Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Două zile la Slănic

Într-o odăiţă mică şi cam umedă de pe strada Popa Tatu din Bucureşti locuia Nae Peruzescu. Ferestrele odăiei, întoarse spre miazănoapte, nu erau nici vara, nici iarna luminate de soare, şi faţada casei, de mult nereparată, avea un aer posomorât. Se vedea cât de colo că e cuib de sărăcie. Dar înlăuntru locuia un tânăr cu mare viitor. Nu împlinise încă treizeci de ani, şi Nae Peruzescu ajunsese arhivar la tribunalul de Ilfov. Născut la Târgoviştea, oraşul de descălecătoare, care a scos la maidan cea mai fină prăsilă de oameni mari, el fusese rând pe rând ţiitor de registre la primăria din Caracal, preţăluitor la vama din Burdujeni şi perceptor la bariera Şorogari din Iaşi, o întreagă carieră făcută în scurt timp. Carte nu prea învăţase în copilărie şi nu ştia, zău, dacă din cele patru clase primare îi mai rămăsese altăceva decât ştiinţa scrierii şi a cetirei şi oarecare elemente de aritmetică. Însă pentru oameni ca el cartea nu-i bună decât doar pentru a le strica originalitatea talentului, căci era într-adevăr talentat. Nae Peruzescu. Scria romanuri, poezii şi piese de teatru, şi nu o dată numele lui a figurat cu cinste în coloanele ziarelor Trâmbiţa literară din Gorj şi Zorile artelor din Dorohoi.

Mai era şi băiat frumos, scos din cutie, cum s-ar zice.

Avea o faţă albă ca laptele, cu doi bujori rumeni pe umerii obrazului, încât de departe părea a fi sulemenit; iar peste albul cel bătăios la ochi cădea, ca contrast de culoare un păr negru de abanos căruia ştia să-i dea îndoiturile cele mai artistice. Cu un aşa chip, cum era Peruzescu să nu fie înamorat de persoana lui; să nu umble totdeauna îmbrăcat după moda cea din urmă, adică cu pantaloni scurţi şi cu cizme ascuţite la vârf; să nu-şi curăţe unghiile cele trandafirii de trei ori în fiecare zi, mai ales că la degetele cele mici ale ambelor mâni îşi lăsase unghiiile să crească mari, cea din stânga în amintirea unei modiste din Caracal, şi cea din dreapta în amintirea unei duduci din Târgul-Cucului din Iaşi.

Petrecuse el iarna cum petrecuse cu puţini tăciuni în vatră şi cu pântecele cam lipit de coaste; dar cum sosi vesela lună mai, îşi puse amanet hainele de iarnă, spre a-şi împrospăta garderoba de vară. Astfel dichisit, peptănat întocmai ca un cap de ceară bun de expus la o vitrină de peruchier, el călca mândru pe trotuarele capitalei, având aerul a zice trecătorilor: "Ce nu vedeţi? eu sunt Nae Peruzescu!"; şi nu uita niciodată să-şi anine la butoniera surtucului un mic boboc de trandafir, care sămăna de departe a decoraţie.

Începuse acum căldurile lui Cuptior, pe când lumea bucureşteană, însetată de aer răcoros, se pregăteşte de dus, unii pe la moşii, alţii pe la băi. Nae Peruzescu se primbla prin odăiţa lui din strada Popa Tatu gândindu-se şi el cam ce ar avea de făcut pe timpul vacanţelor. Din când în când se oprea dinaintea oglinzii petrecându-şi degetele prin părul cel bogat şi vorbea omului din oglindă cam astfel:

"Peruzescule, eşti nostim! nu degeaba porţi nume de piatră scumpă... Poet şi romanţier!... cum şede omului mai bine... Ca mâni o s-ajungi ministru, parcă te văd; la Instrucţiune, nu-i aşa?... ca să-mi proteguieşti artele. Ş-atunci, he!... he... Ce roluri o să-mi joci!..."

În acel moment ochii lui căzură pe ziarul Graiul Trotuşului pe a cărui pagină de anunciuri, între caşcavalul de Penteleu şi stacoşii de Marea Neagră, citi următoarele rânduri scrise cu litere mari:

"Subsemnatul, cu toată stima aduc la cunoştinţa onorabilului public că am deschis o locantă de lux la băile Slănicului cu bucătărie franceză sau română, după gust. Vinaţuri străine şi indigene cu preţuri moderate. Serviciu prompt şi regulat. Table d'hôte în fiecare zi sau prânz à la carte, după voinţă. La abonamentele cu luna se fac reduceri."

"Ce idee! zise Peruzescu, lovindu-se cu mâna peste frunte. La Slănic!... La Slănic!... La băi în ţara mea! Acolo-i dă mers. Un viitor om mare trebuie să-şi cunoască ţara. Ş-apoi, he! he! Acolo o să le-nvârtim!..."

Zis şi făcut. Bagajul nu era greu de alcătuit. Cât era pe dânsul, un paltonaş subţire pe deasupra şi o pălărie de paie pusă cam crăieşte pe-o ureche; apoi două rânduri de albituri într-o lădiţă de Braşov, şi iată tot. Pentru buzunar, cam puţin: una sută cincizeci lei, scontaţi deasupra salariului la un zaraf de la Cuibu cu barză. Dar, în sfârşit, un cetăţean român în ţara lui nu piere. Astfel, plin de chef şi de speranţă în viitor, pleacă în aceeaşi sară de la gara Târgoviştea spre Moldova.

A doua zi la opt oare dimineaţa trenul intră în gara de la Târgu-Ocna, şi Nae Peruzescu se coborî somnoros din clasa a III-a, unde voiajase tot timpul tăcut şi ghemuit într-un colţ, cu pălăria pe ochi, cu gulerul paltonaşului ridicat, păstrând cel mai strict incognito.

Îi trebuia acum o trăsură pentru Slănic. Trăsurile însă erau scumpe şi Peruzescu sta pe gânduri. Dar numai de noroc să nu se plângă omul. Pe când se târguia el cu birjarii că doar le-a mai rupe din preţ, iată că un domn gros şi roş la faţă îi puse mâna pe umăr;

— Mă rog de iertare! zise domnul cel gros c-un glas care parcă-i ieşea din fundul pântecelui. Nu te mai osteni să cauţi birjă. Am eu loc la mine în trăsură. Numai dinainte, dacă nu te superi, fiindcă dinapoi şedem noi doi, nevasta şi cu mine.

— Prea bine, răspunse Peruzescu, mulţămit de-a intra în tovărăşie; însă cu o condiţie, să-mi plătesc şi eu partea mea. Aceste vorbe fură zise c-un fel de mândrie de om ce nu înţelege să i se facă concesii de bani.

— Da ce-are a face! Nu se-ncape plată, adause omul pântecos, doar te poftim în trăsura noastră, nu-i aşa Luxiţo?

— Se-nţelege, răspunse Luxiţa, o femeie mică, uscată, istovită, încât părea a fi o scândură cu ochi.

— Ei vezi?... hai, sui şi nu mai face vorbă!

— Da' nu se poate.

— Da' mă rog.

În sfârşit, Peruzescu, neavând încotro, abia se prinse de la al doilea cuvânt, se sui în trăsură pe scăunaşul de dinainte, iar lădiţa de Braşov, cea cu două rânduri de albituri, o aşeză în capră la picioarele viziteului.

— Sunteţi prea buni, zise Peruzescu politicos, însă n-aş fi consimţit niciodată să vă supăr dacă aş fi avut cu mine mai mult bagaj decât lădiţa a mică. Celelalte lăzi vin pă urmă.

— Înţeleg. O să staţi pe semne mai multă vreme la feredeie.

— O lună, poate.

— V-o rânduit doftorii?

— Ba nu, dă petrecere. E plictis mare în Bucureşti, şi-n străinătate fusei anii trecuţi. Mi s-a făcut silă de străini. Anul acesta nu voi să-mi deşert punga la nemţi sau la franţuji. Să vedem cum o mai fi şi cu ai noştri?

— Aveţi mare dreptate. Sunteţi negustor?

— Nu, răspunse Peruzescu, c-un surâs protector.

— Proprietar, poate? Vă ocupaţi cu lucrul câmpului?

— Ai-da-de!... Unde mă ocup eu cu secături dă alea. Proprietar, da, cât pofteşti, însă moşiile nici le văd cu ochii. Îmi primesc numai regulat arenzile, fie viscol, ploaie sau secetă, căci cazurile fortuite nu mă privesc. A-şi căuta cineva dă moşie este a se pune sub atârnarea administraţiunii, şi eu, domnul meu, sunt dintre acei ce preţuiesc libertatea mai mult decât chiar moşiile.

Trăsura înainta mereu în trapul cailor. Trecuse acum podul Trotuşului care se cam legăna sub picioarele cailor şi intrase în drumul strâmt şi stâncos de pe valea Slănicului. Omul însă cel pântecos, curios ca toţi provincialii şi puţin discret, ţinea să-şi descoase tovarăşul din toate prohaburile;

— Dacă sunteţi dipotat ar hi ghine să mai hărţuiţi cârmuirea în privinţa podului de pe Trotuş. Vedeţi cum se clatină; trecem pe el cu zilele în mâni.

— Da cine nu e deputat, nenişorule, în ziua dă azi?... Nu mai departe decât mai deunăzi, fiind un colegiu vacant la... dar puţin importă localitatea (Peruzescu nu voia să se încurce cu nume proprii), alegătorii în corpore s-a adresatără la mine să-mi încredinţeze mandatul dă reprezentant al naţiunii. Însuşi ministrul mi-a telegrafiat: Iubite amice, nu refuza! Aş!... Ia, slăbiţi-mă, domnilor! răspunsei ministrului şi alegătorilor. Afacerile mele multiple mă împiedică deocamdată să mă ocup cu interesele statului, şi... scurt... am declinat onoarea, recomandându-le pă un văr al meu. Eu, onorabile, dacă vrei să ştii, am alte lucruri mari în vedere; am îmbrăţişat cariera literilor, a artelor frumoase; şi aceasta nu ca meserie, nu dă trebuinţă, fiindcă, de! slavă Domnului!... veniturile îmi prisosesc, ci fiindcă simţ acilea-n mine vocaţiune. Marele Eliade, ăl din faţa universităţii, a fost înaintemergătorul şi noi ăştialalţi suntem urmaşii lui!

Toate aceste fură aşternute dintr-o singură răsuflare şi cu aşa accent de convingere, încât tovarăşii lui, nişte bieţi oameni de la ţară, naivi cum i-a lăsat Dumnezeu, îl ascultau ca pe Sfântul Ioan Gură-deaur şi, deşi nu prea înţelegeau cam ce fel de carieră e aceea a literelor, totuş îşi închipuiau că însemnat om trebuie să fie tânărul cu care au făcut cunoştinţă, de vreme ce e amic cu ministrul şi a despreţuit mandatul de deputat.

— Da poate nu staţi bine dinainte? îi zise Luxiţa sfioasă. Arghir! ia mai lasă şi pe boier să şadă la locul tău.

— Cum nu, boierule, poftiţi!... Da mai încape vorbă!

— Şedeţi, mă rog, la locul d-voastră, n-am venit acilea să vă supăr.

— Da nu-i supărare; dimpotrivă ne faceţi plăcere.

— Voi schimba la jumătate dă drum, dacă voiţi numaidecât, zise Peruzescu spre a nu le strica hatârul. Această tocmeală îi venea şi mai bine la socoteală, fiindcă la intrarea în Slănic avea să-l vadă lumea în trăsură la locul de cinste.

De la o vreme convorbirea între ei nu s-a mai putut susţine cu şir, căci drumul se făcuse rău şi bolovănos şi la fiecare moment cucoana Luxiţa, mică şi slabă cum era, risca să fie aruncată ca o minge afară din trăsură.

La Cerdac, unde este jumătate de cale, trăsura se opri pentru câteva minute, în care timp Peruzescu se îndeletnici cu cetirea iscăliturilor şi a cugetărilor scrise de trecători pe stâlpi şi tavanul cerdacului. Două versuri anonime îl înveseliră cu deosebire:

Te iubesc şi te ador
Ca pe-un pui de curcă chior!

"Brava poezie!..." gândi el. Atunci Peruzescu, a cărui nervi artistici zbârnăiau numaidecât la cea mai mică impresiune din afară, se încercă să compuie şi el o cugetare oarecare şi în acelaş timp să o subscrie, ca să rămâie la ştiinţa posterităţii cum că Nae Peruzescu a trecut odinioară pe acilea; însă tocmai când îşi frământa mai mult creierii să născocească ceva, următoarele versuri îi căzură sub ochi:

Cine subscrie
În orice loc
Trebuie să fie
Un dobitoc.

Aceste nenorocite versuri îi opriră geniul de coadă, tocmai când zborul îşi încerca, şi, nemaiputând alcătui nimic, renunţă la ideea de-a lăsa urme pe stâlpii cerdacului despre trecerea lui. Cu atât mai rău pentru posteritate!

De aci înainte Peruzescu stătu în locul lui Arghir lângă cucoana Luxiţa cu un ifos de adevărat stăpân al trăsurei, iar Arghir se aşeză pe scăunuşul cel strâmt din faţă, unde abia îi încăpea pântecele şi unde sălta sărmanul, de i se hurducau măruntaiele.

Nici valea cea minunată a râului Slănic, strânsă între două şiruri de munţi păduratici, nici stâncile cele fioroase care stăteau atârnate deasupra capetelor lor, nici sumedenia cea de copii care alergau desculţi înaintea trăsurii, cu buchete de viorele albastre ca şi ochii lor, urându-i de bună venire, nu mai făcea întipărire asupra bietului Arghir; voise omul să fie politicos în trăsura lui, şi-şi lua acum răsplata.

În sfârşit, iată-i ajunşi la Slănic! Sunase tocmai clopotul care vesteşte oara dejunului şi toţi oaspeţii îşi luaseră locurile lor în salonul de mâncare şi pe terasa ce încunjură din toate părţile restaurantul cel mare. O adunătură de vreo două sute şi mai bine de inşi; bărbaţi, femei, copii, oameni de toată mâna, de toate vârstele, din toate unghiurile ţării, în feliurite costume: de la postavul cel subţire occidental, pănă la şăiacul monăstâresc, de la mătasa de Lyon pănă la altiţa de la Rucăr, într-un cuvânt adunătura cea mai pestriţă, cea mai zgomotoasă şi mai pitorească care se poate vedea furnică în tot timpul sezonului de băi, câte de două ori pe zi, în acest restaurant de clasa întăia al Slănicului. Aici nimene nu-şi bate capul dacă supără sau nu pe vecinul său. Pe când unul mănâncă, cel de-alăturea fumează; unul scuipă pe podele, altul face să răsune sala de cea mai fantastică suflare de nas asemănată unui solo din trâmbiţă. Apoi feliurite convorbiri urmează în gura mare între oameni pe care şapte mese îi despart.

— Bine-ai venit, vere! Ce mai faci!

— Mulţumesc, foarte bine.

— Da cucoana şi copiii?

— Asemine.

— De mult ai început cura?

— De alaltăieri.

— Ciudat, mie numărul 3 nu-mi face lucrare.

— Mie, din contra, prea multă.

Iar pe când aceştia se cercetează de starea sănătăţii, într-un colţ se aude o sfadă cu chelnerul de la te miri ce, care uneori se sfârşeşte cu palme. Apoi printre mese şi printre picioarele oaspeţilor şi ale chelnerilor se joacă şi se hărăţesc feluriţi câni, de la cei mai mari pănă la cei mai mici: "Danois", "Terre-Neuve", prepelicari, levrete, a căror ţipete, amestecate cu glasul oamenilor, cu clefăitul fălcilor, cu sunetul farfuriilor şi al cuţitelor, alcătuiesc un vuiet surd şi discordant, bun de stricat nervii cei mai solizi.

Şi, cu toate aceste, are haz de văzut o asemine lume unde domneşte cea mai complectă lipsă de etichetă, unde se leagă prietenii între dorohoieni şi mehedinţeni, unde se încheagă logodne şi se urzesc despărţenii; roi de oameni iuţi, nesupuşi la legi şi reglemente, gata totdeauna de ceartă, dar buni de altfel, veseli şi cheltuitori. Aici doi oameni care nu se cunosc nu au trebuinţă de intervenirea unui al treilea ca să le înlesnescă formalitatea prezentării. Ei se apropie unul de altul cu mâna la pălărie.

— D-voastră, boierule, sunteţi din Mizil, pe cât am aflat?

— Da, domnule.

— Vă rog să mă onoraţi cu numele?...

— Dinică Smochinescu. Da d-voastră?

— Eu sunt din Mămorniţa... Gavril Ciomărtan.

Urmează o strângere de mână şi peste o oară amândoi sunt fraţi de cruce şi se bat peste burtă.

Ei, dar şi Slănicul are aşa-numita sa lume aristocrată, son ligb-life, unde întâlneşti figuri înţepate, nasuri în sus, colţuri de buze despreţuitoare, dar aceste sămandicoase persoane sau sunt osândite la cea mai desăvârşită singurătate, sau, dacă vor să moară de urât, sunt luate înainte de curentul cel mare egalitar, şi duse vrând-nevrând în diferite escursiuni, unde în auzul vioarelor a doi, trei lăutari cari le cântă de inimă albastră şi în faţa atotstăpânitorului soare numai încape să facă deosebire între oameni.

Iată deci că tocmai în dricul mesei, pe când vuietul era mai asurzitor, tânărul Nae Peruzescu îşi făcu intrarea în salon. I-a trebuit oarecare timp pentru a se scutura de colb, a-şi aşeza un guler curat la cămaşă şi a-şi da părului îndoitura artistică obicinuită. Un moment el se opri în uşă, aruncă lumii ce ospăta o ochire de sus, o ochire de om superior, sigur de întipărirea ce face, observă cam pe la mijlocul sălei un loc la o masă unde şedea un singur domn, şi cu paşi demni, aş pute zice măreţi, trecu prin un şir de alte mese, pănă ce ajunse la locul ce-şi alesese.

— Salutare! onorabile, zise Peruzescu domnului care ospăta.

Acesta îşi plecă puţin capul în semn de mulţămire, mornăind ceva neînţeles, dar care lăsa destul a se înţelege că nu era tocmai bucuros de tovărăşia noului-venit. Era un om ciudat acesta, un fel de mizantrop, singurul care se ţinea mai totdeauna răzleţ. Avea un cap, care nu era după calupul capetelor de duzină; un cap zborşit ca de arici, cu ochelari pe nas, prin geamurile cărora străluceau doi ochi vii, plini de ironie. În momentul când Peruzescu luă nepoftit loc la masa lui, el îşi dădu mai la o parte garafa cu Cotnar, nu de alta, dar ca să nu se facă greşeala de a se schimba gărăfile, precum se mai întâmplase. La o masă în dreapta lui Peruzescu şedea o întreagă familie din Brăila: bărbat, femeie, copii, guvernantă, guvernor, căţel şi purcel; iar la stânga, din întâmplare, erau tocmai tovarăşii lui de drum, Arghir şi Luxiţa. Aceştia, cum îl văzură, îl salutară respectuos.

— Ei, nenişorule, n-are haz, zise Peruzescu în glas mare, adresânduse omului cu ochelari. Unde s-a mai văzut aşa munţi dă spaimă, aşa stânci afurisite, care parcă-ţi cad în cap. M-apucă năduşelile când gândesc. Aia nu e civilizaţie. Îmi place mai bine marea. Ah! marea!... Ce nostimă e!

— Vă par munţii de spaimă? întrebă omul cu ochelari.

— Ba bine că nu!... măiculiţă... Dar ce e ăsta? arătă el înspre fereastră, prin geamurile căreia se vedea verzind vârful nalt al Pufului.

— Se vede că d-voastră nu cunoaşteţi Helveţia?

— Auzi, eu nu cunosc Helveţia? Da o cunosc, stimabile, din scoarţă-n scoarţă. Auzi, Helveţia?... Ce are de-a face?... Chelner, adă-mi mă rog carta dă bucate!

Un chip semitic, cu păr frizat, îmbrăcat în frac, se înfăţişă dinaintea lui Peruzescu.

— Poftiţi, domnule.

În acelaş timp la o a treia masă un transilvănean cu ceafa groasă şi roş la faţă de parcă te aşteptai să-i pocnească vinele de mult sânge, îşi compunea şi el dejunul.

— Ce mâncări aveţi? întrebă el pe chelner cu o voce lătăreaţă, împănată cu accent unguresc.

— Poftiţi carta!

— Nu ştiu eu de cartă; spune din gură!

— Avem soupe brunoise.

— Mâncă tu!

— Cotelettes de veau, panées.

— Mâncă tu!

— Croquettes de volaille.

— Mâncă tu!

— Varză cu slanina.

Ah! bun; ţipă-mi două porciuni!

Peruzescu, nevroind şi el să se lese mai jos, după ce ceti şi răsceti carta, începu să se certe cu chelnerul.

— Astea-s bucate, domnule? Poftim, n-are un creştin ce să mănânce. După ce ne vărsăm pungile acilea, apoi ne şi otrăviţi? O să telegrafiez astăzi să-mi vie bucătarul din Bucureşti şi o să vă denunţ prin ziare. Sunt dintre acei ce ştiu să ţie pana-n mână, neiculiţă. Auzitu-m-ai?

— Mă iertaţi, domnule! Bucatele nu sunt răle. La toată lumea am servit tot de aceste. În sfârşit, ce alegeţi?

— Ce să aleg? Parcă am ce alege? Adă-mi două, trei sardele dă putină şi o cafea neagră... turcească... înţelesu-m-ai? şi cu caimac.

— Prea bine! Ceva vin nu porunciţi?

— Nu, fiindcă am migrenă. Bună ţară, rea tocmeală, adause el, adresându-se omului cu ochelari. În ţara mea, cu bani în pungă şi să mori dă foame! Dar n-aibi grijă, o să le dau eu dă furcă speculatorilor ăstora, cari ne sug averile; doar nu mi-a tors mama pă limbă.

Ciudat! răspunse omul cu ochelari. Tocmai astăzi am mâncat mai bine decât altă dată.

— De gustibus non... non... zise Peruzescu voind să facă erudiţiune; nu nimerea însă sfârşitul proverbului.

— Non distupandibus... urmă necunoscutul, ai cărui ochi sticleau râzători în dosul ochelarilor.

— Tocmai, non distupandibus, precum zise latinul, repetă Peruzescu de bună-credinţă. Auzise şi el într-o sară la, Raşca, pe un oarecine spuind acest proverb, şi voia acum să-l utilizeze. Vorbeam adineaorea de Helveţia, adause el. Ei, nenişorule, nu-i aşa. Dacă o stâncă dă alea teribile îţi cade-n cap, cum rămâne? Dacă te răstorni într-o prăpastie dă alea apilpisite, ce faci? Apoi, foarte mulţumesc dă petrecere!

— Dac-ai cunoaşte Şviţera, n-ai vorbi aşa. Acolo-s munţii mult mai fioroşi.

— Na! alta nouă! Acum Şviţera! Pofitm! Apoi una-i Şviţera, alta-i Helveţia, şi alta-i România. Ce are de-a face, mă rog, popa, preuteasa şi cu fata popei?

— Salutare domnule, zise omul cu ochelari, înăduşind în pieptu-i un hoht de râs, ce era gata să zbucnească.

Apoi ridicându-se de la masă, îi întoarse spetele.

Rămas singur, Peruzescu, nemaiavând cui să taie la piroane, strigă:

— Chelner, socoteala!

Chelnerul îi prezentă nota care se urca la cifra colosală de 70 de bani, adecă 50 bani sardelele de putină şi 20 bani cafeaua. Atunci Peruzescu scoase din portofoliul său un bilet de bancă de o sută de lei şi, cu un aer de milionar, îl întinse chelnerului.

— Na, schimbă! Dracul să-i ieie dă bani! Dă când s-a născocit peticăria aia murdară, îmi pare că n-am nimic în pungă. Altăceva era mai nainte când băgam mâna-n buzunar şi scoteam un pumn dă napoleoni. Zic şi eu aveai pă ce-ţi pune ochiul.

Toate aceste fură rostite tare, ca să-l audă lumea.

Arghir, care-l asculta, se plecă la urechea femeii lui şi-i zise:

Auzi?... Auzi?... Luxiţo! aista-i pesemne de cei ce-şi aprinde ţigara cu bancnote!

— Săracan de mine!... nu vorbi aşa de tare. Cine ştie ce magnat a fi, şi ne-om găsi beleaua.

— Să hie sănătos, că mie nu-mi place nici de frică. Prea-i cu nasun sus. Nu-şi încape-n chele de fudulie.

Atunci un mare vuiet de scaune şi tropot de picioare se făcură în sală; lumea se sculă de la masă şi porni spre uşă. Peruzescu de asemene plecă de la locul lui, după ce băgă pe furiş în buzunar o bună bucată de pâne, iar în grămădeala de la uşă se opri cu o doamnă tânără, îmbrăcată în haine ţărăneşti, care avea un păr aşa de lung pe spate şi nişte ochi aşa de aprinşi, încât Peruzescu fără voie pocni cu limba în ceriul gurii zicând în sineşi:

"Auileo, măiculiţă! ce mă mai făcuşi?"

Nici una, nici două, se puse pe urmărit frumoasa ţărăncuţă, care, simţind se vede primejdia, iute ca o căprioară zbură spre otelul cel mare, sui scările şi se închise în odaie. Peruzescu ceti pe uşa odăiei: no. 45, stătu un moment pe gânduri, făcându-şi socoteala ce puţin lucru îl despărţea de fericire, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră şi el în odaia lui, spre a mai da un ochi la oglindă. N-apucă însă bine să-şi mai cureţe unghiile şi să-şi mai îndrepte părul, că numai ce auzi o bătaie la uşă. Inima-i sări din loc. Nu ştiu de ce, dar îşi închipui că trebuie să fie frumoasa doamnă de la 45.

— Intră! strigă el din răsputeri.

O doamnă intră într-adevăr, însă nu era nici frumoasă, nici îmbrăcată ţărăneşte, nici acea de la 45. Era o slujnică de la otel, ciupită de vărsat, cu ochii ca de oaie, încălţată cu nişte papuci de talpă care clămpăneau în picioarele ei şi cu o pestelcă murdară dinainte aninată peste o rochie de cit spălăcită.

— Ce pofteşti, puică? o întrebă Peruzescu, căzut din speranţele sale.

— Mă iertaţi, cuconaşule, dar am venit să vă întreb dacă o să staţi mai mult de trei zile în Slănic?

— Şi ce treabă ai?... Nu cumva matale o să-mi hotărăşti cât să stau acilea?

— Nu vă supăraţi, mă rog, dar dacă o să şedeţi mai mult de trei zile, trebuie să plătiţi taxa muzicei.

— Taxa muzicei! Eu!... Ce spui, frumuşico. Auzi, în ţara mea taxe, şi încă taxe nevotate dă camere! La alţii cu de-aldă alea, porumbiţo, nu la subscrisul!

— Eu nu sunt vinovată dacă mă trimite stăpânul. Toţi musafirii plătesc. Iaca chiar acuma am ieşit de la no. 45 unde mi-o plătit taxa (arată banii).

— Ce spui, sufleţele, no. 45!... strigă Peruzescu sărind în sus parcă l-ar fi lovit cu lanţeta în inimă. Cine şede acolo?

— Cucoana Viorica Angheleanu, o văduvă din Ploieşti.

— Văduvă! Lasă-mă că mor!... Auzi, Viorica, nume dă floare, Angheleanu, nume dă înger!... Ei, m-apucă istiricale!

— Da numele d-voastre, să nu bănuiţi?

— Numele meu?... Ce-ţi trebuie?

— Să-l scrim la condica unde scrim pe toţi. Am adus pentru asta o hârtie tipărită cu rubrici ca să faceţi însemnările.

— Şi cum, adică tu nu ştii cum mă cheamă?

— Da de unde, Doamne iartă-mă, să ştiu?

— Ce gâscuţă dă femeie mai eşti! cine nu cunoaşte numele meu?

— Dă cuconaşule, gâscuţă, cum m-o fi făcut Dumnezeu!

— Învăţat-ai a scrie şi a ceti?

— Oleacă.

— Citeşti gazete?

— Câteodată, când isprăvesc lucrul.

— Dacă citeşti gazete, mă prind că o să-mi ghiceşti numele. Scrie şi eu ţi-oi dicta.

Slujnica scoase din buzunar un mic condei de plumb şi hârtia cea cu rubrici.

— Scrie: Nae Per...

— Nae Per...

— Tot nu ştii?

— Să-mi tai capul că nu ştiu.

— Per... u... ze...

— Ah! Acuma ştiu; Peruze, adică piatră scumpă precum e matostatul, zamfirul, smarandul.

— Gâscă şi iar gâscă! Peruzescu, fă!... Nae Peruzescu! Ai înţeles! Numele ăsta doar a clocotit din Dorohoi şi pănă-n Gorj. E nume cunoscut... fă!... nume dă autor.

— Să trăiţi, cuconaşule, de acum oi şti. Da la rubrica asta ce să scriu?

— Care rubrică?

— Unde-i zis: pro... fes.. iune.

— Scire: om dă litere.

Slujnica se uită cruciş la el, crezu un moment c-a înnebunit, apoi zicându-şi în sine "Ce-mi pasă"! scrise cuvintele: om de literă şi plecă spre uşă, clămpănind din papuci.

— Mai stai niţeluş, frumuşico. Ia spune-mi ce fel dă femeie e dama aia. Viorica Angheleanu?

— Dă, domnule, cum să zic; e din oameni buni.

— Adică, ciocoaică, cum s-ar prinde. Aia nu-i destul. Are cevaşilea aci, adause el, bătându-se peste buzunar.

— Cum de nu!... Are moşie lângă Ploieşti şi nişte curţi mândre cu două rânduri. Am fost la moşie la d-neaiei.

— Moşie?... Curţi?... Ai-da-de, apoi lată-i dă tot!

Slujnica ieşi, iar el rămase cu ochii în oglindă.

— Peruzescu, să te văd! Trebuie să mi-o treci la catastih. Şi fiindcă-i bogată, de!... ai putea chiar să... Uite iac-aşa iese beţivului dracul cu ocaua înainte. Ursita, nu altăceva... Moşie!... Curţi! Auileo! m-apucă leşin!

În închipuirea-i caldă de poet, el se vedea de pe acum stăpân pe inima Vioricăi, stăpân pe moşia şi curţile ei; îi zicea chiar tu!... Viorică!.. Dragă Viorică!... Nevăstuica tatei! şi câte şi mai câte. Parcă sensoţise cu dânsa de o sută de ani. Şi cum mi le-nvârtea el acuma!... Ce cai, ce trăsuri, ce caifet! Unul doar era Nae Peruzescu cu consoarta sa iubită, Viorica Peruzescu.

O bură de ploaie care începu să bată-n geamuri îl deşteptă din visul de aur şi-l puse în îngrijire că va trece poate ziua fără să mai vadă pe viitoarea lui consoartă. Dar la munte ploile trec iute ca lacrimile unui copil şi soarele zâmbitor numaidecât se arată spre mângăierea celor ce-l crezuse pierdut.

Astfel, după o oară, toată lumea din Slănic, sub un ceri senin şi răcorit de arşiţă, plecă grupuri, grupuri spre "cascadă" pe şoseaua cea frumoasă care şerpuieşte de-a lungul râului. Nae Peruzescu plecă şi el cu mulţimea însă, lucru ciudat, el om aşa vestit, cu reputaţie literară, nu cunoştea pe nimene şi nici era cunoscut de cineva.

"Ce de-a mitocănime! gândi el cu despreţ. Nici un om politic, nici un om dă litere. Amà lume!..."

La izvorul no. 1, parte din oaspeţii Slănicului se opriră să bea apă. Se opri şi Peruzescu, ş-atunci, minunea lui Dumnezeu!... ce-i văzură ochii!... Bine-a zis vestitul Conachi, vizitatorul de odinioară al Slănicului:

Când norocu-şi schimbă pasul,
N-aduc ani ce-aduce ceasul.

Doamna Viorica Angheleanu sta pe marginea scărilor de la izvor şi aştepta să-i ieie cineva paharul spre a-i aduce apă. Ca fulgerul, Nae Peruzescu se răpezi prin mulţime se opri dinaintea frumoasei văduve, îşi scoase cu cel mai ademenitor zâmbet pălăria de paie, îi luă paharul din mână, apoi se coborî în fugă pe scări, dând chior peste oameni, umplu paharul ochi cu apă de cea răce şi spumoasă ca şampania, şi-l dădu în mânile doamnei Angheleanu c-un aer de biruinţă, ca şi când ar fi prins pe Dumnezeu de-un picior.

— Foarte mulţumesc, zise doamna Angheleanu, c-un glas care-l gâdili la inimă şi cu o căutătură pe care nici chiar un literat de la Zorile artelor din Dorohoi n-ar fi fost în stare s-o descrie. Apoi, întovărăşită de o societate întreagă de bărbaţi şi femei, frumoasa Viorica plecă mai departe spre cascadă.

O privire ş-un "foarte mulţumesc", atâta a fost partea lui Nae Peruzescui; dar ce putea el să pretindă mai mult pentru un început? Primul pas era făcut şi cel mai greu. De-acum n-avea decât să bată ferul cât e cald. Calculându-şi sorţii, Peruzescu n-avea nici o îndoială de izbândă. Era tânăr, frumos, inteligent, cu talent, cu reputaţie; toate aceste însuşiri netăgăduite el le număra pe degete şi, însumându-le la un loc (adunarea n-o uitase), scotea drept rezultat matematic sigur că Vioirica trebuie să fie a lui.

În această primblare însă, nu i-a fost cu putinţă să se mai apropie de dânsa. Era încunjurată de o ceată nestrăbătută de oameni care se uitau hoţiş la el. A trebuit deci să se mulţumească de-a merge liniştit în urma ei, a-i privi de departe cusuturile de argint ale şorţului şi altiţele cămeşei, a-i auzi uneori glasul răsunând în hohote de râs; dar şi atâta îl încântă. Apoi, deodată, Viorica şi tovarăşii ei se abătură din şosea, intrară în pădure, şi acolo sub un acoperiş de crengi de brad, într-un aer îmbălsămat de mirosul răşinei, la murmurul râului care la câţiva paşi mai departe se rostogolea pe prundiş, se aşezară cu toţii pe-o canapea de mesteacăn dinaintea unei mese înfiptă în pământ. Cum nu s-ar fi dus şi Peruzescu acolo, să admirte mai de aproape zâna care însufleţea acest colţişor poetic, mistuit în umbră; dar nefiind loc pentru dânsul, a trebuit vrând-nevrând să se ducă mai departe. A mers deci înainte şi tot înainte pănă ce-a ajuns la cascadă. Însă când s-a coborât în pavilionul ce înaintează chiar deasupra căderii râului şi a văzut sub picioarele sale vânturişul cel turbat care de când lumea se luptă cu stâncile, cuprins de entuziasm a strigat: "Ah! Viorico!... Cu tine în braţe m-aş arunca în ăst abis!"

În acel moment un glas îi vibră în urechi:

— Aud?... Ce-aţi spus?... întrebă Arghir care prinse numai cuvântul abis.

— Zisei că abisul e teribil dă înfricoşat.

— Ira!... Doamne fereşte!... Uite, cucoane, ce bazaconie, ce amarnic mai herbe apa pintre chetre. Zău, mi-e frică pe scândurile ieste. Ştii una, boierule, hai să mergem, că eu amuş ameţesc.

— Să mergem, răspunse Peruzescu cu nepăsare. Îi era tot una să steie sau să se ducă, deoarece Viorica nu era cu dânsul.

— Da' cum vă place Slănicul nostru, boierule?...

— Ce să-mi placă, domnişorule? Cum poate să placă unui om, când n-are măcar un biftec cum se cade, un pahar dă vin cum se cade, o odaie ş-un pat cum se cade? Dă!... Mila lui Dumnezeu! nu suntem deprinşi să trăim cu te miri ce şi oriunde. Ce să fac, dacă m-a răzgâietără părinţii!

— Apoi ca acasă nu poate găsi cineva.

— De ştiam aşa, rămâneam acasă în Bucureşti unde am toate după chef, sau mă ducema la mine la moşie să vânez, să călăresc, să păscuiesc. Ei, nenişorule, mă ţine ce mă ţine, că mâni aş pleca deacilea.

— Ha! Ha! va să zică, e un clenci la mijloc, care vă ţine? Am înţeles! Tinereţele, bată-le să le bată!... Aşa eram şi eu la vârsta d-voastre când am făcut cunoştinţă cu Luxiţa. Adică, drept vorbind, nu tocmai aşa; pe-atunci lumea nu se subţiese ca amu.

Astfel mergând împreună, Peruzescu tot înşira la taclale, iar Arghir asculta şi se minuna, zicându-şi: Bre, ce om straşnic! când, în sfârşit, ei ajunseră în dreptul băilor calde. Atunci Peruzescu salută pe tovarăşul său cu cuvintele:

— Sluga, onorabile! Mă duc să iau o baie, să mă mai curăţ niţel de praf. Măcar cu atâta să m-aleg.

— Să vă hie de ghine! răspunse pânticosul Arghir.

Peruzescu însă nu avu noroc să se cureţe, căci îngrijitorul de la băi îi spuse că nu e nici o cabină liberă şi că trebuie să se adreseze la administrator spre a se înscrie pentru o oară anumită.

— Auzi, nu-i cabină liberă, într-o ţară liberă! repeta Peruzescu contrariat. Aşadar, un creştin nu poate lua o baie caldă când îi place! Trebuie s-o ia când nu-i place!... Amà regule!... Amà băi!...

De la băile calde el trecu la băile răci unde erau cabine libere, dar i se ceru un bilet de la administraţiune care costa o jumătate de franc.

— Cum iar taxe, şi încă taxe nelegale pentru apa pe care a dăruit-o Dumnezeu tuturor cetăţenilor? strigă Nae Peruzescu, indignat la culme. Va să zică, acilea-n ţara mea, trebuie să stau mereu cu mâna-n pungă; apoi îşi fac dă cap, domnişorii ăştia. O să-i dau prin tărbăceală!

Mai mult de ciudă decât din cauza banilor, fiindcă de bani, slavă Domnului, îi gemea punga, Peruzescu părăsi şi băile răci şi se întoarse în odaia lui... Pe masă găsi o scrisoare cu adresa: "D-sale domnului Nae Peruzescu-Loco". Inima-i zvâcni în piept. Orişice i se întâmpla aşa neaşteptat i se părea că trebuie să fie în tainică legătură cu Viorica Angheleanu. Cu o mână tremurătoare deschise scrisoarea şi întradevăr că presimţirea nu-l înşălase. Scrisoarea suna astfel:

"Sunteţi rugat să binevoiţi a onora cu prezenţa d-voastre serata dănţuitoare ce se dă de cătră un comitet de tineri în onoarea damelor aflătoare în Slănic, astăzi 10 iulie, oarele 9 sara în salonul otelului mare, etajul de jos. Toaleta simplă."

Prin urmare, avea negreşit să întâlnească la acea serată pe doamna Angheleanu, să-i vorbească, să joace cu dânsa, să o strângă la piept, să-i spuie că o iubeşte, o noroace, noroace, când vii câteodată, apoi vii chior! El se uită împrejur, zări bumbul de la soneria electrică, sună cu o mână înfrigurată o dată, de două ori, de trei ori. Avea nevoie să vorbească, să comunice cu o fiinţă omenească; simţea în piept o sarcină grea pentru dânsul singur, trebuia să o împărţească cu cineva. Se înfăţişă slujnica cea în papuci pe talpă.

— Sufletul maichii! Cum te cheamă?

— Safta, cuconaşule.

— Saftă dragă! cine mi-a adus scrisoarea aia?

— Eu.

— Va să zică e bal deseară?

— Încă ce bal; cu supeu, două muzici: muzica de aici şi alta de la Focşcani.

— Auileo! Cu mâncărică, cu băuturică!... şi cât e plata dă intrare?

— Da unde se pomeneşte! Boierii s-o unit să deie bal în cinstea doamnelor. S-ar putea să fie plată?

— Va să zică, gratis! hm!... Vezi, mi-ar fi părut mai bine, adause el cu aerul lui de bogătaş, să contribuiesc şi eu la cheltuieli, împreună cu comitetul ăla dă tineri. Nu-mi place să petrec şi să mănânc pe conta altora.

— Aşa-i, dar d-voastră aţi venit abia azi-dimineaţă şi balul era de mult pregătit.

— Ei, fie cum zici. Lucrul acum nu se mai poate drege.

— Da, ia spune-mi, mititică, crezi tu c-o să vie la bal şi aia dă la 45?

— Nici vorbă, cea dintăi! S-o vezi cum joacă, parcă are aripi la călcăie!

— Ţine-mă, Safto, că mă prăpădesc!

Se auzi telegraful sunând.

— Iaca vin! Iaca vin! Ce hârbareţi mai sunt tinerii în ziua de astăzi! cugetă slujnica în sine şi ieşi răpede, clămpănind din papuci.

Pănă la vremea mesei Peruzescu umblă lela prin Slănic, băgânduse pintre lume, ochind în toate părţile, că doar va zări undeva pe logodnica inimii lui, însă ea era nevăzută. Iar la şase oare, când clopotul dădu semnalul prânzului, el cu aceiaşi paşi demni intră în salon, trecu pe toată lumea în revistă, şi, nedând cu ochii de Viorica, se hotărî să se puie la o masă care din întâmplare era neocupată de nimeni.

După o lungă tevatură cu chelnerul, dacă nu cumva bucatele sunt pregătite cu grăsime de porc, el totuş, neavând încredere în asigurările acestuia, aruncă carta la o parte şi porunci să-i deie o frigăruie făcută anume pentru dânsul la cărbuni şi apoi o fălie de caşcaval de Penteleu.

— Alea nu aveţi cum să le pregătiţi cu grăsime, adause el, uitânduse împrejur să vadă dacă lumea îl observă.

— Ce fel de vin poftiţi?

— Nu poftesc vin. Medicii m-a opritără. Sufăr dă dilătaţie.

Avea el nevoie să cheltuiască din pungă pentru mâncare, când peste câteva oare putea să se îndoape gratis cât îi pofteşte inima?... De aceea, când s-a sculat de la masă, n-a mai luat pâne în buzunar ca să nu-şi strice foamea.

La 9 oare precis, orchestrul din Slănic dădu semnalul de începerea balului, cântând valsul cel mai nou a lui Strauss. Părechi, părechi, venea lumea la bal, întâmpinată la uşă de tinerii din comitet, care, îmbrăcaţi în frace şi cu panglice albastre la butonieră, ofereau braţul doamnelor şi le conduceau la locuri. Când sosi Nae Peruzescu şuierând între dinţi acelaş vals după orchestru, un tânăr din comitet îi întinse mâna:

— Cu domnul Nae Peruzescu avem onoarea...

— Da, domnule, pentru a vă servi.

— Sunt încântat de cunoştinţă. Poftiţi, mă rog, şi totodată mă pun la dispoziţia d-voastre a vă prezenta la oricine veţi voi.

— Recunoscător!... răspunse el cu demnitate; însă vă rog să mă scuzaţi că n-am venit în toaletă de bal. A uitatără slugile să-mi puie fracul în valiză, o bunătate dă frac, nou, nouţ. Aşa-i când sunt multe slugi la un stăpân. Se-ntâmplă ca şi cu copilul când are multe moaşe.

— O! nu vă supăraţi! nu-i nimic. Atâta ne-ar mai trebui, etichete aici la munte.

Peruzescu intră în salonul frumos luminat şi decorat cu crengi de brad, se-nvârti cât se-nvârti printr-o lume deasă şi necunoscută, dar, fiindcă-i ghiorăiau maţele de foame şi Viorica încă nu se ivise, îşi îndreptă paşii spre bufet pentru a utiliza timpul. Acolo stăteau înşirate pe masă mulţime de mâncări răci şi feliurite butelci cu vinuri. Un curcan mare fript, aşezat întreg pe-o farfurie, îi aţâţa cu deosebire pofta.

— Ia dă-mi o bucată din ăsta! zise unui băiat de la bufet.

Îndată i se puse pe un talger mai multe fălii de piept de curcan pe care Peruzescu le înghiţi nemestecate.

— Auileo! d-apoi aşa se frig curcanii acilea!... Să veniţi la mine să v-arăt eu curcan fript pă castane, nenişorule, nu aşa. Umple casa dă miros.

— Ia dă-mi din şunca aia!

El puse mai întăi şunca pe vârful limbii, gustă puţin, câte puţin, făcând feliurite strâmbături:

— Degeaba! nu-i destul dă afumată, observă el c-un aer de fin cunoscător. Ei... de veneam eu cu două, trei zile mai nainte, ca să fiu în comitet, altfel se pregătea masa. Ia dă-mi un Cotnar!

Apoi după o bucată de limbă, alt Cotnar, după o bucată de salam, alt Cotnar, după un muşchi răce, alt Cotnar, după nişte prăjituri, alt Cotnar; când, zări deodată pe Viorica Angheleanu care intra în salon strălucitoare de frumuseţe, şi, încălzit cum era la o temperătură de 30 de grade Cotnar, se răpezi sfoară la dânsa.

— Rog, binevoiţi a-mi acorda un vals, doamna mea. Eu sunt servul d-voastră, Nae Peruzescu, ăl cu paharul de azi-dimineaţă.

Frazele nu curgeau tocmai literariceşti din gura lui, dar emoţiunea şi Cotnarul erau de vină. Doamna Angheleanu, deşi cam surprinsă de această invitare făcută în forme neobicinuite, primi, cu toate aceste, să joace, şi de-aci-nainte... aţineţi-vă, oameni buni!... Nici că s-a pomenit în Slănic un aşa vals. Nu era joc, ci un zbucium, o învârtitură nebună; şi cum oare n-ar fi jucat Nae Peruzescu păn la darea sufletului, când ţinea în braţe visul lui iubit, pe cea mai frumoasă femeie din Slănic, o moşie lângă Ploieşti şi o păreche de curţi cu două rânduri? Toţi se uitau la dânsul, se coteau şi se-ntrebau cine-i individul care joacă ca un desperat? Cine să fie?... "Ia un stropşit, un mofturean, un frige-linte, un palavragiu", ziceau unii şi alţii, judecându-l după înfăţişare. Dar aceşti cârtitori habar n-aveau că dănţuitorul pe care-l arătau cu degetul, împodobindu-l cu porecle de mai sus, le era lor cu mult superior; era un luceafăr literar a cărui nume fusese trâmbiţat de la munţi şi păn la mare. Aşa-i în lume, piticii bat totdeauna război cu urieşul.

După vro cincisprezece minute de danţ sălbatic, înfuriat, doamna Angheleanu, deşi dănţuitoare de prima forţă, căzu obosită pe un scaun, cerându-şi scuze că nu mai poate urma înainte; iar Peruzescu, ameţit, aburit, se aşeză lângă dânsa.

— Acuma, doamna mea, zise el gâfâind, nu mă căiesc că am venit la Slănic.

— Pentru ce adică era să vă căiţi? întrebă doamna Angheleanu.

— Dacă n-şa fi avut fericirea să danţez valsul ăst sublim cu persoana d-voastre, aş fi fost omul ăl mai maltratat dă soartă.

— Maltratat, pentru ce?

— Pentru că, de când venii acilea, nu întâmpinai decât neplăceri. Şi, de!... Orice s-ar zice, un om civilizat pentru banii care-i cheltuieşte, trebuie să aibă o contravaloare.

— Cu toate aceste, văd că v-aţi mângăiat cu puţin.

— Ah!... Doamna mea... Cer cuvântul!... Daţi-mi voie să vă delcar că valsul cu care m-aţi onorat acuşica...

Dar n-apucă a-şi isprăvi vorba, că Viorica Angheleanu zbură în braţele altui dănţuitor. De atunci toată sara nu s-a mai putut apropia de frumoasa văduvă; ori la ce joc o invită, se-ntâmplă să fie angajată, ori de câte ori voia să se puie lângă dânsa, se-ntâmpla să nu se găsească scaun alăturea. Ce ghinion al naibei! zicea Peruzescu plin de necaz. Numai la valsul cel din urmă, pe când se rotea ea în apropiere de dânsul, cu capul cam pe spate, de i se vedea grumazul albind ca zăpada, putu el să-i arunce din fugă cuvintele:

— Eşti regina balului!... Împărăteasa Slănicului!...

Ea auzi, zâmbi, apoi, mlădioasă ca o trestie, se lăsă dusă în vârtejul danţului ca-n farmecul unui vis.
A doua zi Nae Peruzescu, obosit de drum şi de deosebitele emoţiuni ce avusese în cursul zilei, se deşteptă târziu.

Când se coborî pe terasa cea mare dinaintea otelului, văzu vreo cinci, şase dintre tinerii cu care făcuse cunoştinţă la bal, încălecând pe cai spre a se duce peste munţi la Poiana Sărată, cea mai interesantă primblare din Slănic, împănată cu oarecare greutăţi şi mici pericule ce îmboldeau şi mai mult entuziasmul tinerilor călători.

— Ce păcat că n-am ştiut dă primblarea aia, zise Peruzescu unuia dintre cunoscuţii săi, mi-aş fi adus de la moşie un cal sau doi dă călărie.

— Se găsesc şi aici cai dă închiriat.

— Ai-da-de!... n-am încălecat de când trăiesc pe mârţoage dă alea. Mi-aş frânge gâtul la siguranţă.

— Mai curând îţi frângi gâtul pe cai de ceilalţi nedeprinşi la munte.

— Apoi, dumneata nu ştii ce rasă dă cai am eu. D-ăi care sar peste garduri, care rad pământul cu burta; dă-i care mănâncă jăratic, cum zice poporul suveran într-una din poveştile sale.

El ar fi mers şi mai departe cu exagerarea şi colorarea acestui moft al cailor spre mai bună convingere a ascultătorilor, dar fu întrerupt tocmai în punctul culminant de-o mulţime de lume care venise spre întâmpinarea călăreţilor.

— Să ne vedem sănătoşi!

— S-auzim de bine!

— Drum bun!

— Adio!

— Bună petrecere! le ziceau toţi din toate părţile, schimbând cu dânşii nenumărate strângeri de mână. Doamnele fluturau batistele în aer, dorindu-le curândă întoarcere, muzica intonă un marş răsunător care mai scutură puţin lenea telegarilor de munte, iar ei, înşiraţi unul câte unul ca cucoarele când pleacă spre miazăzi, se îndrumară voiniceşte spre Poiana Sărată.

Peruzescu, nedând cu ochii de Viorica şi neştiind cum să-şi mai ucidă timpul, se sui la Trei-Cruci unde întâlni iarăşi pe pântecosul Arghir aburit ca vai de el.

— Te-am văzut asară cum mi-o răsuceai, zise el, sclipind din ochi; n-ai gust rău, boierule! Te hiritsesc!

"Uf, ce mitocan nesuferit! gândi Peruzescu trecând răpede pe lângă Arghir. Pe cine cauţi şi pe cine găseşti!"

În vârf la Trei-Cruci se deschide peste munţi o privelişte de toată frumuseţa; dar Peruzescu da din umere. Putea să fie ceva frumos fără Viorica?... Apoi nervos, nerăbdător de nu-şi afla loc, el plecă răpede îndărăpt, coborî scările pe cărarea cea şerpuitoare tot două, câte două, intră în odaia lui şi prinse să scrie. Multe file a scris şi a rupt, şi iar a scris şi iar a rupt, precum păţesc toţi acei care se-ncearcă să alcătuiască scrisori de dragoste, pănă când, în sfârşit, s-a oprit la următoarele versuri:

Scumpă Viorică,
Mândră floricică,
De când împreună asară-am danţat
În inimă-un şarpe, zău, m-a muşcat.
De nu vrei să mor
Sugrumat de amor,
Deseară la 9, pe-al Slănicului mal
Ah! vino în dosul biuroului poştal!

Apoi el strânse hârtia în patru, o puse într-un plic bine pecetluit şi sună.

— Ce porunciţi? întrebă intrând pe uşă slujnica cea în papuci pe talpă.

— Sufletul-taichii!... Cum te cheamă?

— Tot Safta, cuconaşule.

— Bine zici! Îţi uitai numele. Ascultă, Săftică dragă, vrei tu să te cos cu aur dă sus pănă jos?

— Nu vă-nţeleg, cuconaşule.

— Uite, vezi scrisoarea asta? S-o dai în mânile cucoanei Vioricăi de la no. 45 şi să-mi aduci răspuns. Auzi?

— Grea treabă, cuconaşule!

— Grea, uşoară, aşa se câştigă parale. Ş-apoi ce?... N-o să-ţi taie capul pentru o bagatelă. Iar, sufleţele, de-mi aduci răspuns bun, te-a văzut Dumnezeu!

— Într-un noroc, cuconaşule, am s-o cerc şi asta!

— Brava, Săftico! Femeiuşcă ca tine mai rar. Mă rog, da ai văzut curţile dă la moşie? Hein? Sunt cu două caturi?

— Cum nu; frumoase şi-nalte, ia aşa te uiţi la dânsele, adaoase ea, ridicând ochii în tavan.

Peste o oară lungă cât o vecinicie, în care timp Peruzescu se da în vânt de neastâmpăr, se înfăţişă Safta cu răspunsul. Ochii ei de oaie sticleau de veselie. Răspunsul era închis într-un plic mic de hârtie parfumată, purtând deasupra iniţialele V. A., încunjurate de o ghirlandă de flori.

A descrie bătaia de inimă ce simţi Peruzescu când deschise plicul este peste putinţa omenească. Era să-i despice pieptul nu altăceva. La prima cetire, el nu înţelese nimic; ochii lunecară peste litere şi în mintea lui se făcu un haos. Abia la a doua, la a treia cetire i se limpeziră vederile, şi putu pricepe răspunsul care de altfel era scurt, dar cuprinzător;

Am primit
Şi consimţit;
Te aştept
Cu doru-n piept

Aceste patru versuri erau scrise cu nişte litere aşa de fine şi aşa pline de farmec, încât Peruzescu, privindu-le şi gândindu-se la mânuşiţa care le-a aşternut, se simţea ridicat într-al noulea ceri. Aşadar, iată-l stăpân pe visul lui de aur! Viorica, frumoasa Viorica, cu toate ale ei: ochii cei mângăietori, moşia de lângă Ploieşti şi curţile cu două etaje aveau să fie a lui, a lui pe vecinicie. Ce nemărginită fericire!... Şi când te gândeşti că toate aceste nepreţuite bunuri el le-a câştigat nu mai târziu decât a doua zi după descălecarea sa în Slănic! Iată ce vrea să zică a fi om mare, predestinat. Peruzescu nu mai călca acum pe pământ. Lumea întreagă i se părea viorie. Toate strunele inimii sale vibrau cântece de dragoste. Părându-i-se strâmt în odaie, cu atâta bucurie în piept, el ieşi la aer liber, la răcoarea vântului, la priveliştea munţilor, ca să-l vază şi ceriul şi pământul cât e de fericit. Cu mânele la spate, cu pălăria pe-o ureche, cu ochii rătăciţi în albastru, mergea aşa în voia întâmplării, cântând din gâtlej şi improvizând versuri care ieşeau acum sleite din gura lui. Rimele îi curgeau gârlă:

Lume, lume, foc de fân,
Ce ai, Viorico-n sân?
Lume, lume, foc de paie
Viorico, vin la Nae!

şi mai departe:

Ah, femeie chip de înger,
Tu cu farmecele tale,
Faci ca-n inimă să sânger
De dragoste pentru matale!

Ce de-a materie pentru Zorile artelor din Dorohoi şi Trâmbiţa literară din Gorj! Umblă aşa ceasuri întregi, într-un vis ş-o aiurire, cântând şi risipindu-şi talentul dinaintea tuturor brazilor care-l ascultau şi-i răspundeau în limba lor, pănă când într-un târziu auzi sunând ora prânzului. Atunci el intră în salonul de mâncare şi, uitându-şi migrena şi dilataţia, porunci un prânz complect, de la mezelicuri până la dulce, căptuşit cu o butelcă de vin de Cotnar. Pentru ce şi-ar fi cruţat punga? Nu era doar să capete desară contravaloarea? După-masă puse un franc bacşiş în palma chelnerului care nu-şi crezu ochilor, şi plecă.

Se făcu, în sfârşit, noapte, o noapte neagră ca de porunceală. Nici o stea nu sclipea pe ceri; iar vicleana lună, care pănă acum se arătase slănicenilor de pe vârful Cerbului, blajină şi nevinovată ca o fată mare, rumegând de astă dată gânduri ascunse, se lenevi în aşternutul ei de nouri şi-şi întârzie anume ora deşteptării.

La nouă oare punct, Nae Peruzescu se afla la locul de întâlnire în dosul biuroului poştal. Să nu se pară, mă rog, ciudat că el om expert în asemenea materie îşi alese tocmai acest loc. Era cu prevedere ales; nici departe, nici aproape, cum e mai bun pentru cine vrea să se strecoare nebăgat în samă. Apoi era la dos pe unde nu umblă nimene, bine umbrit de arbori, încât părechea iubitoare putea să se răsfeţe în braţele fericirii fără leac de grijă.

Născut sub o stea bună, Peruzescu avu şi de astă dată norocul să nu sufere, ca alţii, mult timp chinurile aşteptării, căci, nerăbdătoare ca şi dânsul, iubita lui numaidecât se înfăţişă prin umbrele nopţii, învălită într-un şal negru, ca o drăgălaşă, poetică, nălucire. În mijlocul întunericului şi-a tăcerii ce stăpânea întreaga fire, ei înaintau răpede unul spre altul, şi... deodată, ca două fiinţi pierdute din lumea asta, căzură în braţele unul altuia, înăduşind în piepturile lor un ţipăt ce era gata să zbucnească sub puterea dorului împlinit.

Dar în momentul când gurele lor se lipiră, când sufletele lor, luate de vârtejul dragostei, zburară spre regiunile paradisului, şase rachete se aprinseră într-o singură clipeală, sub tulpina brazilor în apropiere de dânşii, şi ca nişte suli de lumină, ca nişte lungi şerpi de foc, se urcară suind în înaltul ceriului, unde apoi se desfăcură în nenumărate candeli de diferite culori. La lumina lor, sporită şi de un foc bengalic albastru ce apăru năprasnic pe malul râului, Peruzescu văzu că amanta ce strângea în braţe nu era frumoasa Viorică, atât de mult dorită, ci slujnica Safta, cea cu ochi de oaie, ciupită de vărsat şi cu papuci de talpă, care clămpăneau în picioarele ei. O! Sfinte Haralambie!... Dacă toate fulgerele din ceri ar fi căzut pe capul lui Peruzescu, n-ar fi rămas mai ameţit ca la vederea acestei grozave înşălăciuni! Un moment el se clătină pe picioare, crezând că-l înghite pământul, însă, om tare fiind, îşi veni degrabă în fire, se smulse din braţele Saftei şi o rupse de fugă ca un desperat, strigând:

"Ce ghinion al naibii!..."

Dar vai!... O nenorocire nu vine niciodată singură! Una din rachete căzuse din întâmplare pe acoperământul biuroului poştal şi în câteva minute şindrila cea uscată ca iasca fu cuprinsă de flăcări. De astă dată nu mai era foc de artificie, ci un incendiu aievea, înfricoşat, care ameninţa să topească întreg Slănicul. Spaima se răspândi cu iuţeală electrică între locuitori şi o alarmă cumplită umplu văzduhul întocmai ca vuietul unei mări ridicate de vânturi. Ţipete, vaiete, plânsete s-auzeau pretutindene; mamele îşi căutau copiii, fraţii, surorile, băbaţii, soţiile; unii scoteau bagajele de prin odăi, alţii săreau să dea ajutor pentru stingerea focului, într-un cuvânt cea mai desăvârşită zăpăceala a unei lumi ce şi-a pierdut capul şi care se vede în neputinţă de a lupta contra elementului.

Singur Peruzescu între toţi mai stăpân pe sine, mulţămită reacţiei ce se făcuse în inima lui, îşi analiză situaţia, înţelese primejdia ce-i ameninţa reputaţia, dacă s-ar descoperi în ce împrejurări s-a iscat focul, şi într-o clipă îşi fixă linia de purtare. Hotărârile mari se iau în primejdiile mari. Profitând de ameţeala generală, el sui în fugă scările otelului, trecu pe dinaintea odăii no. 45 unde arătă uşei închise pumnii săi ameninţători, zicând în sineşi: "Ah puico! Unde eşti, să te strângă Nae în braţe, să-ţi pocnească ochii!"... Apoi trecu pe dinaintea odăii lui Arghir unde cucoana Luxiţa ca în vreme de cumpănă îşi aprinsese lumânarea de la Paşti şi se închina cu uşile deschise dinaintea icoanei Sf. Pantelimon făcând cruci şi bătând metanii. În momentul însă când îl zări, ea lăsă pe Sf. Pantelemon şi se răpezi spre dânsul.

— Cucoane!... Boierule!... Domnule!... Unde-i Arghir?... Arghirachi al meu! Ce s-o făcut? Vai de mine şi de mine!... O să ne prăpădim cu toţii în pojarul aista!

— Da ştiu eu unde-o fi Arghirachi al d-tale? Eu, cucoană, am alte afaceri mai grave; mă iertaţi!

— Nu te duce de-aice, boierule! Te rog!... Mă tem, tremur ca varga... Nu mă lăsa singură!... Şi, iute ca o gaiţă, îi sări în gât şi-l opri în loc.

— Ia dă-mi drumul, cucoană!... Ce, vrei să-mi las bagajele în prada flăcărilor? Acolo-i avere dă om, nu glumă!

— Nu te las!... Nu te las!... strigă ea ca o desperată.

Dar pe când Luxiţa îl stringea mai tare în braţele ei sfrijite, şi el se lupta să scape, se înfăţişă deodată pântecosul Arghir, care, văzându-i încleştaţi, se opri dinaintea lor cu braţele încrucişate, zicându-le cu aer de parapon:

— Brava!... Aferim!... Lumea chiere şi voi vă drăgostiţi?

— Da ia slăbeşte-mă, nenişorule! nici mă gândesc la aşa cevaşilea. Dacă-i pă aia, apoi sunt alte femei care-mi rup mânecele, he! he!... Uite, acilea în pozunar am o scrisoare caldă, caldă pentru întâlnire ce mi se dete chiar acuşica. Dar n-am vreme de stat la taifasuri cu d-ta. Salutare, stimabile! Zicând aceste vorbe, el se răsuci pe călcăie şi apucă răpede de-a lungul coridorului spre odaia lui.

— Ne-om socoti noi mâne, boierule!... îi strigă din urmă Arghir cu glas ameninţător.

— Bine! Bine!... Când pofteşti!... răspunse Peruzescu îndoind paşii. În sfârşit, intră în odaia lui plin de suflet şi se închise pe dinăuntru, întorcând de două ori cheia în broască.

Ah! Iată-l acum singur, faţă-n faţă cu aşa-numitul său ghinion!

Oricât era Peruzescu de genial şi tare de înger; oricât limba lui pe care nu i-a tors mumă-sa, precum zicea el cu modestie, pusă la serviciu unei închipuiri neînfrânate, ştia să împodobească lucrurile, de mai, mai le credea el însuşi, totuş în momentele de restrişte, când perdeaua mofturilor care-i păinjinea ochii se ridica de pe scena crudelor realităţi, Peruzescu reintra în sine şi se simţea slab. În unul din acele momente se afla el acum, când, aruncându-şi din întâmplare ochii în oglindă, se văzu palid, desfigurat şi cu frizura cea artistică vâlvoi.

— Amice Nae, ai buclarisit-o!... zise el omului din oglindă. Apilpisita aia dă văduvă ţi-a tras un tighel dă mama focului... Mai încrede-te altă dată în muieri dă alea prefăcute care şi-a îngropatără consorţii!... Poftim, a mai intervenit acum şi pacostea aia de incendiu şi cearta cu mitocanul dă Arghir, încât nu e dă stat, mortăciune... Pă treabă, Peruzescule, iute... şi sluga, vere!...

Atunci el se dezbracă răpede de haine, puse pe el amândouă rândurile de albituri ce avea de schimb în lădiţa cea de Braşov, afară de ciorapi, care, neîncăpându-i în cizme, îi vârî prin buzunare, se îmbrăcă din nou şi, astfel bine căptuşit în contra răcelii nopţei, se strecură pe scările din dos.

— Salutare, onorabililor!... zise el făcând în aer o temenea la adresa slănicenilor; să vă văd, când mi-oi vedea ceafa!

Şi... de-acilea-nainte, să te duci duluţă!...

Dar pe când luneca el pe sub umbra brazilor ca o nălucă, căutând să-şi piardă urma, un glas cunoscut îl făcu să tresară.

— Bună vremea, prietene! Încotro ai croit-o, spre Helveţia sau Şviţera?

— Am ieşit, răspunse el cu un zâmbet silit, să iau niţeluş aer. M-a enervatără incendiul şi ţipetele alea din Slănic.

Apoi, de frică să nu-i iasă înainte vreun alt supărător, el se dosi şi mai mult pe sub umbra brazilor şi-şi lărgi compasurile astfel, că mai mult alerga decât mergea.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Înspre revărsatul zorilor, focul fiind stins cu desăvârşire, lumea s-a retras spre a se odihni puţin de ostenelele şi emoţiunile nopţii, iar a doua zi pe la amiază oaspeţii Slănicului erau din nou în picioare şi fiecare îşi istorisea întâmplările prin care trecuse şi căuta să afle cauza focului.

Se bagă de seamă într-un târziu că uşa odăiei lui Peruzescu stă închisă, ceea ce nu era natural la o oară aşa de înaintată. Antreprenorul otelului intră în bănuieli şi chemă pe primarul comunei şi pe comisarul de poliţie, carii, în urma încheierii unui proces-verbal în regulă iscălit de marturi intrară în odaie.

Înlăuntru... ţipenie de om!...

— A fugit, papugiul, fără să-mi plătească cele două zile de şedere în otel! strigă antreprenorul.

— Iată lada lui, observă primarul. Ai de unde te despăgubi.

Se încheie un al doilea proces-verbal pentru deschiderea lăzii care se găsi goală ca pântecele unui flămând.

— N-ai noroc, adause primarul; se vede că individul nu era tocmai înţolit. Ei, dar lada tot face ceva; ş-apoi unde sunt bucate, trebuie să fie pagubă.

— He! He! strigă comisarul de poliţie râzând cu chef; uitaţi-vă şi-a lăsat carta de vizită.

Toţi se-ntoarseră surprinşi spre comisar şi văzură pe părete, scrisă cu litere mari, următoarea epigramă:

Slănic,
Calic,
Ţi-oi mai bea apa,
Când a zbura iapa!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De atunci tot ce ştim de Nae Peruzescu este că, pentru a-şi mai micşura în budget cheltuiala chiriei, şi-a mutat locuinţa din strada Popa Tatu în aceea a Silphidelor. Garderoba lui ca şi mai înainte urmează evoluţiunile anotimpului adică: hainele de iarnă merg vara la amanet, şi cele de vară merg iarna la amanet, încât niciodată nu se întâlnesc unele cu altele în noua lădiţă de Braşov ce şi-a cumpărat.

În cariera literelor ar fi mers negreşit departe, dar din nenorocire Zorile din Dorohoi şi Trâmbiţa din Gorj au răposat, sărmanele, în floarea vârstei, iar alte ziare, din cauză de invidie, n-au vroit să dea ospitalitate scrierilor sale. Are însă bună speranţă că la viitoarele alegeri generale va dobândi mandatul de deputat care îi va deschide calea spre portofoliul Cultelor şi al Artelor.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA