Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Fluierul lui Ştefan

Junele Victor, abia ieşit din şcoli, cu capul plin de visuri şi inima plină de dor, se afla într-o frumoasă zi din mai într-un loc ce se numeşte Brădăţelul. Brădăţelul este o grădină ieşită din sânul naturei în care nimic n-a lucrat mâna omenească, este un colţişor uitat, necunoscut în ţara noastră, pe care călătorul nu-l vizitează, pe care poeţii nu l-au cântat încă, dar care nu încetează a fi mai puţin desfătător decât toate acele locuri ce au inspirat pănă acuma lira barzilor noştri naţionali.

Brădăţelul are acea însuşire rară, că ori de câte ori îl vei vizita, întipăririle ce-ţi lasă sunt tot atât de vii, ca şi cum l-ai vizita pentru întăia oară.

El vorbeşte nu numai ochilor, ci şi sufletului. Închipuiţi-vă în mijlocul unei păduri întinse un lac limpede în care se văd jucându-se păstrăvii; apoi cascade şi izvoare la fiecare pas, un muşchi răcoros care se întinde ca un covor verde pe pământ: piscuri cu figuri capricioase; într-un cuvânt, tot ce poate natura produce mai frumos, mai drăgălaş adunat într-un singur loc, ca şi cum Dumnezeu ar fi voit să facă din Brădăţel un mic paradis pământesc.

Când vii acolo, o dulce simţire te cuprinde la vederea acestei naturi ce pare a fi îmbrăcată în hainele ei de sărbătoare şi, multă, multă vreme după ce ai părăsit acest loc încântat, îţi rămâne încă întipărită în inimă tăcerea misterioasă a Brădăţelului.

Victor era la umbra unui stejar bătrân, pe vârful unui delişor de unde domina toată întinderea Brădăţelului şi acolo, răsturnat pe iarbă, gândea, dar nu ştia singur la ce gândea; simţea în sine nişte aspirări tainice care-l îndepărtau de lumea reală; dorea ceva, dar acest ceva era în aer, nehotărât, era un vis plăcut, un dor ce simte omul la vârsta tinereţii, când se vede în mijlocul unei naturi frumoase, dar se simte singur în ea!

Pe când se lăsa el astfel legănat de gânduri care-l conduceau pe nesimţite la melancolie, auzi deodată un cântec, o doină!

I se păru un moment că se află în grădina cea încântată a Armidei unde din fiecare frunză iese câte o melodie.

Îndată se îndreptă spre locul de unde venea cântecul, şi după câteva momente se văzu în faţa unei femei ce şedea pe un trunchi de copac şi cânta din fluier acea doină tristă care-l mişcase aşa de mult.

Ea era în toată frumuseţa vârstei; avea părul auriu, ochii mari, albaştri; hainele sale simple şi uşoare destăinuiau formele cele mai regulate; dar pe faţa ei se oglindea o nelinişte mare interioară, se părea că, astfel cântând, ea se jăluieşte pădurilor, că mărturiseşte naturii dorul său din inimă şi, adâncită cum era în executarea cântecului ei, se părea atât de frumoasă acea femeie necunoscută, încât junele nostru rămase uimit, şi crezu deodată c-a găsit acel ceva în aer, nehotărât, care surâdea de departe închipuirii sale.

Victor asculta neclintit, de frică să nu întrerupă şirul acelor note dulci ce ieşeau din adâncul sufletului ei. În sfârşit, ea încetă de a cânta; îşi şterse ochii de lacrămi, se uită împrejur şi, când zări un străin înaintea ei, aruncă un ţipet.

— Ce voieşti, domnule? zise ea cu un glas speriat.

— Nimică, răspunse Victor, doina ta m-a atras aice, am voit să ştiu cine cântă aşa frumos. Nu-ţi fie frică de mine. Sunt om bun şi nu doresc alta decât să ştiu cine eşti.

— Sunt şi eu o sărmană lepădată de părinţi; trăiesc cum dă Dumnezeu. N-am alt prieten decât fluierul ista căruia spun câteodată necazurile mele şi el le spune la cele văi.

— Dar eşti tânără; tu n-ai trăit încă în lume; ce necazuri pot să te apese aşa de curând?

— Ei, ce-ţi pasă d-tale de necazul meu? D-ta eşti, poate, bogat, fericit, şi cei ca d-ta nu prea cred nevoilor noastre.

— Te înşeli, copila mea, toţi oamenii nu sunt aşa. Iată eu sunt unul gata a-ţi întinde mâna şi a-ţi da orice ajutor.

— D-ta? Dar ce folos poţi să-mi aduci? Socoţi poate că am nevoie de bani? Nu, domnule, eu nu sunt săracă de bani; că n-am ce face cu ei; sunt săracă de noroc! M-am născut într-un ceas rău; ş-acel ceas îl plâng acuma.

— Dar ştim şi noi, draga mea, că multe sunt care apasă pe un om, căci, dacă de lipsa banilor sufere cineva, sunt altele de care moare. De aceea, nu te sfii de mine. Spune-mi ce ai la inimă! Nu ştii tu că o durere s-alină dac-o spui unui prieten care te-ascultă ş-o împărţeşte cu tine?

Atunci ea aruncă asupra lui Victor un ochi pătrunzător; păru un moment a nu se încrede în el, dar, naivă ca toate naturile cele drepte, îşi recăpătă îndată încrederea, se apropie de el şi cu o căutătură nespusă, apucându-l de mână, îi zise încetişor:

— Iubesc şi sunt nenorocită!

Apoi sfâşiată, obosită întocmai ca floarea ce se îndoaie de furtună, ea plecă capul pănă ce-l culcă pe umărul lui Victor, şi el simţi atuncea căldura răsuflării sale, simţi bătaia răpede a inimii ei, şi într-atâta se îmbătase sufletul său văzând în braţe-i acea fiinţă răpitoare, încât uită Brădăţelul cu toţi munţii şi cascadele lui, uită chiar durerile junei fete, căci în pieptu-i se dezvălea un rai plin de iluziuni şi de amor, căci astă dată ţinea de mână acel vis aurit către care atât de des se înălţa sufletul său.

Însă, vai, visul fu scurt. Iute ca fulgerul, Victor se izbi cap în cap cu realitatea şi, când se deşteptă, văzu între el şi juna fată un întreg abis, toată nemărginirea unui amor adânc, dat altuia decât lui.

Juna copilă, retrăgându-se încetinel din braţele necunoscutului ei amic, urmă cu o voce slabă:

— Dacă vrei să ştii necazul meu, ascultă:

Eu mă numesc Maria. Sunt fata unui locuitor fruntaş din satul Frăsinenii. El era bogat, avea cirezi, oi multe şi mă purta totdeauna cu haine curate. Aveam cordele în cosiţe şi la gât mărgele; fetele din sat se uitau cam rău la mine, iar flăcăii mă jucau mai mult decât pe ele, fiindcă eram îmbrăcată ca o fată de târg. Era în sat un flăcău Ştefan, nalt şi subţirel ca bradul, avea părul negru şi nişte ochi care ardeau la suflet. Dar era sărac. N-avea altă avere decât inima lui cea bună şi fluierul de la brâu. Într-o zi, îmi aduc aminte, am jucat hora mult cu el, ş-aşa s-a uitat el la mine, că toată noaptea n-am putut să dorm.

A doua zi m-am dus la biserică să mă rog la Dumnezeu, ca să-mi deie nopţi mai bune, şi iată că pe pragul bisericii întâlnii tot pe Ştefan, care îmi zise:

— Mario, roagă-te şi pentru mine!...

Atunci am simţit picioarele că-mi tremurau sub mine, iute am intrat în biserică; m-am rugat mult, mult, şi m-am rugat şi pentru el; căci m-a durut în suflet văzându-l aşa mâhnit. Dar ce folos că somnul tot nu mi-a venit.

— Sărmană copilă, o întrerupse Victor, tu simţeai pentru întăia oară în inimă acel foc care se numeşte amor şi nu-ţi puteai da seama de el.

— Nu ştiu bine ce simţeam, dar eram neliniştită şi slăbeam văzând cu ochii. De ce zilele treceau, de ce dorul mă cuprindea mai tare şi un urât mă apăsa. Apoi într-o noapte auzii nu departe de casa noastră o doină din fluier; şi era aşa de mândră doina aceea, încât mi se păru că stelele o ascultă şi văile o îngână, şi parcă mă chema, mă chema mereu spre ea, încât, ameţită, fărmăcată, mă trezii deodată, fară să vreu, lângă cel ce cânta doina... Era Ştefan!... Iartă-mă, Doamne, dac-am greşit!...

— Tu eşti, Mario? mi-a grăit el. O, vino, vino, că de mult te doreşte inima mea!

Şi m-a luat de mână şi m-a strâns la piept şi m-a sărutat cu drag pe frunte; iar eu tremuram de mult ce-mi era drag, ş-aşa bine mă simţeam răzemată pe braţul lui, c-aş fi voit parcă să mor. Iar el mi-a zis:

— Mario! ştii tu una? dac-ai fi tu femeia mea, aşa-i că mult bine am trăi împreună? Ţi-aş cânta doina din fluier şi ţi-aş dezmierda părul ist mândru, cât e ziua de mare!... ian gândeşte-te şi tu.

— M-oi duce la tata, i-am răspuns eu, ş-oi cere voia lui, şi... bun e Dumnezeu! Aşa am şezut împreună, tot vorbind şi plănuind, până când a răsărit luna pe ceri. Vorbele lui erau dulci şi, cât am stat lângă dânsul, mi s-a părut că lumea-i a mea.

După aceea trei zile de-a rândul am voit să destăinuiesc tatei dragostea mea, dar, de câte ori deschideam gura să-i vorbesc, îmi amorţea glasul în gât. A treia zi, când mi s-a părut a fi mai vesel, am început vorba cu el aşa:

— Tată, câţi ani am eu?

— Optsprezece ani ai împlinit la Florii.

— Tată, se zice că la 18 ani fetele se mărită... Iaca fata lui moşu Stan s-a măritat.

— Aşteaptă, draga mea, ţi-a veni şi ţie rândul.

— Tată, dacă ţi-aş spune că am visat astă-noapte ursita mea!

— Mări, ce zici? mi-a răspuns el, uitându-se cam pieziş la mine. Dar cine-i acel făt-logofăt, pe care l-ai visat? Spune-mi numele, să-l cunosc şi eu.

— E Ştefan, ciobanul din sat, am zis eu, abia răsuflându-mă, că, de mult ce mi se bătea inima, mă-năduşeam.

— Ştefan! strigă tata, deschizând nişte ochi mari. Cum! Ştefan! Pe dânsul vrai să-l iei de bărbat? A îndrăznit el să-ţi întoarcă capul; un derbedeu; un om fără căpătăi, care n-are pânea de toate zilele?... O, asta n-a fi niciodată!...Şi s-a înfuriat tata aşa de tare, că era cât pe ce să mă bată. În zadar m-am rugat, în zadar am plâns şi m-am pus în genunchi înaintea lui. Nimic nu l-a putut îndupleca.

— Tu, femeia lui Ştefan! striga el necontenit. De asta te-am făcut pe lume, de asta te-am crescut, ca să te dau acum pe mâna unui venetic fără loc, nici foc! Dar tu ţi-ai ieşit din minte, copila mea! Mai degrabă ţi-aş frânge gâtul, decât să fii femeia lui Ştefan. El voieşte să se îmbogăţescă prin tine; el iubeşte girezile şi banii mei, iar nu pe tine, nesocotită ce eşti! Ce ai ajunge tu cu el? Să cei de pomană pe la uşile creştinilor, că eu nu ţi-aş da decât urgia şi blăstămul meu!

Groaza m-a apucat văzând mânia tatei; nu ştiam ce să fac! Pe de-o parte, Ştefan, pe care-l iubeam; pe de altă parte, tata care mă blăstăma.

Ştefan aştepta răspunsul meu.

Fluierul era semnul de întâlnire. Veni noaptea; auzii fluierul. Dumnezeule! ce să-i spun? Nenorocită, m-am furişat de tata, m-am dus la el, i-am spus tot, tot păn'în sfârşit... şi el m-a ascultat fără să se răsufle; era galbăn ca ceara şi mânile îi tremurau. Apoi iute s-a întors către mine şi mi-a zis:

— N-am dorit bogăţiile tată-to, nici le doresc. Aibă parte de ele cu tine împreună! Eu mă duc, rămâi sănătoasă!

O! Atuncea n-am mai putut răbda. Am simţit că se rupe ceva în pieptul meu; am uitat blăstămul tatei; am uitat tot!

— Ştefan, nu mă lăsa! i-am zis ca o nebună. Mă duc şi eu cu tine în lumea toată.

Atunci lui Ştefan faţa i s-a înveselit şi a început să plângă ca un copil.

— Mario, răspunse el, înecându-se în lacrămi... Ai inimă bună... tu ştii iubi... să fugim împreună; să fugim... Dumnezeu ne-a ierta, că altfel n-ar fi făcut el să ne iubim aşa de tare... Tată-to n-are dreptate... El voieşte să te vânză ca o marfă pe bani...Nouă nu ne trebuie avere... Om munci şi-om trăi! Eu mă duc la stăpânul meu să mă răfuiesc şi să-i dau oile pe samă...Iar mâne sară la miezul nopţii, când o cânta cucoşul, să-ţi iei merinde în traistă şi să fii la stejarul din deal... ş-apoi ce-a da Dumnezeu!...

Aşa ne-am despărţit.

A doua zi tata avea faţa posomorâtă. Tot întruna ieşea afară din casă şi vorbea încetişor cu oamenii care treceau, apoi din când în când auzeam zgomot prin sat. Vedeam vătăjei, dorobanţi pe dinaintea ferestrei. Nu ştiam ce este. Într-un rând l-am întrebat, şi el mi-a răspuns că au venit dorobanţi să împlinească birul din sat. Aş fi voit să mă duc eu singură să văd ce se petrece, dar tata mă pândea mereu. Ziua mi s-a părut un an. De către sară, obosită, am adormit puţin şi am avut un vis grozav, un vis pe care nu l-oi uita în veci.

Am visat că eram mireasă, îmbrăcată în haine albe. Împrejurul meu erau oameni mulţi şi preoţi cu veşminte. Apoi parcă m-am uitat în oglindă, ca să-mi aşez beteala pe cap, şi... o Dumnezeule! ce-am văzut! mă cutremur şi acum când gândesc. Am văzut pe Ştefan mort, mort şi curgându-i sânge din piept, iar eu eram la faţă bătrână, zbârcită şi fără dinţi în gură. Ce vis! Aşa m-am spăriet, că am sărit drept în picioare, şi atunci am auzit cucoşul cântând...Era miezul nopţii... Tata dormea. Mi-am luat degrabă merinde în traistă, mi-am făcut de trei ori cruce şi am ieşit. Afară bătea vântul rece şi era întuneric. De nimic nu-mi era teamă, numai visul mă-nfiora în spate. Iute ca gândul, am mers la stejarul din deal. Dar Ştefan nu era.

M-am pus jos şi am aşteptat.

Aşteptat-ai vreodată, domnule? Ştii ce-i dorul, când cauţi, şi nu găseşti; când aştepţi, şi nu vine?

— Nu! dar cel puţin îmi închipuiesc, răspunse junele Victor, care asculta din toate simţirile sale istoria Mariei.

— Ba nu! Trebuie să fi fost ca mine acolo, răzămată de copac cu ochii în întuneric; să fi ascultat ca mine o noapte şuierul vântului; să fi tresărit ca mine la tot zgomotul de frunze; să-ţi fi numărat ca mine bătăile inimii în fiecare minută, pentru ca să ştii ce va să zică chinul aşteptărei. O! Nu e chin mai mare în lume! De-ar fi fost noaptea mai lungă, eu trebuia să mor! A trecut noaptea, s-au ivit zorile şi Ştefan n-a mai venit. Apoi iată c-auzii un pas. Sângele în mine începuse a fierbe... Pasul se apropia din ce în ce... Nu vedeam încă nimic, dar inima-mi spunea că nu-i Ştefan; şi ea spune totdeauna drept. Era Ioan pădurarul, care mergea la pădure.

— Ce cauţi, Mario, aici pe vremea asta? mi-a grăit el, uitându-se cu mirare la mine.

— Nu cumva văzut-ai, bade Ioane, undeva pe Ştefan ciobanul, cu oile lui? îl întrebai eu.

— He! He! Să fii sănătoasă! răspunse el. Ştefan a lăsat cu ziua bună şi oile, şi satul şi s-a făcut ostaş. De ieri sară l-a luat la oaste, cu mai mulţi flăcăi din sat şi l-a pornit spre târg. Şi, fiindcă el se punea de pricină, apoi l-a legat cot la cot şi l-a trimis cam cu nepus în masă. Tată-to era acolo; cum de nu ţi-a spus nimica? Încă el a dat frânghia de l-a legat.

Vestea asta m-a lovit în inimă ca un trăsnet. Am căzut jos fără simţire şi, cât oi fi stat aşa, nu ştiu, dar, când m-am trezit, era soarele sus. Lângă mine era Ioan pădurarul care mi-a zis:

— Mario! M-ai vârât în grozile morţii! Nu mai ştiam ce să fac ca să te trezesc. Ei, dar bine că te văd iar sănătoasă! Du-te acasă şi te linişteşte. Uită pe Ştefan. Aşa a fost să fie!

Şi, grăindu-mi astfel, s-a dus.

Atunci am început a blăstăma pe tata, a blăstăma oamenii, a blăstăma lumea întregă; căci cu toţii parcă se pusese să-mi răpească pe Ştefan.

Apoi cel întăi gând care mi-a venit a fost să mă omor. Ce-mi era bună viaţa fără el? Dar iar am gândit: mai bine să alerg după dânsul să-l mai văd o dată, să-l mai chem pe nume, şi, cine ştie, poate să-l scap. Nădejdea nu lasă pe om. M-am agăţat de acea nădejde şi am plecat.

Două zile şi o noapte am mers peste câmpii de-a dreptul, fără să mă odihnesc. Trecut-am dealuri şi văi, păduri şi ape, şi, ca o fărmecată, mă tot duceam înainte, fără să mă uit îndărăt. Nu mai gândeam nici la căsuţa noastră din sat; nici la oiţa cea plăvaie; nici la teiul cel răsădit de mine. Nu vedeam înaintea ochilor decât pe Ştefan, ferecat de mâni şi de picioare, şi eu alergam să-l scap.

A doua zi am ajuns în târg. Eu nu fusesem încă niciodată la târg. Am intrat pe o uliţă, fără să ştiu încotro merg. Am văzut case mari, lumini multe şi oameni care mergeau în toate părţile. Toată lumea era veselă şi fericită într-un loc aşa de frumos. Numai eu eram cu durerea în suflet!

Apoi am apucat în dreapta şi pe urmă în stânga, şi, din ce în ce, auzeam vuiet mare, întâlneam oameni mai mulţi, trăsuri care alergau răpede, muzici care cântau fel de fel. Parcă eram pe-o altă lume! Ce le păsa lor de Ştefan?!

De la o vreme toţi mi s-au părut că sunt oameni răi şi fără inimă; că nimărui nu-i era milă de mine. Mă coteam cu dânşii şi nici măcar se uitau la mine. Am întrebat pe unul despre Ştefan, şi mi-a râs în faţă. Am voit să spun altuia necazul meu şi m-a luat drept o calică, zicându-mi să merg la muncă. Un al treilea m-a apucat de bărbie, şi mi-a zis:

— Ce mai umbli după Ştefan? Vino la mine acasă că ţi-oi cumpăra o rochiţă mai bună decât asta care-o porţi

O! De-aş fi găsit pe Ştefan, să fug cu el departe, departe de acest loc blăstămat, unde oamenii nu ştiu decât să alerge ca nişte smintiţi şi să râdă de nenorocirile altora.

Începuse a fi târziu; lumânârile se stingeau pe la fereşti; clopotniţele bisericilor nu se mai vedeau de întuneric şi eu umblam singură ca o umbră din uliţă în uliţă, neştiind unde mă găsesc, ce să mănânc şi unde să dorm. Câteodată, lucru ciudat! visam, trează fiind. Mi se părea c-am găsit pe Ştefan, că eram în braţele lui şi fugeam, parcă, cu el aşa departe, că pământul îmi luneca sub picioare şi casele se învârteau împrejurul meu. Şi atuncea cădeam ameţită şi, când mă deşteptam, mă vedeam iar singură lângă un zid şi... fără de Ştefan. Apoi pierdeam nădejdea de a-l mai găsi, şi-mi venea să mă întorc acasă la tata şi să mă omor înaintea lui, să mă vadă el cât rău mi-a făcut.

Dar unde mai puteam nimeri înapoi? Toate uliţele şi toate casele sămănau una cu alta şi, de ce mergeam, de ce mă încurcam mai tare. Gândurile îmi treceau prin cap ca furtuna şi nu mă puteam opri nici la unul. Numai gândul lui Ştefan mă ţinea mereu! Câteodată stam pe loc şi ascultam. Oare unde o fi Ştefan? Oare nu cumva e în casa asta, şi eu trec pe lângă dânsul şi nu-l găsesc! Şi atunci îmi lipeam urechea de fereastră şi ascultam. Însă, vai! Nu auzeam nici glasul lui, nici fluierul lui!

Dar ce să-ţi mai spun, domnule? Pot să-mi aduc aminte toate câte am suferit! Ţin minte numai că într-un rând, zdrobită de oboseală, m-am pus jos să mă odihnesc şi-am adormit. Ce somn am mai avut! Am visat iar visul cel grozav de atunci noaptea, când am plecat de acasă şi, când m-am trezit, era ziuă. Dormisem pe scările unei biserici. Îmi era frig. M-am sculat răpede, m-am frecat la ochi şi am plecat. Apoi iată că mă văzui înaintea unei case mari, cu ferestre multe şi cam stricate. În ogradă erau soldaţi împrăştieţi în toate părţile;unii grijeau caii; alţii îşi curăţau hainele; unii dormeau la soare; alţii cântau din nişte trâmbiţe. Aice şed soldaţii: aice trebuie să fie Ştefan, gândii în mine, şi o rază de bucurie mi-a trecut pe dinaintea ochilor.

— Domnule, am zis unui soldat, unde e cel mai mare al vostru? Am trebuinţă numaidecât să-i spun câteva vorbe.

— Intră în sala asta, răspunse soldatul, fă pe uşa din stânga şi vei găsi acolo pe căpitanul.

— Iute am intrat în odaie, şi acolo am găsit doi oameni: unul era gros, cu ochii posomorâţi, roş la faţă; avea haine cusute în aur şi şedea jos. El trebuie să fi fost căpitanul. Celălalt era bătrân, îmbrăcat ca toţi ceilalţi soldaţi şi sta în picioare.

— D-ta eşti căpitanul? am zis celui roş la faţă.

— Eu sunt, ce pofteşti?

— Domnule, mă rog de iertare, dar n-aveţi cumva între soldaţi un flăcău Ştefan, pe care l-a luat la oaste de vro patru zile. Am auzit că l-a adus aice. El a fost cioban la oi în satul Frăsinenii.

— Dar, e aice, răspunse căpitanul, tăindu-mi vorba, însă l-am pus la răcoare, fiindcă-i nesupus. A voit să fugă de două ori; de aceea i-am dat câteva beţe şi l-am aşezat în başcă, să prindă la minte.

Dumnezeule din ceri! strigai eu, puindu-mă în genunchi înaintea lui. Fie-ţi milă de dânsul. Dacă ai un Dumnezeu la care te închini, nu te îndura de o fată nenorocită! Dă-mi pe Ştefan; îl iubesc, pentru el mi-am lăsat casa şi părinţii. De patru zile alerg, căutându-l. Acum l-am găsit. O! Nu mi-l lua!

— N-am ce-ţi face, adause căpitanul, Ştefan e soldat şi trebuie să rămâie în oaste. Tu du-te şi te mângău c-un altul.

— Dar, domnule căpitan, gândeşte că ne omori pe amândoi. Ştefan mă iubeşte aşa de tare, că şi-a face samă, şi-atunce ce folos vei ave de la el? Aibi cuget! Dumnezeu ţi-a răsplăti binele ce ne-i face!

Însă toate au fost în zădar; şi, dac-am văzut că nimic nu-l îmblânzeşte, nici lăcrimile, nici rugămintea mea, şi că de-acum s-a sfârşit pentru mine orice bucurie în lume, am voit deodată să mă duc, să fug dinaintea acestui om fără suflet, dar picioarele mi-au slăbit. Am rămas pe pragul uşei înlemnită. Nu mai puteam nici plânge, nici vorbi şi se vede c-aşa de schimbată eram la faţă, că bătrânului soldat i s-a făcut milă de mine ş-a zis căpitanului:

— Iertaţi măcar atâta, domnule căpitan, să duc pe copila asta la Ştefan să-şi ieie ziua bună de la el. Poate s-a mai răcori, sărmana! Vedeţi cum se usucă de dor. De mâne n-au să se mai întâlnească.

— Ei bine, du-o, însă să stai acolo, şi peste un ceas să nu mai aud vorbind de dânsa.

"Tot este o dreptate în ceri", am gândit eu atunci, ş-aş fi voit să mulţumesc cu viaţa mea bătrânului soldat care pusese cuvânt bun pentru mine.

— Haide, copilă, să te duc la dragul tău, mi-a zis bătrânul soldat, luându-mă de mână. He! He! Am băut şi eu amarul ista, când aveam musteaţa neagră! Acuma-s bătrân, mi-au trecut acele griji din cap. Aşa ţi-or trece şi ţie, când vei fi mai bătrânioară. Dar atunci să-ţi aduci aminte de Vlad soldatul. El crede la cei tineri.

Şi m-a dus prin nişte săli mari, unde am întâlnit soldaţi care se uitau la mine. Apoi am intrat într-o odaie, de unde a luat o cheie, pe urmă într-o odaie, de unde a luat o lumânare, şi am scoborât nişte scări care mergeau în jos pănă ce-am dat de-o uşă.

— Aice odihneşte hulubaşul tău zise Vlad, stăi, s-aprindem lumânarea, că altfel nu-l vei vedea. El jăleşte la întuneric.

Inima mi se bătea tare. Mi se părea că Vlad nu mai sfârşeşte de-a aprinde lumânarea. Ce-a fi făcând oare Ştefan? M-aşteaptă el oare acuma? Şi o bucurie nespusă m-apuca când gândeam să-l văd. Îmi venea să râd; îmi venea să plâng; tremuram ca frunza şi nu-ndrăzneam nici să mă răsuflu. În sfârşit, uşa se deschise şi... deodată ne-am aruncat în braţele unul altuia. Ş-aşa mult foc, ş-aşa multă bucurie cuprinsese sufletele noastre, că n-am putut să ne zicem un cuvânt. Numai lacrămile curgeau păraie. Nu credeam să fie adevărată atâta fericire, noi care nu gustasem decât amar. Mă uitam la el, îl vedeam; eram piept la piept cu el, şi tot încă nu puteam să-mi vin în fire. Mă temeam să nu fie un vis.O! N-am grai să spun cât de nesfârşită a fost bucuria mea. Uitasem atuncea toate: uitasem zilele fără odihnă, nopţile fără somn; uitasem chiar că numai un ceas aveam a fi împreună. Ce-mi păsa? În acel ceas puneam viaţa mea toată şi moartea pe urmă aş fi primit-o cu drag. Îl strângeam în braţe; îl sărutam cu nebunie, ş-aş fi voit să-i trec sufletul meu într-un sărutat!...

În casă era tăcere; numai inimile noastre vorbeau. Iar bătrânul Vlad se uita la noi, şi-mi aduc aminte că două lacrămi mari au curs de sub genele lui.

— Dezmierdaţi-vă, copii, ne-a zis el, cât mai aveţi vreme, c-acuş trebuie să vă despărţiţi. Aşa-i porunca!

Glasul lui ne-a trezit din ameţeală. Ştefan iute s-a tras din braţele mele şi s-a uitat ţintă la mine. El avea faţa brăzdată de suferinţă şi ochii în foc. Ş-aşa mi-a grăit:

— Mario! Noi n-o să ne vedem mulţi ani. Cine ştie ce o vrea bunul Dumnezeu să se mai întâmple cu noi. Să jurăm unul altuia credinţă; să jurăm că ne-om aştepta până ce moartea ne-a curma zilele şi că dragostea noastră altora n-om da-o.

Atunci ne-am pus amândoi în genunchi, am râdicat mânile în sus şi am jurat, am jurat straşnic, cu suflet şi cu inimă, şi jurămintele noastre s-au urcat la ceri, şi Dumnezeu trebuie să le fi ascultat, că erau adevărate...

— Acum suntem logodiţi! ziserăm într-un cuvânt; ş-aşa, luândune de mână, am început să ne spunem tot ce aveam la suflet, şi neam adus aminte din trecut şi am vorbit despre viitor, şi am vorbit mult, mult de dragostea noastră, dar am simţit şi mai mult. Simţeam atâta fericire, că nu-ncăpea în inimile noastre. Pluteam, parcă, în altă lume.

— Destul, dragii mei, băgă de samă Vlad, a trecut ceasul ce v-a dat căpitanul. Mario, tu ai auzit porunca lui; căpitanul nu şuguieşte.

O, cât de degrabă a trecut vremea! Atunci m-am aruncat iar în braţele lui şi l-am strâns la sânu-mi, şi i-am scăldat faţa în lacrămele mele, şi i-am zis:

— Ştefan, rămâi sănătos!

Iar Ştefan a scos din sân fluierul cu care odinioară cânta doina pe iarbă verde şi mi l-a dat, zicându-mi cu glas mâhnit:

— Ţine fluierul ista. Învaţă-te a cânta dintr-ânsul, ca să-ţi aduci aminte de mine şi, de câte ori a răsuna voios sub degetele tale, a fi semn că eu sunt bine şi te doresc. Dar când fluierul n-a mai suna... să ştii, Mario, că lui Ştefan i s-a întâmplat un năcaz mare şi să te rogi la Dumnezeu...

Apoi ne-am despărţit... De-atunci eu zi bună n-am mai avut. Dorul mă arde ca focul şi viaţa în mine se stânge pe zi ce merge. O! când am jurat lui Ştefan că l-oi aştepta, n-am crezut c-oi suferi aşa de tare! Vor trece anii lui de slujbă; Ştefan s-a întoarce, dar pe mine m-a găsi moartă, moartă de dor!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voacea Mariei aici se stânse. Victor sta în uimire. El nu putea îndestul să privească frumoasa ei figură pe care se reproduceau toate mişcările sufletului ei. Nu putea îndestul să asculte graiul ei simplu şi pitoresc, dar trist ca şi doina ce o cânta din fluier. Nenorocirile au şi ele bunul lor. Ele împodobesc sufletul precum lacrăma împodobeşte ochiul. Astfel, Maria era mai atrăgătoare, mai frumoasă, sub vălul melancoliei. Veselă, ea ar fi sămănat unui flutur strălucitor şi zburdalnic; tristă, ea sămăna unui înger scoborât din ceruri spre înduioşarea pământului.

— A trecut mult timp de când te-ai despărţit de Ştefan? întrebă Victor, care ardea de dorinţa de a cunoaşte sfârşitul istoriei ei.

— Patru luni au trecut de când nu l-am mai văzut, nici n-am auzit de dânsul. Am învăţat de atunci să cânt doina din fluierul lui şi, cântând, parcă mă mai răcoresc. Îmi închipuiesc că Ştefan e sănătos, că gândeşte la mine; îmi aduc aminte de acele zile când jucam hora împreună, când mă-ntâlneam cu el sara pe lună şi trezeam văile în cântecele lui. Frumoase zile erau atunci!...

Apoi Maria voi să reînceapă doina ei obişnuită. De trei ori suflă în fluier, dar fluierul nu răsună.

Atunci o vijelie zbucni în pieptul junei fete, ochii ei deveniră sălbateci, un tremur îi cuprinse tot trupul.

— Sunt pierdută, vai! strigă ea cu o voace de nebună... Fluierul nu mai cântă!... O, visul, visul meu nenorocit!... Ştefan a murit... Iată îl văd curgându-i sânge din piept... Dumnezeule, ce ţi-am greşit? Şi biata Maria cuprinsă de-o nemărginită desperare, se zbuciuma necontenit. În zadar, Victor căuta s-o liniştească; durerea ei mergea tot crescând, ca torentul ce îneacă.

— Dar linişteşte-te, pentru Dumnezeu! zise el. Nu vezi că fluierul e stricat? Uită-te bine! Cum vrai să cânte? Ştefan n-a murit. Mă duc să ţi-l aduc, de-oi şti bine c-oi intra singur în oaste în locul lui. Numai fii cuminte. Aşteaptă-mă aice. Peste două săptămâni voi fi cu dânsul lângă tine. Îţi făgăduiesc; îţi jur!

Dar n-apucase Victor a-şi mântui cuvântul, şi juna Maria se făcuse nevăzută. Ea dispăru ca un geniu prin frunzişul codrilor.

*

Cinci zile după aceasta, Victor se afla înaintea cazarmei din capitală. La uşa cazarmei şedea răzămat în sabie un soldat bătrân cu musteaţa sură.

— N-ai ştiinţă, domnule, zise Victor, de un soldat cu numele Ştefan, întrat de patru luni în oaste? El fusese cioban la oi, în satul Frăsinenii.

— Ba am, cum nu? D-ta poate vii din partea logodnicei lui, Maria, cu vreo veste ceva?

— Tocmai! Dar ce! Cunoşti pe Maria?

— Se-nţelege c-o cunosc. Doar eu sunt Vlad, soldatul care am mijlocit la căpitanul, de i-a dat voie să-şi ieie ziua bună de la Ştefan, atunci când îl luase la oaste.

— Şi unde-i Ştefan?

— Ştefan stă bine unde este. Poţi să te întorci să spui Mariei să-şi caute alt logodnic.

— Cum? Nu înţeleg, domnule, ce vrei să spui?

— Vreau să spun că Ştefan e mort şi-ngropat... Dumnezeu să-l ierte!

— Mort? strigă Victor. Dar e cu neputinţă! D-ta vrei poate să glumeşti?

— Vlad soldatul nu glumeşte niciodată.

— Dar bine, când şi unde a murit?

— Pe câmpii Basarabiei în bătaie cu leşii. Parcă-l văd ş-acuma luptându-se ca un zmeu. Învăţase şmotru mai bine decât mine. Era ager la cap şi voinic la braţ. Pe trei leşi i-a înţepat cu sabia pănă-n plăsele. Dar un părdalnic de plumb a şuierat şi l-a lovit în piept! A murit sărmanul în braţele mele, şi când şi-a dat duhul a zis numai un cuvânt: Mario!... Păcat de el! Îmi era drag ca copilul meu!

Victor s-a întors îndărăpt. În zadar a căutat pe Maria de-a lungul şi de-a latul Brădăţelului; în zadar a cercetat de ea prin toate satele de primprejur. De numele Mariei nu s-a mai auzit. Însă, de câte ori mergea la Brădăţel, i se părea c-aude din trunchiul copacului unde-o văzuse pentru prima oară, ieşind un lung şi dureros suspin, care, unindu-se cu şoaptele frunzelor şi murmurul cascadelor, dezmierda dulce ecoul Brădăţelului...

Convorbiri literare, anul I, nr. 3, 1 aprilie 1867

TE-AR MAI PUTEA INTERESA