Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Duduca Bălaşa

Alexandru şi soţia sa Elena, doi însurăţei în luna de miere, nemaiştiind unde să-şi răsfeţe cele întîi a lor simţiri amoroase, se hotărâră să călătorească prin munţi. În setea lor de a rătăci prin pădurile cu brazi, ei îşi făcură iute gemandanele uitând, se înţelege, ca toţi înamoraţii, multe de-ale traiului trebuitoare în acele locuri singuratice, dar un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite, căci nu se uită el singur pe sine: era o mătuşă sarbădă şi tomnatică care se ţinea nedezlipită de paşii lor, crezându-se menită a priveghea asupra neispititelor tinereţe ale Elenei.

— Ce s-ar face ea fără mine! ... zicea cu gravitate duduca Balaşa.

Lumea o numea tot duducă, deşi petrecuse douăzeci şi cinci de ani încheiaţi într-o necurmată şi cucernică jălire după răposatul ei soţ, care o părăsise, sărmana, în zorile tinereţilor, adică la vârsta de douăzeci de ani, după cum istorisea ea totdeauna suspinând. Crescută de mică în bumbac, ea nu se culcase decât pe covoare moi şi faţa sa plăpândă nu fusese niciodată atinsă de vânt, ger sau arşiţă. Tot atât de gingaşă şi în privinţa moravurilor, ea citea numai cărţi înţelepte, se închina cu evlavie în toate zilele, era ruşinoasă peste măsură şi nu suferea ca vorbe de deşertăciuni lumeşti să înghimpe fecioreştile-i urechi. Cu astfel de deprinderi, cum era ea să întovărăşească zburdalnica păreche a însurăţeilor prin sălbătăcia munţilor plini de furtuni, de dihănii şi de oameni neciopliţi? Trebuia să sufere osteneli grele, să-şi moaie picioarele în păraie, să prânzească ades la tulpina brazilor, pe care ea nu-i văzuse decât prefăcuţi în mobile, şi ce e mai mult trebuie să sufere tot soiul de grobieni. Cu toate aceste, amintindu-şi dătoria ce avea de-a priveghea asupra neispititelor tinereţe ale Elenei, a cărei singură protectoare era ea, căci în spulberatul de Alexandru nu avea nici o încredere, ea se hotărî să sufere tot, numai să nu o părăsească în această grea cumpănă a vieţii.

Astfel, în ziua pornirii ea umplu trăsura cu perini şi merinde, se îmbrobodi bine, luă în buzunări tot soiul de mirodenii şi doftorii şi se sui împreună cu nepoţii ei, aşezându-se, se înţelege, în locul cel mai bun, căci oricum şi de dânsa îi era milă. Caii plecară în pocnitul biciului într-un nour de colb, şi peste câteva oare, oraşul după a cărui îndemânări duduca Balaşa ofta în tăcere se vedea numai ca o linie albă la marginea orizontului. Însurăţeii erau de o veselie nespusă: târgul cu învălişul său de colb, cu vuietul trăsurilor, cu petrecerile de mahala li se făcuse nesuferit şi ei se simţeau fericiţi de a-l părăsi şi a-şi pierde urmele pe căi necunoscute. Iar când, apropiindu-se de munţi. Elena văzu cel întâi brad cu frunzişul verde-închis, tăiat în formă de piramidă, cu crucea pe vârf, cu răşina pe coajă, stând drept şi mândru ca un păzitor la poarta munţilor, ea simţi atâta bucurie, încât fără voie sări din trăsură şi începu să salte împrejurul lui întocmai ca o căprioară care după o lungă robie se vede iarăşi la largul ei.

— Eleno! Tu faci copilării, zise duduca Balaşa care priveghea cu neadormire asupra neispititelor ei tinereţe. Dacă vom pierde atâta vreme la fiecare brad, când ne vom întoarce acasă?

— O! niciodată! niciodată! ... strigă Alexandru plin de entuziasm. Aici e bine de trăit, între fragi şi zmeură şi între brazi cu miros de răşină; noaptea să dormim pe saltea de muşchi, ziua să vânăm, să pescuim, să plutărim şi nici să mai ştim că sunt oraşe în lume.

Duduca Balaşa clătina din cap c-un zâmbet de milă.

— Capete înfierbântate, zise ea, ce v-aţi face voi fără mine?

Veni vremea mâncării; Elena desfăşură una din multele legături cu merinde pregătite de duduca Balaşa şi începu să sfâşie cu albele-i degete un pui fript spre a-l împărţi tovarăşilor ei.

— Pentru Dumnezeu! Ce faci! strigă spărietă duduca Balaşa. Numai sălbaticii mănâncă aşa. Luaţi din lădiţa asta cuţite, furculiţi, solniţe şi tot ce vă trebuie.

— Bravo! ... Să trăiască mătuşica! strigară însurăţeii lăsând furculiţele la o parte şi muşcând cu dinţii voiniceşte în coastele puiului.

Prânzul merse cum merse, aşa în trăsură şi cam pe apucate, dar greul vieţii pentru duduca Balaşa începu din momentul în care trebui să părăsească trăsura cu răzoare spre a se sui într-o căruţă ţărănească pe dricuri, care o scutura fără milă pe drumul bolovănos, cu toate perinile ce-şi îngrămădise sub şăle. De la o vreme nici căruţa, cât era de mică şi sprintenă, nu mai putea răzbate pe coastele prăvălatice, şi călătorii trebuiră să încalece pe cai.

O! grozăvie! Duduca Balaşa să încalece pe cal şi încă bărbăteşte! Asemine ruşine ea nu păţise încă în viaţă şi multă vreme ea se bătu cu gândul de se cuvine sau nu să se supună la această nouă încercare. Dar vai! ce era să facă? Ce ar fi ajuns neispititele tinereţe ale Elenei fără neadormita ei priveghere? Vrând-nevrând, ea trebui să încalece ca toţi ceilalţi, şi când se văzu cucuiată pe şea, aruncă un ţipăt de spaimă, crezându-se pe un vârf de casă; din loc însă nu voi să plece pănă nu se îmbărbătă puţin văzând pe Elena cum îşi biciuia calul şi alerga vitejeşte în fruntea călătorilor.

— Încet! încet! O să-ţi rupi gâtul, strigă desperată duduca Balaşa, care, deşi mergea la pas, se ţinea însă cu amândouă mânile de coama calului.

Iar Elena nici voia să ştie. Noroc că Ducipalul ei, un cal blajin de munte, nedeprins cu alergările, se opri de la sine, şi nu mai voi să iasă din pasul său obişnuit, cu toate loviturile de călcăie ce-i dădea voinica călăreaţă.

Duduca Balaşa venea şi ea cum putea în urma călătorilor, având un călăuz alăturea care-i ducea calul de căpăstru, şi, dacă încet, încet se deprinse cu primejdia călăritului, nu putu însă niciodată să se deprindă cu mirosul tutunului ce călăuzul scotea din lulea, nici cu poziţia necuviincioasă ce avea pe cal şi de care se înroşea ori de câte ori Alexandru îi adresa vreo glumă răutăcioasă.

Cărarea pe care se înşirase ceata călătorilor era strâmtă şi umbrită pe amândouă laturile de brazi nalţi şi tufoşi, bătrâni de când lumea, cu rădăcini împletite ca şerpii, cu găuri putregăite în care se adăpostesc şoimii, şi din timp în timp prin spărturile crengilor se vedeau în urmă-le lucind ca o faţă de apă şesurile întinse presurate cu lanuri şi sate, iar înainte-le munţii se ridicau negri, ameninţători ca nişte urieşi. Frumoase erau vederile ce se desfăşurau dinaintea tinerilor însurăţei, dar mai frumoase li se păreau privite cu ochii tinereţei şi ai dragostii lor; la fiecare pas ei se opreau, se minunau, nu găseau îndestule cuvinte de-a spune simţirile ce se deşteptau în ei, şi amândoi veseli, ciripitori ca nişte păseri în primăvară, se grăbeau de a se afunda în raiul munţilor, voind parcă să uite de lumea cealaltă. Iar duduca Balaşa din toate aceste nu vedea decât cioatele şi bolovanii de care se încurca pe drum, nu simţea decât zdruncinul calului, ce o sălta cu necontenire pe şea, şi în cuget curat ar fi dat toţi munţii şi toate frumuseţele lor pe canapeaua cea moale din ietacul ei, unde avea obicei să adoarmă cetind.

Începuse acum a amurgi, şi duduca Balaşa, ostenită de drum, întrebă cu îngrijire unde o să petreacă noaptea, căci salteaua de muşchi şi acoperământul de verdeaţă ce-i făgăduise Alexandru nu-i prea veneau la socoteală. Călăuzul îi răspunse că nu-i alt loc de dormit decât nu departe la o stână ce se află pe coasta muntelui, unde baciul e om de treabă şi primitor...

— Ce fel! ... să dorm cu ciobanii! ... adause duduca înspăimântată.

— Mă iertaţi, cuconiţă, e vreme de vară şi ciobanii nu dorm în stână.

Alexandru, auzind vorba, nu-şi putu stăpâni râsul, şi, răutăcios cum era, îi aruncă o glumă în pilda nevinovaţilor ciobani de care duduca se spăriese aşa de mult. Peste o jumătate de oară se auzi în adevăr zbieratul oilor, întrerupt de lătratul a vro doisprezece dulăi, care, simţind oameni străini că se apropie de stână, dădeau năvală cu o furie nespusă.

— În lături, cotarle, mânca-v-ar jigaria! strigă călăuzul învârtindu-şi băţul împrejur. Buna vermea la ciobani, am sosit cu musafiri la stână.

— Bine aţi venit cu sănătate, răspunse baciul Toader Fuior, un om cu cămeşa neagră şi unsă, de strălucea ca o muşama în lumina asfinţitului. Ia pregătiţi, băieţi un caş pentru boieri.

Mica ceată de călăreţi descălecă, iar duduca Balaşa, când voi să se dea jos de pe cal, se cumpăni astfel, că dacă n-ar fi întâlnit mâna scorţoasă a baciului care s-o oprească în loc, ar fi făcut negreşit o tumbă în mijlocul câinilor, de-ar fi râs toată stâna de ea. În sfârşit, cu vai, nevoie, înţepenită cum era şi cu ajutorul lui Alexandru, căci pe baci îl respinse cât colo, ea se coborî de pe cal, şi, ostenită, supărată, se aşeză pe o laiţă neînţelegând cum nişte oameni binecrescuţi ca Alexandru şi Elena pot fi veseli de a se vedea în societatea cânilor, a oilor şi a ciobanilor. Însurăţeii însă care pentru întâia dată în viaţa lor se vedeau la obârşia urdei şi a caşcavalului, într-o lume cu totul sălbatică şi necunoscută, dar care se înfrăţea atât de bine cu sufletele lor, simţeau în inimă o adevărată sărbătoare. Cu privirea însetată, ei urmăreau toate mişcările din stână şi iată că baciul cel cu cămeşa neagră dar cu faţa albă ca laptele se aşeză la o spărtură a ocolului unde oile erau închise şi strigă la ciobani să le treacă prin strungă.

Sosise vremea mulsului.

Una câte una treceau zburdând oile prin strungă, şi baciul le oprea de picior, şi din ţâţele lor greoaie storcea laptele cald şi înspumat care ca un şipot cădea în doniţa de brad, iar după ce doniţa se umplea baciul zicea: una la mână, şi alta deşertă se punea în loc.

— Astâmpără-te, plavaio! scutura-te-ar lupul! zicea baciul unei oi nerăbdătoare, care era să răstoarne doniţa. Nu te iuţi, creaţo, feri-tear galbaza! zicea alteia care zbiera răspunzând mielului ce o chema; şi pentru fiecare oaie el avea câte o glumă sau câte o mustrare, după cum şi ea stătea la muls. Apoi din cea din urmă doniţă baciul cinsti pe musafiri. Alexandru şi Elena băură cu o poftă nespusă, simţind că le merge la inimă, iar duduca Balaşa întoarse capul cu dispreţ, fără să zică un cuvânt de mulţămire baciului ce-i întinsese cupa.

Soarele asfinţise şi o văpaie trandafirie îmbrobodea acum vârful munţilor. Unul mai cu samă răspândea o lumină atât de strălucitoare, încât stâncile ce-i încoronau fruntea păreau a fi de oglinzi. De nalt ce era muntele acela, s-ar fi zis că creasta lui aurită atinge bolta ceriului şi că toţi ceilalţi se umilesc dinaintea lui: era bătrânul Ceahlău, stăpânul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile, cel din urmă, asfinţitul soarelui. Alexandru şi Elena îl priveau cu aţintire, pierduţi în măreţia lui, şi inimile lor tinere se închinau în taina minunilor lui Dumnezeu; când, deodată, glasul mânios al duducăi Balaşa se auzi cobind la spatele lor şi-i deşteaptă ca dintr-un vis.

— Pentru Dumnezeu! Venit-am aici, ca să mă puneţi la chin?

— Ce este? întrebă Alexandru şi Elena spărieţi.

— Este că voi căscaţi gura pe toate dealurile şi pe mine mă lăsaţi în plata lui Dumnezeu, ostenită, flămândă, fără ca nime să-mi poarte de grjă. Aduceţi-mi lăzile şi legăturile mele cu merinde. Voiesc să mănânc. Auzitu-m-aţi? Căci eu nu pot să beau din laptele în care ciobanii şi-au spălat mânile.

Duduca Balaşa rosti aceste cuvinte cu ciudă, voind înadins, în gelozia ei, să le amărască mulţămirea ce simţeau, şi să-şi răzbune oarecum de puţina luare-aminte ce aveau pentru dânsa. Îndată fură aduse şi aşezate dinaintea ei toată lăzile şi legăturile de drum ticsite deacasă cu feliuritele mâncări şi lucruri de-ale gospodăriei, iar duduca Balaşa ca o dreaptă stăpână a lor le privi un moment cu mândrie având aerul a zice: "Ale mele sunt". Apoi cu mişcări pline de demnitate le deschise una câte una; scoase o faţă de masă pe care o întinse pe pământ; scoase şervete, farfurii, cuţite, furculiţe; scoase apoi feliurite mezeliciuri: limbi, muşchiuri, salami, cutii cu sardele, cutii cu posmagi etc., le aşeză toate cu rânduială pe faţa de masă, şi acum sta cugetând cu care să înceapă, când, o! nenorocire!... O! groaznică întâmplare, mai groaznică decât cutremurul pământului, decât însuşi potopul ce a înecat lumea!... Dulăii din stână, hapsâni şi lacomi ca nişte câni, adulmecând mirosul cărnurilor, dădură deodată năvală asupra merindelor duducăi Balaşa şi cât ai scăpăra din degete făcură o iama, o harapara nemaipomenită, încât biata duducă, uimită, speriată, rămase ca de lemn, în faţa grozavului praznic ce se petrecea dinaintea ei. În zadar Alexandru şi Elena voiră să alunge aceşti musafiri nepoftiţi, în zadar săriră ciobanii şi-i huiduiră în tot felul; limbile, salamurile şi muşchiurile lunecau ca untul pe gâtlejurile lor, farfuriile se dogeau, faţa de masă se amesteca cu colbul, şi în mijlocul valmaşagului se auzea numai un crănţănit înfricoşat de măsele întrerupt de hârâiturile celor mai aprigi care se sfădeau de la bucăţile cele mari. Într-o clipă nu mai rămase pe urma flămândei potăi nici urmă din gustoasele merinde ale duducăi Balaşa. O! cine ar putea să descrie nenorocirea duducăi?... Atâtea merinde adunate una câte una şi cu atâta îngrijire, singura-i mângâiere în această călătorie plină de necazuri, iată-le acum toate duse pe gură de lup. Ce-o să se ştie face ea de-acuma? Duduca Balaşa simţi lacrimi lunecându-i pe obraz; ea care nu lăcrămase sărmana de douăzeci şi cinci de ani, tocmai de la moartea bărbatului ei. Dar mai grozavă decât însuşi pierderea proviziilor fu pentru dânsa purtarea nepilduită a ciobanilor în această nefericită întîmplare. În zorul de a împrăştia câinii mai curând, ei prinseră să înjure cu feliurite cuvinte care de care mai îndrăzneţe, mai necumpănite, cuvinte ce se încrucişau în aer ca nişte săgeţi înveninate şi răneau fără milă fecioreştile-i urechi. "O! Cine m-a pus să vin aice!" zicea cu desperare duduca Balaşa, întinzând mâinile spre ceri; când iată că baciul cel cu cămeşa neagră şi faţa albă, om nu prea binecrescut, o lovi cu mâna peste umăr în chip de mângăiere zicându-i:

— N-aibi grijă, duducuţă; cu noi nu moare nimene de foame. Îndată îţi voi face eu o mămăligă, de-ţi vei linge buzele. Avem la stână zară, urdă, caş, brânză, tot mâncări de-acele de care se îngraşă omul. Ia priveşte la mine!... Aşa-i că nu samăn cu cei de prin târguri sfrijiţi şi afumaţi ca nişte uscături? Flăcăi, aprindeţi degrabă focul şi puneţi ceaunul să fiarbă!

Mânia duducăi ajunse la culme când se văzu dezmierdată pe umăr de un cioban nespălat şi fără ruşine, ea care n-ar fi dat asemine voie nici chiar răposatului ei soţ faţă cu lumea; şi dacă în ochii ei baciul ar fi fost ceva mai mult om decât cioban, ea ar fi însărcinat negreşit pe Alexandru să-i ceară socoteală de purtare. Din nefericire însă ea trebui să-şi înghită mânia şi să se hotărască sau să moară de foame, sau să mănânce din mămăliga făcută de baciul Fuior.

— He! He! De-ai avea, duducuţă, atâtea zile bune câte mămăligi am făcut eu, ştiu că ţi-ar merge bine, zicea Fuior, potrivind pirosteile la foc; dar când voi să aşeze ceaunul pe pirosteie, duduca Balaşa aruncă un ţipet şi cu furie se răpezi asupra lui şi-i smunci ceaunul din mână.

— Ce fel, nesocotitule, în ceaunul acesta voieşti să faci mămăligă? Cine o va mânca? Adă apă, să spăl ceaunul!

Fuior, uitându-se cu milă la duduca Balaşa, îi zise zâmbind şi fără să o mai dezmierde pe umăr astă dată.

— Pe la noi, duducuţă dragă, vinul cam lipseşte, dar cu apa ne-a miluit Dumnezeu; aduceţi, băieţi, o cofă de apă să-i facem chef.

Într-o clipă fu adusă înaintea ei o cofă plină ochi.

Atunci duduca Balaşa pentru întâia dată în viaţa ei îşi suflecă mânicile şi cu gingaşele-i mâini, deprinse odinioară numai în mănuşi, începu sărmana să spele negrul ceaun. Ce zile a ajuns!... Rânduri, rânduri de apă ea vărsă în ceaun, îl clăti, îl frecă, dar afurisitul nu voia să se cureţe în ruptul capului. Fărmăturile cele uscate şedeau lipite de el în ciuda plăpândelor degete ale duducăi, până când obosită de munca-i fără spor, ea aruncă ceaunul la o parte şi căzu pe laiţă abia răsuflându-se.

Vezi, duducuţă, că nu-i treaba dumitale să faci mămăligă, precum nu-i treaba mea să împletesc la colţuni, zise baciul c-un aer luător în râs, de care duduca se simţi atinsă în inimă. Apoi el luă ceaunul, îl umplu cu apă, îl pusese pe foc şi când începu să fiarbă, numai de două, trei ori învârti melesteul în el şi toate fărmăturile cele uscate, de care se rănise degetele duducăi, se dezlipiră, se topiră, şi, după ce baciul vărsa apa, ceaunul rămase curat, ca nou; apoi el făcu mămăliga şi o răsturnă caldă pe un fund de lemn şi vrând nevrând duduca începu să se înfrupte de ici de colo până când prinse la gust şi mâncă de-a binele, uitând cămeşa baciului şi mânile puţin curate ale ciobanilor. Se zice că după mâncare omul e întotdeauna mai bun; astfel şi duduca Balaşa se mai îmblânzi după cina de la stână şi simţi somnul venindu-i la ochi.

Un strat mare de fân fu aşezat în loc de saltea într-un colţ al stânei pe care duduca îşi întinse feliurite şaluri şi prostiri, şi nu bine îşi isprăvi închinăciunea de noapte, şoptită printre dinţi în jumătăţi de cuvinte, că, ostenită cum era de întâmplările zilei, adormi dusă în lumea visurilor. Astă dată somnul o fură înainte măcar de-a avea vreme să se gândească la răposatul ei soţ care fusese, bietul, cel mai bun dintre oameni.

Dar Alexandru şi Elena nu se îndurau să intre în stână, într-atâta sara era frumoasă. În zarea lunei şi a stelelor, munţii păreau fantastici ca nişte poveşti bătrâne; un vânt dulce abia simţit se ridica din fundul văilor încărcat cu miros de brad; se auzeau în depărtare grăind păraiele ce se prăvăleau de pe stânci, şi greierii din iarbă şi puii de căprioară şi păserile de pe crengi le răspundeau fiecare în limba lor sărbătorind, parcă, împreună apusul zilei... Când iată că un glas adânc, puternic, ce părea că iesă din măruntaiele munţilor, lovi auzul tinerilor însurăţei şi-i cuprinse de uimire. Era baciul, care şezând pe un trunchi de copac, începuse să cânte din bucium cântecul de sară ca să-şi adoarmă oile. Era atât de frumos acest cântec simplu, nemeşteşugit, tainic ca tainele nopţii, încât Alexandru şi Elena, ascultându-l, credeau că sunt martori la dragostile munţilor. Valuri, valuri răsunătoare se răspândeau prin limpezimea aerului când puternice, înviforate ca mâniile Bistriţei, când line şi dezmierdătoare ca ciripitul păserilor, şi apoi încet, încet se stingeau într-o jale dulce care părea că îneacă lumea în plâns. S-ar fi zis că înşişi stelele în sclipitul lor lăcrămează auzind acest glas înduioşat.

Alexandru şi Elena, strânşi unul lângă altul, pluteau în lumi necunoscute; duduca Balaşa, deşteptată din somn, se întreba, cu mirare, ce jale a cuprins pământul; iar baciul cânta, cânta mereu să-şi adoarmă oile şi încet, încet oile adormiră, ş-atunci suspinul codrilor se alină, văile încetară de a plânge, cerbii şi căprioarele se tupilară în culcuşurile lor, ştiind că a sosit ceasul somnului şi o linişte adâncă căzu pe lumea împresurată de visurile nopţii.

Dar n-a fost scris duducăi Balaşei să-şi petreacă noaptea în pace. Înainte ceva de crăpatul zorilor, pe când somnul e mai dulce, mai odihnitor, se auzi deodată în jurul stânei un lătrat de câni atât de zgomotos şi înverşunat, încât s-ar fi zis că a dat turba într-ânşii. Toţi se treziră din somn, întrebându-se ce să fie?

În acelaş moment baciul, om necioplit, nebăgând de seamă că gingaşa duducă e în aşternut dezbrăcată, dădu busta înlăutrul stânei, păşi peste dânsa cum ar păşi peste o cioată răsturnată ce-i stă curmeziş în cale, luă puşca din cui şi ieşi afară.

Furioasă ca o leoaică de nemaipomenita îndrăzneală a baciului care astă dată trecuse peste toate marginile răbdării ei, ea îşi puse grabnic un şal în spate, potrivi o bonetă pe cap şi ieşi în urma baciului hotărâtă să-i dea o straşnică ocară, când... O! Dumnezeule!... Ce să vadă? Nu bine călcase pragul şi năprasnic se trezi bot la bot cu un urs ridicat în două labe, c-un cap zburlit şi mare cât o dimerlie, având în braţe o oaie şi în urmă întreaga potaie de câni ce lătrau a peire.

Spăriat de neaşteptata înfăţişare a duducăi, ursul care, se vede, nu mai întâlnise duduci pănă atunci, se opri o clipă în loc, se rânji la dânsa şi o scuipă drept în faţă; dar ea de spaimă simţi că i se ridică boneta în vârful capului şi, ameţită, pierdută, căzu jos fără simţire. În acelaş moment o detunătură de puşcă se auzi, apoi un mornăit înăbuşit şi ursul, legănându-şi capul în dreapta şi în stânga, se culcă lângă duducă. Era înfricoşată de văzut această păreche care zăcea la pământ unul lângă altul, de-o parte duduca dezbrăcată, despletită, albă de spaimă şi de scuipat; de altă parte ursul crunt, fioros, cu ochii aprinşi ca doi tăciuni, cu gura căscată din care curgeau bale de sânge.

Nimene nu îndrăznea să se apropie de dânşii, numai baciul care dăduse lovitura de puşcă se apropia singur, plantă până în plăsele cuţitul în inima ursului, apoi luă pe nenorocita duducă în braţe, o duse lângă izvor şi o stropi cu apă rece pe obraz până se trezi. Sărmana, când deschise ochii şi se văzu în braţele baciului, nu ştia pe ce lume se găseşte. Uitase acum toate grobieniile lui; nu mai vedea nici cămaşa lui cea neagră, nu se mai vedea nici însăşi pe dânsa că era dezbrăcată: un fel de dulce simţire i se strecură prin inimă, simţirea întoarcerii la viaţă.

— N-aibi grijă, duducă, zise baciul ştergând cu aspra-i mână stropii de apă de pe obrazul ei. Ne-a venit un muşteriu la stână, dar i-am dat un os de ros care i s-a oprit în gât.

— Oare suntem scăpaţi? întrebă duduca încă tremurând.

— Scăpaţi, buni teferi, mulţămită Domnului! L-am trăsnit drept în numele Tatălui, ca să-l învăţ cum să se poarte altă dată cu duducile. Ştiu că-ţi vei aduce amintire de noaptea petrecută cu noi în stână!...

— O! da! răspunse, oftând, duduca; dar de n-ai fi fost d-ta...

Atunci ea se uită un moment în faţa baciului, şi, lucru ciudat, el astă dată sămăna a fi om ca toţi oamenii, ba chiar sămăna a fi mai mult decât alţi oameni de când îi scăpase viaţa. Ochii lui de negri ce erau, luminau parcă împrejur şi faţa lui albă era aşa de liniştită şi surâzătoare, încât s-ar fi zis că primejdia prin care trecuse amândoi fusese numai un vis. Baciul părea acum chiar om frumos, şi duduca Balaşa se mira cum de s-a prefăcut el aşa de iute în ochii ei. Dar oare nu era aceasta o amăgire a minţii sale, un farmec ce-i stăpânea vederile în farmecul răsăritului şi a întâmplărilor trecute? Se poate; multe s-au văzut în această lume, vatră de înşelăciuni, în care dracul îşi joacă mendrele după plac. Dar duducăi Balaşa îi era aşa de îndămână astfel cum şedea în braţele baciului, lipită de pieptul lui, cu inima plină de simţirea nouă şi ademenitoare a recunoştinţei, încât nu-i venea să se mai trezească din această dulce ameţeală. Sărmana, ea nu vedea că primejdia era acum mai mare pentru dânsa decât chiar în labele ursului. O, dacă răposatul ei soţ ar fi văzut-o, atunci ce presupusuri i-ar fi străpuns inima!...

Fără voie, ea se lăsă dusă pe valuri de visuri dezmierdătoare, glasul buciumului, care adinioare înecase lumea în suspinuri, se deştepta acum în inima ei dulce, fermecător ca glasul ispitei; baciul ca prin minune se făcea tot mai alb, mai frumos, mai îmbătător la privire şi... O! Doamne! Cine ştie ce ar fi rămas din cei douăzeci şi cinci de ani de jălire a duducăi Balaşei, dacă Fuior, om necioplit, şi nepriceput, nu i-ar fi zis, poate fără scop de a o supăra, câteva vorbe negândite ce-i căzură ca un duş de apă răce pe cap.

— Duducă!... să mergem; boierii ne aşteaptă.

Arsă, ea sări în picioare, şi noroc de puţina lumină ce se revărsa din geana răsăritului, că nu i se văzură roşeaţa din faţă şi tulburarea din ochi. Cine ar fi zis că ea, care venise în munţi cu scop să privegheze asupra neispititelor tinereţe ale Elenei, va cădea însăşi în cea mai primejdioasă ispită!

De atunci mulţi ani trecură şi duduca Balaşa înălbi cu de ispravă la cap şi pe faţa ei se iviră brazdele bătrâneţelor, în ciuda albului şi a roşului cu care căuta să le acopere, însă de câte ori istorisea despre năvălirea ursului la stâna din munte, din ghearele căruia a scăpat-o baciul cel cu cămaşa neagră şi cu faţa albă, simţea încă în gingăşia ei oarecare tainică tulburare, a cărei adevărată cauză, negreşit, nu putea să fie decât amintirea primejdiei prin care trecuse.

Era însă de luat aminte că cucernica duducă nu mai ofta aşa de des după răposatul ei soţ şi nici vorbea rău ca mai nainte de neciopliţii ciobani ce nu se ştiau purta cu duducile.

Convorbiri literare anul X, nr. 1, 1 aprilie 1876

TE-AR MAI PUTEA INTERESA