Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Ion Urdilă

I

— Dau unde dau şi iar mă-ntorc la timpul tinereţelor mele... zise Constantin prietenului său Gheorghie.

Amândoi stăteau la gura sobei, adânciţi câte într-un jilţ şi pufăiau din lulele.

— Să vedem ce vei dezgropa dintr-însele? răspunse Gheorghie, care se aşeză mai îndemănatic spre a asculta.

Constantin tuşi, îşi drese glasul, se uită un moment gânditor la roţile de fum ce ieşeau din lulea, apoi începu astfel pe un ton melancolic:

— O să-mi zici: "Ce-i pasă lumii de tinereţele tale!..."

Aşa-i!... dar ce să fac, dacă, mie unuia, acolo îmi place să-mi desfătez gândul, dacă numai acolo regăsesc zilele cele frumoase, pline de sănătate, de speranţă şi de voie bună, zile care n-au să se mai întoarcă... Am ajuns şi eu ca bogătaşul sărăcit, căzut în slăbiciunea de-a nu mai vorbi decât de pierdutele lui averi... Răscolind, deci, vraful filelor rupte din viaţa mea, iată că dau peste o istorioară, uitată sub colbul trecutului, care însă se leagă atât de strâns cu inima mea, încât nici astăzi, că au trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioşare.

Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche şi credincioasă, la care tata ţinea foarte mult; dar era slut, mânia pământului. Avea mai întăi nişte ochi fără culoare, fără gene şi fără sprincene. Când se uita la mine, îmi venea să cred că nu mă vede. Apoi era ciupit de vărsat, de nu găseai loc sănătos pe obrajii lui nici cât ai pune un vârf de ac; şi mai era pleş la cap ca un genunche, avea picioarele haitişe, parc-ar fi fost îndoite de călărie şi pe lângă toate aceste îl chema şi Ion Urdilă. Te las să judeci ce haz făceau fetele de dânsul. Să nu crezi că era om morăcănos, rău sau pizmătareţ cum sunt obicinuit oamenii sluţi. Din contra, era blajin, glumeţ şi cinstit, de puteai zidi o cetate pe cuvântul lui. Nimic nu făcea tata fără să se sfătuiască cu dânsul.

— Ioane, oare să fie vreme de scos la plug?

— Ioane, oare grâul nu-i de secere?

— Ioane, oare cum vor sta preţurile anul acesta?

Iar Ion răspundea aşezat şi lămurit ca un cărturar. Pe lângă lucrul câmpului, el mai ştia şi multe meşteşuguri, precum: strugăria, butnăria, grădinăria, ba ştia să facă şi vutcă şi să coasă la gherghef. Un fel de om, cum s-ar zice, bun la toate. Lui îi erau încredinţate cheile de la cămară şi de la pivniţă, căci nu era beţiv; el sta la ciuruitul şi datul grăunţelor la cai, el la împărţitul tainurilor în curte. Deşi nu era recunoscut, nici prin leafa ce lua, nici prin hainele ce purta, ca mai mare asupra celorlalte slugi, căci din cauza sluţeniei n-ar fi avut îndestulă autoritate pentru aceasta, totuş trebile de încredere el le îndeplinea. Ş-apoi ce leafă mai avea bietul Ion Urdilă? Treizeci lei vechi pe lună şi două rânduri de căputături pe an!... cum se dădea pe atunci... O nimica pentru atâta dragoste de lucru stăpânesc. Iar hainele lui erau totdeauna aceleaşi, şi vara şi iarna; nişte pantaloni largi cu prohab, încreţiţi la mijlocul trupului în forma şalvarilor şi un surtuc a cărui poale lungi îi cădeau oblu pe genunchi; toate aceste croite vecinic din acelaş soi de şiac monăstiresc şi de aceeaşi culoare. De ăcum m-am trezit, am văzut pe Ion Urdilă în casa noastră, tot aşa de bătrân, tot aşa de slut, tot aşa îmbrăcat, încât timpul curgea parcă fără să-l schimbe; şi cât pentru mine, n-aş fi putut înţelege casa noastră fără dânsul, aşa cum era, dar nici el nu s-ar fi putut înţelege pe sine însuşi de altfel sau aiurea undeva decât la noi.

Pe vremea aceea nu era poştă de cai, nici telegraf, nici drum-defier, abia de erau drumuri bătute; iar hoţii foiau în toate părţile ca prin satul lui Cremene. Tot Ion era purtătorul nostru de ştafete. Numai ce auzeai pe tata zicându-i:

— Ioane! ţine scrisoarea şi punga asta cu bani şi du-te la Iaşi, la Cutare.

Ion punea scrisoarea în sân, punga la chimir sub cămeşă, apoi mergea pe jos, trei zile încolo şi trei zile încoace, pe cărările cele mai drepte, pe poticele cele mai neumblate, mergea mai răpede cu picioarele lui haitişe decât ar fi mers altul cu picioarele drepte, şi niciodată nu lipsea un ban, niciodată nu întârzia cu o oară.

Toate mergeau bine, numai cu fetele din casă Ion Urdilă nu prea ducea trai bun, căci nu era zi lăsată de Dumnezeu ca ele să nu chicotească la spatele lui, să nu-i facă fel de fel de şotii: ba schimonosindu-i numele, ba aninându-i petici pe la spate, şi câte şi mai câte. Taci, că te dau pe mâna lui Urdilă! era ameninţarea cea mai luătoare în râs ce se putea face unei fete. Iar bietul Urdilă, care avea conştiinţă despre sluţenia lui, le suferea toate, şi faţa-i blajină nu destăinuia niciodată vreo urmă de mânie sau de dor. Treceau fetele oacheşe şi bălăi pe dinaintea lui, zburau, se hârjoneau de le săltau sânurile, şi el le privea cu ochii săi şterşi, ca un filozof ce nu-şi bate capul cu asemene nimicuri. Bietul om!... Toată dragostea lui se-nţelenise în lucrul stăpânesc, şi orice altă simţire părea străină de inima lui.

Dar binele nu ţine cât lumea: după senin vine furtuna, zic oamenii; căci aşa ne e dat să cunoaştem, pe rând, ambele feţe ale vieţii.

Aşa într-una din zile, tata, sufletul casei noastre, omul cel scurt la vorbă şi cald la inimă, care ţinuse atâta timp, spre mulţămirea tuturor, cârma trebilor în mână, închise ochii pe neaşteptate, şi, la vârsta de optsprezece ani, rămăsei trist şi orfan sub epitropia unei mătuşe, varga lui Dumnezeu. O! Doamne, ce schimbare! Cu venirea ei, focul a intrat între noi. Naltă şi zdravănă, cu nişte ochi asprii, bulbucaţi, gata de pălmuit şi vecinic nemulţămită de tot ce se făcea, iată noua noastră stăpână. Din ziua dintăi ea luă cheile de la cămară, de la pivniţă, de la hambar, prinse se grijească, să văruiască în toate părţile, schimbă mobilele dintr-o odaie într-alta, parcă ar fi voit să nu rămâie nici o urmă de ce-a fost mai nainte, şi toate acestea le făcea întovărăşite de vuiet, cu vorbe ca de-alde aceste, zise în gura mare: Da bine, asta casă de om era?... Se poate mai mare risipă, mai mare bătaie de joc?... Astfel îi umbla gura de dimineaţă pănă-n sară şi nici că mai obosea.

Ş-apoi era evlavioasă, scumpa mea mătuşă, şi cu Visul Maicii Domnului totdeauna în sân. Mai ales dimineaţa era cu inima plină de umilinţă, când se închina dinaintea iconostasului:

— Tatăl nostru carele eşti în ceriuri, sfinţească-se numele tău, facăse voia ta... Cioară, ardă-te-ar para focului, striga deodată în mijlocul rugăciunii, nu vezi colbul pe scrin?... Apoi sărind, ca o leoaică, în spatele slujnicei ce-i ieşea înainte, o lua de ureche şi o vâra cu nasul în colb; şi iar îşi urma închinăciunea: Precum în ceri aşa şi pe pământ; pânea noastră cea de toate zilele... etc.

Ciudat era că pentru a ocărî şi a bate nu avea trebuinţă să-şi iasă din fire, ca alţi oameni. După o pereche de palme, date de exemplu în timpul mesei, ea mistuia tot aşa de bine ca şi când ar fi băut un pahar de apă răcoritoare. Ochii ei, stăpâniţi de dorinţa de-a găsi totdeauna pricini, alergau necontenit prin colţuri, pe mobile şi pe sub mobile, ca doar vor descoperi vreo aţă de painjăn sau vreun lurcru cât de mic, care să nu fie la locul său, ş-atunci... vai ş-amar!...

Încetul cu încetul zâmbetul şi voia bună periră din casa noastră, lumea umbla numai pe vrâful degetelor, vorbea numai la ureche, slugile fugeau pe-un cap; numai Ion Urdilă, în contra căruia se îndrepta cu deosebire ura mătuşei mele, sta nedezlipit de pragul casei noastre. Eu unul abia aşteptam ziua plecărei mele în străinătate spre a-mi urma studiile şi a pune capăt vieţii nesuferite ce duceam. Păn-atunci făceam toate chipurile să văd, cât se poate mai rar, pe iubita mea mătuşă. Mă duceam pe la vecini, mă primblam călare prin ţarină, mergeam la vânat sau la păscuit cu undiţa la iaz; dar, mai des decât oriunde, mergeam la iaz unde întâlneam pe Ilinca, o fată de suflet a morăriţei, cu care-mi plăcea să stau de vorbă, nu doar c-aş fi iubit-o sau că m-ar fi iubit ea pe mine, ci pentru că era tânără şi veselă, şi eram prieteni din copilărie.

Neînţeles însă era că lui Ion Urdilă nu-i plăcea să mă vadă împreună cu Ilinca. Feliurite cuvinte găsea el, care de care mai nepotrivite, spre a mă împiedica să merg la moară; ba se temea să nu răcesc din cauza umezelei, ba, Doamne fereşte, să nu mă-nec, tot vorbe fără temei, care-mi intrau pe-o ureche şi-mi ieşeau pe cealaltă; iar eu, nebăgător de seamă cum eram, îmi puneam pălăria pe ceafă şi mă duceam puşcă la moară. De la un timp observai că de câte ori mă întorceam de acolo, trebuia să întâlnesc pe Ion prin împrejurimi, făcându-şi feliurite trebi, însă tot mai trist şi mai slăbănogit îmi părea. Oare nu cumva?... gândii eu în mine... Ce vorbă!... Ar pute să-i fie bunic, nu tată!... E cu neputinţă. Astfel năşteau şi pereau, rând pe rând, prepusurile în mintea mea.

Într-o zi coborându-mă, după obicei, la iaz, văzui pe Ilinca cum sta într-o mică luntre legată de mal. Atunci, fără să mă gândesc mai departe, sării în luntre, o desprinsei, şi din două, trei lopeţi, o dusei la adânc. Negreşit, n-am avut nici o precugetare când am făcut toate aceste, căci precum spusei nu iubeam pe Ilinca, nici ea nu mă iubea, ci eram numai ca nişte buni tovarăşi din copilărie... Dar acum, fiind aşa aproape de dânsa, legănat pe faţa apei, neauzind alt vuiet decât vuietul măcinişului, neavând alţi marturi decât bâtlanii ce se roteau deasupra capetelor noastre, şi colo sus soarele care ne îmbrăţişa în razele lui, mărturisesc că eram mişcat... Da, eram mişcat, şi încă atât de mult, încât nu puteam să deschid gura, să zic un cuvânt... Ce se petrecea în mine?... Nu ştiu!... Ştiu numai că aveam un fel de strângere de inimă şi lucru ciudat gâceam că în acelaş timp şi ea era cuprinsă de simţirea stranie ce mă turbura: şi ea înţelegea că între noi e ceva care nu fusese mai înainte, că de astă dată sunase pentru noi o oară ce nu se mai asemăna cu celelalte, o oară care în şirul vieţei noastre punea hotar între trecut şi viitor; şi toate aceste multe destăinuiri se preschimbau în sufletele noastre cu iuţeala fulgerului, parcă acum pentru întăia dată ne vedeam şi ne pricepeam. Într-adevăr, mă uitam acum la Ilinca ca un om ce se trezeşte din somn, şi nu mă dumeream cum de n-o văzusem tot astfel din capul locului, eu care o cunoşteam de atâţia ani; cum de nu-i văzusem ochii cei mari şi negri, talia subţire, părul cel frumos, care, despletit, i-ar fi atins genunchii, picioruşele cele mici, făcute la strug, pe care le dezmierda apa. Priveam, ce-i drept, cum apa le dezmierda, cum, geloasă parcă de privirile mele, tot mai mult le cuprindea; nu băgam de samă însă, în ameţeala mea, că apa se revărsa în luntre peste margini, că luntrea, prea mică pentru a ne susţine pe amândoi, încet, încet se scufunda, şi împreună cu dânsa ne cufundam şi noi... O Doamne! Iată-ne duşi pănă la glezne, pănă la genunchi... eram pierduţi... adâncul ne înghiţea... Când, deodată, Ilinca îşi deschise braţele şi se încleştă de mine. Era palidă ca moartea, sărmana, fără răsuflare, fără conştiinţă de sine; iar eu n-am grai să spun ce-mi fulgera creieri în acel moment suprem, în care vedeam pe de o parte că prăpastia mă soarbe, iar pe de alta, simţeam părul Ilincăi că-mi atinge obrazul, simţeam inima ei că bate peste a mea. Cugetele cele mai ciudate şi mai contrare îmi năvăleau în minte, aşa că nici acum nu pot să-mi dau samă ce mă stăpânea mai mult în acea clipită de cumpănă; frica de moarte, sau dragostea pentru Ilinca? Ştiu atâta că, deşi vedeam moartea cu ochii, totuş, îmbrăţişaţi cum eram, piept la piept, gură la gură, în cea dintăi şi mai caldă mărturisire de dragoste, parcă-mi venea să strig: :"De-acum ce-mi pasă!" Apoi ochii noştri se închiseră, buzele noastre se atunseră... şi de aici înainte nu mai ştiu nimic, căci eram duşi pe altă lume...

II

Ne-am trezit în moară cu Ion Urdilă la căpătăiul nostru. El, care nu mă pierdea din ochi, m-a văzut când am sărit în luntre, când m-am cufundat în apă şi într-o clipă ne-a scos pe amândoi. Sărmanul Urdilă!... Cum era de palid, cum i se bătea pieptul! Era mai spăriet decât noi înşine. Întruna îşi frângea mânile, se văicăra, ne scutura de apă, ne încălzea şi tot nu-şi mai venea în fire, deşi ne vedea acum deplin sănătoşi. Iar eu unul mă simţeam cuprins de-un fel de ruşine faţă cu privirile lui mustrătoare, aşa că, după ce m-am întors acasă, trei zile am stat închis în odaie, fără să mai dau ochii cu Ilinca. Eram într-o stare sufletească cu anevoie de lămurit. Parcă visasem un vis şi-mi rămăsese, oarecum, inima împărţită în două; între dragostea către Ilinca şi recunoştinţa către Ion care îmi scăpase viaţa. Însă de astă dată Ion căuta într-un chip cu totul vederat să mă depărteze de Ilinca.

— Cuconaşule, îmi zicea el cu voace tristă şi rugătoare, ce-ţi baţi capul după o biată fată de ţăran?... Păcat şi de d-ta şi de dânsa. Ce-ar zice răposatul boierul nostru, dacă ar deschide ochii?... Las-o în plata lui Dumnezeu să-şi caute de nevoi, că destule are, sărmana; n-o întoarce de la datina ei, că nici ea nu-i pentru d-ta, nici d-ta pentru dânsa; şi-ar rămâne numai un suflet stricat pe lume, de ţi-ar fi milă şi d-tale.

— Ce-ţi pasă de dânsa? ce drept ai asupra ei?... îi răspundeam eu cu cruzimea de inimă a unui tânăr neştiutor de durerile altora.

Ş-atunci Ion se încurca, îngăima vorbe fără noimă şi ochii lui şterşi păreau că se sting cu desăvârşire. Surpat acum din două părţi de necontenitele bănuieli şi urmăriri ale mătuşei mele, care avea ideea fixă că el trebuie să fi furat multă avere de la tată-meu, cum şi de gija ce purta pentru Ilinca, bietul Ion se usca văzând cu ochii; aşa că zbârcit, spân, stricat de vărsat şi pleş cum era, ajunsese de semăna cu o babă îmbrăcată în haine bărbăteşti.

Iată că într-una din zile mătuşă-mea, care necontenit ferbea de necazul ce avea în contra "hoţului celui mare", precum numea ea pe Ion Urdilă, intră ca o furtună în odaia lui şi prinse să-i răscolească toate lucrurile, ca doar va da de urma averii furate. N-a rămas ladă, saltar, tureatcă de cizmă, astupătoare de sobă, unde să nu-şi fi băgat mânile; şi, de ce căuta mai mult, fără să găsească nimic, de ce ochii ei se încruntau, îi părea rău să vază întemeindu-se nevinovăţia lui.

— Ha! strigă ea, galbănă ca şofranul, uitându-se ţintă în ochii lui. Eşti un om priceput d-ta!... ştii ascunde!...

— Mulţămită lui Dumnezeu, răspunse Ion făcându-şi cruce, în neamul Urdileştilor, pănă în ziua de astăzi, n-a fost nici un hoţ, cuconiţă.

— Aşa!... Vra să zică, acum o iei pe mare; te fuduleşti cu neamurile, adause mătuşica, la culmea furiei. Apoi să-ţi arăt eu, măi badeo, cum ştiu plăti celui ce se obrăzniceşte cu mine, şi... trosc... pleosc!... mâna ei greoaie lovi amândoi obraji nenorocitului Urdilă.

Asemenea lucru nu i se întâmplase în viaţă. Urdilă rămase împietrit, cu gura întredeschisă, fără să clipească măcar din ochi; iar ea, răcorită de ciuda ce clocotise într-însa atâta timp, ieşi din odaie trântind uşa în urma ei. Atras de vuiet, intrai la Urdilă şi-l văzui, sărmanul, stând încă în picioare nemişcat, cu privirea fixă, ca un om care nu-şi poate da samă de cele ce i s-au întâmplat. Se cunoşteau încă pe obrajii lui urmele vinete ale degetelor ce i-au necinstit bătrâneţele. Pătruns de milă, îl cuprinsei în braţe şi-l sărutai pe amândoi obrajii, în locul unde a fost lovit.

— Ea te bate, eu te sărut! îi zisei cu vocea înduioşată.

Atunci ochii lui se umeziră şi, pierzându-şi puterile, el căzu sfâşiat pe un scaun.

— Iată ce mi-a fost dat să primesc la bătrâneţă, zise el cu glas stins. Dar Dumnezeu nu m-a lăsa să port multă vreme astă ruşine. În curând toate au să se sfârşească.

Mi se rupea inima, văzând lacrimile bătrânului nostru servitor. Un altul îndată ne-ar fi părăsit şi s-ar fi dus în lume; dar Ion, cum era să se dezlipească de casa unde, după cum spunea el, a mâncat pâne şi sare treizeci de ani de-a rândul, unde m-a văzut deschizând ochii pentru întăia dată la lumina soarelui, unde a îngropat pe bunii lui stăpâni; pe mama şi pe tata!... Cum era el să se deprindă la bătrâneţă să urce alte scări, să nu mai vază acei păreţi văruiţi, care-i vorbeau din trecut, acea grădină cu atâţia copaci răsădiţi de mâna lui, acel lung cerdac de jurîmprejurul casei, de unde tata, şezând la vorbă cu el, privea plugurile înşirate pe brazdă?... Toate aceste făceau parte din măruntaiele, din inima, din sufletul lui.

Aşadar, Ion a rămas credincios locului de care-l legau atâtea amintiri; dar nu şi-a purtat mult ruşinea, căci îndată a şi căzut la pat pentru a nu se mai scula. Cinci zile numai a zăcut; iar în ziua a cincea, cea din urmă a vieţii lui, m-a rugat să opresc ceasornicul ce era în odaie şi pe care se deprinsese să citească oarele.

— Nu vreau să mai ştiu vremea cum merge, îmi zise el cu aerul lui răbdător şi hotărât la toate.

Apoi chemă pe o slujnică să deschidă o ladă veche braşovenească, ce sta într-un colţ acoperită cu lăicere, şi-i zise să scoată lucrurile din ea.

— Cu cămeşa asta, cusută de mâna Ilincăi, să mă îmbrăcaţi după ce-oi muri.

Iar ochii lui, lunecând de-a lungul firelor de altiţe, cusute de mâna Ilincăi, destăinuiau o vederată turburare sufletească. Negreşit, îşi aducea el aminte de ceva, căci sta lung şi cugeta, şi încreţea din sprâncene parc-ar fi voit, în gândul lui, să lege prin acele fire ceea ce a fost cu ceea ce este, adică ambele capete ale vieţii sale pământeşti. Apoi adause el după câteva momente de tăcere:

— Să-mi puneţi hainele cele de postav negru, dăruite de boierul nostru, Dumnezeu să-l ierte, în anul când a răposat.

Eu unul stam uimit şi ascultam cum Ion punea la cale cu limbă de moarte, toate cele privitoare la îngroparea lui. Era de mirare cu ce sânge răce spunea el care anume preot să-i citească prohodul, unde să i se aşeze sicriul, ce icoană să i se puie pe piept, cui să i se împartă hainele lui: şi cu cât mai mult spunea şi intra în amănunte, cu atât faţa lui se însenina; parcă-şi uşura fruntea lui cea brăzdată de ani şi-i înălţa simţirile astfel, că el acum voios se pregătea pentru ultima călătorie.

Venise preotul să-i deie împărtăşenia. În casă era cea mai adâncă tăcere. Un aer oarecum solemn, încărcat cu miros de tămâie, ne împresura şi ne umplea de sfială; nimeni nu cuteza să sufle; însăşi lumina zilei pătrundea nehotărâtă şi tremurătoare prin perdelele de cit ale odăii, nevoind parcă să turbure sfinţenia momentului; vedeam cu ochii cum abia mai pâlpâia, cum se desprindea de trupu-i slaba flacără a vieţei; iar el stătea acum, tăcut şi liniştit, ca un om ce şi-a luat o grijă, şi-şi pironea vederile când pe-un obiect, când pe altul, sau se uita în deşert lung şi pierdut, şi din ce în ce ochii lui străluceau mai mult şi se măreau, parcă vedeau tot mai departe, parcă senstrăinau din ale lumii... când, deodată, întinzând mâna spre mine, mă atrase lângă căpătăiul lui şi-mi zice la ureche încet, foarte încet:

— Ilinca e fiica mea!... Te rog, cruţ-o!

Atunci un fier ars îmi trecu prin inimă; iar el închise ochii pentru a nu-i mai deschide, şi sufletul lui zbură spre plaiurile necunoscute, de unde cei duşi nu se mai întorc. Nici azi nu pot uita acel moment în care Urdilă a murit sub ochii mei, descoperindu-mi taina inimii sale, moment în care am simţit adânc că s-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese pe urma tată-meu, şi care plutea încă asupră-mi ca o umbră proteguitoare.

Am plâns de-ajuns pe bietul Ion Urdilă şi l-am îngropat cu toată cinstea cuvenită unui prieten al nostru, vechi şi credincios, şi a voit Dumnezeu ca ziua-i de înmormântare să fie caldă şi senină ca inima lui: iar după ce mi-am uscat lacrimile, nemaiştiind ce să fac în casa părintească, unde rămăsesem fără părinţi, sub un acoperemânt cu răutăcioasa de mătuşă-mea, mă hotărâi să plec în străinătate. Dar cum să plec fără să văd pe Ilinca, să-i zic un "rămas bun"; şi iarăş, cum să o văd, când acel rămas bun avea să fie pentru totdeauna? Ce să-i vorbesc?... Cum să o mângâi?... Căci acum nu-mi era de mine; eu trebuia, vrând-nevrând, să ascult cuvântul lui Ion; dar îmi era de dânsa, sărmana, care mă iubea la nebunie. O pot spune aceasta, fără să mă laud, căci o vedeam în toată fiinţa ei, felul cum se uita la mine, în tremurul ce o apuca când o prindeam de mână; iar în mine, o Doamne, simţeam o mare schimbare. Fie că vorbele lui Ion, rostite pe patul morţii, făcuse întipărire asupra mea, fie că şi eu aveam inima ciudată a celor care obicinuit fug de ce au la îndemână şi aleargă după ceea ce nu pot avea; ştiu atâta că acum judecam lucrurile de altfel, înţelegeam cât de dreaptă era grija lui Ion şi ce sfântă datorie aveam de a cruţa pe nevinovata Ilincă. M-am dus deci la Ilinca hotărât să-i zic rămas bun şi să curm orice legături mai departe cu dânsa. Dar se vede că aveam ceva înfricoşat în figura mea, căci, în momentul când deschisei uşa, Ilinca îşi pierdu cumpătul cu desăvârşire. Mă apropiai de dânsa cu o nespusă stângăcie, începui să-i îngân câteva cuvinte de dragoste, de neuitare, de curândă întoarcere şi altele... dar ce falş sunau vorbele în gura mea! Aveam simţirea stranie a unui om prins într-o reţea din care nu ştie cum să scape. Aş fi voit nici ei să-i fac vreun rău, nici eu să calc cuvântul lui Ion, adică să împac lucruri ce nu se pot împăca; şi în această îndoită năzuinţă, fără să vreau jucam un rol făţarnic şi mă simţeam oarecum înjosit faţă cu marea şi netăgăduita iubire a Ilincăi. Pentru a pune dar capăt încurcăturei în care mă aflam, mă înarmai de tot curajul meu, o luai de mână şi-i zisei "Rămâi sănătoasă!" hotărât, astă dată, să nu mai umblu pe căi piezişe, dându-i speranţe deşarte ce nu se puteau împlini, apoi cu paşi bărbăteşti mă îndreptai spre uşă, pentru a-mi căuta de drum; când însă să trec pragul, fără voie, mă întorsei încă o dată spre dânsa, ş-atunci... Doamne sfinte, ce văzui!... Prin lacrimile ce-i străluceau în ochi văzui atâta durere ş-atâta desperare în sufletul ei, încât nu ştiu cum se-ntâmplă... dar deodată mă deşteptai în braţele ei. Lămurească cine poate, cum şi prin ce minunne, s-a făcut această schimbare; eu unul voi spune numai că parc-un vârtej mi-a luat minţile şi fără nici o conştiinţă de faptele mele, o strângeam acum la piept, o sărutam de nenumărate ori şi-n gură şi pe frunte şi pe ochi şi pe părul cel lung şi negru care parcă ardea pe capul ei; iar ea, sărmana, era pierdută în braţele mele şi fără nici o împotrivire, şi eu, asemene eram pierdut, tremuram ca varga şi nu mă mai puteam dezlipi de la sânul ei. O! ce mai "rămas bun" era şi acesta! Unde mă mai gândeam acum la plecare! Unde erau stavilele ce se ridicase, aşa de neînvinse, între mine şi Ilinca?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Însă, deodată în mijlocul farmecului ce mă cuprinse, o voace tainică îmi şopti la ureche: "E fiica mea, te rog, cruţ-o!"

Ş-atunci, zguduit ca de un trăsnet în adâncul inimii, mă retrăsei iute din braţele ei şi cu ochii spărieţi mă uitai împrejur, ca şi când un martur nevăzut ar fi venit să turbure dragostea noastră. Şi doar nu eram decât noi doi; nimeni n-ar fi putut să o apere contra dorinţelor mele însetate; nici ea însăşi nu se apăra. Totuşi, rămăsei în loc încremenit; o lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpâni, sau, mai bine zicând, îmi nimici puterea de a mai dori... ş-atunci cu naivitate copilărească, de care îmi vine şi-acum să râd, îi zisei:

— Ilinco, nu fi supărată pe mine! Am fost aşa de ameţit, că n-am ştiut ce fac. Iartă-mă, că n-am voit să-ţi fac nici un rău! Rămâi sănătoasă!... La revedere!...

Apoi, de astă dată strângând-o de mână, o părăsii de-a binele şi mă dusei acasă, unde mă aştepta trăsura cu caii înhămaţi.

O oară după aceea eram pe drum, cu capul mai răcorit şi oarecum mulţămit de mine. Umbra lui Ion n-avea nimic a-mi bănui. Dar cu cât mă legăna mai mult trăsura în mersul ei regulat, întovărăşit de sunetul monoton al clopotului de la oişte, cu atât mă cuprindea un fel de melancolie şi mi se redeşteptau dorurile din urmă. Începui să mă uit îndărăpt, să măsur în gând distanţa ce mă despărţea de Ilinca, şi când de pe înălţimea unui dâmb, zării colo... departe, la orizont, satul nostru cu casa părintească, cu moara, cu Ilinca, care negreşit plângea şi pe care cine ştie când era s-o mai văd, îmi veni o aşa durere în inimă, încât crezui să mă sfârşesc. De douăzeci de ori era să strig viziteului să întoarcă, însă de atâtea ori glasul mi se stinse în piept şi trăsura mă ducea înainte... şi nu ştiu de ce... mi se părea tot atât de nefiresc, şi peste puterile mele, de a opri mersul trăsurii, precum mi-ar fi părut de a opri pământul în călătoria lui. Ursita, care mă lua înainte, era mai tare decât dragostea ce mă ţinea din urmă.

Trecut-au la mijloc zile, săptămâni şi ani, dus-am în străinătate o viaţă plină de furtuni, în mijlocul ispitelor ce întâlneam la fiecare pas şi durerea mi se alină, căci timpul îndulceşte totul, dar după ce-mi sfârşii studiile şi se apropie oara întoarcerii în ţară, dorul de-acasă mă încleştă de inimă cu aşa tărie, încât, în nerăbdarea mea de a ajunge mai curând, aş fi voit să sorb depărtarea.

Mătuşă-mea murise; eram acum în vârsta legiuită, prin urmare, singur stăpân pe averea părintească, aveam un titlu de ştiinţă în buzunar, ce-mi mai lipsea ca să fiu om deplin?... Însurătoarea... Da, însurătoarea!... Vine o oară în viaţa noastră, în care credem că asta-i tot ce ne rămâne de făcut. Acea oară se vede că sunase şi pentru mine... Însă întrebarea era, cu cine?...

Atunci toate figurile femeieşti ce întâlnisem în ţară şi în străinătate mi se înfăţoşau în închipuire, le vedeam, la cercetam pe rând, dar, dintre toate, trebuie să mărturisesc că figura Ilincăi îmi părea mai frumoasă, mai atrăgătoare. Văzută din depărtarea copilăriei mele, avea un farmec poetic care întuneca pe celelalte. Ş-apoi ochi mari şi negri ca dânsa n-avea nici una, nici chip aşa de blând, nici inimă aşa de bună... şi adică de ce n-ar fi ea?... îmi şoptea un gând ascuns şi sfiicios, care abie îşi făcea loc printre celelalte ce se-ncrucişau. S-au văzut regi luând păstoriţe, şi mie unuia, să-mi fie ruşine să iau pe aceea care-mi place!... Auzi vorbă!...

Astfel de idei încolţeau pe nesimţite şi prindeau rădăcină în mintea mea, şi, deşi nu pot zice că luasem hotărârea nestrămutată de a mă însura, totuş vedeam eu încotro mă duce valul. Bântuit de aceste gânduri, ajunsei în sfârşit acasă după mult drum şi necaz, şi când mă scoborâi din trăsură şi prinsei să urc scările încunjurat de toate slugile ce-mi ieşise înainte spre întâmpinare, îmi simţii inima bătând aşa de tare, că abiè de-mi puteam păstra cumpătul. Câte amintiri nu-mi deşteptau aceste locuri unde se răsfăţase odinioară zburdalnica mea copilărie?...

Locurile erau tot acele, numai eu mă schimbasem. Eram acum om, în puterea cuvântului, dovadă semnele de respect şi de supunere ce mi se dădeau din toate părţile; iar eu, urmărit de un singur gând, începui să vorbesc cu unii şi cu alţii despre cele petrecute în lipsa mea şi tocmai la urmă, pentru a nu-mi trăda secretul, adusei vorba despre Ilinca.

— Ilinca?... îmi răspunse atunci o slugă dând din umere, n-o cunosc, n-am auzit.

— Cum n-o cunoşti?... Fiica morăriţii din sat.

— Mă iertaţi cuconaşule; pe morar ştim că-l cheamă Ilie şi nu-i însurat.

Îmi veni atunci o grozavă strângere de inimă, dar mă stăpânii.

— Într-adevăr, d-ta n-ai de unde şti. Uitasem că în timpul mătuşei mele slugile nu se prea învecheau la noi.

În acelaş moment văzui intrând pe poarta curţii locuitorii satului, care veneau să ureze pe noul lor stăpân. Bătrânii înaintau în frunte, ţinând unul un miel, altul o găină, altul o strachină cu ouă, pocloane ce mi se aduceau de bună venire. De pe la mijlocul curţii ei îşi luară căciulile şi se plecară adânc îndată ce mă zăriră; iar eu, fără să-i aştept prea mult, mă dusei grabnic între dânşii, dădui mâna cu cei mai bătrâni şi-i întâmpinai cu cuvintele:

— Bine v-am găsit sănătoşi, oameni buni!... Ce mai veste?...

— Bine-aţi venit, cuconaşule! Să trăiţi la mulţi ani! Între noi, pace bună.

Apoi ei îmi dădură pocloanele în primire şi eu, la rândul meu, poruncii să li se împartă câteva vedre de vin. Eram fericit să mă văd, după atâţia ani de înstrăinare, iarăşi la locul de naştere, între ai mei. Iată, moş Nichifor, vechi vornic de sat, fruntaş cu patru boi, iată, moş Alăută, cimpoierul de la şezători şi de la scrânciobe; iată, şi moş Toma vânătorul, cel care mi-a pus întăi şi-întăi ciubeica-n gură şi puşca-n mână. Îi revedeam acum pe toţi, însă mai albi, mai gârboviţi de cum îi lăsasem la plecare; iar dintre rândurile lor, ici colea, lipsea câte unul, strâns de mâna lui Dumnezeu, după cum ziceau ei în limba lor câmpenească. Apoi, întorcându-mă iarăşi la gândul ce mă stăpânea, îi întrebai de nevestele, de copiii, de ogoarele lor, şi tot aşa înainte pănă când după mult încunjur, ajunsei pe nesimţite la Ilinca.

— He!... Ilinca!... răpunse moş Toma vânătorul, să fiţi sănătoşi, cuconaşule! cine ştie unde i-or fi strălucind ochii. De cum aţi plecat de la noi, a pribegit din sat şi nime nu i-a mai dat de urmă.

— Se vede că nu prea trăia bine cu răposata mătuşa d-voastră, Dumnezeu s-o ierte!... bagă de samă cimpoierul.

— C-o fi fost pricina asta sau altă pricină, Dumnezeu ştie, adause moş Nichifor. De vrun bine, desigur, nu s-a dus ea de la noi. Am căutat-o multă vreme, să-i dau nişte lucruri ce i-a lăsat, cu limbă de moarte, bietul Ion Urdilă, dar n-am găsit-o nicăiri. N-am putut măcar să aflu de mai trăieşte sau nu.

Eu unul, nu mai întrebam nimic, nu mai auzeam nimic.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aici Constantin tăcu, se uită lung la focul ce pâlpăia în sobă, apoi cu voace cam înecată urmă:

— S-au strecurat mulţi ani de atunci, iubite prietene, încât am avut timpul să încărunţesc şi în lunga mea holteie am mai iubit de vro trei, patru ori cu multă aprindere, de-mi părea că atunci iubesc întăiaş dată. Am avut chiar certe din pricina femeilor, am fost de două ori logodit, dar, precum vezi, am rămas holtei. Ideea însuratului nu m-a mai putut învinge. Însă toate aceste întâmplări şi încurcături s-au şters, ca şi cum n-ar fi fost, fără a-mi lăsa în amintire nici cea mai mică urmă. Singur chipul Ilincăi mi se înfăţişează încă din când în când, dulce, poetic, ca un vis din copilărie. Hotărât lucru! Cea mai curată a mea simţire a fost pentru o fată de ţăran.

Vezi, dar, că nu puteam să-ţi spun această istorioară fără un pic de înduioşare, fiindcă prea se leagă de aproape cu trecutul vieţii mele.

— Apoi, dacă-i aşa, răspunse Gheorghie, nu mai puţin înduioşat, vei fi silit să asculţi şi tu o istorie din viaţa mea, mâni tot la oarele aceste, aici dinaintea focului. La revedere, pe mâne!...

La revedere!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA