Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Petrea dascălul

Au trecut douăzeci şi cinci de ani de când a avut loc această întâmplare. Erau frumoase vremi pe atunici, nu doar că mi se păreau mie, fiindcă eram tânăr, dar într-adevăr aşa erau, căci un soare vesel se ridica la răsărit asupra noastră, încărcat cu bunuri la care cei mai mari domni ai ţării abia de au cutezat să viseze; şi idei nouă încolţeau în inimi, şi viaţa nouă curgea prin vine. S-ar fi zis că Dumnezeu îşi întorsese faţa spre noi. N-aş fi răscolit de sub vălul trecutului aceste amintiri ale unor vremi ce nu mai sunt, dacă întâmplarea de faţă n-ar avea oarecare legătură cu mişcarea de renaştere ce-a frământat atunci pământul nostru.

Se isprăvise războiul Crimeei; trupele austriace se retrăseseră din ţară, şi Pacea de la Paris ne promitea Unirea Principatelor, mărirea teritoriului cu o parte din Basarabia, neatârnarea politică şi multe altele care ne înflăcărau minţile.

În timpul acela dar de frumoasă amintire, doi lorzi englezi, care luaseră parte la comanda superioară a oştirilor aliate din Crimeea, auzind că Moldova e o ţară încă primitivă, cu obiceiuri patriarhale şi cu munţi plini de urşi, veniră anume din Sevastopol în Galaţi cu hotărâre de a se desfăta la un vânat de urşi, ceea ce de mult timp locuitorii Angliei nu mai pot face în insulele lor. Ei erau bogaţi, căci livrele sterling¹ sunau în buzunarele lor; erau serioşi, căci, mai nu vorbeau unul cu altul; erau fuduli, căci se ţineau totdeauna cu gândurile ţepene şi abia de coborau ochii pe vreun obraz omenesc. Nalţi şi subţiri, şi totdeauna bine îmbrăcaţi şi peptănaţi, ei priveau lumea cu gravitate prin geamul ochelarilor, vroind parcă înadins să puie oarecare distanţă între ei şi lume.

Ei plecară într-o trăsură cu opt cai de poştă, pregătită de pârcălabul de Galaţi, şi apucară drumul spre munte la o moşie cătră proprietarul căreia aveau anume scrisori de recomandaţie. Cine nu-şi aduce aminte cum erau pe atunci drumurile la noi! Cu toate aceste, surugiii, cărora nu le păsau nici de drum, nici de cai, dar care mirosiseră bacşişul gras, mânau de olac, de scăpărau copitele cailor, trăsneau din bici, chiuiau cât le lua gura, încât bieţii engleji, hurducaţi în trăsura ce se legăna ca o barcă bătută de valuri, nu-şi mai simţeau nici frizura netedă, nici ochelarii drepţi pe nas.

— How original!² zise într-un târziu unul din lorzi cătră celălalt.

— How original! răspunse acesta ca un ecou.

Apoi ambii tăcură luându-şi fiecare aerul serios obicinuit.

Au mers astfel o zi întreagă pe drumuri nebătute, trecând prin vaduri de râuri, peste şanţuri, peste podeţe ale căror scânduri jucau sub roatele trăsurii, pănă când înspre seară ajunseră la moşia dorită. Proprietarul, care era prevestit de mai nainte de părcălăbie, îi primi cu mare alai ca pe nişte oaspeţi aleşi. Dulceţile, cafelele negre cu caimac, ciubucelele cu imamele de chihlimbar se înfăţişară pe dată dinaintea lor după obiceiul pământesc, apoi nu trecu mult şi proprietarul îi introduse în sufregerie, unde îi aştepta o masă bogată, pe a cărei pânză albă figurau cu cinste brânzurile de munte, păstrăvii afumaţi, bujeniţă³ de căprioară, cataifurile, vinurile de Odobeşti şi Cotnar, şi câte şi mai câte alte producte ale ţării.

Iar lorzilor toate li se păreau ciudate; şi mâncările, şi obiceiurile, şi forma caselor noastre de la ţară, cu balcoanele lor lungi şi acoperământul ţuguiat, şi gardurile cu spini, şi cumpenele de la fântână, şi mai cu samă poştile, despre a căror ciudăţenie se resimţeau încă; dar nu dădeau nici un semn de mirare, căci ar fi fost în contra demnităţii lor. Numai câte un: How original! ziceau din vreme în vreme, însă şi acesta cu multă cumpătare.

După-masă, proprietarul chemă pe vânătorul său, Petre Dascalul, şi-i porunci ca a doua zi să ducă numaidecât pe lorzii englezi la urşi.

— Ascult! răspunse Petrea Dascalul cu un aer de supunere ce însemna că porunca stăpânească va fi negreşit îndeplinită.

Petrea Dascalul mergea la urşi ca la un vânat fără nici o însemnătate. El ucisese atâţia în viaţa sa, încât nemaiavând destule degete la mâni şi picioare ca să-i numere, le pierduse, cum am zice, răbojul: numai stăpânul său, care-şi făcuse feliurite şubi şi aşternuturi de picioare din blănile lor, ţinea anume socoteală de dânşii.

În lunga lui îndeletnicire vânătorească, el ajunsese să ştie anume fiecare urs sau ursoaică de câţi ani este, câţi pui are, în ce bârlog şade, la ce părâu s-adapă; şi când stăpânul său zicea: "Măi Petreo, să-mi aduci mâni un urs", el se ducea totdeauna la sigur. Şi doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascalul; din contra, era mic de stat, avea chipul blajin şi oarecare stângăcie în mişcări. Faţă cu stăpânul său abia de îndrăznea să ridice ochii din pământ. El fusese crescut de tată-său ca să fie dascal la biserică. Însă toate le făcea pe dos în slujba bisericească. În loc să curăţe lumânările de mucuri cu cleştele cele lungi, el le stingea, şi cădelniţa o arunca cu atâta neghibăcie, încât împrăştia cărbunii pe jos. Numai la împărţeala colivei cerea o parte nepotrivită cu meritele lui dăscăleşti. Într-o zi, mergând de şagă, cu un hleab de puşcă împrumutat, la un vânat de urşi ce dăduse stăpânul său în munte, se nimeri că tocmai el împuşcă ursul, şi de atunci, prinzând gust la astfel de dihănii, îmbrăţişă meşteşugul vânătoriei în locul breslei dăscăleşti, păstrându-şi de la această din urmă numai numele.

Englejii, când îl văzură prin sticla ochelarilor lor aşa mic şi nechipos, îmbrăcat cu suman şi opinci, învârtindu-şi căciula dinaintea stăpânului său ca un nemernic ce nu ştie cum să-şi poarte mânile, se arătară foarte necrezători.

— Dar în sfârşit, cine ştie! îşi ziseră ei între dânşii. Aici toate sunt ciudate!

A doua zi, în zori, pe când lorzii dormeau mai bine, visând poate despre ciudăţia obiceiurilor şi a poştilor noastre, Petrea Dascalul bătu la uşa lor îndemnându-i să plece. Ei însă, cu toată nerăbdarea ce aveau de a da piept cu urşii, nu deschiseră uşa pănă ce mai întăi nu-şi raseră barba, nu-şi pieptănară părul cu îngrijirea obicinuită, astfel ca nici un fir de păr să nu fie smintit de la locul său, şi, gătiţi fiecare de la ghetre pănă la pălărie cu câte un costum nou vânătoresc, anume cumpărat din Londra, plecară împreună cu Petrea Dascalul pe cărarea muntelui în sus, având în urma lor alţi patru puşcaşi din sat.

Vremea era frumoasă, aerul viu şi răcoros, şi înspre partea şesului la răsărit soarele se înălţa vesel pe un ceri cuprins de foc. Tăcuţi urcau englejii la deal, cu pas regulat şi cu aerul serios al unor oameni ce merg într-o gravă întreprindere; numai Petrea Dascalul, blajin cum era şi cam slobod la gură, mai schimba din când în când câte o şagă cu tovarăşii săi din sat. Trei ceasuri întregi ei suiră mereu în sudoarea frunţii, şi nu o dată englejii se împiedicară de bolovanii de pe drumul strâmt şi pietros al muntelui, nu o dată pălăriile lor, împodobite cu pene de struţ, se aninară de crengile brazilor, nu o dată se văzură siliţi să deie mâna lui Petrea Dascalul prin locurile unde prăpastia se prea apropia de cărare; dar nu era lucru de mirare, nefiind marii lorzi deprinşi să umble prin locuri aşa tari, cum zic ţăranii noştri.

Pe la amiazăzi Petrea Dascalul îi opri într-o desime mare, unde era o mulţime de bolovani şi cioate răsturnate, care păreau a fi aduse de puhoi.

— Aici e ursul, zise Petrea Dascalul.

Atunci figurile lungi şi solemne ale lorzilor se făcură şi mai lungi şi mai solemne, căci dorul lor era acum aproape să fie împlinit; aveau, în sfârşit, să deie ochii cu sahastrul Carpaţilor şi să aibă ce istorisi despre lupta cu dânsul, când se vor întoarce în ţara lor. Ei îşi înarmară puştile nu fără oarecare bătaie de inimă, deşi de altfel erau despreţuitori de primejdii, şi stătură câtva timp în aşteptare; dar ursul nu se arătă. Atunci ei aruncară o privire întrebătoare asupra lui Petrea Dascalul, iar acesta înţelegând gândul lor, le arătă printre cioate şi bolovani o gaură deschisă prin care abia ar fi putut intra un om pe brânci.

— Aici e ursul, adause Petrea Dascalul, arătând gura vizuinii. Apoi el şi ceilalţi puşcaşi, luând câte o cioată în mâni, începură să facă larmă împrejur.

— Sai, Catrină!... Nu te da, Gavrile!... Diha, Martine!... strigau ei necontenit; însă, cu toată gălăgia ce făceau, ursul nu voia să iasă întru întâmpinarea musafirilor săi.

— Doarme ca boierii după-masă, băgă de samă Petrea Dascalul. Să-l afumăm puţin, să-i treacă mahmuria.

Atunci Petrea, căutând cu luare-aminte împrejurul vizuinei, găsi o a doua gaură tăinuită sub cioate şi frunzari, pe care urşii totdeauna şi-o păstrează pentru retragere în caz de primejdie. El o curăţi bine şi făcu chiar lângă dânsa un foc de uscături pentru ca fumul să intre înlăuntru şi să silească pe urs să iasă pe cealaltă parte. Dar nici cu acest mijloc nu izbuti, căci, fiind vânt, fumul, în loc să intre în vizunie, se împrăştia în toate părţile.

În vremea aceasta flegmaticii engleji începură să dea semne de nerăbdare, crezând că Petrea Dascalul, în care de la început nu prea avuseseră încredere, era cu adevărat un şiret ce-i purta cu vorba.

— E trândav ursul, zise Petrea cam necăjit, nu-l scoţi cu una cu două de la tabietul lui... Dar eu i-s popa!

Apoi el bagă mâna în torbă, scoase o lumânărică de ceară albă, o lipi la buza puştii deasupra ţelului, o aprinse zicând că la prohod trebuie şi lumânare, se puse pe brânci şi cu puşca întinsă şi înarmată intră voiniceşte în vizunie. Lordul cel mai nalt şi mai necrezător, care nu se aştepta la una ca aceasta, se uita acum nemişcat şi cu ochii holbaţi cum Petrea Dascalul se târâia încet, încet în vizunie, cum îşi introduse mai întăi capul, pe urmă umerii, apoi picioarele, iar după ce nu mai văzu nimic, strigă: How original! însă cu un glas schimbat, cum nu i se întâmplase din ziua luării turnului Malacoff. Iar celalalt lord, cuviincios ca totdeauna, îşi ştergea cu batista sudoarea de pe frunte provenită negreşit din căldura soarelui, însă nu repetă de astă dată cuvintele tovarăşului său ca de obicei.

După câteva minute de o aşteptare groaznică în care numai inimile îşi păstraseră mişcarea, se auzi deodată un trăsnet de puşcă urmat de un gemet sălbatic, înfricoşat, cu atât mai înfricoşat cu cât venea din întunerecul de sub pământ, unde era ştiut că numai moartea putea să hotărască între om şi fiară. Apoi se făcu iarăşi linişte adâncă, linişte de mormânt, timp de mai multe minute lungi, nemăsurat de lungi, în care lorzii abia de-şi mai puteau păstra cumpătul. "Acu-i acu!..." gândea fiecare în sine. Dar, lucru înfiorător, liniştea ţinea mereu; nici un semn nu venea de sub pământ... Ce se petrecea oare acolo?... Negreşit că nu era bine, de vreme ce Petrea Dascalul nu mai ieşea la lumină, căci, dacă ar fi fost el învingătorul, ce ar mai fi stat înlăuntru?... Când iată... se auzi la gura vizuniei un foşnit curios, mai mare decât l-ar fi putut face un om, şi cioatele şi petrele începură să se mişte.

Momentul era în adevăr suprem; lorzii, înţepeniţi, cu ochii îndreptaţi spre vizunie, cu puştile la ochi şi degetele şi tâmplele lor se băteau atât de puternic, încât ochelarii le jucau pe nas. Dar, spre marea şi nemărginita loc mirare, în lor de dihanie se văzură deodată picioarele lui Petrea Dascalul, apoi umerii, apoi capul şi, după ce Petrea ieşi de tot, ţinând într-o mână puşca şi în cealaltă o frânghie, aruncă repede capătul ei celorlalţi patru puşcaşi strigând:

— Trageţi, băieţi, vârtos!...

Atunci câteşicinci începură să tragă din răsputeri, şi iată că o cogemite ursoaică moartă, lovită drept în frunte şi legată cu frânghia de gât, ieşi de sub pământ.

Uimirea englejilor fu atât de mare văzând izbânda lui Petrea Dascalul, încât de astă dată, uitându-şi demnitatea şi distanţa socială ce-i despărţea de dânsul, începură să-l strângă de mână cu o căldură neobişnuită cumpătatului temperament englezesc.

Iar Petrea Dascalul, care atunci pentru prima oară avu fericirea să facă cunoştinţă cu livrele sterling ale Marei Britanii, se uita nedumerit când la strălucitoarea monedă ce curgea gârlă în palma sa, când la lorzii cei cu figurile de un cot, având aerul a le zice:

— Banii, nu-i vorbă, îi primesc eu, dar voi ce dracul de vă miraţi aşa de mine, că doar nu mi-i întăia oară că mă bag în bârlogul ursului!

Apoi, după ce fiara fu aşezată la o parte de gura vizuniei, Petrea se scărpină în cap zicând cu glasul său blajin:

— Socoteala nu-i încheiată; mai am un muşteriu în bârlog: cinstita faţă a unei beizadele.

Şi iarăşi aprinse o lumânare de ceară albă, pe care o lipi de buza puştei, iarăşi intră pe brânci în vizunie, iarăşi se auzi o împuşcătură ş-apoi un mornăit înăduşit, şi apoi după vreo câteva minute, de astă dată mai puţin lungi, mai puţin înfricoşate decât acele dintăi, ieşi Petrea Dascalul cu beizadeaua legată de gât şi o aşeză lângă mumă-sa, domniţa Catrina.

— I-am miruit pe amândoi, zise el, aşezându-se spre odihnă pe un trunchi de copac, şi era drept să se odihnească, căci muncise din greu şi cu spor.

Iar lorzii, care trecuseră peste atâtea mări şi ţări pentru a veni la noi să împuşte urşi, avură nenorocul să-i vadă împuşcaţi gata de mâna altuia, şi se întoarseră fără măcar să fi dat un foc, ducând cu dânşii numai amintirea culeasă în mijlocul fiorilor de spaimă despre mijlocul ciudat cu care se ucid urşii în ţara noastră patriarhală.

Cu o parte din livrele sterling, Petrea Dascalul şi-a măritat o fată, cea din urmă ce-i rămăsese în casă, iar cu cealaltă parte şi-a făcut sieşi o mică zestrişoară pentru zilele bătrâneţilor. Nu târziu după aceea, proprietarul moşiei primi de la Londra o scrisoare cu rugăminte să înmâneze lui Petrea Dascalul, ca semn de neuitare din partea lorzilor, portretele fotografice ale lor însoţite de două puşti foarte scumpe, ieşite din cea mai renumită fabrică a Engliterei cum şi un număr al ziarului The Illustrated London News, în care era desinată cu mult adevăr fioroasa scenă a intrării lui Petrea Dascalul în vizunia ursului.

Dar urmarea cea mai de căpetenie ce au avut această mică întâmplare a fost că amândoi lorzii, iubitori de vânat, au apărat călduros în Camera de sus a Angliei drepturile ciudatelor ţări dunărene şi nu puţin contribui puternica lor voace întru a fi recunoscută Unirea multdorită a Principatelor Române şi alegerea îndoită a colonelului Cuza. Mici lucruri au câteodată mari urmări şi nimeni nu ştie unde pot răspunde capetele firelor care leagă una de alta faptele omeneşti.

Convorbiri literare, anul XIV, nr. 8, 1 noiembrie 1880

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA