Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Ciubucul logofătului Manole Buhuş

În vremile cele bătrâneşti, vremi de belşug, pe când boierii şedeau la moşiile lor şi vara şi iarna, fără altă grijă decât grija câmpului şi a gospodăriei lor şi aveau hambarele, coşarele şi cămările totdeauna pline cu cele trebuitoare la o casă boierească, trăia la moşia sa Buhuşul logofătul Manole Buhuş, boier de neam mare, bogat şi cu dare de mână.

El purta antereu lung până la călcâi, brâu la mijlocul trupului şi fes roşu cu canaf albastru pe cap. Când ieşea la câmp sau mergea săşi viziteze vecinii, îmbrăca peste antereu o giubea blănită sau numai căptuşită, după cum era timpul şi peste fes punea o pălărie neagră cu margini late.

Tot luxul lui de bogătaş nu se învedera decât în scumpetea blănurilor, a mătăsurilor din care îşi croia antereiele şi a şalurilor turceşti din care îşi făcea brâiele.

Întinsele lui holde şi imaşuri erau acoperite cu pâne de tot soiul, cu turme de vite şi herghelii de cai din care îşi umplea grajdul; pivniţele-i gemeau de poloboace cu vinuri vechi de Odobeşti şi Cotnari şi în ogradă furnica un sălaş întreg de ţigani din care îşi alegea slugile. Mai avea apoi sub stăpânirea lui un taraf de lăutari care îi cântau de inimă albastră în zilele când avea musafiri la masă, ceea ce i se întâmpla foarte des, pentru că în casa lui, casă mare, încăpătoare, se trăia ca în sânul lui Avram, în mijlocul unui belşug unde totul era de-a gata, totul venea la timp şi unde nu întâlneai decât voie bună şi inimi deschise. Căci conul Manole Buhuş era în toată puterea cuvântului un om cumsecade, om al lui Dumnezeu, darnic, glumeţ, bun la inimă, şi pe al cărui cuvânt puteai zidi o cetate; însă avea cusurul că era din firea lui grabnic la ocară şi la pedepse ca toţi acei deprinşi de mici a porunci şi a fi ascultaţi.

Dacă se întâmpla că, scos din răbdare de neascultarea sau obrăznicia vreunui ţigan, poruncea să i se dea câteva bice la scară după obiceiul de atunci, tot el îl chema apoi la dânsul îl mustra cu cuvinte părinteşti şi de multe ori cel bătut, dacă îşi recunoştea greşala, nu se întorcea de la el cu mâna goală.

Conul Manole era însurat cu o femeie de asemenea a lui Dumnezeu, deşteaptă, bună gospodină şi spornică la treabă. Unde n-o căutai o găseai scuturând, grijind, făcând rânduială şi înveselind casa cu ochii ei cei mari, negri, care avusese în tinereţe mult vino-ncoace, după cum spunea conul Manole la chefuri. Un bujor de băiat, singurul copil ce-i dăruise Dumnezeu după o căsătorie de şasesprezece ani, fu aşezat într-o şcoală la Paris şi lipsa lui era, pot zice, singurul nour ce întuneca cerul conului Manole în traiul lui de la moşie.

De altfel, ar fi dus ca totdeauna viaţă patriarhală, tihnită, fără săşi numere zilele, dar gândul îi rătăcea mereu departe, hăt departe, colo peste hotare la iubitul lui moştenitor pe care nu-l văzuse de doi ani, şi somnul începea să-i fie neliniştit. Într-o noapte chiar a avut un vis urât care l-a făcut să sară ars din pat şi l-a hotărât să plece numaidecât şi cât mai degrabă la Paris.

Călătoria până la Paris nu era pe vremea aceea o jucărie.

Trebuia cel puţin o lună să ajungi până acolo, căci în străinătate nu erau drumuri-de-fier decât de la Cracovia înainte, iar la noi nu erau nici măcar şosele. Trebuia vorba ceea, să-ţi faci testamentul la plecare. Dar inima de tată nu cunoaşte piedici când dorul o atrage. Deşi ştia un pic de franţuzească cât să nu moară de foame între franţuzi, îşi angajă totuşi un tălmaci franţuz ca tovarăş care să-l călăuzească în lunga călătorie.

A pus vreo zece zile logofeteasa ca să-i pregătească cele trebuitoare pentru drum. Când însă crezu el că toate erau acum prevăzute şi puse la geamandan, încât nu avea decât să ordone înhămarea poştalioanelor şi să plece, deodată femeia lui îi observă:

— Da bine, Manole dragă, ai să mergi în străinătate cu îmbrăcămintea asta?

— Da cu care?

— Apoi nu te gândeşti că are să se uite lumea la tine ca la urs? Pe acolo nu se poartă antereie şi giubele.

— Care vra să zică ar trebui să mă îmbrac nemţeşte...

— Negreşit, asta e şi părerea d-lui Ernest care are să te întovărăşească.

— Hum!... Să mă schimosesc acum la bătrâneţe; asta nu-mi prea vine la socoteală. Dar la urma urmei poate că ai dreptate. El ţinea seamă de părerile totdeauna bine cumpănite ale femeii lui.

Astfel dânsul comandă să i se facă trei rânduri de haine evropeneşti mai subţiri şi mai groase pentru toate timpurile, şi când croitorul i le aduse, se îmbrăcă în noul său costum de voiaj şi se puse în faţa unei oglinzi.

— Halal îmbrăcăminte, zise el pufăind de râs, parcă-s un neamţ calic de cei care scot măsele la iarmaroc. Băiatul n-are să mă mai cunoască când m-o vedea la Paris. Toate-s bune şi frumoase, adause el, dar dacă am primit să mă fac de râs în haine aşa caraghioase, nu voi primi niciodată să mă desfac de ciubuc şi de cafeaua mea turcească cu caimac.

În adevăr, pe lângă merindele cu care femeia lui îi ticsise boccelele, îi puse şi un felegian anume pentru cafea cum şi trei ocale de tutun turcesc, iar ciubucul cel de iasomie cu imamea de chihlimbar îl luă boierul în mână ca să-i slujească şi de baston.

— Când n-oi pufăi dintr-însul, m-oi apăra cu el de câini, zicea conul Manole glumind.

Vai! Ciubucul era să-i slujească cu totul pentru altă întrebuinţare.

Apoi când sosi ziua cea mare hotărâtă pentru plecare şi trăsura cu opt poştalioni suri trase la scară, conul Manole îşi sărută soţia, îşi luă ziua bună de la slugi şi se sui în trăsură având la stânga pe franţuzul Ernest iar în capră pe vătavul de curte şi pe Ciordilă ţiganul. Acest din urmă avea să întovărăşească şi să slujească pe stăpânul său în tot timpul călătoriei.

Surugiii plesniră din harapnice; cei opt poştalioni suri, bine hrăniţi şi iuţi de picior, înhămaţi în şir porniră prin poarta curţei în trap mare, şi după o jumătate de oră de mers spornic, conul Manole Buhuş pierdu din vedere satul şi casa boierească de pe moşia Buhuşul unde nu avea să se întoarcă decât peste vreo şase luni. Câte nu se pot întâmpla într-atâta amar de vreme!

Deşi atras puternic de dorul copilului, totuşi conul Manole se simţea îngrijit de un drum aşa de lung în ţări străine nemaiumblate de el, locuite de alte neamuri, cu alte legi şi obiceiuri, vorbind alte limbi şi închinându-se la alţi sfinţi. Pe faţa lui se vedea întipărită teama necunoscutului; faţa însă mohorâtă a ţiganului strălucea de veselie. Avea, mă rog, să vadă atâtea târguri şi atâtea minunăţii nemaipomenite. De bucuros ce era ţiagnul, nu avea astâmpăr pe capră, parcă-i pusese cineva urzici în pantaloni; încât a trebuit boierul de vreo două-trei ori să-i zică să se liniştească.

La frontieră conul Manole Buhuş era cât pe ce să se puie în gură cu un gulerat de vameş austriac, care îi cerea o sumă necrezut de mare pentru acele trei ocale de tutun ce luase cu sine. A intervenit însă franţuzul care l-a domolit şi l-a făcut să plătească. Ce vreţi, conul Manole nu era deprins a se supune la legi şi regulamente, a plăti dări şi accize, căci în Moldova noastră binecuvântată pe atunci boierii erau scutiţi de orice soi de dări şi havalele. El n-a călcat niciodată pragul vreunei dregătorii publice; iar în casa lui, ferească Dumnezeu, nu s-ar fi înfăţişat vreun obraz al cârmuirei decât doar cu spinarea încovoiată pentru a săruta mâna soţiei lui şi a-l felicita de ziua onomastică sau de alte sărbători mari. Un chinovnic, un vameş, un privighitor de ocol, un căpitan de panţiri nici nu îndrăznea să se puie jos dinaintea lui. Cum dar era să nu-i pară ciudat că guleratul de neamţ îl sileşte să plătească încă o dată preţul tutunului. Ei, Doamne, prin câte alte vămi avea să mai treacă tutunul până să ajungă la Paris şi de câte ori era să i se mai ia preţul! Dar fie, că făcea. Pentru tabietul boierului nu se drămăluiesc paralele.

Odată intraţi pe pământul austriac, surugiii au lăsat din porunca stăpânului caii la trap moale, mărunt, pe şoseaua cea mare a Bucovinei, căci drumul era lung până la Cracovia unde începea calea ferată spre Viena. În fiecare zi el făcea câte două popasuri, se îngrijea ca poştalionii să fie hrăniţi şi adăpaţi la vreme şi noaptea se odihnea la otelurile ce întâlnea în cale.

Câte zile a mers el aşa de-a lungul Bucovinei şi Galiţiei prin toate satele şi târgurile ce străbătea şoseaua, el singur nu mai ţinea minte; le pierduse numărul. Prin fiecare sat însă, şi mai cu seamă prin târguri, şiragul cel lung de poştalioni făcea mare zgomot. Toţi locuitorii: bărbaţi, femei, copii, căţei şi purcei îi ieşeau în cale miraţi, să vadă asemenea alai de înhămătură condusă de doi surugii năbădăioşi în haine de abà albă cu fireturi negre, şi care săltând pe şea pocneau din bice şi chiuiau cât le lua gura. Aşa năzdrăvănie nu se mai văzuse pe meleagurile acelea.

În Lemberg era boierul cât pe ce să aibă iarăşi oarecare daraveri cu poliţia care îi opri trăsura în loc şi ordonă surugiilor să nu mai chiuie şi să nu mai bată din harapnice, pentru că provocau neorânduieli pe stradă, speriind caii de la celelalte trăsuri.

— Ţara calică! zicea logofătul Buhuş, cuprins de un adânc dispreţ pentru nemţi. Auzi, mă rog, nu încap pantofarii de caii mei!...

A mers cât a mers logofătul din popas în poaps, din târg în târg, trei săptămâni pline până la Cracovia, de unde a dat drumul trăsurii cu ordin să se întoarcă acasă sub privigherea vătavului, iar el cu franţuzul şi ţiganul a plecat cu drumul-de-fier spre Paris.

Drumul-de-fier a fost cea întâia mare surprindere pentru dânsul. Nu-şi putea da el samă cum nişte hardughii de case pe roate, aninate una de alta, pot să alegre la nebunie pe şine fără cai.

— Drăcie nemţească, zicea el, fără a i se micşura dispreţul pentru aşa-numiţii pantofari, căci el nu admitea alt mijloc creştinesc de locomoţiune decât acel apucat de la părinţi. Eu nu-mi dau poştalionii mei pe toate maşinele lor care suflă ca nişte rable de cai ofticoşi.

Şi, cu toate aceste, după ce se aşeză în vagon, unde mergea comod, fără să-l bată vântul, soarele sau ploaia şi mergea tras de maşina cea ofticoasă mai repede de zece ori decât cu poştalionii cei iuţi de picior, după ce văzu că în aşa-zisa hardughie el poate să se mişte, să se lungească, ba chiar să şi aţipească câteodată, atunci începu să preţuiască drăcia nemţească, căci fără dânsa cine ştie când ar fi ajuns la Paris să-şi îmbrăţişeze copilul şi câte parale l-ar fi costat cei opt poştalioni ai lui.

Totuşi, neavând încredere în vrednicia maşinistului şi vroind a se odihni mai bine, el nu călătorea decât ziua.

E mai cuminte să stăm noaptea pe loc, băgă de seamă el; când nu vezi nimic dinaintea ochilor multe se pot întâmpla: ba, vorba ceea, se strică căruţa-n drum, ba s-aprinde o roată, ba îţi ies tâlharii înainte, ba dai peste o potaie de lupi. Şi dac-om ajunge adică cu şapte zile mai târziu, ce pagubă avem de acolo, că doar nu ne alungă turcii şi nici n-avem termen de judecată la Paris.

Boierul de altfel, judeca bine, când te gândeşti mai ales că el niciodată nu pusese piciorul peste hotar şi că făcea astă călătorie cu vreo optzeci de ani în urmă pe când nu erau căile ferate aşa bine organizate ca acuma.

La frontiera Bavariei a mai avut el o mică tevatură cu vameşul, care a fost mult mai aspru în canoane decât cel austriac. Bavarezul, după ce i-a luat iar vamă pe tutun, i-a deschis toate lăzile, i-a scuturat toate rufele, i-a desfăcut chiar sacul cu merinde unde, închipuiţi-vă lucru neaşteptat, a dat peste o legătură care răspândea un miros atât de acru şi neplăcut, încât a început neamţul să strănute.

— Pfui Teufel, strigă el, was ist das für ceine Scbweinerei?

Era o legătură cu ţâri pe care i-o puse cucoana între provizii. S-a strâns tot nemţăritul imprejur şi se uita la el ca la o dihanie sălbatică, neînţelegând cum poate un om să mănânce asemenea spurcăciuni care cârneau din loc nasurile nemţeşti.

Atunci vameşul indignat, îngreţoşat, aruncă hârtia cu ţâri jos pe podele fără să mai ceară voia boierului, iar acesta ţâfni de aşa obrăznicie, simţi sângele că i se suie la cap, şi prin o mişcare nervoasă, necugetată, ridică ciubucul în aer ca să-l pocnească. Noroc că Ernest, franţuzul, îi opri mâna până a nu cădea pe spinarea neamţului; de altfel, cine ştie ce belea şi-ar mai fi stârnit pe cap. Cu toate aceste dânsul a fost condamnat la cincisprezece fiorini amendă pentru gestul său ameninţător, cum şi la confiscarea ţârilor cu pricina.

Dar ia-i ţârii dacă ai de unde. Ciordilă ţiganul, profitând de confuzia produsă de stăpânul său, prin ridicarea ciubucului, şterpeli hârtia cu ţâri de jos fără să bage nimenea de seamă şi o ascunse bine în buzunar.

Mare a fost cheful boierului când, după plecarea trenului, ţiganul i-a arătat ţârii. A plătit el un ştraf de 15 fiorini, dar şi neamţul a fost păcălit. Însă temându-se să nu aibă acelaş bucluc la celelalte hotare, conul Manole a aruncat ţârii pe fereastră spre marea supărare a lui Ciordilă, care ar fi preferit să-i mănânce.

A mai mers aşa o bucată de drum logofătul Buhuş în colţul lui de vagon clasa I-a, picior peste picior, cu gândul la copil şi cu ciubucul la gură, având în faţa lui pe franţuz şi în colţul opus al vagonului pe Ciordilă, care şi el aţipea din vreme în vreme; şi ar fi mers aşa liniştit dacă la fiecare hotar nu l-ar fi tras nemţii de mânecă pentru vama tutunului care se scumpi-se acum amarnic.

Dar nu-i era lui atâta de bani, că avea de unde plăti, cât de felul puţin politicos cu care guleraţii de vameşi îi cereau plata fără să se sfiască de rangul de logofăt mare care călătorea, mă rog, cu tălmaci şi cu fecior.

— Ce calicie căptuşită cu obrăznicie, zicea logofătul. Unde se pomeneşte aşa ceva la noi!

La una din staţiile mai mari se urcă în vagonul lui un domn care trebui să fi fost un om însemnat, judecând după lumea care venise să-l salute la uşa vagonului şi după numărul geamandanelor ce avea cu el. Boierul nostru, care sorbea din ciubuc, îl privi de sus până în jos cu cel mai adânc dispreţ. Toţi nemţii în ochii lui erau nişte calici care mănâncă şoareci, scot dinţi la iarmaroace şi joacă pe fringhie.

— Cine dracul ni l-a adus şi pe ăsta aici să ne strâmtoreze, zise el cu glas morocănos adresându-se franţuzului.

— Nu vă supăraţi, boierule, răspunse străinul într-o românescă destul de răspicată; dacă vă duceţi mai departe apoi deseară o să scăpaţi de mine.

N-a fost proastă mirarea şi totodată bucuria boierului când l-a auzit vorbind limba lui, el care de la plecarea din ţară nu o mai auzise decât din gura franţuzului şi a ţiganului.

— Da bine, d-voastră sunteţi de la noi, dacă nu vă este cu supărare?

— Ba nu, sunt proprietar din Bucovina, baronul Andrei Tabără.

— Şi eu logofătul Manole Buhuş, proprietar din Moldova...

Amândoi se închinară şi se strânseră de mână; apoi boierul care avea ciubucul de curând aprins cu o bunătate de caimac ale cărui fire spânzurau peste marginile lulelei, îşi scoase basmaua de mătase din buzunar, şterse bine imameaua cea de chihlimbar şi oferi ciubucul baronului. Asta era cea mai mare cinste ce făcea el de obicei vreunui musafir pe care vroia să-l deosibească.

— E tutun turcesc, Bectemis de doi galbeni ocaua, adause el cu oarecare mândrie, dar acum mă ţine de trei ori mai scump cu vămile prin care am trecut.

— Apoi aşa e pe aicea, răspunse baronul fumând cu poftă din ciubuc, biruri cât păr pe cap: bir pe fereşti, pe ogeaguri, pe cai, pe câini şi pe câte nu-ţi mai trăsneşte prin minte. Îţi ia jumătate din venit.

— Auzi, mă rog, răspunse boierul moldovan mirat. De aceea, când le încape câte un creştin ca mine pe mână, caută să-i ia şi pielea de pe dânsul. Iaca am stat numai trei zile la Beci¹ şi am cheltuit atâta cât aş fi ţinut casa mea din Buhuş trei luni.

— Încaltea v-a plăcut Beciul!?

— Ce să-mi placă, baroane; încotro te întorci, case-nalte cu şapte rânduri, uliţi strâmte, înghesuială mare de lume şi n-auzi vorbind decât nemţeşte. M-am dus la palaturile împărăteşti crezând c-o fi ceva de ele. Când colo, ce să văd, nişte vechituri afumate. Proaste acareturi pentru un cogemete împărat!

Baronul zâmbi pe sub musteaţă, auzind vorbind astfel pe acest tip de moşier original, necărturar, şi care nu ieşise niciodată din vizuina lui. Avea un fel de farmec logofătul Manole în simplicitatea lui care plăcea baronului. Acesta, deşi om subţire şi purtat prin lume, se simţea atras de felul de a fi, aşa dintr-o bucată, al boierului moldovan, de faţa lui deschisă luminată de doi ochi căprii plini de o naivă bună-credinţă.

Au mers ei împreună până înspre seară, vorbind cu mult îndemn de una de alta ca şi când ar fi fost nişte vechi prieteni din copilărie; iar când la o staţie baronul s-a dat jos din vagon şi a întins mâna boierului pentru a-şi lua ziua bună de la el, acesta a simţit că parcă se desparte de un frate şi i-a spus:

— Sănătate şi voie bună, baroane! Să ştii că după întoarcerea mea acasă am să-ţi trimit la moşie, că să-ţi aduci aminte de mine, un hărmăsar din herghelia mea, de soiul celor care calcă poşta într-un ceas fără să asude.

— Mulţumesc frumos, boierule, răspunse bucovineanul.

Şi eu am să-ţi trimet o vacă roşie care dă şasesprezece oca de lapte pe zi.

— Foarte mulţămim. Să trăieşti!

A urmat o călduroasă strângere de mână şi apoi s-au despărţit cei doi prieteni de o zi, ca să nu se mai întâlnească.

— Seamănă a fi de treabă om baronul ista, zise boierul după ce rămase în vagon numai cu franţuzul şi ţiganul. Îmi place că nu s-a nemţit.

N-a rămas însă neocupat locul baronului, căci la aceeaşi staţie se sui o doamnă tânără, frumuşică, foarte elegantă şi cu un aer de cuminţenie, de nevinovăţie, de-ai fi zis că parcă atunci ieşise din pension.

"Uite, mă rog, gândi boierul; pe cât sânt nemţii de hursuzi şi de grobieni, pe atâta nemţoicuţa asta e nostimă. Trebuie să fie neam bun."

Dânsa se aşeză în faţa lui şi parcă ar fi voit să ia în stăpânire întreaga canapea după boccelele şi pledurile cele întinse.

— Ernest, zise boierul, copila asta, pre cât înţeleg, are să doarmă aici în vagon. Să-i dăm canapeaua să se odihnească.

Tu treci în alt vagon şi, când vom sosi în oraşul unde trebuie să petrecem noaptea, vei veni să ne trezeşti.

— Prea bine, răspunse franţuzul, şi ieşi din vagon.

Înserase de-a binele şi străina căuta acum să-şi aşeze culcuşul. Atunci conul Manole îi făcu semn că-i cedează toată canapeaua, iar ea, cu cel mai plăcut zâmbet, îi mulţumi în limba ei privindu-l cu nişte ochi albaştri plini de recunoştinţă.

Bucuros că a putut să facă un bine gingaşei călătoare, boierul, care era, de altfel, foarte îndatoritor pentru sexul frumos, se ghemui în colţul lui, şi legănat de mersul trenului, prinse să se gândească la fel de fel de lucruri: la copil, la curţile lui din Buhuş, la poştalionii lui cei suri; apoi se mai uita din când în când la vecina ai cărei ochi albaştri năzuiau parcă să străbată prin acoperişul vagonului spre seninul cerului; şi aşa, pribegind cu gândul de la una la alta, privind când ochii, când talia, când picioruşele ei cele mici care ar fi încăput în palma boierului, i se păru de la o vreme că frumoasa străină se învăluie întrun fel de ceaţă, se topeşte, se transformă într-o vedenie străvezie, aşa că, furat pe nesimţite în lumea visurilor, începu de-a binelea să horăiască.

Cât o fi dormit aşa nu se ştie, dar deodată a tresărit la auzul unui mare zgomot; uşa vagonului se deschise şi Ernest se înfăţişa ca să-i spuie că a sosit în oraşul unde trebuia să se oprească pentru timpul nopţii.

În acel moment conul Manole, deşteptat din somn, văzu un lucru nemaipomenit, un lucru care l-a făcut să holbeze nişte ochi aşa de mari încât ai fi crezut că au să iasă din orbite, văzu, Sfinte Pantelimoane, pe gingaşa, pe frumoasa străină, cea cu ochii rătăciţi în seninul cerului, în braţele lui Ciordilă ţiganul, sărutându-se împreună ca doi hulubaşi.

Închipuiţi-vă ce a trebuit să fulgere prin gândul logofătului.

În aceeaşi clipă el croi cu ciubucul pe ţigan, scuipă în obraz pe zâna cea cu ochi albaştri, se dete iute jos din tren dimpreună cu Ernest şi cu eroul Ciordilă, care nu ştia cum să se dezvinovăţească, iar zâna umilită, ruşinată, rămase singură în lumina îndoioasă a vagonului.

— Auzi, coţofana, să aibă obrăznicia să se pupe cu madama dinaintea mea, strigă furios conu Manole.

— Să trăieşti, măria-ta; nu sunt vinovat, răspunse ţiganul plin de frică; ea a venit la mine, nu eu la dânsa. Ş-atunci... dă... m-am lăsat să mă pupe, ca să nu fac vuiet să vă trezesc.

— Aferim muiere!... Şi eu care am crezut-o sfântă ca o mironosiţă şi m-am grăbit să-i fac loc să se odihnească. Bre! Bre!... În ce ţară suntem!...

În sfârşit, ce să mai lungesc vorba înşirând diferitele lui întâmplări de călătorie. Iată-l într-o bună zi intrat în gara de la Paris, unde îl aştepta cu nerăbdare fiul său pe care nu-l văzuse de doi ani. Tânărul îi sărută mâna cu ochii umezi de bucurie, iar dânsul îl sărută pe frunte, păstrându-şi sângele rece şi tonul măsurat ce a avut totdeauna faţă de copil. Era puţin demonstrativ boierul în exprimarea sentimentelor sale părinteşti, dar numai el ştia cum i se bătea inima.

O lună şi mai bine a stat boierul în Paris într-un apartament pregătit de fiul său, compus din trei odăi; una pentru el, alta pentru franţuz şi a treia mai mică pentru Ciordilă. În acest timp tânărul Buhuş l-a purtat mereu în toate părţile, ca să-i arate curiozităţile şi frumuseţile oraşului, dar bătrânul nu se prea entuziasma la vederea lor. Lenţelegea, nu le-nţelegea, el trecea repede pe dinaintea lor şi nimic nu-l scormolea la inimă. El nu avea ochi şi suflet decât pentru pădurile, dealurile şi câmpiile în care trăise în larg din copilărie. Aici se simţea străin, strâmtorat, lipsit de huzuriri şi micşurat în demnitate, şi gândul lui fără voie se întorcea mereu la plugurile cele în şase boi înşirate pe brazdă şi la lanurile cele întinse de grâu, care se legănau în bătaia vântului ca valurile de apă. Aici nu avea o gloată de slugi care să caute să-i ghicească gândul, nici odăile cele multe cu saltele moi pe divanuri, ca să-l îndemne parcă la odihnă, nici cerdacul cel lung de jur-împrejurul casei cu vedere largă asupra câmpului şi a pădurii, nici vestiţii lui poştalioni suri, pe care îi visa câteodată şi noaptea. Toate aceste îi lipseau şi, dacă nu ar fi fost copilul la mijloc care să-l mai reţie, el de mult ar fi părăsit Parisul întru atât îl încleştase de inimă dorul de acasă.

Ciordilă însă, din contră, era cu desăvârşire buimăcit de minunăţiile ce vedea pentru prima oară la fiecare pas şi stăpânul său nu-l mai putea strânge de pe uliţi. Îşi cerea voie pentru un ceas şi zăbovea două şi trei, umblând lela încotro îl duceau ochii şi căscând gura la toate vitrinele de prăvălii. Slujba, pentru care conul Manole îl luase de la aşa depărtare şi cu atâta cheltuială, o făcea numai pe dor şi pe plac. Răbdă boierul cât răbdă, o dată, de două ori, de zece ori, până când într-o zi, văzând că ţiganul nu se mai întoarse acasă, îşi ieşi din fire şi porni să-l caute. Poftim găseşte-l pe uliţele Parisului! E întocmai ca şi cum ai căuta un ac într-un car cu fân.

Dar dracul, care nu zideşte biserici, îl scoase pe ţigan deodată năprasnic înaintea boierului şi atunci poc! fără nici o vorbă, îl croi cu ciubucul peste spate. Când însă vroi să-i aştearnă o a doua lovitură, se văzu pe neaşteptate înhăţat de un comisar de poliţie şi dus dimpreună cu ţiganul la post.

Acolo zarvă mare. Conul Manole, prins în flagrant delict de bătaie ziua mare pe stradă, îşi dădea în franţuzeasca lui cum putea, îndreptările, zicând că ţiganul e robul lui şi că are tot dreptul să-l bată fiindcă nu a fost ascultător.

La auzul cuvântului rob, comisarul şi ceilalţi poliţişti ce mai erau de faţă au prins să râdă în hohot.

— Monsieur, il ny a plus desclaves ici, răspunse comisarul; du moment quil a mis les pieds sur le sol de la France, il est devenu citoyen libre et indépendant comme vous, et personne na le droit de le rosser.

— Boierul rămase mut, încremenit în faţa acestor cuvinte de necrezut. Cum era cu putinţă ca, fără învoirea lui, ţiganul să devie om liber ca şi dânsul? În ce ţară, Doamne sfinte, venise el? Iar ţiganul, cu cât vedea pe stăpânul său mai încurcat cu atâta se făcea mai obraznic, se freca mereu cu mâna pe spinare şi se văicăra parcă i-ar fi rupt şalele. Într-o clipă dânsul fu dezbrăcat şi căutat dacă are vreo leziune pe trup, ceea ce ar fi agravat situaţia boierului; însă din fericire, ciubucul nu-l lovise în plin, ci-l ştersese numai alunecându-i pe spate fără să lase vreo vânătaie, aşa că vaietele nesocotite şi strâmbăturile ţiganului, care dădeau feţei lui mohorâte un aer de tot caraghios, începură să indispuie pe comisari.

— Allons, allons, mon garçon, calmez-vous, îi zise acesta atingându-l uşor cu mâna peste umăr.

Ciordilă, care nu înţelese nimic din vorbele comisarului, luă gestul acestuia drept mângâiere pentru usturimea ce, dragă Doamne, suferise şi se socoti îndreptăţit să facă şi mai mare larmă. Apoi, boierul, după ce-şi înfăţişă paşaportul, fu supus unui întreg interogator la care asistă şi tălmaciul Ernest chemat în grabă, iscăli un proces-verbal pe toate feţele şi se văzu condamnat la treizeci lei amendă cu ameninţare că la caz de recidivă va fi pedepsit cu închisoare.

"Bună şi asta, gândi boierul întorcându-se acasă dimpreună cu Ernest şi Ciordilă. Bine că am scăpat cu atâta într-o ţară de haimana unde fruntea-i coadă şi coada frunte."

Din ziua aceea Ciordilă, care pricepuse din daravera urmată că stăpânul său nu are voie să-l bată, crescu parcă cu o palmă mai mult. Altă mutră avea el acuma faţă de dânsul, mult mai ţanţoşă şi mai îndârjită ca mai înainte. Se suise, vorba aceea, cioara în copac şi nu vroia să mai ştie de nimeni.

Slujba şi-o făcea de mântuială; deseori cizmele boierului rămâneau nevăscuite, ciubucul necurăţit; lipsea de acasă fără să mai ceară voie şi, dacă se întâmpla să auză boierul bătând în palme ca să-i şteargă o haină sau să-i facă o cafea turcească, el nu se înăfăţişa decât după ce se înroşeau bine palmele boierului, iar când se îndura să vie avea aerul a-i zice:

"Da mai slujeşte-te şi singur că n-o să-ţi cadă mâinile!"

Conul Manole le vedea, le simţea toate aceste, şi înghiţea mereu noduri fără să-i zică un cuvânt de mustrare. Îşi pusese strajă gurii şi îşi încătuşase firea, ca să nu mai cadă în ispita de a-l dezmierda cu ciubucul.

"Într-o ţară ca asta fără nici un Dumnezeu, te poţi aştepta la orice", gândea el.

A mai stat vreo trei săptămâni în Paris şi după ce şi-a potolit bine dorul de copil a plecat îndărăpt, iuţit acum de un alt dor, dorul de casă.

Călătoria lui la întoarcere n-a avut nici un interes ca să merite a fi descrisă. E destul să zic că a pus iarăşi câteva săptămâni, mergând parte cu drumul-de-fier, parte cu trăsuri năimite, până să ajungă la hotar. Iar când, în sfârşit, a călcat cu piciorul pe pământul ţării, când a dat cu ochii de slujbaşii de la vama moldovenească care l-au primit cu pălăriile în mâni şi de poştalionii cei suri ţinuţi de dârlogi de surugiii care veniseră dimpreună cu vătaful pentru a-l conduce la moşie, logofătul Manole Buhuş, simţindu-se la largul lui, s-a răsuflat adânc din piept şi a strigat surugiilor şi vătafului:

— Ia întindeţi-mi pe cioroiul ista jos, să-i dau o zacuscă de bună întoarcere.

Într-o clipă Ciordilă fu lungit la pământ şi boierul, scoţind luleaua de la ciubuc, îi aşternu cu însuşi mâna sa cincisprezece lovituri nu tocmai îndesate, căci era milos de felul lui, ci rari, tăcticoase şi bine numărate, întrerupte cu cuvintele ca de-alde acestea:

— Ei, baragladină, îţi aduci aminte de toate obrăzniciile ce mi-ai făcut?

Şi dă-i.

— Cioroiule, ţii minte de câte ori ai uitat să-mi faci cafeaua şi să-mi văscuieşti ciubotele?

Şi dă-i.

— Balaurule, ţii minte de câte ori mi-am înroşit palmele ca să te chem şi nu veneai, de câte ori ai lipsit de acasă fără învoire, de câte ori mi te-ai înfăţişat cu ţigara în gură şi îmi dădeai fumul în obraz?

Şi iarăşi dă-i, până se împliniră cele 15 ciubuce ce-şi pusese boierul în gând să i le hărăzească. Ţiganul însă n-a crâcnit un cuvânt în tot răstimpul cât ciubucul a căzut cadenţat jos pe moalele trupului, ca să-i alunge mintea sus la căpăţâna cea vârtoasă, şi aceasta poate pentru că nu-l prea durea, sau poate că se temea să nu înciudeze mai mult pe stăpân, ori că se simţea vinovat şi că merita pedeapsa.

Scurtă vorbă, după ce ţiganul, cam ameţit, se sculă de la pământ, se scutură de colb şi îşi îmbumbă pantalonii, boierul răcorit de năduhul ce înghiţise atâta amar de vreme, intră repede în odaia vameşului, luă un condei şi o bucată de hârtie, scrise cu o mână nervoasă câteva rânduri, îşi puse apoi dedesupt iscălitura şi pecetea ce purta la lanţul ceasornicului şi strigă pe vătaf.

— Na, du-te, zise el, şi dă hârtia asta în mâna ţiganului Ciordilă. E cartea lui de iertare din robie. Să se ducă unde l-or îndrepta ochii; la mine nu mai are ce căuta. Dă-i şi aceşti doi galbeni ca să aibă deocamdată de cheltuială până va găsi undeva să se hrănească.

Apoi el se sui în caretă cu franţuzul şi vătaful, iar până a nu porni poştalionii din loc, Ciordilă, care rămăsese jos, s-a apropiat sfios de trăsură şi a sărutat mâna boierului fără să rostească un cuvânt. Şi ce ar fi putut el să spuie în urma celor petrecute? Se zice însă că boierul ar fi simţit atunci două picături de lacrimi pe mâna lui, dar iute şi-a întors ochii în altă parte, căci nu-i plăcea să vadă oamenii plângând.

*

Au trecut şase luni după aceste întâmplări, când într-o zi boierul, îmbrăcat iarăşi în hainele lui cele vechi, şedea în balcon răsturnat într-un jilţ îndemânatec şi pufuia din ciubuc cu ochii rătăciţi în prelargul câmpiei. Iată că i se înfăţişă vătaful spunându-i că Ciordilă ţiganul a venit, slab, prăpădit, rufos şi se roagă de mila şi îndurarea lui să fie îngăduit a-i vorbi un cuvânt.

— Să vie, răspunse boierul după o pauză.

În adevăr, ţiganul se înfăţişă cu două cercuri vinete în jurul ochilor, cu două mari gropi în obraz, de nemâncare şi neodihnă, cu hainele zdrenţuite şi puindu-se în genunchi dinaintea lui, îi întinse cu mâna dreaptă o hârtie.

— Ce hârtie e asta? întrebă boierul cam răstit, crezând că e vreo jalbă pentru cerere de pomană.

— E cartea mea de iertare din robie, măria-ta, zise ţiganul. Am venit să ţi-o dau înapoi că n-am ce face cu dânsa. Oriunde m-am dus tot mai rău mi-a fost decât în curtea măriei-tale. Am venit să mă dau iar rob şi să-mi cer iertare pentru greşelile mele. Bate-mă, ucide-mă, dar nu mă alunga, că sunt şi eu suflet de om şi te-oi sluji cu credinţă până la moarte.

Boierul Manole simţi atuncea o mare strânsoare la inimă şi ceva aşa ca o umezeală în ochi. Dar pentru nimic în lume n-ar fi vroit să se arate înduioşat dinaintea ţiganului, de aceea îi zise:

— Hai scoală-te, ţigane, nu mai sta în genunchi dinaintea mea că doar nu-s icoana Sf. Niculai. Du-te şi-mi cheamă repede pe vătaf. Ai înţeles? Hai pleacă!

Se duse ţiganul pleoştit şi cu inima boţ, neştiind ce are să iasă din cuvântul stăpânesc; iar când vătaful se înfăţişă la poruncă, boierul îi zise:

— Să dai lui Ciordilă loc de casă în sat şi trei fălci pământ de hrană în ţarină. Asemenea să-i dai din pădure lemn cât i-a trebui pentru casă şi rogoz de pe iaz pentru acoperământ. Totodată să-l înscrii în izvodul clăcaşilor de pe moşie. Ai înţeles?

— Ascult.

Când află ţiganul de hotărârea boierului, de bucurie nu mai călca parcă pe pământ. I se luminase dinaintea ochilor. Iată-l acum un alt om, cu alte drepturi, cu alt ifos, aşezat în rândul gospodarilor clăcaşi de pe moşie, având el însuşi casă şi moşie. Trei fălci de loc pentru un suflet de om era mai mult decât îi trebuia. Ce ar fi putut nădăjdui şi dobândi mai mult.

Ce-i drept, ţiganul îşi făcea acum datoria de clăcaş cu tragere de inimă, încât vătaful nu avea nevoie să-l ieie de dinapoi ca să-l ducă la boieresc. Lucra de bunăvoie ce era dator proprietarului şi îşi lucra şi pământul lui cu îndârjire, aşa că încet, încet a prins să adune la casa lui azi un purcel, mâine o vacă cu viţel, poimâine o pereche de juncănaşi şi astfel a ajuns să simtă şi el la bătrâneţe huzurul de om pământean de sine stătător.

S-au strecurat douăzeci de ani mai bine de la înscrierea lui Ciordilă ţiganul între clăcaşii de pe moşia Buhuşul şi stăpânul său cel bun la inimă, dar iute la ridicat ciubucul, se scoborâse în mormânt, Dumnezeu să-l ierte, iar el se însurase, încărunţise şi avea acum doi danci care prinsese tiuleie şi se zburătăiau pe dinaintea prispei. Mai avea în ogradă un coşărnaş plin cu porumb, un ocol cu vitişoare şi un stog de fân cât casa lui de-nalt. Şi iată că într-o zi veni în sat un obraz al cârmuirii cu poruncă domnească să statornicească pe clăcaşi ca proprietari vrednici pe pământurile lor şi în acest scop începu să facă o amănunţită catagrafie a oamenilor şi a pământurilor.

Cu prilejul acesta, pomenitul obraz al cârmuirii dădu peste Ciordilă ţiganul, singurul mai smolit între locuitori şi-l întrebă cu mirare:

— Da tu ce eşti aici?

— Ca şi român, răspunse ţiganul umflându-se în pene.

Astfel Ciordilă, după ce s-a plimbat pe la Paris, a ajuns, mulţumită ciubucului logofătului Manole Buhuş, proprietar vecinic în moşia Buhuşul, şi întemeietorul unei spiţe întregi de Ciordileşti, care cu vremea şi-au pierdut culoarea ceaunului, de nu-i mai cunoşti acum dintre advăraţii români.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA