de încordaţi întocmai ca nişte strune de vioară gata să pocnească. Ochii în cap mi se mărise peste măsură de mult ce fixam toate tufele unde de câteva ori parcă văzui chiar mişcând blana ursului. Apoi, din vreme în vreme, când se clătina vreo creangă pe copac, un fior rece mi se strecura prin trup şi părul mi se ridica măciucă în vârful capului.

Dacă vrei să ştii, iubite cetitor, ce va să zică a aştepta să dai bună dimineaţă cu trei urşi, te-aş ruga să te înţelegi cu Catrinţaş ca să te ducă în locul unde eram eu. Îmi vei spune apoi la ureche ce ţi s-a întâmplat.

Cu toate aceste, matahalele de urşi nu-şi arătau vârful nasului.

Toate bătăile mele de inimă erau în deşert; haitaşii se apropiaseră de tot; nu mai aveam acum simţimântul singurătăţii în pustietatea codrului, încât începusem a crede că urşii lui Catrinţaş au fost o frumoasă poveste, şi mă mustram pe mine însumi de spaima ce-mi făcusem de toate nimicurile; când, deodată, auzii la spatele mele un foşnet care îmi slei sângele în vine, un foşnet înfiorător, prelung, care se urca în sus pe trunchiul bradului sub care mă aflam şi puse în mişcare toate crengile lui.

Acum nu mai era de glumă. Ursul se suise în copac, şi fiindcă în primejdia mare vine şi curajul mare, imediat am sărit câţiva paşi în lături de copac, ca să nu-mi cadă cumva dihania în spate, am pus puşca la ochi şi... O! Doamne! ce văzui! în loc de înfricoşatul urs, văzui o veveriţă mică şi sprintenă care sărea de pe creangă pe creangă, se uita galeşă la mine şi părea a se strica de râs de fiorii ce-mi dăduse. Iar eu nu tăgăduiesc că în acea clipă de straşnică emoţie am simţit o nespusă bucurie, văzând că ursul s-a prefăcut în veveriţă.

În acealşi moment sosiră şi haitaşii şi goana se isprăvi.

Mulţămit că am scăpat de cei trei urşi care în timp de vro trei oare au stat ca o ameninţare asupra capului meu, îmi reveni, ca după orice primejdie trecută, curajul la loc, ba încă îmi reveni mai mare ca şi când m-aş fi luptat cu fiarăle şi le-aş fi răpus. Apoi, pentru a nu da de bănuială tovarăşilor mei că mi-a fost frică, am luat eu prăjina înainte şi am început să mă leg de Codreanu tocmai pe tema fricei.

— Da bine, Codrene, nu ţi-ai pus o pelcică la fundul pantalonilor?

— Eu, pelcică!... Ha! Ha!... răspunse Codreanu trântind un hohot de râs de-au răsunat cele patru colţuri ale codrului. Am cinstea să-ţi spun, prietene, că am zărit roşind spinarea unui cogemite Martin bine blănit, dar când i-a mirosit a Codreanu a scaparat nemernicul, de n-am mai avut vreme să trag în el.

— Noroc c-a scaparat!... Că altfel era să fie vai de el, dacă nu vai de tine.

Codreanu nu se supăra de glume, dar nici el nu-şi cruţa prietenii; avea limbă ascuţită şi se pricepea să lovească pe om la cusur.

Toţi îşi istoriseau acum impresiunile, însă nici unul nu mărturisea drept ceea ce-a simţit în aşteptarea ursului. Mi-a trebuit şi mie 20 de ani, ca să mă hotărăsc a destăinui adevărul. Ne adunasem deci într-o poiană prea frumoasă prin mijlocul căreia şerpuia un pârău rece ca gheaţa şi limpede ca lacrima. Acolo la umbra a câtorva brazi seculari, pe un muşchi verde şi moale ca o saltea de puf, lângă pârăul cel răcoros în undele căruia ne-am aşezat butelcile ca să le răcim, ne-am pus şi noi jos roată împrejur după moda orientală a văcsuitorului nostru de cizme, iar după ce Catrinţaş ne-a desfăcut sacii cu merindele, apoi... halal să ne fie!... Era drept dragul să ne fi văzut cineva la lucru. Poftă de mâncare şi poftă de vorbă cât lumea. Parcă făcusem cine ştie ce izbândă. Cu cât deşartau sacii şi butelcile, cu atât poveştile vânătoreşti deveneau mai gogonate.

Ca să dau o idee despre ce este în stare să istorisească un vânător sătul cu o ploscă de Cotnar trasă la măsea, e destul să spun următoarea întâmplare a lui Codreanu care se jura pe oţelele puştei lui, tot ce-avea el mai scump pe lume, că era adevărată:

— Într-o zi, la o goană, povesti el, am împuşcat un hrăpariţ de lup, talpa pădurei, bătrân, colţos şi care desigur a calcat multe poieţi şi stânci, căci era gros în ceafă ca un vlădică. De la cel întâi foc a rămas mort ca toţi morţii, înţepenit cu dinţii rânjiţi de parcă-ţi era încă frică de el. Apoi, fiindcă în ziua aceea căzuse mult vânat, de nu mai încăpea în căruţa noastră, ne-am hotărât să jupuim toate vulpele, şi toţi lupii împuşcaţi, ca să le ducem numai pieile acasă. Unul dintre haitaşi s-a şi apucat să jupoaie lupul meu începând operaţia de la coadă în sus. Dar nu bine îl dispoiese pănă la jumătatea trupului, că deodată spurcăciunea de dihanie prinse să urle de clocotea pădurea, chemându-şi se vede finii şi cumătrii în ajutor, iar noi zăpăciţi, uimiţi, l-am privit cu gurile cascate cum ticălosul pe jumătate jupit a fugit în pădure şi fugit e şi în ziua de astăzi.

— Bine trebuie să-l fi primit finii şi cumătrii, răspunsei eu, când l-au văzut într-un costum aşa décolleté, întocmai ca unele din madamele noastre care sunt, vorba franţuzului: trop basses par en baut, et trop bautes par en bas³ . Dar să vă spun eu o altă ciudăţenie care ar fi de necrezut, dacă nu mi s-ar fi întâmplat chiar mie.

— Să vedem ciudăţenia, adause Codreanu, făcând un semn din ochi tovarăşilor săi.

Eu cetisem nu de mult cartea lui Odobescu Pseudo-Cynegeticos şi fără mustrare de cuget îmi însuşii următoarea anecdotă vânătorească, localizând-o după trebuinţă; alţii au făcut mai rău decât mine, au braconat prin codrii literaturei şi au tăcut chitic.

— Închipuiţi-vă, zisei eu, că la un Crăciun în pădurile de la Bordea, lângă Iaşi, am împuşcat o vulpe, cum nu s-a mai văzut, o vulpe cu un măturoi de coadă de cinci stânjeni.

Aici mă oprii şi-mi aruncai ochii roată împrejur.

Ei, ce vă uitaţi aşa la mine?... nu s-a văzut copii născuţi cu două capete, viţei cu şase picioare?... şi altele şi altele.

— Asta-i din cale-afară gogonată, bădiţă!... strigă Codreanu indignat. Ia mai lasă ceva la loc de tocmeală.

— Bine, n-o fi fost poate tocmai de cinci stânjeni, ca n-am măsurat-o, dar de doi stânjeni nici vorbă că a fost.

— Mă rog, mă rog, nu ne prosti.

Mai ai loc de lăsat ca precupeţul care cere şapte preţuri.

— Fie chiar de un stânjen, încă tot e o minune.

— Ascultă, dragă! Degeaba umbli să ne iei aşa peste picior, ca pe nişte mazete. Ştim şi noi ce-i o coadă de vulpe.

Atunci înşfăcând un pahar cu vin ce sta plin dinaintea mea, îl dădui duşcă pe gât şi cu un aer mânios răspunsei:

— Pentru Dumnezeu! Ce vreţi, domnilor?... Să vă spun numaidecât că vulpea a fost bearcă, asta n-o pot face în ruptul capului, macar de m-aţi duce la spânzurătoare.

Un straşnic hohot de râs peste care domnea, se înţelege, râsul lui Codreanu întâmpină vorbele mele. Dânşii habar n-aveau că eu îi trăgeam pe sfoară cu povestea lui Odobescu.

Dar culmea nu-i aici.

Catrinţaş, care şedea în picioare şi ne asculta cu mâna la gură, avea în faţa lui un aer de reculegere, de nedormire, parcă să creadă, parcă să nu creadă cele ce auzea.

Eu care mă rădicasem prin ultimul pahar dat pe gât la un diapazon de veselie mai presus de ceilalţi tovarăşi ai mei, mă sculai în picioare şi, adresându-mă lui Catrinţaş îi zisei:

— Măi Catrinţaş!... Ia spune şi tu ce întâmplări ai avut în viaţa ta de vânător?

— Ce să am, cinstiţi boieri? răspunse pristavul scărpinându-se în cap. Ce pot eu să vă spun, un biet ţaran de la munte, pe lângă cele spuse de dv. care aţi umblat şi aţi văzut atâta lume.

— Oricum nici tu nu eşti de ieri de-alaltăieri; ai călcat multe păduri şi trebuie să fi avut multe păţenii de când ţii puşca-n mână.

— Dacă-i aşa, apoi cu voia dv. voi spune şi eu una, da să nu vă supăraţi dacă-ţi găsi-o proastă, că dă... ceea ce ştiu aceea vă spun... aşa cum mă pricep şi eu, ţărăneşte.

— Spune, spune, Catrinţaş îi ziserăm noi cu toţii.

— Apoi odată, urmă el, pe când eram tânăr, m-am suit la munte să culeg zmeură. Era o zi frumoasă ca astăzi; linişte mare în pădure; numai ciocănitoarele se auzeau lovind cu pliscul în coaja bradului. Umplusem coşarca pe jumătate, când iată mă trezii la spate cu un afurisit de urs zburlit, rădicat în două labe, care venea spre mine mormăind şi scuipându-mă parcă vroia să mă mustre că de ce i-am călcat răzăşia. Caut să fug, dar în faţa mea se deschide o râpă adâncă peste care numai doar în zbor aş fi putut trece. Noroc că de-a curmezişul râpei sta un trunchi de brad culcat care ţinea loc de punte; îmi fac cruce şi apuc pe buturuga ceea pe care se vede Dumnezeu mi-a pus-o în cale, da n-ajung bine la jumătate, că dincolo pe celalalt mal îmi iesă năprasnic un alt pârdalnic de urs şi mai zburlit şi mai mânios. S-au adunat, talharii, la zmeură şi mi-au tăiet drumul din două părţi, iar eu eram cu mânile goale...

— Cu mânile goale!...

— Da... cu mânile goale; fără puşcă, fără cuţit, fără un ciomag macar, fără să pot fugi nici înainte nici înapoi, şi cu prapastia sub mine... Închipuiţi-vă în ce hal eram... Maica Domnului!... şi astăzi când îmi aduc aminte, îmi îngheaţă sângele în mine!...

— Şi ce-ai făcut Catrinţaş?

— Ce să fac boieri dv. ?... Ia, m-au mâncat urşii!!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şiretul de Catrinţaş a rostit aceste cuvinte cu un aer atât de blajin, cu o atât de prefăcută naivitate, încât toţi am ramas un moment buimăciţi.

— Ura!... Să trăiască Catrinţaş, strigă în sfârşit din răsputeri Codreanu. El a pus capac la toate. Voi iştilalţi nu mai plătiţi o ceapă digerată. Şi fiindcă a dat Dumnezeu de a înviat după ce l-au ospătat urşii, apoi să bem în sanatatea lui ca să nu mai moară a doua oară!

Povestea lui Catrinţaş a mers din gură în gură; a făcut ocolul Slănicului şi, pot zice, a ţărei întregi.

De atunci, ca mai ba, vânătorii noştri să istorisească că au văzut lupi pe jumătate jupiţi fugind prin pădure, şi alte de asemenea parascovenii bune de adormit copiii în ajunul Crăciunului.

Catrinţaş merită o recompensă naţională!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA