Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

În vacanţe

I

În sfârşit, iată-mă-s acasă! Cânele Balan sări cel întăi din trăsură şi era cât pe ce, în mişcările lui de bucurie, să răstoarne pe baba Ilinca care venea să mă primească în scară. Biata babă Ilinca!... Cum îi sticleau ochii de fericire văzându-mă iarăşi sub ocrotirea ei pentru două luni de vacanţe. Ea mă crescuse pe braţe, mă învăţase Tatăl nostru şi se deprinse a mă privi ca pe copilul ei.

— Da nu vedeţi, mă rog, zicea ea în dreapta şi-n stânga, ce mare şi frumuşel s-a făcut? I-au răsărit musteţele, nu fie de diochi!

Toate slugile din casă, şi feciorul, şi bucătarul, şi chelarul, şi moş Toma grădinarul, îmi ieşiră să mă ureze de bună venire; unul îmi apucă pălăria din mâni, altul mantaua de pe umere, un al treilea gemandanul; era în casă o adevărată răscoală.

— Hai la boierul cel bătrân, îmi zise baba Ilinca că, Doamne, de mult v-aşteaptă!

Cu strângere de inimă intrai la tată-meu care mă sărută pe frunte, îmi vorbi puţin după obiceiul lui, dar vedeam eu cum se lupta să învingă o lacrimă ce i se strecura de sub gene. Iar după ce ieşii de la dânsul, baba Ilinca care se ţinea grapă de mine, mă duse în camera cu merinde, unde şedeau grămădite pe poliţe, cutii cu rahat, şiraguri de smochine, cozonaci, păstrămuri, sticle cu vutci şi vişnapuri, şi câte şi mai câte, de care duceam dorul la şcoală.

— Na, gustă de ici, cuconaşule, gustă de dincolo!... că la şcoală ştiu că vei fi mâncând pe sponci...

Ce-i drept, gândeam eu în mine, muşcând când din cozonac, când din pastramă; decât o zi la şcoală mai bine două acasă. Apoi intrai în odaia mea. Ce mică îmi părea odaia de când mă făcusem mare! Mă primblam acum cu paşi largi printr-însa ca un adevărat stăpân, stăpân pe faptele mele, pe timpul meu, pe somnul meu, căci eram departe de clopotul cel supărător de la şcoală şi de pedagogii cu ochi pânditori. Era tot la locul lui patul cel larg din fundul odăiei pe care dormeam când eram mic, şi la marginea căruia baba Ilinca îmi răzema scaune de frică să nu cad. Era tot soba cea fără stâlpi la gura căreia şedeam în copilărie ciunchit, ascultând poveştile ce-mi spunea în nopţile de iarnă moş Toma grădinarul. He!... cu ce drag urmăream toate năzdrăvăniile din poveşti, şi cum mi se deşchidea mintea la lumea cea fantastică plină de zemi, de împăraţi şi de grădini cu fructe de aur! Acuma moş Toma e ceva mai gârbovit, căci a trecut vreme la mijloc, dar tot ştie să spuie cu haz despre Chipăruş-Verde-Voinic şi Statu-Palmă Barbă-Cot.

Două zile de-a rândul mă îndeletnicii cu aşezarea lucrurilor în odaie. În părete îmi făcui o panoplie de arme unde aninai un iartagan vechi, două pistoale ruginite, puşca ce-mi dăruise tată-meu de Anul Nou, torba, cornul şi plosca vânătorească. Iar în faţa armelor, în celalalt părete pe o poliţă, aşezai şaua, frâul, scările, pintenii şi tot ce s-atinge de călărie.

Vânat şi călărie! iată două cuvinte care mă fărmecau.

Cât despre călărie, numai Beiul, tretinul meu cel cu coama rotată, ştie de câte ori era să m-arunce în mijlocul cânilor de la stână, dacă nu m-aş fi ţinut cu amândouă mânile de coama lui. Ce-i drept, nu eram tocmai desăvârşit călăreţ. Când însă puneam mâna pe puşcă şi-i clănţăneam oţelele, atunci era altăceva!... Parc-o tainică frăţie, o legătură de dragoste se-nchega între mine şi armă; parcă-mi venea să-i strig: "Surioară, cu tine n-am habar!"... Apoi de multe ori o aruncam aşa fără scop la ochi, mă-nţepeneam voiniceşte pe picioare, mă uitam pe ţel, cugetând în mintea mea ce-ar fi mai greu de nimerit, un leu sau o aţă de paingăn, iar când o dam jos de la ochi, mi se părea curios să nu văd cel puţin leul culcat la pământ.

Citisem multe despre vânătorii de lei din Africa, şi mă întrebam adică de ce n-aş fi eu un vânător de lei!... Un vânător de urşi, cel puţin. Ce? nu-s şi eu om ca dânşii?

Dar pănă când s-ajung să mă măsur cu urşii care nu prea foiau prin vecinătate, mă hotărâi să merg la viclenele raţe ce în adevăr foiau în stuhul de pe iaz. Nici o îndoială nu aveam că n-am să mă întorc cu torba plină. Ce-i o raţă pe lângă un urs? De cu sară îmi făcui atâtea patroane, că aş fi avut de unde să stârpesc toate zburătoarele păn la una, şi tot îmi păreau că nu-s de ajuns; apoi îmi pusei puşca şi torba lângă căpătăi şi, cu capul plin de izbânzi vânătoreşti, mă culcai hotărât să plec a doua zi la răsăritul soarelui. Dar ca omul ce poartă grija pornitului, în loc să mă scol la ceasul trebuitor, mă deşteptai în puterea nopţii când stelele luceau mai ochioase pe ceri. Îmi aruncai torba în spate şi puşca pe umăr şi ieşii tiptil pe uşa din dos, spre a nu face vuiet.

Întunericul nopţii, tăcerea adâncă, mă tulburară puţin; însă, gândindu-mă la vânătorii din Africa, care şi ei merg noaptea la lei, îmi făcui curaj şi plecai înainte. Prin grădină trecui cu paşi bărbăteşti, deşi copacii îmi păreau mai nalţi decât de obicei, iar când ajunsei în câmpul gol care se întindea nesfârşit spre orizon, amestecându-se cu întunericul, simţii că mi se moaie inima. Atunci îmi adusei aminte că drumul meu trecea pe lângă jităria lui Axinte care avea un zăvod mare şi rău de colţ, şi, deşi purtam pe umăr surioara cu care n-aveam habar, totuşi mi-ar fi părut mai bine să înlătur gâlceava cu el. Stam astfel nehotărât, c-un gând să merg înainte şi cu altul înapoi, şi cine ştie care din două gânduri ar fi biruit, când deodată auzii la spatele meu un glas care mă înfioră din tălpi şi pănă-n creştet:

— Cine-i acolo?...

Mă-ntorsei iute, gata să dau foc la nevoie, când recunoscui pe moş Toma grădinarul, povestaşul de la gura sobei care mă urmărise neştiind cine umblă nopatea prin grădină.

— Da bine, ce cauţi pe aici, cuconaşule, la vremea asta? îmi zise el cu mirare.

— Merg la vânat la iaz, moşule.

— Apoi doar să fie raţa cât o faţă de arie, s-o nimereşti acum noaptea prin întuneric.

— Moşule, ştii umbla cu luntrea pe apă? îl întrebai eu schimbând vorba.

— Dă!... cât să nu mă-nec la mal ca ţiganul vorba ceea mă pricep şi eu.

— Hai cu mine, să-mi scoţi din apă, dacă voi împuşca ceva.

— Bine, cuconaşule, numai de ne-ar cădea ceva în palmă.

Acum nu mai aveam nici o grijă. Eram doi şi cu surioara mea, trei: puteam da piept cu cânele lui Axinte. Cânele lui Axinte, între noi fie vorbă, era un câne nepreţuit, şi se vede că ştia deosebi oamenii buni de cei răi. Când am trecut pe dinaintea jităriei, el a prins să se gudure, să ne lingă pe mâni, să ne sară cu labele pe piept, încât moş Toma grădinarul a trebuit să-l probozească de prea necumpătatul său prieteşug, şi am avut multă greutate de a-l îndupleca să nu se ieie după noi. Mărturisesc că mi-a fost ruşine, gândind că un moment n-am îndrăznit eu, cogemite vânător, să mă întâlnesc singur cu cânele lui Axinte.

Ne scoboram acum la iaz... Aburi deşi acopereau faţa apei ca un învăliş de noapte, prin care nu străbătea nici una din ochioasele stele spre a se oglindi; iar apa dormea adânc împreună cu peştii din fund şi sălbătăciunile din faţă.

Două oare întregi vegheai la somnul iazului, cu puşca în mâni, gata de foc, în care timp numai din când în când auzeam, ca o notă pierdută în adâncul tăcerii, câte un mic ocăit înăduşit a vreunei raţe, ce cu botul sub aripă visa, se vede, de apropierea duşmanului.

— Curând o să se reverse de ziuă, e bine să mergem pe apă, îmi zise moş Toma grădinarul.

În adevăr, o dungă albie, sfiicioasă, abia simţită, se arătă ca un dor depărtat la marginea răsăritului.
Amândoi ne suirăm într-o luntre şi moş Toma grădinarul, care era priceput la toate, luă vâsla în mână şi, după ce mâna luntrea înlăuntrul iazului, o opri apoi în stuh la marginea unui ochi.

— De acum fii cu luare-aminte, îmi zise el, că acuşi au să înceapă a umbla dihăniile pe apă. Iar eu, plin de nerăbdare, stam pregătit să le ucid pe toate, gândindu-mă dinainte cu ce fudulie am să mă întorc acasă încărcat de vânat.

Dunga cea albie, sfiicioasă, creştea, creştea văzând cu ochii şi se făcea tot mai vie, mai strălucitoare; ai fi zis că un potop de lumină căuta să năvălească asupra pământului, neştiind pe unde să apuce. Iată vârful dealurilor împrejmuitoare, iată clopotniţa din sat că s-aprind de-o pară roşie, iată norii toţi în flăcări, iar stelele ochioase rând pe rând se stinsese de pe bolta albăstrie. Stam faţă la trezirea pământului, stam să întâmpin soarele care se vestea cu atâta pompă, şi mai, mai că uitasem viclenele raţe ce începură acum să bată din aripi şi să-şi grijască penele în culcuşul lor de apă. Când, deodată, năprasnic se ridică din fundurile noroioase ale apei un strigăt aspru, lung, asurzitor, ţesut cu mii de note care de care mai ascuţite, mai înţepătoare, de vuietul cărora tresări balta din fund şi pănă-n faţă. Erau broaştele, care, deşteptate de somn, sărbătoreau în cor revărsatul zilei. Cât de hâde erau ele, cât de discordantă era cântarea lor, totuş această strigare de bucurie, această închinăciune la soarele ce venea să le încălzească, avea în sine ceva duios. Apoi în momentul în care soarele înfocat se înfăţişă deasupra orizontului cu toată strălucirea unui stăpânitor al pământului, cântecul lor se opri tot atât de năprasnic precum începuse, ş-atunci balta deşteptată prinse să se frământe în jurul meu. Un popr întreg de păseri furnica acum în toate părţile; bâtlanii cu cataligele lor întinse se roteau în cercuri mari deasupra apei, găinuşile sprintene săreau de pe un nufăr pe nufăr, stoluri de grauri se zburătăiau prin stuh, făcându-şi spaimă de vântul ce cânta prin trestii; apoi nagâţi, păscari, raţe, cufundari cântau, se jucau pe apă şi-n văzduh fără grijă de primejdia ce-i ameninţa, iar eu stam cu puşca la ochi, încurcat, bezmetecit, neştiind în ce să dau.

— Aţine-te, cuconaşule! strigă moş Toma la urechea mea.

Atunci două raţe grase, pântecoase, trecură ocăind deasupra capului meu.

În aceeaşi clipă dădui foc cu amândouă ţevile, un nor de fum îmi îmbrobodi un moment vederile, iar raţele vesele de neghibăcia mea, luară, vorba ceea, haliciurile în plisc şi zburară mai departe. Încă două focuri date în deşert îmi dovediră că nu e aşa de uşor de a fi cineva vânător de raţe, necum de lei.

— Ferească Sfântul cât sunt de tari la pene sălbătăciunile aceste! zise moş Toma grădinarul.

— Oare nimerit-am vreuna, moşule?

— Da cum nu, mai pe toate; n-aţi văzut cum curgea puful de pe ele?

Era vederat că moş Toma voia să mă mângăie de neiscusinţa mea, de aceea încetai de a mai da focuri, spre a nu mă ruşina mai mult în ochii lui.

— Ştii una, moşule, îi zisei eu; astăzi n-am noroc la vânat. Hai mai bine să ne primblăm aşa pe iaz, că-i frumoasă dimineaţa.

— Cum poftiţi, cuconaşule, răspunse el; vom merge întăi la ochiul lebedei, apoi ne vom primbla pe la ostreţe¹ şi pe urmă pe cărarea nuferilor. Iazu-i măricel, slavă Domnului, avem unde ne învârti.

Luntrea lungă ca o suveică luneca iute pe cărările de stuh, iar de când mă hotărâsem să las vânatul în pace, el parc-anume îşi bătea joc de mine. La ochiul lebedei era tocmai mijlocul iazului. Trestiile înalte acopereau malurile de jur împrejur, aşa că, nemaivăzând decât ceri şi apă, mi se părea să plutesc pe luciul unei mări.

De aice înainte aleargă, dragă închipuire, căci toate orizonturile îţi sunt deschise!

Câte întâmplări pe mare citisem în copilăria mea, toate îmi veneau acum în minte, toate le vedeam aievea pe bietul iaz de pe moşia părintească. Fiecare creţ de apă, fiecare zbor de pasere, fiecare lovitură de lopată deştepta în mine ideea cea mare şi încântătoare a nemărginirii, şi-mi descoperea o lume nouă, plină de taine şi de minuni. Înaintam astfel pe nesimţite, dus ca de-un vis, pe oceanul cel închipuit; sus şi jos nu era decât un freamăt de revenire la viaţă; moş Toma grădinarul şedea într-un cot dând leneş din lopată; cine ştie ce mai gândea şi el!... Iar eu unul, ca să pot spune astăzi tot ce mă gândeam, ce vedeam şi ce simţeam atuncea în primblarea mea fantastică, ar trebui să-ntorc mult îndărăpt minutarele vieţii mele, ar trebui să revin iarăşi la vârsta cea binecuvântată de 16 ani, să fiu iarăşi în luntre alături cu moş Toma grădinarul pe iazul cel drăgălaş care, de frumos ce răsfrângea razele răsăritului, părea el însuşi cuprins de flăcări; dar aceasta nu se poate, şi nici are graiul omenesc, îngrădit prin cuvinte, puterea de a destăinui dorul nesfârşit al tinereţelor.

Trecusem de cărarea nuferilor, ajunsesem în dreptul stavilelor peste care apa se arunca în spume, când deodată visurile mele luară altă faţă dinaintea unei nouă privelişti ce-mi atrase luare-aminte.

Era o femeie care şedea pe mal ţinând cu mâna întinsă o undiţă aruncată în apă, şi de departe cum o priveam, albă, cu forme nehotărâte în farmecul dimineţii, îmi părea că-i zâna apelor. Atâta-mi trebuia ca aiurările minţii mele să ajungă la culme. Lumea cea plină de taine şi de minuni prin care mă primblam de o oară mi se înfăţişa acum mai frumoasă, mai încântătoare, însufleţită fiind de astă dată de minunea cea mai mare: de doi ochi femeieşti.

— Cine să fie, moş Toma? întrebai eu.

— Mă tem că-i cucoana Zamfiriţa, vecina noastră, răspunse el. Ea vine câteodată dimineaţa la undit.

— Ia să mergem mai aproape de dânsa.

— Cum nu, cuconaşule, că Doamne hazlie-i. Păcat că-i văduvă.

— Văduvă?... Ah!...

Moş Toma vâsli spre dânsa, iar când ajunsei în dreptul ei, simţii de departe căldura a doi ochi negri, aprinşi ca focul. Deşi n-o cunoşteam, îmi descoperii capul dinaintea ei, iar ea îmi mulţumi zâmbind. Luntrea lunecă mai departe; cucoana Zamfiriţa rămase în urmă cu undiţa în mână ca o drăgălaşă închipuire în răsăritul soarelui, iar eu mă întoarsei acasă cu torba deşartă, dar cu inima plină de cei doi ochi negri, aprinşi ca focul.

II

Pe cucoana Zamfiriţa n-o cunoşteam, o văzusem numai o dată, nu schimbasem cu dânsa nici o vorbă; cum, dar, era să n-o iubesc? Ş-apoi era văduvă, frumoasă; desigur a fost nenorocită, a suferit, cunoştea toate ispitele vieţii; ce fericire de a învinge asemine inimă! Cum gândeam astfel, mă primblam cu paşi mari prin odaie, răsucindu-mi viitoarele musteţe, şi feliurite planuri, care de care mai războinice îndreptate în contra cucoanei Zamfiriţa, aşterneam în mintea mea înfierbântată. Când iată uşa se deschide şi baba Ilinca cu cheile în brâu intră în odaie.

— Ştii una, cuconaşule, mâne e mare petrecere la cuconul Ştefănică, colea peste deal. E Sfânta Maria, ziua cucoanei d-sale. Gătiţivă că aveţi să mergeţi şi d-voastră; aşa mi-a spus boierul.

Tresării de bucurie, auzind această neaşteptată veste. Negreşit şi cucoana Zamfiriţa avea să vie acolo. Prin urmare, iată ocazia să o văd, să-i vorbesc, să-i spun că o iubesc... Ah! atâta fericire în inima mea.

— Cuconaşule, nu pofteşti puţin la camară, am nişte cozonaci proaspeţi, acuma scoşi din cuptor?

Eram de o veselie nebună; îmi venea să cânt, să sar în sus, să sărut pe baba Ilinca, şi, când e omul în aşa chef, nu poate nimic refuza. M-am dus la camară şi am prins să mănânc din cozonacii cei proaspeţi cu atâta poftă, încât baba Ilinca, înduioşată, se uita la mine zicând:

— Sărmanul cuconaş, cât e de flămând! Se vede că rău îl mai ţine la şcoală.

Toată ziua o petrecui într-un fel de farmec neînţeles.

Mi se părea că lumea e cu totul schimbată. O! Acuma iubeam adevărat, iubeam din toate puterile c-un foc vecinic nestins. Şi când gândesc că a fost un moment în care mă ameţisem după Măriuca dascălului Gheorghie de la strana dreaptă!... Ce glumă!... Însă acum nu mai era vorba de mine; era, bineînţeles, că eu iubeam; dar oare ea?...

— Ea?

Şi de ce adică nu m-ar iubi? Cine e mai de samă decât mine în toate împrejurimele locului? Cine a învăţat mai multă carte? Puţin lucru e să ştie cineva latineşte şi greceşte, să fi ajuns, de pildă, în matematici pănă la cuadratul hipotenuzei, în istorie se ştie cine a fost Xerxes şi Artaxerxes, şi altele şi altele?... Înzestrat cum eram cu atâtea cunoştinţe, nimene negreşit nu putea să ţie la încercare cu mine; prin urmare, mă liniştii şi în această privinţă. Iată că veni noaptea cu oarele ei de scumpă veghere, în care ne măsurăm adâncimele ranei şi ne închinăm în taină fiinţei ce iubim. Ah!... Eram aşa de sigur că n-am să închid ochii în acea noapte, încât nici am mai stins lumânarea în zadar. La lumină se înşiră gândurile aşa de frumos!.. Cu toate aceste, nu ştiu cum se făcu că de la un timp şirul gândurilor mele se încurcă şi oara de scumpă veghere se prefăcu în opt oare de somn bun şi sănătos, aşa încât a doua zi văzui sfeşnicul văduv de lumânarea care se topise întreagă, luminându-mi durerile ranei. În aşteptarea plecării stam dinaintea oglinzii şi-mi pieptănam părul. Eram, de altminterea, destul de mulţămit de mine, numai musteţele se îndărătnicise a rămâne cam mici, deşi le întindeam şi le răsuceam cu toată osârdia unui tânăr de 16 ani. Mult timp stătui la gând ce legătoare de gât să pun, şi mă hotărâi pentru una roşie bătăioasă la ochi, căci roşul e culoarea amorului vecinic nestins. Apoi îmi pusei jiletca cea de zile mari, o jiletcă de catifea, iar după ce îmbrăcai surtucul cel negru, lung în poale şi strâmt în mânici şi mi-l potrivii bine pe trup, rămăsei încredinţat că frumoasa văduvă numaidecât trebuie să închine steagul.

— Cuconaşule, trăsura e gata şi boierul vă aşteaptă, zise baba Ilinca deschizând uşa.

Nu fără oarecare bătaie de inimă mă suii în trăsură lângă tatămeu, simţind că de astă dată are să se hotărască soarta vieţii mele; dar, când să pornească caii, baba Ilinca, înălţându-se la urechea mea îmi spuse cu grăbire:

— Să ştiţi că am pus un cozonac în buzunarul trăsurei... de-o întâmplare!

Sărmana baba Ilinca! Cea mai mare bucurie a ei era să mă îndoape.

Pe drum tată-meu, care era de felul lui scurt la vorbă, îmi lăsa tot timpul să gândesc la cucoana Zamfiriţa, iar leagănul trăsurei îmi înlesnea gândurile. Stam acum şi chibzuiam cum să încep vorba cu ea: "Sărut mâna, cucoană Zamfiriţa"... Ce idee... Aşa vorbeşte numai cuconul Ştefănică, care poartă giubea şi fes; dar eu... eu care ştiu latineşte... "Mult stimabilă doamnă!... De când v-am văzut pentru întăia oară cu undiţa în mână păscuind pe malul iazului, frumoasă ca o zână născută din spuma apei, sufletul meu s-a înflăcărat de-un foc vecinic nestins!... Permiteţi-mi să depun la picioarele frumuseţei voastre a mea inimă şi a mea viaţă!..." Şi aşa mai departe, vorbe multe, înfocate, izvorâte din adâncul dragostei mele. Acum de la sine senţelege că această cuvântare putea să fie mai adăugită, mai înfrumuseţată după inspirările momentului sub ochii săgetători ai frumoasei Zamfiriţe; dar deocamdată temelia era. Cu lecţia dar învăţată pe de rost, cu speranţa neclintită în legătoarea cea roşie şi în cuadratul hipotenuzei, urcai scările caselor cuconului Ştefănică.

— Da, bine-aţi venit!... Da, cum mai petreceţi? Da cum vă aflaţi?... Da, sunteţi sănătoşi?... ne întrebau fără sfârşire cuconul Ştefănică şi cucoana Marghioliţa, încântaţi de venirea noastră.

Cuconul Ştefănică, deşi bătrâior, se întinerise cât putuse de ziua onomastică a soţiei sale. Era gătit c-un antereu de cutnie în ciubuce, având peste mijloc un şal lat turcesc şi pe cap un fes roş cu canaf care bătea în albastru-închis. Ca toţi bătrânii din vremea aceea, era bun la inimă, primitor şi totdeauna glumeţ; casa lui era casa lui Avram. Iar cucoana Marghioliţa, câte cu două rânduri de zulufi la fiecare tâmplă, număra şi ea cam multe onomastice, era bună gospodină şi foarte evlavioasă, însă avea un cusur. Îşi cam temea bărbatul şi, Doamne fereşte, n-ar fi tocmit slujnice tinere în casă! După noi veni spiţerul şi spiţereasa din târguşorul învecinat, două fiinţi ciudate prin neasemănarea lor; spiţerul, un neamţ boţit la faţă, cu musteţele ţapoşe, pline de tabac şi c-un nas întors ca o lulea deasupra căruia şedeau călare nişte ochelari mari ca nişte ferestre. Iar madama spiţereasă c-un vergiss mein nicht în păr şi un trandafir în dreptul inimii, era din contra palidă, gingaşă şi vecinic înamorată de lună. Parc-ar fi zis: "Nu mă lăsaţi, că zbor în sus!" După dânşii veni catihetul, apoi privighitorul de ocol legat de-o sabie în care necontenit se împiedeca, şi mai la urmă cuconul Andronachi Brustur, un văduvoi între două vârse, cu ochii încrucişaţi, dintre care unul totdeauna pe jumătate închis, şi celalalt totdeauna în lacrimi, încât se părea că râde cu unul şi cu celalt plânge. De la cea întâi vedere omul acesta îmi displăcu. Avea faţă şireată şi ochiul lui cel care plângea mă supăra când îl simţeam pironit asuprămi. Prinsei chiar să-l urăsc, de când auzisem pe unii şi pe alţii lăudându-l că e bogat şi că împrumută bucuros prietenilor bani cu dobândă.

Toată lumea era veselă, masa sta întinsă şi bogată în mijlocul antretului, iar cucoana Zamfiriţa nu venea. Mă simţeam nefericit şi singur ca în mijlocul unui pustiu. Dar nu bine apucase gazdele să ne poftească la masă, că un duruit de trăsură se auzi la scară, şi după câteva minute cucoana Zamfiriţa cu ochii săi învăpăiaţi, frumoasă şi bine gătită, apăru ca un luceafăr în mijlocul nostru. Un fior de bucurie trecu prin sală. Cuconul Ştefănică alergă spre dânsa şi-i sărută mânile cu atâta bună inimă, încât cucoana Marghioliţa nu se putu stăpâni nici chiar de ziua ei, să nu-i spuie la ureche: Te pricepi... berbantule... te pricepi... Spiţerul, catihetul, privighitorul şi cuconul Andronachi Brustur se închinară adânc, madama spiţereasă o întâmpină cu cea mai gingaşă zâmbire, iar eu rămăsei pe scaun înmărmurit, uitând măcar să plec capul dinaintea ei.

Frumoasâ văduvă pe loc se făcu de gazdă; puse capela şi şalul la o parte, îşi scoase mănuşile şi prinse să ajute la trebile gospodăriei. Toate mergeau parcă altfel, de când venise ea.

La masă şedeam faţă-n faţă cu dânsa, şi nu o dată mi se înroşiră obrajii ca focul, nu o dată era să-nghit cruciş, când din întâmplare ochii noştri se întâlneau. Eram, pot să zic, deplin fericit, numai un singur lucru mă neliniştea; văzusem între mezelicuri şi supă, că un semn din ochi, un semn neînţels se schimbase între frumoasa zână şi cuconul Andronachi Brustur. Putea să fie numai o părere şi negreşit aşa a şi fost. Cu toate acestea, ochii lui Andronachi Brustur aveau o privire din ce în ce mai ciudată. Cel din dreapta lăcrăma tot mai mult, iar cel din stânga, de tare ce râdea, se-nchidea de tot. Chiar degetele lui erau neliniştite, parcă numărau parale. Ce om nesuferit!... cum ar pute o femeie să-l iubească!...
Am început să-l pândesc cu mai multă luare-aminte, dar nici o mişcare, nici un semn n-am mai surprins. Vorbea necontenit de trier, de culesul popuşoilor, iar Zamfiriţa pentru el parcă nici mai trăia pe faţa pământului. Pe la mijlocul mesei începură sănătăţile. Privighitorul, ca un obraz al cârmuirii, se crezu dator, pentru cinstea casei, să închine el cel întăi pahar în sănătatea gazdei. Apoi rând pe rând să bău în sănătatea tuturor; iar când veni rândul cucoanei Zamfiriţei entuziasmul se urcă la culme. Atunci voind a-mi pune în lucrare planul meu de bătălie, mă ridicai în picioare, ciocnii paharul meu de al ei, şi, după ce o săgetai bine cu privirile, îl băui încet pănă la cea din urmă picătură. De astă dată lovitura a trebuit să o pătrundă, căci ochii ei prinseră să sticlească de o veselie nespusă.

După masă intrarăm în salonul unde ne aşteptau două mari tablale cu vutci şi vişnapuri. Acolo se începu băutura din capăt.

— Să trăiţi, cucoane Ştefănică!... Bine v-am găsit, arhon privighitor!... Şi cu bine, cucoane Andronachi!... La mulţi ani, cucoană Marghioliţă!... şi tot aşa înainte pănă când potcapul părintelui catihet nu se mai ţinea decât prin o minune de echilibru, iar cuconul Ştefănică, ca în timpul fericitelor tinereţe, se rotea când în jurul plăpândei spiţerese, când în jurul frumoasei Zamfiriţe. Apoi, oprindu-se deodată în faţa femei lui cu mânile în şolduri, îi zise c-un aer de parapon:

— Da bine, Marghioliţo, azi e ziua ta sau ba?... Se poate să nu avem lăutari?... Alei, soro! Strigă, aleargă, porunceşte degrabă, că mă furnică prin călcăie!...

Ca din pământ ieşiră trei lăutari; un scripcar, un cobzar şi un naingiu. Atunci lumea se ameţi cu totul; privighitorul luă pe spiţereasă de mână, cucocnul Ştefănică pe Zamfiriţa, spiţerul pe cucoana Marghioliţa şi câteşişase înfiinţară o mazurcă cu figuri. Jucau toţi cum jucau, dar ca bătrânul cuconul Ştefănică nici unul! Picioarele-i luase vânt. Pocneau călcăiele, pârâiau podelele, răsuna sala; apoi, când se învârtea în loc, ţinând pe văduvioară de mijloc strânsă la piept, ai fi zis că vântul îi poartă.

— Te pricep, berbantule... te pricep!... îi repetă din fugă iubita lui soţie, care nu-l slăbea din ochi.

— Dar berbantul gâfăia sărmanul, de-i sărea pieptul din loc şi, ameţit cum era de vin şi de joc, ar fi căzut ruşinat la pământ, dacă priceputa lui dănţuitoare n-ar fi făcut semn lăutarilor să tacă.

— De la nunta ta, Marghioliţo, n-am mai jucat aşa cu chef, zise el, aruncându-se în fundul unui jilţ, abia răsuflându-se... Ia vin de mă sărută aici pe obraz... ştii... ca în luna de miere; că doar în curând împlinim treizeci de ani de la căsătoria noastră. Ei, ce păcat că nu mai e ce-a fost!

— Nu! Hoţule!... Nu!... Pe tine nici mort nu te cred. Văd eu cum îţi joacă ochii în cap!

— Bre lăutari!... Veniţi lângă mine, porunci el, scoţând din buzunar un pumn de irmilici. Vedeţi voi fierăria asta? Toată v-o arurnc în cap, dacă nu-mi veţi cânta, cum îmi place mie, un cântec de fond de cele bătrâneşti, un Ah! suflete, ah! ca să-mi aduc aminte de pe când era Marghioliţa fată mare. E cam de mult de-atunci, nu-i vorbă, adause el, făcând un semn din ochi.

— Na, berbantule, na!... să-ţi treacă de dorul altora, zise bătrâna cucoană Marghioliţa, sărutându-l pe obraz din toată inima, aşa că plăpânda spiţereasă, spărietă, îşi acoperi faţa cu mânile. Erau hazlii şi totdeodată duioşi de văzut aceşti doi bătrâni bătuţi pe cap de bruma iernii, cum în veselia vinului se dezmierdau ca nişte copii, el suspinând după tinereţele trecute, ea nevoind a-l crede bătrân.

Lăutarii începuse acum cântecul cel de fond: Ah! suflete, ah! Era o manea de cele vechi turceşti, lungă, trăgănată, în care numai un ah! ţinea o jumătate de oră. Încântat, fărmecat, cuconul Ştefănică îşi aprinse ciubucul şi se aşeză îndemânatic pe jilţ spre a nu pierde nici o notă din cântecul bătrânesc.

— Ce-mi spuneţi voi mie, bonjuriştilor!... strigă el deodată, uitânduse ţintă la mine. Atunci erau vremile cele bune, pe când se cânta Ah! suflete, ah!... Atunci era ţara acoperită cu stupi de miere, cu herghelii de cai şi cu turme de vite!... Na, balaurilor!... adause el, împroşcând lăutarii cu pumnul de irmilici.

Tot în momentul acela în fundul salei la o masă deosebită, şedea faţă-n faţă câte c-un pahar de vin părintele catihetul şi cuconul Andronachi Brustur. Acest din urmă căuta să încredinţeze pe cel dintăi că coşerul de nuiele e mai bun decât coşerul de leaţuri pentru păstrarea popuşoilor. Însă, din nenorocire, părintele catihet nu se gândea la coşerul de nuiele, precum nu se gândea la sfânta liturghie. Potcapul său se odihnea acum pe masă lângă vinul chihlimbariu, iar sfinţia-sa, roş la faţă ca floarea macului, cânta pe prochimen glasul al 8-lea

Protopopu-i protopop
Şi-ncă are şepte, opt,
Dară eu că-s mireanù
Să n-am una măcarù!

Atunci frumoasa Zamfiriţă, văzând că lucrurile se cam întrec cu şaga, ieşi în balcon, iar eu, care o urmărisem tot timpul şi cu ochii şi cu inima, simţii că a sosit oara hotărâtoare să mă apropii de dânsa şi să-i mărturisesc taina ce mă ardea.

Înserase cu desăvârşire. Era o noapte de toamnă caldă şi senină, şi o lună ca o ziuă. Numai unde şi unde câte un mic nouraş creţ se primbla ca un vis drăgălaş pe albastrul ceriului; iar pe dealurile depărtate, pierdute acum în umbră, se vedeau, ca nişte luceferi pe pământ, focurile plugarilor ce-şi pregăteau cina de noapte. Nici că se putea un timp mai potrivit pentru o păreche iubitoare. Îmbărbătat de vuietul petrecerii, de cântecul lăutarilor, de frumuseţea sărei plecai de la locul meu din salon cu deplină încredere în mine, şi mersei fără nici o împiedicare pănă la uşa balconului, însă când să trec pragul, să m-apropii de frumoasa văduvă, simţii că mi se taie picioarele. Şi doar n-avea nimic de spaimă cucoana Zamfiriţa; din contra, era veselă, frumoasă, atrăgătoare, însă cu toate aceste, nu ştiu pentru ce, aş fi dorit mai bine în momentul acela să mă aflu în gura unui leu, decât dinaintea ei. O! desigur, n-aş fi îndrăznit niciodată să trec înfricoşatul prag, dacă nu m-ar fi chemat ea singură sub cuvânt de a-mi arăta focurile ce sclipeau în depărtare. Dar de vreme ce mă chema, de ce era să mă mai tem? Era un semn vederat că dintre toţi pe mine m-a găsit mai vrednic de dragostea ei. Îmbărbătându-mi deci inima, păşii peste pragul fatal şi intrai în câmpul de luptă.

— Mult stimabilă, doamnă! zisei eu, aducându-mi aminte de lecţia învăţată pe de rost. De când v-am văzut pentru întăia oară cu undiţa în mână...

— Ah! Bine zici, răspunse ea, tăindu-mi vorba, eram la undit... Ai împuşcat mult vânat atunci?

— Am împuşcat... cum nu... adică n-am împuşcat... Dar de când v-am văzut frumoasă...

— În adevăr, a fost prea frumoasă dimineaţa aceea şi cu noroc; am prins trei lini şi o ocheană.

— Trei lini şi o ocheană, repetai eu ca un ecou fără conştiinţă, simţind că mi se bate inima cu putere; apoi revenind la cuvântarea întreruptă, urmai cu glas tremurător:

— Frumoasă ca o zână născută din spuma apei... permiteţi-mi... din foc nestins... să depun la picioarele... vieţii...

O! era nesuferită starea în care mă aflam: pământul se învârtea cu mine şi mintea-mi se întuneca. Cu toate aceste, ca omul răpezit o dată din deal în vale şi care nu se mai poate opri, bâiguiam înainte cuvinte fără şir, şi cine ştie la ce capăt aş fi ieşit, dacă răutăcioasa cucoană Zamfiriţa, n-ar fi zbucnit deodată într-un hohot de râs atât de nebunesc, încât îmi pierdu-i cumpătul cu desăvârşire. Atunci tot ce-mi rămăsese de spus din cuvântarea pregătită pieri ca fumul din mintea mea; vederile mi se painginiră, glasul mi se stinse în piept şi, mut, împrostit, rămăsei cu ochii holbaţi, cu gura căscată dinaintea râsului ei fără sfârşit. O! moment îngrozitor! Atunci, simţind că numi rămâne altceva de făcut decât sau să mă omor dinaintea ei, sau să fug ca un nemernic, ca să scap de această ruşine nemaipomenită, mă hotărâi în buimăceala mea, pentru fuga nemernică, şi cu vorba zânei neisprăvită, dădui busta în salon, lăsând câmpul de luptă în ştirea lui Dumnezeu; însă, când să trec îndărăpt pragul fatal, mă lovii nas în nas cu nesuferitul cel de Andronachi Brustur, care, după ce mă măsură un moment cu ochii lui încrucişaţi, se lipi de uşor, lăsându-mă să trec pe lângă el; iar în urma mea auzii două hohote amestecate, care se pierdeau în întuneric.

Salonul vuia de cântecul cel de fond: Ah! suflete, ah! Cuconul Ştefănică, răsturnat pe jilţ, pufăia din ciubuc şi sorbea acum din ochi pe madama spiţereasa, iar eu ca un om gonit din urmă de-o potaie de lupi, alergai desperat în odaia ce mi se pregătise, întorsei cheia de două ori în broască şi mă culcai. De astă dată în adevăr că n-am închis ochii noaptea întreagă, petrecând-o într-o lungă şi scumpă veghere pentru a-mi măsura adâncimile ranei. Nesfârşită-mi era durerea văzând risipite într-o singură sclipeală, toate planurile de fericite ce zidisem în mintea mea necoaptă. La ce-mi slujise latineasca, legătoarea cea roşie, jiletca de catifea, în care avusesem atâta încredere, dacă nu pentru a fi marture la ruşinoasa mea neizbândă, întocmai ca armele unui soldat învins, dovedite netrebnice!

A doua zi înspre zori m-am întors pe jos acasă, lăsând în urmă răspuns că m-am dus la vânat; iar baba Ilinca şi-a făcut cruce când m-a văzut venind acasă singur aşa de dimineaţă şi aşa schimbat la faţă. Trei zile de-a rândul n-am voit să pun piciorul în camera ei; trei zile de-a rândul am trăit într-un suspin şi-un neastâmpăr, când iată că a patra zi baba Ilinca, care era totdeauna gazeta noutăţilor, intră în odaia mea, zicându-mi:

— Cuconaşule, veste mare!... cucoana Zamfiriţa se mărită cu coconul Andronachi Brustur!

Sărmana!... nu ştia câtă otravă cuvintele ei îmi vărsau în inimă!...

Această ştire m-a pătruns pănă-n adâncul măruntaielor şi parc-a rupt în mine ceva. Într-adevăr, a rupt cu rădăcină cu tot din pieptul meu orice speranţă de dragoste în viitor. Însă tocmai din această cauză, prin o ciudată întoarcere a inimei mele copilăreşti, m-am simţit mai liniştit. Îmi luasem oarecum grijile; nu mai aveam la ce să mă gândesc, ce să doresc, ce să aştept. Stătui deci un moment aiurit ca omul care nu vede decât ruini împrejurul lui şi, nemaiştiind ce să fac cu timpul care acum îmi părea nemăsurat de lung şi de urât, mă hotărâi să mă răzbun de viclenia femeiască asupra viclenelor răţe.

Cu ciudă luai puşca din cui, mă dusei la iaz şi toată ziua dădui la focuri nenumărate, pierdute-n stuh şi-n vânt, încât bietele răţe năucite nu se pricepeau de unde vine acest nevinovat potop de foc.

Când mă întorsei acasă, eram răcorit, însă de atunci şi pănă astăzi n-am mai pus legătoare roşie, nici jiletcă de catefea.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA