Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Hatmanul Baltag¹

În vremea de demult pe când cucoanele se numeau jupânese, iar boierii mergeau la Divan cu călămările în brâu, trăia în ţara de jos a Moldovei un tânăr boier de starea întâi, cu numele Baltag. El avea toate drepturile pentru a se numi boier. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură şi pecete domnească, locuia pe malul Trotuşului, într-o casă mare cât o cetate, încunjurată de ziduri groase, şi avea o moşie care se întindea de jur-împrejur aşa de departe, că nu-i mai ştia hotarăle.

Se zice că în timpul lui Ciubăr Vodă un străbun al său ar fi tăiat într-o bătălie atâţia turci cu un baltag de argint, încât Ciubăr Vodă, drept răsplată, îi dădu numele de Baltag, înaintându-l la rangul de hatman cu dreptul de a purta acest titlu din neam în neam, har de care nu se bucurau nici unul din ceilalţi boieri şi slugi credincioase a domniei lui. În acelaş timp Ciubăr Vodă, care era un domn cu dare de mână, îi dărui tot pământul ce el, hatmanul, putu să vază cu ochii roată împrejur de pe un vârf de deal, pământ în care se cuprindeau nenumărate păduri, şesuri, lacuri şi ape curgătoare. Pe acel vârf de deal, el îşi clădi casa spre amintire de răsplata domnească; însă înre-o bună dimineaţă, părându-i-se moşia cam strâmtă, el mai înghiţi o moşie răzăşească de-alăturea, alungând pe toţi răzeşii cu traista-n băţ, iar pe cel mai colţos dintre dânşii îl linişti, spânzurându-l de un copac. De-atunci, de câte ori bătea cel mai mic vânt, hornurile casei sale şuierau aşa de groaznic, încât păreau că se aud suspinuri şi gemete de oameni; iar în timp de noapte, luna îşi deschidea drum prin ziduri, luminând ca ziua unele părţi ale bolţilor şi lăsând altele într-o fioroasă întunecime.

Tânărul hatman, a cărui poveste o povestim, avea sângele războinic a străbunului său, nu însă şi năravul de a înghiţi moşii răzăşti. Din contra, era darnic şi cheltuitor. El avea ochii îndrăzneţi, părul negru şi tufos, şi musteţele aşa de lungi, încât îi împungeau urechile. La vânat el purta pe spete un mintean alb de abŕ, în picioare ciubote de iuft lungi pănă la genunchi şi la brâu un cuţit şi un corn de vânat, din care ştia să scoată felurite sunete, şi mai dulci şi mai aspre.

La masă el prânzea totdeauna împreună cu doisprezece ciraci ai săi, boieri mai mici de casa Baltagilor, toţi buni de pahar şi vânători de meserie. Ei asemine purtau mintene albe, însă de-o aba mai proastă, şi ciubote de iuft, cu talpa mai groasă.

Când hatmanul Baltag suna din corn în zori de ziuă pe vârful dealului, cei doisprezece ciraci ieşeau grabnic în calea sa, cu durdele în spate şi cu ploştele la brâu, şi din grăsimea celui întăi urs ucis în bârlog, hatmanul îşi ungea musteţele.

În toate sările ei beau vin vechi de Odobeşti pănă ce cădeau sub masă, iar hatmanul, care dintre toţi era cel mai aprig sugător al gărăfilor pline, rămânea totdeauna cel din urmă în picioare, privind cu dispreţ ciracii săi căzuţi.

Dar plăcerile de la masă şi de sub masă cer şi ele oarecare schimbări. Astfel, în toate sările, aceeaşi masă încunjurată de aceleaşi obraze, care spun aceleaşi poveşti, devine pănă în sfârşit uricioasă, şi hatmanul Baltag, nemaigăsind gust în asemene petreceri, casca de-şi spinteca fălcile, şi de multe ori îşi esprima urâtul cu pumnii grămădiţi pe spinarea ciracilor săi. Într-o sară, după o zi de vânătoare, în care Baltag făcuse mari izbânzi înjunghiind cu cuţitul de la brâu un urs mare care trebuie să fi fost tata urşilor, el se puse mânios în capul mesei, aţintind mereu ochii pe podul afumat al salei. El înghiţi în tăcere multe pahare, însă cu cât înghiţi mai mult, cu atât devenea mai morăcănos. Acei dintre ciracii săi, care aveau locurile de cinste din dreapta şi din stânga sa, se sileau pe cât puteau să nu rămâie în urmă cu înghiţiturile inundând în acelaş timp şi aerul său posomorât.

— Voiesc, strigă deodată hatmanul, lovind cu pumnul în masă şi cu cealaltă mână răsucindu-şi musteaţa, voiesc să beau în sănătatea hătmănesei Baltag!

Cei doisprezece ciraci cu ciubote de iuft se îngălbeniră groaznic la faţă, nu însă şi la nasuri, a căror văpsea era neschimbată.

— În sănătatea hătmănesei Baltag, strigară în cor cei cu ciubote de iuft, şi ale lor douăsprezece gâtlejuri înghiţiră douăsprezece pahare pline ochi, cu un vin busuioc de la Baltag bătrânul, un vin aşa de bun, că ei nu mai sfărşeau de a-şi linge ale lor douăzeci şi patru de buze.

— Fiica cea frumoasă a vornicului Smereanu, adause Baltag voind să-şi esplice toastul. Înainte de-a asfinţi soarele de mâne am să o cer în căsătorie de la părintele ei, şi, dacă el se va împotrivi, baltagul meu strămoşesc îi va juca pe spate.

Un freamăt surd se răspândi în sală, şi fiecare dintre ciracii lui Baltag, cunoscându-l om hotărât, gata a-şi preface vorbele în faptă, se scărpină cu îngrijire pe spete.

Era pe atunci lucru frumos şi vrednic de laudă ascultarea fetelor. În zilele noastre aceasta nu se mai vede.

Dacă fiica vornicului Smereanu ar fi zis, spre pildă, că inima ei este juruită altuia, şi ar fi căzut în genunchi udând cu lacrămi amare picioarele părintelui ei, sau ar fi căzut leşinată după obicei, desigur pe spetele bătrânului vornic Smereanu ar fi jucat baltagul hatmanului. Însă buna copilă stătu smerită când se înfăţişă peţitorul cu cererea din partea hatmanului Baltag; apoi se retrase tăcută în odaie, spre a vedea pe fereastră viind logodnicul ei, şi nu bine se încredinţă că tânărul cel nalt cu musteţele mari este viitorul ei mire, că de îndată alergă la părintele ei spre a-i zice că este gata să se jertfească pentru liniştea lui. Bătrânul vornic o strânse cu duioşie la piept, şi era cât pe ce să verse o lacrămă de bucurie.

În acea zi, mare serbare se făcu la moşia vornicului Smereanu. Mai mulţi juncani şi cârlani fură tăiaţi şi împărţiţi la oameni; mai multe poloboace cu vin fură supte pănă la cea din urmă picătură.

Lăutarii scoteau din gâturi şi arcuşe cântece de cele lungi bătrâneşti, şi cu fesurile lor se cinstiră cu vin, şi cobzele lor se umplură cu bani, iar horele în care gingaşele fete de la ţară îşi legănau sânurile, nu mai conteneau din răsărit şi pănă în apus de soare.

În sfârşit, însurăţeii, săturându-se de benchetuit, îşi luară ziua bună de la tata şi mama Smereanu, şi plecară acasă, încunjuraţi de cei doisprezece ciraci cu ciubote de iuft.

Timp de şase lungi săptămâni urşii şi porcii sălbatici fură lăsaţi în pace; puştile ruginiră şi cornul lui Baltag nu mai scotea decât sunete răguşite.

Dar dorul vânatului apucă din nou de inimă pe tânărul însurăţel şi, într-o bună dimineaţă, el porunci ciracilor să se pregătească pentru a merge la pădure.

— Iubitule!... zise hătmăneasa.

— Scumpă!... zise hatmanul.

— Ce gălăgie este acolo?...

— Unde, draga mea?... răspunse hatmanul tresărind.

Atunci, cu alba-i mână, ea arătă, de la fereastra unde se găseau amândoi, pe cei doisprezece ciraci care prânzeau şi cinsteau, spre a-şi întări picioarele pentru vânătoarea ce se pregătea.

— Tovarăşii mei se pregătesc de vânat, doamnă, zise hatmanul.

— Alungă-i, dragă.

— Să-i alung!... strigă hatmanul necrezând auzului său.

— Dacă mă iubeşti, suflete.

— Dar pentre Dumnezeu!...

În acelaş moment hătmăneasa scoase un ţipăt şi căzu leşinată la picioarele soţului ei.

Ce credeţi că a făcut vestitul, înfricoşatul hatman Baltag?

A chemat îndată slujnica spre a stropi cu apă pe soţia sa; a trimis după un doctor; apoi repede s-a scoborât în curte şi a alungat pe toţi ciracii săi, dând, la care cum apuca, drept ziua bună câte un picior în spinare, întovărăşit de câte o zdravănă sudalmă.

Ştiut este că multe femei au meşteşugul de a pune pe bărbaţii lor sub papuc. Din numărul acelora era şi hătmăneasa. Astfel, prin un mijloc sau altul, ea puse o mare stăpânire pe hatmanul Baltag. Puţin câte puţin, zi cu zi, an cu an, ea tot mai mult îl supunea voinţelor sale, şi bietul hatman, la vârsta de 48 de ani, ajunse, fără să ştie cum, a fi un lucru de prisos în casă. N-ar fi fost nimica dacă nenorocirile lui Baltag s-ar fi mărginit aice, însă un an după căsătoria sa un mic hătmănel intră cu pompă în lume, şi în bucuria lui se deşertară multe gărăfi şi se cheltuiră multe parale. În anul al doilea veni rândul unei mici hătmăniţe; şi aşa în fiecare an rând pe rând, se înfăţişă câte un hătmănel, câte o hătmăniţă, ba uneori şi câte doi împreună, pănă când numărul odraslelor lui Baltag se înmulţi la doisprezece.

În fiecare zi de naştere mama soacră găsea de bănuit şi de cârtit cum că se zdruncină sănătatea scumpei sale fiice; şi dacă nu se făceau toate după cheful ei, ori că ciorba nu era destul de caldă, ori că muştile bâzâiau prin odaie, gura ei umbla ca o moară stricată, şi nimene nu mai avea odihnă în casa lui Baltag. Sărmanul Baltag suferi cât putu, dar de la o vreme pierdu cheful şi pofta de mâncare, şi căzu într-o adâncă melancolie.

Spre culmea nenorocirilor sale, nici trebile nu-i mergeau tocmai bine. El făcuse datorii, şi lăzile sale, pe care familia Smereanu le crezuse nesecate, ajunseră la fund.

"Ce-mi mai rămâne de făcut? se întrebă hatmanul pe sine. Dacă m-aş ucide!..."

Aceasta era o idee ca toate ideile. Iată-l, deci, că ia un cuţit de vânat dintr-un dulap; îl ascute pe ciubotă şi-l îndreaptă spre gâtlej.

— Nu merge, zise hatmanul, oprindu-se în drum. Se vede că nu taie destul de bine. Apoi, mai ascuţindu-i tăiuşul, ridică iarăş spre gâtiţă ucigătoarea unealtă, care părea a nu pune îndestulă bunăvoinţă.

În acelaş moment însă, o mare larmă, care se auzi între copii în odaia de alăturea, îi opri mâna în loc.

— Dac-aş fi holtei, zise Baltag suspinând, n-aş avea nemulţămirea să fiu întrerupt în trebile mele.

— Hei! Băiete! adă-mi o garafă de vin şi un ciubuc în odaia cea boltită de lângă paraclis.

O slugă îndeplini porunca cu grăbire, şi, după câteva minute, Baltag intră în odaia cea boltită, se aşeză pe un jilţ dinaintea focului ce împrăştia în casă o lumină galbenă, şi se rezămă cu cotul pe-o masă pe care erau aşezate ciubucul şi garafa cu vin.

— Aprinde lumânarea, zise Baltag.

— Mai aveţi ceva să porunciţi? întrebă sluga.

— Să mă laşi singur.

Sluga credincioasă ieşi, şi Baltag închise uşa cu zăvorul.

— Să-mi fumez întăi ciubucul, zise hatmanul ş-apoi sara bună.

Punând cuţitul la îndemână, el se răsturnă pe jilţ cu picioarele întinse spre foc, şi, după fiecare înghiţitură de vin slobozea câte un gât de fum din ciubuc.

El începu să gândească la fel de fel de lucruri, la supărările lui de faţă, la fericitul timp al holteirei sale, la ciracii săi cu ciubote de iuft, împrăştieţi de mulţi ani cine ştie pe unde; cu toate că despre unul ştia că a murit cu cinste pe şesul Frumoasei, că un altul şi-a strămutat locuinţa la groapa Ocnei, iar că vro trei alţii au răposat prin spitaluri. Apoi urşii şi porcii sălbatici începură să-i frământe mintea; când, iată că, ducând cel din urmă pahar la gură, după care venea rândul cuţitului, văzu cu mirare că nu mai era singur în odaie. Da, nu, nu era singur! În faţa focului o figură hâdă şedea zgribulită cu braţele încrucişate şi tremura de frig. Ochii săi în fundul capului sticleau ca nişte putregaiuri în întuneric; faţa-i zbârcită era peste măsură de lungă şi încadrată în nişte păr negru, care spânzura drept în jos pe scăfârlia sa vânătă, întocmai ca feştila lumânărilor. Acest chip era îmbrăcat într-o lungă mantie neagră cu dungi albe pe margini şi, cătărămile, în care era prinsă mantia, înfăţişau cele două oase încrucişate, semnul morţii de pe racle. Picioarele sale slabe se arătau ascuţite şi sunau în încheiturile lor.

Fără să aibă grija hatmanului, ea ţinea ochii aţintiţi asupra focului.

— Sluga! strigă hatmanul în glas mare, spre a-i deştepta luareaaminte.

— Sluga! răspunse strania nălucă, îndreptându-şi ochii asupra hatmanului, fără însă să se mişte de pe scaunul ei. Ei!... Şi!...

— Ei!... Şi!... adause hatmanul înfruntând cu bărbăţie privirea pironită a oaspetelui său. Pe unde ai intrat?...

— Pe uşă.

— Cine eşti tu?

— Un om.

— Nu te cred.

— Atunci nu crede.

Figura se uită câtva timp la Baltag, care nu părea deloc înspăimăntat de vocea ei răguşită, şi apoi îi zise cu un ton mai dămol:

— Ascultă, văd că nu te pot înşela. În adevăr, eu nu sunt om.

— Ce eşti atunci?

— Sunt o nălucă.

— Ciudat lucru!... răspunse hatmanul cu un aer de despreţ.

— Sunt năluca desperării şi a sinuciderii.

Atunci ea se întoarse cătră hatman spre a încinge cu el o convorbire mai prietenească; dar, lucru nemaipomenit încă, de care însuşi hatmanul se miră, el care nu prea avea obicei să se mire de orice: ea îşi dădu în lături poalele mantiei şi scoase un cogemite par ce-l avea înfipt prin stomah de-a curmezişul trupului, şi-l puse pe masă întocmai ca pe un baston.

— Acum, zise năluca, arătând din ochi cuţitul de vânat, ai de gând să faci ceva pentru mine?

— Încă nu, răspunse hatmanul, trebuie mai întăi să-mi mântui ciubucul.

— Atunci, dă mai iute.

— Se vede că te cam grăbeşti.

— Ba bine că nu, am atât de lucru în lume, încât timpul mi-e numărat pe degete.

— Vrei să ciocnim un pahar?

— Aceasta nu mi se întâmplă niciodată, răspunse năluca oţerânduse, vinul nu-i bun decât pentru a da oamenilor chef de trăit.

Hatmanul aruncă din nou o ochire pătrunzătoare asupra oaspetelui său, părându-i-se cam deşanţat, şi-l întrebă dacă nu cumva are obiceiul să ajute cu însuşi mâna sa pe cei ce voiesc să se sinucidă.

— Nu, răspunse năluca cam îngăimat, dar stau faţă totdeauna.

— Pentru a judeca despre ghibăcia loviturii?

— Cam aşa, răspunse figura, dezmierdând vârful parului ce-şi scosese din trup. Hai, grăbeşte-te, căci mă aşteaptă un tânăr fără treabă şi supărat de prea multa sa avere.

— Un om care voieşte să se ucidă, fiindcă are prea mulţi bani. Ha! ha! ha! aceasta-i nostim!... Şi hatmanul scoase un hohot de râs din toată inima, precum de mult nu i se întâmplase.

— Mă rog, conteneşte cu râsul, zise năluca cu glas rugător.

— Pentru ce?

— Pentru că râsul mă supără; suspină însă cât vrei, aceasta îmi place.

Hatmanul, ca un om binecrescut, suspină spre a-i face pe plac.

Atunci năluca luă cuţitul şi i-l puse în mâni cu politeţa cea mai ademenitoare.

— Fără şagă, e nostimă idee, zise hatmanul cercând tăiuşul cuţitului. Un om care se ucide, pentru că are prea mulţi bani.

— Ba!... răspunse năluca. E tot aşa de nostim ca şi cel ce se ucide, fiindcă nu are de ajuns.

Ce e drept aceste cuvinte fură rostite cam fără băgare de seamă; năluca credea că hatmanul e prea hotărât la moarte, ca să aibă nevoie a-şi mai drămălui vorbele cu el.

La aceste cuvinte însă hatmanul deschise nişte ochi mari, întocmai ca un om ce se trezeşte din somn.

— Da!... Aşa este... zise el. Nici un rău fără leac.

— Afară de o ladă deşartă, strigă năluca.

— S-au mai văzut lăzi deşarte umplându-se la loc.

— Femeia rea de gură!... zise arătarea cu un glas lung, răguşit, ce părea că vine de sub pământ.

— O! Dacă e numai pentru atât, voi face-o eu să-mi ştie de frică.

— Doisprezece copii!... ţipă năluca ca la surd.

— Dintre toţi, va ieşi poate vreunul cumsecade.

Năluca devenea din ce în ce mai desperată, văzând că hatmanul la toate întâmpinările ei o răpunea. Cu toate aceste, ea încercă să o întoarcă pe glumă.

— Ai râs destul până acum, zise ea, să mai vorbim şi serios. Haide, părăseşte lumea aceasta deşartă.

— Nu ştiu, zău, răspunse Baltag, jucându-se liniştit cu cuţitul. Nu ştiu, zău. Negreşit că lumea aceasta e deşartă, precum zici, dar cine mă asigură că lumea cealaltă e mai veselă; căci, judecând-o după figura d-tale, pare a nu fi tocmai atrăgătoare. Mă închizeşluieşti d-neta că voi câştiga cu schimbul? Iaca vezi!... adause hatmanul, sculându-se cu iuţeală în picioare, la aceasta încă nu mă gândisem.

— Să nu mai lungim vorba, grăbeşte-te, ţipă năluca crâşnind din dinţi.

— Hait... Cară-te de aici!... răspunse Baltag cu ton hotărât. M-am săturat să privesc obrazul tău sarbăd. Voi şti eu să prefac lucrurile în casa mea; voi merge la vânat la urşi; voi vorbi femeiei mele cum se cuvine, şi dacă mama soacră nu-şi va ţine gura, voi da-o de spate afară. Apoi, aducându-şi aminte de prostia ce era să facă, se aruncă în adâncul jilţului şi trânti un râs atât de vesel şi răsunător, încât toată odaia se cutremură.

Năluca speriată făcu câţiva paşi îndărăpt, se uită încă o dată la hatman cu ochii săi pironiţi, apoi, înşfăcând parul, şi-l petrecu prin stomah de-a curmezişul trupului, pănce vârful ieşi îndărăptul spinării, şi după ce aruncă un urlet înspăimântător, se făcu nevăzută.

Hatmanul Baltag nu se mai întâlni cu dânsa niciodată; el vorbi cu hătmăneasa şi cu mama ei un cuvânt sănătos care fu de ajuns, şi trăi încă mulţi ani, deşi nu în bogăţie, dar destul de fericit, spre a nu-i mai veni în minte ideea sinuciderii.

Convorbiri literare, anul VIII, nr. 5, 1 august 1874

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA