Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

[N1]Friguri de autor

Dialog

(O odaie de lucru cu o bibliotecă în fund. În mijloc, un biurou, lîngă care Tudor şi Vintilă şed cîte pe un jilţ faţă în faţă. În sobă arde focul.)

Vintilă: Să mă ierţi, prietene, că te-am stingherit de la îndeletnicirile tale. Tu, om ales, poet cu vază, nu prea ai timp de pierdut cu noi profanii. Cu toate acestea, dacă nu mă vrei tu, te vreau eu, vorba lui Lăpuşneanu, şi, fiindcă pe tine nu te lasă demnitatea să te cobori (mă rog, să nu iei aceasta drept o ironie), să te cobori pănă la treptele de jos pe care umblă oamenii de rînd ca mine, de aceea sunt silit sa mă urc eu pănă la înălţimile tale, adică pe acel falnic Ρarnas unde te-ai aşezat la taifasuri cu muzele.

Tudor (nedumerit): Nu cumva ai prins şi tu la gărgăuni?

Vintilă: Ce gărgăuni!… Ε boală curată, şi… incurabilă. Am comis o novelă!…

Tudor: Asta-i grav de tot; merită o consultaţiune.

Vintilă: Tocmai de aceea am venit şi eu la tine; întăi, pentru că te ştiu competent în materie de aiurări literare şi îmi vei spune negreşit dacă novela mea merită să fie transmisa posterităţii sau ba; şi al doilea, pentru că tu eşti acela de la care m-am molipsit.

Tudor: Ei… naţi-o bună! Ce sunt eu vinovat de nebuniile tale?

Vintilă: Cum de nu?… Nenorocirea mea doar de la tine mi se trage. De cîte ori nu te pîndeam eu cînd, furişat de lumea cealaltă, te primblai singuratic şi visător prin aleile umbroase, privind cînd în jos la lutul pămîntului, cînd împrejur la verzişul copacilor, cînd în sus în albastrul ceriului grămădind, măcinînd cugetări peste cugetări în morişca creierilor tăi. Apoi de cîte ori n-am auzit pe unii şi pe alţii zicînd: „Tudor e poet, ce-i drept e poet!” De cîte ori n-am cetit prin gazete dări de samă despre scrierile tale, prin care îţi făceau numele nemuritor. Ş-atunci mi-a venit şi mie un fel de fum la cap. Mi-am zis: „Oare să fie într-adevăr aşa de greu a scrie? Oare dac-aş cerca şi eu? Ei!… Ce frumos să fii pus în rîndul literaţilor! Să te vezi tipărit, negru pe alb, şi cetit de o mulţime de lume. Cine ştie, mai tîrziu să fii chiar primit în sînul Academiei. O!… bine a zis cine a zis că cea mai înaltă şi mai senină glorie e acea a scriitorilor. ”

Tudor (rîzînd): Da eşti afumat de tot!

Vintilă: Apoi nu-ţi spun?… Aşa într-o zi, cuprins de neastîmpăr, am luat cel mai frumos condei de os de fildeş ce-l aveam pe biurou, mi-am pus dinainte cea mai fină şi mai lucie hîrtie ministerială, şi am scris deasupra cu litere caligrafice „Novelă”. Mai încolo… pace!… Condeiul nu lua din loc. Aveam în minte o istorioară de la ţară. Se înţelege că la ţară se petrec idilele, nu în noroaiele tîrgurilor. Aveam, zic, un subiect prea interesant: o fată de ţăran cuprinsă, care iubea pe un tînăr cimpoier sărac. Părinţii ei se împotriveau…

Tudor: Pîră veche!

Vintilă: Adică veche şi nouă totodată, după cum e de meşter cel ce scrie, că adecă să ştie întoarce lucrurile aşa, ca din vechi să pară nouă.

Tudor: Ei, vezi asta-i!…

Vintilă: Apoi da, negreşit. Ziceam, deci, că nu-mi ieşea un cuvînt din condei. În zadar mă primblam prin casă, mă uitam cu ochii şi-n tavan, şi-n podele, în zadar mă frecam pe frunte. Nimic nu venea nici în ruptul capului. Atunci, furios, am aruncat condeiul jos, zicînd: „Ducă-se la dracul! O să mă pomenesc într-o bună dimineaţă la Golia. Nu-i de mine meseria asta.” Două săptămîni n-am mai pus mîna pe condeiul cel de fildeş. Crezi că m-am vindecat!… Vorbă să fie!…

Tudor: Aşa-i cînd se leagă boala de om sănătos. Tocmai aşa am pătimit şi eu la început. Cîte file înnegrite şi aruncate pe foc; cîte condeie stricate, cîtă năuceală de cap de-mi ţiuiau urechile, pănă cînd, în sfîrşit, am ajuns să aştern ceva omenesc pe hîrtie.

Vintilă: Vra să zică, şi tu ai suferit ca mine?

Tudor: Bucăţică ruptă.

Vintilă (încurajat): Uite, şi eu mă credeam atunci tîmp, cu capul bun de bătut şarampoi! Dar să vezi… mai pe urmă… istorioara cea de la ţară, care mă urmărea întocmai ca amintirea unui vis frumos ce mi-ar fi rămas întipărit, mi se răspica din ce în ce mai limpede înaintea ochilor. Vedeam parcă aievea pe bietul cimpoier cum suspina după Ileana cea cu păr de aur, cum îi spunea focul inimii cîntîndu-i din cimpoi; cum, la rîndul ei, Ileana se zbuciuma între dragoste cătră dînsul şi datoria cătră tată. Mă deprinsesem a-i avè de tovarăşi, a le vorbi, a-i îngriji ca pe nişte oaspeţi vechi ai singurătăţii mele. Şi erau frumoşi amîndoi, rupţi din soare, şi anume meniţi unul pentru altul. De la o vreme, fiindcă-i deosebeam aşa de bine, încît, de aş fi fost pictor, aş fi putut să le fac portretul, am luat iarăş condeiul cel de fildeş. Nu degeaba icoana lor mi se înfăţişează atît de lămurit în minte, îmi ziceam cu oarecare speranţe; se vede că o să iasă ceva. Vai, însă, şi de astă dată, nimic! Orice înşiram pe hîrtie îmi părea sarbăd, prost, încît nu era chip să alcătuiesc o frază care să-mi placă. Frate, greu de-a începe!…

Tudor: Se înţelege! Acolo-i totul. La orice lucru începutu-i greu. Un autor mare a zis: că a începe este a sfîrşi (aparte) şi cu toate acestea numai eu ştiu cîte am lăsat neisprăvite.

Vintilă: Văzînd aşa, m-am descurajat din nou şi m-am jurat să nu-mi mai bat capul cu asemene iznoave. N-am eu destule necazuri în viaţă; să-mi mai născocesc şi altele din senin pentru nişte fiinţi închipuite, cu care n-am nimic de a împărţi!

Dar se vede că aveam de-a împărţi, de vreme ce nu mă slăbeau deloc; parcă erau umbrele unor creditori care mă ameninţau cu jălbile; cu singura deosebire că, în loc să-mi ceară bani, îmi cereau milă, prietenie, sprijin cătră părinţii cei neînduraţi, şi cîte şi mai cîte. Poftim, să ai de a face şi cu nălucele. Eu însă, ca mai ba să mă las ademenit.

Într-o zi mă primblam prin aleea cea umbroasă prin care de atîtea ori ţi-ai rătăcit şi tu paşii. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul tău cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ţi descrie mişcările sufleteşti, şi, cum mă primblam aşa tăcut, luat de apa gîndurilor, într-un aer îmbălsămat, sub o boltă de verdeaţă plină de zîmbetele soarelui şi de cîntecul paserilor, deodată parcă mi s-a ridicat o perdea de pe ochi şi am început să văd lucrurile sub alte forme, cu alte culori mult mai încîntătoare decît acele reale. Astfel, verdeaţa copacilor, de frumoasă ce-mi părea, îmi intra în suflet; albastrul de sus parcă se desfăcea dinaintea mea, lăsîndu-mă să întrevăd minunile ceriului. Fiecare fir de iarbă căpăta viaţă, fiecare bulgăre căpăta grai; toate împrejurul meu respirau, luminau, zîmbeau, cîntau, iar această stranie manifestare de viaţă a lumei noi, ce mă împresura, era în aşa de aproape legătură cu sufletul meu, încît nici o notă cît de tainică din măreaţa simfonie nu rămînea nepercepută. O! desigur, o schimbare se făcuse în mine; căpătasem darul de a privi lucrurile mai adînc, în fiinţa lor de a doua. În miezul lumii reale vedeam acum lumea fantastică aşa cum se înfăţişează poeţilor.

Tudor (întinzîndu-i mîna): Dignus, dignus est intrare in nostro docto corpore!

Vintilă (inspirat): Iar în freamătul cel de glasuri şi de mişcări, în desfrîul cel de culori, un chip mi se arătă, izvorîtor de raze, care luceşte mai viu şi stăpîneşte firea încunjurătoare; e chipul blond al Ilenei din poveste. Aşadar, tot ileana… oricînd şi oriunde!… De astă dată ea aţintea asupră-mi o privire aşa de magnetică, încît toate simţirile mele năzuiau spre dînsa. O emoţiune ciudată mă cuprindea; mi se părea că eu, Vintilă, nu mai exist, că m-am schimbat în tînărul cimpoier; căci vedeam prin ochii lui, sufeream de nenorocirile lui, căci, ca şi dînsul, iubeam acum şi eu pe Ileana. Iute mă întorsei acasă cu auzul plin de cîntece, cu ochii plini de frumoasa vedenie, cu inima plină de noua simţire; luai aprig condeiul cel de fildeş şi începui să scriu. Condeiul luneca acum înfrigurat, parcă-l purta însăşi mîna frumoasei zîne; şi am scris, şi am scris pe nerăsuflate caietul ce-l am aice.

(Arată buzunarul unde-i caietul. În tot timpul cît Vintilă vorbeşte şi gesticulează, Tudor îl ascultă cu atenţiune imitîndu-i mişcările.)

Tudor: Bravo!, amice!… Acum poţi să zici că ai pus piciorul în templul muzelor. Cînd cineva a putut să întrevadă lumea cea din dărăptul lumii reale, şi să se uite pe sine în vălmăşagul vieţii într-atîta, încît să se identifice cu însuşi creaţiunile sale, acel om poate să zică ca e dintre cei aleşi… Aşadar, bine-ai venit între noi!… Însă trebuie să te prevestesc că în drumul ce ţi-ai ales ai să-ţi înspini adeseori picioarele… Eu, nu-i vorbă, mă bucur cînd văd în ceata noastră un lunatec mai mult; mă bucur ca vulpea din poveste care şi-a rupt coada, căci nu-i mai proastă şi mai nerăsplătită meserie decît acea de poet. Ce-i un poet?… Un om la care lumea se uită ca la urs; pe care nimene nu-l ceteşte, deşi toţi îl critică, un pierde-vară care umblă să strîngă luna în braţe, care se înamorează de-o slută şi jură că-i Venus, un om, în sfîrşit, căruia îi şuieră vîntul prin creieri şi prin pungă, şi care dacă se întîmplă cîteodată să nu moară nebun, calic însă moare totdeauna. Dar ce să-ţi mai stric inima! Boala fiind fără leac, să le lăsăm toate acestea la o parte, şi să venim la opera ta. Scoate-ţi, mă rog, manuscriptul şi… să ascultăm Sfînta Evanghelie a lui Vintilă cetire!...

Vintilă (emoţionat): Înainte de a ceti, am să-ţi destăinuiesc un lucru. Cît am fost în fierbinţeala compunerii, mi se părea că ce scriu e frumos, admirabil, sublim. Mă miram de unde îmi izvorăsc atîtea idei. Eram sigur că o să îmbogăţesc literatura c-un cap-d-operă...

Tudor (ironic): Mai e vorbă... Care tată îşi crede copilul slut?...

Vintilă: Ei, iaca nu!... De atunci o schimbare s-a făcut în mine; după ce am isprăvit şi recitit novela din cap în cap, mi s-a părut atît de rea, încît m-a apucat desperarea. Eram cît pe ce să o arunc în foc, ca să nu mai rămîie nici urmă de aiurările mele. Dar mi-am adus aminte de tine şi m-am gîndit că e mai bine să te consult, înainte de a o da pradă flăcărilor. Oricum, patru ochi văd mai bine decît doi. Tu îmi eşti prieten şi mi-i spune drept.

Tudor: Modestie de autor!... Le ştim noi toate aceste. N-ai cuvîntul, iubite!... Caietul să vorbească!...

Vintilă (emoţionat la culme, scoate caietul din buzunar şi-l aşează pe masă; apoi îşi şterge sudoarea de pe frunte, îşi lărgeşte cravata care parcă-l sugrumă, tuşeşte, îşi drege glasul şi începe):

— „La poalele Carpaţilor, într-un colţ de ţară uitat de lume, un mic rai pămîntesc, trăieşte o fată de ţăran...”

Tudor (întrerupe): Un minut, frăţioare!... Nu-i aşa... Tu astăzi pentru prima oară pui piciorul în altarul muzelor şi noi căpătăm un neofit. Prin urmare, ziua de astăzi fiind o zi ca aceea, trebuie să o cinstim şi ţie să-ţi dăm botezul cuviincios (Sună clopoţelul. O slugă se înfăţişează.) Adă două garafe cu Cotnar. (aparte.) S-a mai dezgheţa puţin băiatul că parcă înghite noduri.

Vintilă (aparte): O fi mai indulgent după un pahar de Cotnar.

(Sluga vine cu două garafe şi două pahare şi le aşează dinaintea lor.)

Tudor (ciocneşte cu Vintilă). În sănătatea ta şi a Elenei care-ţi aureşte visurile! Şi cu bine!… De acum, pace ţie, cetitorule, să luăm aminte!

Vintilă (reîncepe cu glas înecat): „La poalele Carpaţilor, într-un colţ de ţară uitat de lume, un mic rai pămîntesc, trăia odinioară o fată de ţăran cu numele Ileana. Crescută la umbra brazilor, la răcoarea păraielor de munte, între ierunci şi căprioare, ea se făcuse aşa de frumoasă, că nu i se putea pune alăturea nici o fată din împrejurimi...”

Tudor: N-o fi fost cumva Ileana Cosînzeana?

Vintilă (surîzînd): Chiar ea nu, dar pe-aproape. (continuă.) „Tatăl ei, om cuprins, vornic de sat, o purta în burangic şi cu salbă de aur. Dar ce era strălucirea aurului pe lîngă acea a ochilor ei? Mulţi peţitori veniseră, unii pentru frumuseţa, alţii pentru zestrea ei, însă Ileana îi respinse pe toţi, nesimţindu-se atrasă de nici unul. Iată că într-o zi veni la casa ei un cimpoier din lume.”

Tudor: Ah! ha!… Individul cu pricina.

Vintilă (contrariat şi apăsînd asupra cuvintelor): „Veni la casa ei un cimpoier din lume, un băietan neştiut din mamă, tată, care cînta aşa de dulce şi frumos, de-ţi era mai mare dragul să-l asculţi. Cînd Ileana voi să-i dea cîţiva bani drept mulţămită pentru cîntec, ochii lor se întîlniră, banii căzură jos şi rămaseră acolo uitaţi, dar şi ei se uitară pe sine, de mult ce s-au privit în ochi…”

Tudor (întinzîndu-se leneş pe jilţ şi căscînd): Iacă pozna!

Vintilă. „De atunci dusă a fost liniştea bietei Ilene. Gîndul ei rămas-a la necunoscutul cimpoier; ziua nu mai rîdea, noaptea nu mai dormea…”

Tudor (închide ochii).

Vintilă (observîndu-l): El doarme!…

Tudor (tresărind): Da’ de unde!… Cu ochii închişi ascult mai bine. Urmează!…

Vintilă: „Ziua nu mai rîdea, noaptea nu mai dormea, şi se topea sărmana pe picioare. Cimpoierul însă nu mai da pe la casa ei. Umbla rătăcind prin munţi şi prin codri, îngîna paserile, îngîna păraiele cu cimpoiul lui, dar la Ileana nu mai venea.”

Tudor (tot cu ochii închişi): Bine!… bine!…

Vintilă (îmbărbătat): „Oare nu ştia el cît era de aşteptat? Sau era un suflet rătăcitor, care nu se uită unde calcă şi îndărăpt nu se întoarce.

Într-o sară însă, pe la asfinţit, pe cînd Ileana se urca pe poteca muntelui în sus, ca să-şi ia ziua bună de la soarele ce se culca, deodată se întîlneşte faţă-n faţă cu Vlad Cimpoierul, aşa-l chema.”

Tudor (tot cu ochii închişi): Îmi pare bine de cunoştinţă.

Vintilă (aparte şi contrariat): Asta-i critică? (continuă.) „Întîlnirea a fost atît de neaşteptată încît Ileana îşi pierdu cumpătul şi rămase împietrită în loc. Atunci Vlad Cimpoierul îi cuprinse mijlocul…”

Tudor (horăieşte).

Vintilă: Dar el doarme!… (se opreşte un moment, apoi continuă.) „Atunci Vlad Cimpoierul îi cuprinse mijlocul şi, fără să-i zică un cuvînt, o sărută atît de lung şi cu atîta înfocare încît…”

Tudor (horăieşte mai tare).

Vintilă (desperat se ridică în picioare): Dar asta-i grozav!… Neauzit!… Doarme ca un butuc şi horăieşte ca o locomotivă… Iată întipărirea ce i-a făcut opera mea nemuritoare! (Se plimbă agitat prin odaie.) Şi eu nemernicul care credeam că suferinţele Ilenei o să-l intereseze… eu care m-am măgulit un moment că am vocaţiune de autor… O! iluzii, iluzii, ce iute v-aţi risipit!… Adio Parnas!… Adio Muze!… Păcat numai de atîta muncă pierdută fără folos! (Se uită lung la Tudor care horăieşte intermitent.) Şi doarme, mă rog, ca la miezul nopţii; poţi să-i dai cu tunul la ureche! (răzgîndindu-se.) Ei… mai bine aşa!… Încaltea să-mi iau o nădejde, decît să încurc şi eu lumea ca atîţia alţi nechemaţi, ale căror scrieri le gustă numai şoarecii. (Se apropie de biurou şi ia manuscriptul în mînă.) Haide!… Curaj!… (Se duce spre foc.) Mergi în braţele vecinicei uitări, tu cap-de-operă cu efect narcotic!… N-ai drept să trăieşti într-o lume unde ţi-ai făcut o intrare atît de… strălucită!

(Dar în momentul cînd vrea să arunce manuscriptul pe foc, îl apucă o criză de nervi pe care abia o poate stăpîni, apoi răpede se întoarce spre Tudor care horăieşte, face un gest de milă şi cu ton hotărît urmează.)

Ai-da-de!… Ce nebunie!… El critic!… Auziţi, mă rog!… (rîde cu hohot.) Se vede că s-a cam greşit cu Cotnarul. Ş-apoi aceştia sunt nişte invidioşi!… Ferească sfîntul!… (ridică manuscriptul în sus, voios.) Tu, drag copil al închipuirii mele, mîni vei vedea lumina tiparului!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA