Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Petru Rareş

I

Venise primăvara şi cu ea împreună venise şiruri de cucoare şi roiuri de rândunele. Tânăra Elena şedea acum la fereastră şi sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaştri rătăceau în depărtări, şi, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-şi pregăteau cuibul sub streşina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeţă îi îneca inima, şi pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeţei ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereţei care vin şi trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimţire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină şi orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăş decât frumuseţea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.

Iată că fără veste uşa se deschise cu zgomot înapoia ei şi un om nalt, învălit într-o manta lungă ce-i atingea călcăiele intră în odaie. Elena se întoarse răpede, şi ochii străinului se pironiră atunci asupră-i cu atâta îndrăzneală, încât biata copilă se crezu un moment în faţa unui făcător-de-rele. Câteva minute străinul stătu în tăcere aţintindo întocmai ca şerpele ce voieşte să farmece paserea în zbor, apoi îi zise cu ton măreţ:

— Copilă, pleacă-te, tu eşti înaintea lui Ştefan, domnul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare!

Elena, ameţită de aceste cuvinte, se pleacă până la pământ.

— Eleno! Tu eşti cea mai frumoasă copilă din tot cuprinsul domniei mele. De când ochii mei te-au zărit, inima mea n-a încetat să te dorească. Am venit că cer dragostea ta. Nu căuta tu, slabă mlădiţă, să te împotriveşti în zadar la furtuna dorului meu care rupe orice stăvilă. Iubeşte-mă, Eleno, şi în schimbul dragostei tale, vei avea Moldova la picioare. Sărăcia care ţi-a chinuit tinereţele va pieri ca visul cel rău ce tulbură odihna nopţii, şi în palaturi voi preface mica ta colibă şi voi pune mantie de catifea pe umerii tăi frumoşi şi pe degetele tale voi anina pietre scumpe. Nu te teme, adause el, văzând pe Elena îngălbenindu-se; am venit astă dată cu scopul numai de a-ţi mărturisi focul ce mă arde, şi a îndupleca prin rugăminte inima ta neştiitoare de fericirile lumeşti. Răspunde, Eleno, domnului tău!

— Dacă eşti domnul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, răspunse Elena care în faţa primejdiei simţea inima întărindu-i-se, de ce nu închini dragostea ta doamnei Moldovei, soţiei tale, căreia ai jurat credinţă la altar şi care te poate asculta fără ruşine şi vinovăţie. De ce tu, aşa de mare, cauţi să zdrobeşti o fiică orfană, lipsită de sprijin, pe care tu cel întăi eşti dator să o ocroteşti la umbra milei tale. Întoarce-ţi de la mine faţa, o doamne, şi mergi să încălzeşti inima soţiei tale, care te cheamă cu ochii în lacrămi; iar pe mine lasămă să trăiesc în linişte, precum are dreptul să trăiască orice suflare care s-a născut sub adăpostul stăpânirii tale. Mantia de catifea ce-mi făgăduieşti mi-ar arde umerii şi în palaturile tale mi-aş găsi mormântul.

— Tu vorbeşti aşa de frumos, Eleno, că farmeci auzul meu, şi văd cu fericire că inima ta e la înălţimea frumuseţelor cu care te-a înzestrat natura. Află, dar, că noi cei de sus ştim preţui însuşirile sufleteşti ale supuşilor noştri; de aceea cu cât văd în tine simţiri mai frumoase, cu atât mai mult te iubesc şi cu atât mai mult se întăreşte în mine voinţa de a cuceri inima ta. Nici o putere omenească nu mă va sili de-acum înainte să te părăsesc. Ascultă-mă, Eleno, nu îneca fericirea ce ne zâmbeşte în nişte cuvinte săci, menite de a face pe om să fugă de bine. Între singurătatea ta de astăzi şi fericirile ce te aşteaptă mâne, nu mai sta la îndoială; căci cine altul e mai vrednic să te iubească decât domnul ţării şi cine a sădit această patimă nemărginită în pieptul meu, dacă nu Dumnezeu, în numele căruia te închini tu, frumoasă copilă? Apoi pute-va el să ne pedepsească pentru însăşi fapta sa?

— În zadar, doamne, cauţi prin cuvinte meşteşugite să îndupleci inima mea; tu eşti atotputernic în adevăr, poţi să-mi ridici viaţa, însă mai mult decât tine sunt eu însumi stăpână pe viaţa mea. Află dar că dacă nestrămutată este voinţa ta de a mă urmări, nestrămutată este voinţa mea de a mă ucide în momentul în care voi vedea că nu pot scăpa din ghearele tale. Alege dar şi tu între datoria de domn, chemat de a apăra vatra supuşilor tăi, iar nu de a o pângări, şi între plăcerea de a strânge un hoit în braţe. Acesta este, doamne, cel din urmă cuvânt al meu.

În faţa acestui răspuns rostit cu glas hotărât, tiranul păru un moment ruşinat de uricioasa-i întreprindere, dar, luându-şi iute de samă, el întoarse vorba pe un ton jumătate glumeţ, jumătate ameninţător:

— Niciodată glas femeiesc, zise el, nu a impus lui Ştefăniţă Vodă. Ştiu cât de bogate sunteţi în lacrimi şi de câte ori pe zi sunteţi în stare să muriţi pentru lucruri de nimica; noroc că Dumnezeu v-a dat nepreţuitul har de a învia tot atât de des pentru nestingerea neamului omenesc. De aceea eu nu perd nădejdea că după ce te vei ucide de frica dragostei mele, vei învia mai drăgălaşă decât înainte şi vom râde împreună cum, pentru cuvântul cinste, născocit de proşti, era să jertfeşti atâta frumuseţă şi atâta viitor. Te las să mai gândeşti, Eleno. De astăzi în trei zile voi veni iarăşi la tine spre a-ţi cere răspunsul. Rămâi sănătoasă şi cugetă bine!

După ce rosti aceste cuvinte, el se plecă şi ieşi.

O! cine poate să descrie tristeţea în care căzu Elena! Faţă cu tiranul ea găsise îndestul curaj spre a-l înfrunta; cuvintele ei pline de energie, frumuseţea, nevinovăţia, slăbiciunea ei chiar erau atâtea arme ce o apărase pentru moment contra încercărirlor lui, însă îndată ce rămase singură, puterile o părăsiră şi un râu de lacrimi îi înecă faţa. Ideea singurătăţii, lipsa de orice sprijin omenesc, primejdia viitoare care o ameninţa acum de departe cu toate îndoielile şi spaimile ei, mai înfricoşată decât chiar dacă ar fi fost prezentă, toate acestea chinuiau atât de amar tânărul ei suflet, încât ea se crezu pierdută fără scăpare.

Dumenzeu însă nu lasă pe om.

Un smoc de raze pornit din luminele asfinţitului se strecură în odaia ei ca o solie cerească, poleindu-i sânul şi cosiţele cu văpselele curcubeului şi, deşi prin acesta întru nimic nu i se schimbase soarta, totuşi ea simţi o uşurare în inimă. Mintea i se limpezi, lacrimile i se uscară şi ea putu să-şi măsoare nenorocirea şi să cugete la chipul scăpării. Peste trei zile Ştefaniţă Vodă avea să se înfăţişeze înaintea ei spre a-i cere răspunsul, prin urmare cel mai bun mijloc de scăpare era de a fugi de în vreun loc necunoscut, unde tiranul să nu-i dea de urmă. Cu această hotărâre, deci, ea se culcă şi, mulţumită tinereţelor darnice cu care o înzestrase Dumnezeu, somnul o cuprinse în braţe şi-i alină suferinţele legănând-o în visuri dezmierdătoare.

Ce s-o mai fi întâmplat cu dânsa nu se ştie, dar când a doua zi se deşteaptă, ea se văzu într-o trăsură alăturea cu un om necunoscut. Trăsura mergea aşa de răpede, că roatele sfârâiau pe pământ şi colbul se ridica în nouri. I se părea că visează un al doilea vis.

II

Trei nopţi nu dormise Ştefăniţă Vodă şi un groaznic neastâmpăr îi frământa creierii. El se primbla cu paşi repezi prin odaie, făcând semne neînţelese din mâni întocmai ca un smintit, şi ochii lui roşi erau încunjuraţi de două cercuri vinete.

Apoi se deschise uşa şi ordonă să-i vie Malaspina.

— Malaspina! zise Ştefăniţă Vodă, după ce acesta i se înfăţişă plecându-şi fruntea până la pământ. Nimene în toată ţara, dintre câţi se află în slujba mea, nu are leafă mai mare decât tine. O mie de ţechini este aproape leafa unui domn.

— Aşa este, măria-ta. Pentru aceea îţi sunt dator cu munca, cu timpul şi sângele meu.

— Malaspina! Ducele de Veneţia, când te-a trimis mie, m-a încredinţat că eşti un om ascuţit la minte, cu cugetul mlădios, cu limba de miere, cu faţa schimbătoare după împrejurări, un om care pricepe fără să întrebe, vede fără să se uite, care ştie să întrebuinţeze viclenia şi otrava unde se cuvine, un om, în sfârşit, cum îmi trebuie mie.

— Cearcă-mă, măria-ta, şi de nu voi răspunde la aşteptare, capul să-mi steie unde-mi stau picioarele.

— Malaspina, ascultă-mă cu luare-aminte, căci voiesc ca fiecare vorbă a mea să se întipărească în creierii tăi precum se întipăreşte pecetea pe ceara fierbinte; şi, fie-mi vorba înţeleaptă sau nebună voiesc să mi-o îndeplineşti cu aceeaşi credinţă şi iscusinţă.

— Porunceşte, măria-ta.

— Malaspina!... Am ucis pe Stroja, pe Vulpe, pe vistiernicul Trotuşan, pentru că i-am dovedit necredincioşi mie; am ucis pe hatmanul Arbore care m-a crescut pe braţe şi a fost mâna dreaptă a bunicului meu, Ştefan cel Mare; am ucis pe fiii săi, Toader şi Nechita, pentru că toţi mă vrăjmăşeau şi voiau să-mi surpe drepturile. I-am ucis, zic, şi nu mă căiesc... Dar sunt eu mai sigur de tronul meu? Nu!... S-ar zice că sângele vărsat de mine rodeşte pământul, şi pe fiecare zi îmi scoate noi duşmani. Iată trei zile de când avui un vis ciudat: văzui deasupra capului meu o mână mare, atât de mare, încât parcă-mi acoperea ceriul; ea avea numai patru degete şi de degetu-i cel mic atârna o undiţă, iar pe vârful undiţei atârna sceptrul meu. Neliniştit de această vedenie, chemai pe Arifta, vestita vrăjitoare, să-mi tălmăcească visul, şi iată ce-mi spuse: Teme-te, măria-ta, de toţi cei ce te încunjoară, dar mai presus de toţi teme-te de un pescar care locuieşte într-un colţ al ţării neştiut de nimene şi a cărui mână dreaptă e fără un deget. Ai auzit Malaspina?... Deşi nu cred în visuri şi farmeci băbeşti, cu toate aceste voi să-mi lipsească chiar umbra îndoielii. Ia-ţi pumnarul în sân şi otravă în buzunar şi adă-mi pe acel duşman viu sau mort. Nu cruţa aurul, căci vistieria ţării îţi va răspunde cheltuielile însutit.

Malaspina îşi îndoi şelele până la pământ şi răspunse cu glas umilit:

— Am auzit porunca măriei-tale din cuvânt în cuvânt şi jur pe capul meu că de-acuma înainte puţine zile se va bucura de lumina soarelui acel pescar oricare şi oriunde ar fi.

Domnul, mulţumit de răspunsul veneţianului, îşi însenină privirea şi se aşeză leneş pe un jilţ. Dar, deodată, se lovi cu mâna peste frunte întocmai ca un om ce-şi aduce aminte de ceva, şi începu să râdă cu hohot. Malaspina se uită ţintă în ochii lui, neştiind care să fie cauza acestei porniri de veselie.

— Mi-am adus aminte, adause Ştefăniţă Vodă, de copila cea nebună care m-a făcut ieri să pierd o zi întreagă, cu glume... Ce-ai făcut cu dânsa?

— Am îndeplinit porunca măriei-tale. Ea se află acum pe drumul Galaţiului întovărăşită de o slugă a mea credincioasă şi mâne va fi în cetăţuia din codrii Tigheciului sub paza cuvenită.

— Vei fi luat măsuri să nu se facă vorbă.

— Malaspina face totdeauna lucrurile cum trebuie. M-am furişat în casa ei noaptea pe când dormea, căci cheile mele descuie orice broască, şi, de frică să nu se trezească, i-am pus la nas nişte mirodenii aduse din Veneţia prin mijlocul cărora i-am îngreuiat somnul, şi astfel am aşezat-o în trăsură fără să simtă nimic.

Ştefăniţă Vodă plecă din cap spre semn de încunviinţare, iar Malaspina îşi îndoi iarăşi şelele şi ieşi.

III

Pe malul Brateşului într-o colibă mică acoperită cu frunze, creştea tânărul Petru Rareş, umbrit şi încălzit de dragostea maică-si, şi întocmai ca o mlădiţă de stejar răsădită în pământ prielnic, se făcea văzând cu ochii tot mai frumos şi mai voinic. Era acum de douăzeci de ani. Flăcăii de primprejur îl punea totdeauna în fruntea lor şi la joc şi la treabă, căci dintre toţi el era cel mai vânjos la trup şi mai ghibaci la minte. Pletele lui negre îi cădeau pe umeri întocmai ca o coamă de leu, şi în ochii lui focoşi ar fi putut citi cineva dragostea primejdiilor şi dorul de a le învinge. Maică-sa, Domnina, îl învăţase carte, căci ea, deşi se îndeletnicea acum cu păscuitul, dar în tinereţele ei fusese avută şi trăise în lumea cea de soi. Cerinat, un om cărunt la cap şi înăsprit de muncă, argăţea de ani îndelungaţi la Domnina, şi de mult ce se deprinsese cu Petru, crescându-l de mic pe braţe, îl iubea ca ochii din cap. De câte ori Petru se ducea la vânat sau la pescuit, Cerinat trebuia să-l întovărăşească. El îl priveghea, îl ajuta, îl apăra de toate primejdiile în care furtunaticele lui tinereţe îl aruncau cu nesocotinţă şi nu o dată l-a scos din fundul Brateşului cu sufletul la gură; nu o dată l-a scăpat abia nesfâşiat din gura fiarelor sălbatice, aşa că într-o zi chiar îndrăzneţul copilandru pierdu un deget de la mâna dreaptă rupt de colţii unui lup! În zadar maică-sa căuta să stâmpere pornirile lui învăpăiate. El nu trăia cu plăcere decât în primejdii şi nu visa decât lupte şi biruinţe.

— Mamă, îi zise el într-una din zile, spune-mi de ce mi se bate inima aşa de tare în piept?... De ce ochii mei nu găsesc destul loc de privit împrejur?... Vezi tu vulturul cel de sus care zboară colo printre nouri? În locul lui, mamă, aş vrea să fiu; să zbor şi eu după placul meu. El stăpâneşte lumea cu aripile; iar eu ce sunt aici?... Numai dor fără putere!

— O, drag copilaş! răspunse Domnina, cruţă-ţi tinereţele. Tu nu ştii ce-i scris în cartea vieţii. Poate că Dumnezeu a pus degetul pe fruntea ta, şi dacă sânge de viteaz va fi să curgă în vinele tale, nu-l cheltui de pe acuma. Va veni vremea când îţi vei da zbor inimii şi vei fi vultur între oameni.

— Mamă, tu-mi ascunzi o taină, adause Petru, uitându-se ţintă în ochii ei.

Taina ta o ştie Dumnezeu; eu sunt prea nemernică să pot ceti în viitor.

Petru rămase pe gânduri. Vorbele maică-si, deşi ţinteau a pune frâu îndemnurilor inimii lui, totuşi aveau farmecul unei prorocii. El îşi simţea prea multă agerime în cap şi prea multă tărie în suflet, pentru a nu se crede chemat la lucruri mai presus de meseria lui de pescar; dacă însă realitatea se împotrivea dorinţelor lui cu tăria unei piedici neânvinse, el îşi zidea în închipuire o altă lume mai frumoasă decât acea aievea, în care-şi lua locul de domn şi stăpân. Astfel Brateşul se prefăcea în visurile lui într-o mare nesfârşită cu corăbii şi ostroave; codrii Tigheciului şi şesurile Dunării i se înfăţişau ca nişte nemărginite împărăţii duşmane ce trebuiau cucerite şi atunci el năvălea cu oşti închipuite asupra lor şi, în bătăliile grozave ce se încingeau, Petru ieşea întotdeauna învingător. Cine nu-şi face o lume a lui la vârsta tinereţei?

Astfel trăia Petru frământat de doruri ascunse, când într-o zi, luându-şi merinde pentru mai mult timp, se sui în luntre, trecu lacul de-a curmezişul şi se afundă în codrii Tigheciului. Trei zile el vână la căprioare şi mistreţi, căci săgeata lui se deprinsese a nu mai merge în deşert, şi iată că, oprindu-se la un părău spre a-şi potoli setea, văzu o naframă albă ce se cobora încet pe unda argintie. El prinse naframa şi văzu într-un colţ scris cu litere roşie cuvântul: Ajutor!... Creierii lui se aprinseră îndată la închipuirea că o fiinţă nenorocită zace negreşit în lanţuri; el îşi încordă arcul, îşi puse barda la brâu, torba cu săgeţile în spate, şi plecă în susul părăului. El merse câteva ceasuri singur făcându-şi felurite planuri care de care mai războinice, când ajunse la locul unde părăul se despărţea în două. Pe unde a venit naframa, pe braţul din drapta sau cel din stânga? Aici era întrebarea. Pe când însă Petru sta în nedumerire, iată că zări un om călare, bine îmbrăcat şi bine armat, care înainta spre dânsul zicându-i:

— Bun ajuns, vânătorule! Ce umbli pe moşiile domneşti ca prin satul lui Cremene, ucigând vânatul măriei-sale?

Bine-ai venit, clătorule! Ia vânez şi eu ici-colea câte o fiară stricătoare care n-are ce fi bună măriei-sale. Dar pe tine cine te-a pus pristav peste păduri?

— Eu sunt stolnicul Udrea, om de la curtea domnească, şi am dreptul, de voi, să-ţi dau şi câteva la spate pentru îndrăzneala ta de a călca fără voie moşiile domneşti.

— Cearcă stolnice, zise Petru, a cărui ochi se aprinseră de mânie.

— Iaca! iaca! De aceasta ce-o mai fi? adaose străinul uitându-se la năframa pe care Petru o ţinea în mână. Pentru un păcătos ca tine o năframă aşa de subţire în mijlocul codrului nu-i lucru curat; negreşit ai furat-o de undeva?

— Ascultă, stolnice! Dacă ţi-e milă de oasele tale, conteneşte cu astfel de vorbe, căci eu nu sunt ca de alde tine lingău de curte, să trăiesc din fărmăturile ce mi se aruncă ca la câni, şi să mă îmbogăţesc din banul furat de la stăpân; eu trăiesc din munca mânilor mele, stolnice, şi mânile care muncesc se învârtoaşă, şi vai de tine când vor începe să treiere pe spinarea ta!

— Tot mai domol, copile, că nu suntem nici noi aşa de spărioşi. Ia mai bine să facem pace împreună şi să sărutăm de bună întâlnire drăguleana astă de ploscă, doar ne-om mai încălzi la inimă şi ne-om mai îndulci vorbele.

Udrea trase un gât din plosca cu vin, apoi o întinse lui Petru.

—Dă-ţi mânia după spate,
Şi s-o bem pe jumătate!...

Aşa-i că-i bun? E adevărat de Odobeşti; de vechi ce-i, şede numai în cămeşa lui. Acum că ne-am împrietenit, spune-mi şi mie, copilandre, despre întâmplarea cu năframa, nu de alta, dar ca să nu intri în vreun prepus; ş-apoi, dă, pot să-ţi fiu şi eu de ajutor la vreun capăt de pod. Nu sunt aşa de rău cum mi-i vorba, şi ştiu şi eu să îndatoresc un prieten la nevoie.

Petru, după o duşcă de vin, se simţi mai în chef, şi tânăr, încrezător cum era, îi arătă năframa şi-i spuse prin ce chip o căpătase.

— Hm!... Este ceva la mijloc, zise Udrea, făcând o strâmbătură în chip de zâmbet. Negreşit este ceva...

— Aşa gândesc şi eu, stolnice, trebuie să fie vreun suflet de om chinuit care cere ajutor. Cine ştie poate e vreo femeie tânără şi frumoasă, care...

— Da! da! Care nu vra să înţeleagă de cuvânt cinstit. Şi ce gând ai să faci?

— Vreu să mă duc să o scap.

— Cum numai tu singur, singurel? Ai înnebunit?

— Eu şi cu Dumnezeu.

— Şi cu mine, adause Udrea, dacă-ţi va fi voia. Vom fi trei cu Dumnezeu. Ş-apoi, dă! şi eu nu sunt aşa stingher pe lume, căci, vorba ceea, fiecare pai are umbra sa. Pe lângă mine tot mai sunt câteva suflete care se hrănesc şi pot să puie umărul la nevoie. Ce-ai zice dacă am fi patru, cinci, care ne-am duce să scăpăm păsăruica din cuşcă? Unde-s cinci nu-i unul, şi acolo nu cred să fie sat fără câni.

— Primesc, zise Petru, a cărui inimă se umplu de bucurie.

Atunci Udrea şuieră între degete şi deodată trei ungureni îmbotforaţi, cu bondiţele aninate pe umere, cu căciulile pe ureche şi cu musteţele lungi şi răsucite, ieşiră ca din pământ, salutându-l milităreşte. Fiecare avea câte o sineaţă pe umăr. Udrea le făcu un semn nevăzut şi într-o clipă cu toţi se aruncară asupra lui Petru şi-l trântiră la pământ.

— A! Mişei! Hoţi fărădelege! strigă Petru, vârcolindu-se din răsputeri. Dar ce putea el să facă singur contra patru, mai ales când îl apucase pe furiş?

— Aşa-i că unde-s patru nu-i unul? zise Udrea cu glas luător de râs. Vei ţine minte, altă dată, copilandre, cum se fură fetele din curţile domneşti.

Ei îl legară cot la cot, apoi îl aşezară de-a spinarea pe şaua calului pe care venise Udrea, îl cetluiră din nou aşa de cumplit, încât abia se mai răsufla, şi câteşipatru plecară unul după altul pe cărarea strâmtă, mergând doi dinaintea lui Petru şi doi în urmă. Dar n-apucase a face drum lung prin desimea codrului, că ungureanul cel din urmă se împiedică de-o cioată şi căzu la pământ; şi lucru ciudat nu se mai sculă. Ceilalţi fără să bage de samă mergeau tot înainte, când cel deal doilea se lovi cu capul de-o creangă şi căzu iarăşi lat ca o broască.

Atunci Udrea se întoarse, strigă la dânşii cu asprime să contenească de a se mai hârjoni prin iarbă; însă... nici unul nu-i răspunse. Udrea se opri un moment să vadă ce este, când iată că şi cel de al treile ungur bătu o metană la pământ rămânând ţapăn ca tovarăşii săi. Udrea îi căută cu mirare, şi ce să vadă?... lucru groaznic şi neaşteptat... câteşitrei, fără să se ştie cum şi de unde, fusese hultuiţi câte de-o săgeată între umeri şi pironiţi la pământ.

Atunci se auzi la spatele lor un glas care striga:

— Staţi! staţi! dragii mei, că sunt şi eu pe aici.

Era argatul Cerinat, care, luându-se pe urma lui Petru, venea acum în fuga mare în ajutorul lui.

— Ha! zise el lui Udrea, acuma suntem tocmai pe tocmai. Pe tine am să te cinstesc cu o bâtă, fiindcă eşti mai de soi.

Şi până a nu avea vreme buimăcitul Udrea să-şi vie în simţire, îl ciocni în cap încât îi despică tidva drept în două.

— La un care de oale e destul o măciucă, adause Cerinat, aruncând bâta şi prinzând să desfacă legăturile lui Petru. Uf! mi-a venit sufletul la gură, urmă el tăind nodurile. M-ai făcut să alerg ca un ogar acum la bătrâneţă, dar am venit şi eu la vreme când, vorba ceea, îţi era lumea mai dragă. Spusu-ţi-am eu că ulcica nu merge de multe ori la apă!

Dă! Aşa-s tinereţele sumeţe, bată-le să le bată... Dar şi un pic de minte n-ar strica.

Petru, după ce se văzu dezlegat, mulţămi lui Dumnezeu că a scăpat teafăr, sărută din inimă pe Cerinat şi privi cu înfiorare la cele patru trupuri care zăceau împrejur.

— Acuma, zise Cerinat, cred c-ar fi mai nimerit să nu-i lăsăm pradă corbilor, ca să nu se facă vorbă în lume. Fii tu cioclu şi eu le voi fi popa, adică după sfânt şi tămâie, şi să ne apucăm de treabă.
Petru începu să sape groapa şi în acelaş timp povesti lui Cerinat întâmplarea cu Udrea, spunându-i totodată că este hotărât cu nestrămutare a merge în ajutorul fiinţei care a trimis năframa pe părău.

— Va să zică cauţi încă o dată să pui cap sănătos sub Evanghelie. Bine... fie şi aşa... dar atunci să chibzuim lucrurile mai cu meşteşug, ca să nu cădem, vorba ceea, ca cioara-n laţ.

Cerinat prinse să caute pe Udrea prin buzunare şi scoase o hârtie ce purta o pecete de ceară roşie.

— Tu care ştii ceti, zise el, ia, spune-mi ce-i scris în tărfălogul ista?

Petru ceti:

"Ştiut să fie de toate slugile mele de la cetăţuia din codrii Tigheciului că am însărcinat pe credincioasa mea slugă, stolnicul Udrea să privegheze asupra copilei Elena ce se află sub pază în zisa cetăţuie. Poruncesc dar ca să fie cuvântul lui ascultat de toţi fără osebire şi grabnic pus în lucrare întocmai ca porunca mea domnească.
Ştefan"

— Al dracului lucru îmi mai tună prin cap, zise Cerinat.

— Ce? răspunse Petru.

— Ştii una, dacă m-aş face eu Udrea, îmbrăcându-mă cu hainele lui, şi tu un ungurean de cei cu musteaţa răsucită, aşa-i că mai uşor am pătrunde în cuşca unde zace hulubiţa?

— Aşa este, dar crezi tu că oamenii de la curte n-or fi cunoscând pe adevăratul Udrea şi n-or vede deosebirea ce este între tine şi el.

— Bine vorbeşti, dar am eu ac de cojoc şi pentru aceasta. În curând o să întunece; lună nu-i defel, şi prin întuneric ştii, vorba ceea, nici un nas nu-i fără haz. Aşadar, să ne pregătim, şi ce-a mai fi să fie, rămâne în voia lui Dumnezeu.

În curând Cerinat se îmbrăcă cu hainele lui Udrea, şi Petru cu ale unui ungur.

— O, ce bine-ţi şede, zise Cerinat, uitându-se cu dragoste la Petru, parcă eşti un Făt-Frumos croit pe voinicie. Bine că nu suntem pe Brateş să te vezi în oglinda apei, că te-ai fuduli. De-acuma la treabă, copile, şi să nu uităm că pănă acasă eu sunt Udrea cel cu cartea domnească, iar tu un lefegiu ungurean.

— Ascult, răspunse Petru surâzând şi salutând milităreşte.

După ce morţii fură îngropaţi şi toate urmele şterse, ei merseră pe braţul drept al părăului, pe unde plecase şi Udrea, luând calul acestuia cu dânşii, şi, pe când întunecase bine, ajunseră dinaintea porţii cetăţuiei.

Cetăţuia era mistuită în adâncul codrului, încunjurată de ziduri groase, întărită cu tunuri înalte, ce se pierdeau în întuneric, şi apărată cu şanţuri şi metereze pentru arcaşi şi puşcaşi.

— Cine vine? strigă străjerul de la poartă.

— Eu, răspunse Cerinat, stolnicul Udrea; ce mai veste?

— Bună pace.

Atunci Cerinat, întorcându-se cătră Petru, care sta drept ca o lumânare dinaintea lui, îi zise:

— Ianuş! ţine această carte domnească, intră în cetate şi ad-o întocmai la îndeplinire. Ştii porunca măriei-sale; n-avem vreme de pierdut. Eu stau aici la poartă şi te aştept.

— Ascult, răspunse Petru salutând milităreşte, şi cu paşi hotărâţi intră în cetate.

— Cine vine? strigă un al doilea străjer din lăuntru.

— Eu, sluga lui Udrea.

— Nu te apropia; nu te cunosc; să vie ceauşul.

Se făcu larmă; se aprinse masalale şi ceauşul veni cu grăbire să vadă ce este.

— Cine eşti şi ce voieşti la vremea asta? întrebă cu asprime ceauşul pe Petru.

— Sunt sluga stolnicului Udrea; şi am venit din parte-i cu poruncă domneacă.

— Nu te cunosc; n-ai voie să intri.

— Că nu mă cunoşti, asta nu-i de mirare, răspunse Petru c-un accent unguresc bine prefăcut: multe or fi în lume pe care d-ta nu le cunoşti. De aceea şi măria-sa domnul şi stolnicul Udrea nu mai au încredere în voi. V-au dat să păziţi aici în taină o biată fată nemernică, şi iată că toată ţara, de la Suceava şi până la Galaţi, a aflat despre aceasta; aşa de bine vă ştiţi face datoria. Noaptea beţi vinul domnesc din pivniţă şi ziua dormiţi la metereze cu puştile lângă voi încât fiecare poate să intre aici ca într-o casă pustie.

— Ce vorbeşti, nerodule?... strigă ceauşul mânios. Ia umflaţi-mi-l, băieţi, să-i însemnăm pe spinare câteva slove cu nuiele, să vadă el cum ştim noi să ne facem datoria. Şi, fiindcă a intrat aici fără nici un rost, apoi de fiecare nuie să-l întrebaţi cum şi cu ce scop a venit.

— În lături, mişei! răspunse Petru în vinele căruia sângele începu acum să fiarbă. Voi nu ştiţi păzi o muiere care vă este dată în grijă de însuşi măria-sa, şi pe mine vă ispitiţi voi să puneţi mâna. Cui nu-i e milă de scăfârlia sa să se apropie de mine!... Iar cu d-ta, jupâne ceauşe, mai am încă două vorbe de vorbit. D-ta, care nu mă cunoşti, ia spunemi mă rog, cunoşti această năframă? adause Petru scoţând-o din buzunar. Spune-mi, jupâne ceauşe, slugă credincioasă a măriei-sale, spune-mi cum se face că peste aceste ziduri nalte pe deasupra cărora numai paserile pot zbura, a putut să se arunce această năframă pe care am găsit-o în mâna a nişte păscari? Cine-i acel pui de năpârcă care primeşte simbrie de la măria-sa, pentru ca să-l vânză pe ascuns?

Ceauşul cercetă năframa şi se îngălbeni. Toţi ceilalţi străjeri rămaseră muţi împrejur.

— Nu-i lucru curat, jupâne ceauşe!... Dar n-am mântuit încă răfuiala cu cinstita faţa d-tale. De nu-ţi va fi cu bănuială, te rog să-mi mai spui dacă cunoşti această hârtioară? zise el, arătând cartea domnească găsită în buzunarul lui Udrea.

Ceauşul o privi la lumina masalalelor şi se plecă pănă la pământ. El recunoscu cartea domnească pe care o văzuse în mâna lui Udrea de mai multe ori.

— Ha! cred şi eu că-ţi vei pleca acum capul pănă la vârful ciuboatei, adause Petru cu glas luător în râs. De aceea din porunca domnească şi a stolnicului Udrea care aşteaptă la poarta cetăţii, vei binevoi, jupâne ceauşe, să-mi încredinţezi în minutul acesta copila ce este aici închisă. Cetatea are să fie chiar în astă noapte încunjurată şi bătută de gloatele lui Arbore, în scop de a o scăpa pe dânsa. De aceea fiecare să steie la locul său deştept şi gata la luptă. Măria-sa nu voieşte să lase copila aici în timpul bătăliei şi stolnicul Udrea are poruncă să o ducă într-un loc ascuns unde nimene să nu-i ştie de ştire. Îndrăzneşte acuma, jupâne ceauşe, să nu asculţi de porunca domnească, dacă ai poftă să-ţi vezi tidva la călcăie.

Un vârtej cuprinse minţile tuturor. Vorbele hotărâte a lui Petru, năframa, cartea domnească, vestea luptei ce-i ameninţa chiar în acea noapte, prezenţa lui Udrea la poarta cetăţii, despre care îi încredinţase însuşi plăieşul de la poartă cum că l-a recunoscut după haine şi cal, — toate aceste ştersese din inimele lor orice îndoială. Alarma fu dată în cetate. Toţi alergau cu şuşanelile pe la metereze, clopotul cel mare suna, când iată că Elena, înspăimântată de zgomotul neobişnuit ce auzi, se înfăţişă tremurând dinaintea lui Petru sprijinită pe braţul ceauşului. Era palidă, sărmana, de grijile inimii, de nopţile nedormite, de frica primejdiilor ce o ameninţau, şi pe fruntea ei păreau că strălucesc razele de martir. Fără voie, Petru îşi descoperi capul dinaintea frumuseţii ei. Apoi, strângând-o încet de mână, îi zise:

— Porunca mărei-sale este să mergi cu mine şi stolnicul Udrea unde te vom duce.

Elena îl privi un moment şi un fulger de bucurie i se strecură prin ochi. Ajunşi la poartă, Petru şi Cerinat o puseră pe cal şi câteşitrei plecară prin întunerecimea nopţii pe cărări necunoscute.

IV

De cinci zile şedea Domnina şi suspina, şi întreba apele Brateşului, şi privea în zările depărtate aşteptându-şi fiul care nu mai venea; iar pieptul ei se ridica ca valurile apei de furtuna ce-i tulbura sufletul. Dar iată că a şasea zi înspre sară, pe când Brateşul ardea de focurile asfinţitului, se zări în depărtare o luntre mică care, când se pierdea, când iar apărea în creţul undelor, înaintând spornic spre mal şi lăsând în urmă-i două lungi cărări de rubine. Domnina o privea cu aţintire; ar fi voit să soarbă spaţiul, să pătrundă cu sufletul pănă la dânsa, căci inima de mamă recunoscuse pe fiul multaşteptat, iar Petru, care plutea în luntre, îşi simţea inima împărţită în două; ar fi voit să ajungă şi să nu ajungă. De când venea cu Elena, ori vederile lui se schimbase, ori într-adevăr lumea se îmbrăcase în alte haine, dar niciodată el nu se simţea aşa de dulce legănat pe sânul Brateşului, niciodată apele lui nu-i păruse mai limpezi şi mai drăgălaşe, niciodată asfinţitul nu fusese împodobit cu văpsele mai strălucitoare ca atunci. Elena şedea tăcută şi privea pe luciul lacului, iar Cerinat vâslea mereu în puterea braţelor, şi, uitându-se când la unul când la altul, zicea în gândul său:

— Ştiu că de-acuma cerbii şi mistreţii or să aibă repaus.

Ajunşi la mal, Domnina îi primi cu lacrimi pe obraz şi, când află despre întâmplările Elenei şi o văzu atât de nenorocită şi atât de frumoasă, îi făgădui adăpost şi apărare ca pentru însuşi copilul ei. O nouă colibă fu făcută de Cerinat şi Petru alăturea cu a Domninei, lucrată însă mai cu îngrijire, şi acolo Elena începu să petreacă zile senine. Obrajii ei prinseră la rumeneală, ochii ei se învioşară scăldânduse în fiecare zi în aer şi lumină, şi, înconjurată cum era de inimi prieteneşti, ea se simţea fericită. Iar Petru, pe zi ce mergea, se făcea tot mai sfiicios şi mai tăcut; abia de îndrăznea să-i spună un cuvânt. El o iubea în taină şi-şi făcea însuşi spaimă de dragostea sa; căci cum ar fi putut el spera ceva de la dânsa? el, pe treapta cea mai de jos a lumii, un biet fiu de păscar; ea, fiică din lumea mare, răpită dintr-o cetate domnească, şi aşa de frumoasă, încât Moldova îi fusese închinată la picioare. Şi cu toate aceste, fără nici o speranţă, Petru o iubea tot mai cu foc, căci mărimea piedicilor aprind mai mult minţile şi sporesc dorul inimii. El acum nu se mai depărta de casă; arcul lui şedea în cui, şi căprioarele fără grijă de moarte veneau pănă aproape de colibele lor. Numai la pescuit cu undiţa mergea din când în când, întovărăşit de maică-sa şi de Elena; dar şi atunci el nu prindea nimic, căci ochii lui priveau mai cu drag în ochii Elenei decât în apele Brateşului. Treceau zilele una câte una şi Petru se deprinsese a nu mai râde şi a nu mai dormi. În zadar Cerinar îi spunea feliurite glume şi-l îndemna la feliurite trebi, că doar va uita răul ce-l rodea; el fugea de Cerinat, fugea chiar de maică-sa, căci i se părea că amândoi se uită cu ochi răuvoitori în inima lui. Iar când Elena îi spunea câteodată vreun cuvânt bun, poate fără scop de a-l îmbărbăta, atunci speranţa înăbuşea cu puterea unui şuvoi în sufletul lui, şi de bucurie s-ar fi crezut în stare să răstoarne munţi pentru dânsa. Dacă Elena înţelegea ceva despre dragostea lui Petru, aceasta era taina ei; însă Cerinat care era om priceput, credea că vede în ochii ei o tainică mulţumire când întâlnea pe Petru, deşi oarecum ea părea că fuge de dânsul.

Într-una din zile sosi la coliba Domninei un bătrân călugăr care călătorea pe jos în papuci de lemn, cu o desagă pe umeri. Barba sa surie şi tufoasă îi acoperea jumătate de obraz; într-o mână el ţinea toiagul de călător şi în cealaltă o păreche de metane.

Binecuvântat fie numele Domnului! zise el, apropiindu-se de Domnina care şedea în uşa colibei. Cred că nu vei respinge de la pragul tău pe un biet închinător care vine pe jos de la hotarul ţării şi merge la Ierusalim.

— Niciodată om bun n-a fost respins de la casa noastră, părinte, răspunse Domnina.

— Nu cer adăpost decât pentru o noapte, ca să-mi odihnesc slăbănogitele picioare, şi mâne îmi voi urma calea spre Sfântul Mormânt.

Domnina îi dădu o laviţă la uşa colibei pe care călugărul se aşeză gemând de osteneală, îi luă desaga de pe umeri şi o puse jos lângă el, apoi se duse înlăuntru colibei spre a-i aduce ceva de mâncare. În acelaş timp călugărul se uita împrejur cu o nespusă luare-aminte.

"De n-a fi nici aici, îşi zise el în sine, atunci visul n-a fost decât un vis."

Domnina îi aduse o legătură plină cu merinde şi i-o puse dinainte.

— Dumnezeu să-ţi răsplătească după inimă, zise călugărul mâncând cu poftă. Casa primitoare e ca altarul lui Dumnezeu de la care tot creştinul se întoarce cu inimă plină. O, cât de puţină evlavie este în lume, şi câţi oameni fără frica lui Dumnezeu! Iar ţie, femeie binecuvântată, drept mulţumită de buna găzduire, precum şi copiilor tăi, de vei fi având, vă voi aduce la întoarcere lemn sfânt de la crucea Mântuitorului care e spre tămăduirea boalelor.

— Mulţămesc, cinstite părinte, iată şi copii mei, adause Domnina văzând pe Petru şi Elena întorcându-se cu undiţele de la păscuit.

Elena, care zărise un om străin, se feri de-a se înâtîlni cu el şi intră în coliba ei. Iar Petru se apropie de călugăr şi-i săruta mâna. Acesta tresări văzând mâna dreaptă a lui Petru fără un deget.

— O! binecuvântată mamă! adause călugărul cu glas dulce pătrunzător, un copil aşa de frumos este un dar de la Dumnezeu spre mângâierea casei părinteşti. Şi cu ce-ţi îndeletniceşti tinereţele, copile? întrebă călugărul, apucându-l de mâna dreaptă în chip de dezmierdare.

— Cu păscuitul, răspunse Petru.

— Puţin, puţin lucru pentru un tânăr cu chip aşa de isteţ. De ce nai învăţat carte să poţi ajunge şi tu ceva în ţara noastră care are nevoie de braţe ca a tale?

— Ştiu carte, părinte.

— Minunat! minunat! Ştii carte, va să zică te poţi îndulci de ştiinţa şi cugetarea celor mai vrednici decât noi. Primeşte atunci în dar de la mine o cărticică mică pe care te sfătuiesc să o citeşti cu sârguinţă, căci ea va adăugi ispita bătrânească pe lângă agerimea tinereţelor tale şi te va face om întreg.

Atunci călugărul scoase din desagi o carte veche cu file groase şi unse şi o dădu în mâna lui Petru. Dar n-apucase acesta să o deschidă, că ochii lui se aţintiră pe Brateş văzând o luntre mare cu vântrèle şi steaguri care se apropia răpede de mal. În luntre erau oameni mulţi care vâsleau cu hărnicie, părând a fi foarte grăbiţi. Îndată ce atinseră pământul, ei veniră cu grăbire spre coliba Domninei întrebând dacă ea locuieşte acolo.

— Aici, răspunse ea însăşi.

Atunci unul dintre dânşii scoase din sân un plic pecetluit cu pecete domnească şi deosebit o carte deschisă pe care o ceti în gura mare:

"Eu Teoctist, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, vestim tuturor locuitorilor din ţară: boieri, oşteni, breslaşi şi plugari, precum ştiut să fie că am fost faţă ca părinte duhovnicesc, când fericitul întru pomenire Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi-a dat sufletul. Înaintea morţii sale, marele domn mi-a spus că are un fiu din sângele lui făcut cu Domnina Rareşa, dându-mi şi alăturatul plic a i-l încredinţa. Mi-a poruncit însă cu limbă de moarte să nu dau plicul şi să nu descopăr această mare taină decât atunci când eu, Teoctist, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, voi socoti după dreapta mea judecată că ţara e în primejdie. Apoi văzând nelegiuirile şi desfrânările lui Ştefăniţă Vodă care a surgunit, tăiat şi otrăvit toţi fruntaşii ţării spre îndestularea răutăţii şi a deşertăciunilor lui, mărturisim în dreaptă cunoştinţă şi cuget curat că ţara e în primejdie şi că nu are altă scăpare decât de a pune în scaunul ei pe Petru Rareş, fiul drept născut din sângele lui Şetfan cel Mare. Sfătuim, deci, duhovniceşte pe toţi locuitorii ţării: boieri, oşteni, breslaşi şi plugari să-i deie ajutor întru toate cu sfat, bani şi arme pentru a-l pune în scaun şi a îndeplini voinţa rostită cu limbă de moarte de fericitul întru pomenire domnul Moldovei, Ştefan cel Mare"

În auzul acestei cetiri Petru Rareş fu cuprins de o simţire nouă şi puternică care-i îngrămădi tot sângele la inimă. Domnina abia se ţinea pe picioare de uimire, iar străinul călugăr se închină adânc dinaintea lui Petru Rareş zicându-i cu glas umilit că bine l-a cunoscut el că nu era menit să rămâie pescar şi că, de voieşte să fie domn bun şi binecuvântat de toţi, să ieie în toate zilele poveţe din cartea ce i-a dat-o, care este o comoară de înţelepciune.

În acelaş moment, Elena, auzind un zgomot neînţeles în jurul colibei sale ieşi şi, când văzu călugărul îngenuncheat dinaintea lui Petru, scoase un ţipăt desperat, se răpezi la Petru, îi smunci cartea din mâni spunându-i că acest călugăr e un răufăcător ce voieşte să-i răpească zilele, şi că-şi aminteşte a-l fi văzut în alte haine în cetatea de la Tigheci. Iute ca fulgerul, Petru îl înşfăcă în braţele sale vârtoase şi-l răsturnă la pământ: dar care fu mirarea lui când, în vălmăşagul luptei, văzu deodată barba călugărului căzând într-o parte, păru-i alb în altă parte, şi în loc rămânând un om tânăr, smolit, vânjos, care se zbuciuma cu vrăjmăşie spre a scăpa din mânile lui Petru.

— Malaspina!... Malaspina!... strigară solii mitropolitului Teoctist... Otrăvitorul de meserie... Sfătuitorul de rău a lui Ştefăniţă Vodă!... La moarte!... La moarte!... şi cu toţii tăbărâră asupra lui şi-l legară cumplit de un stâlp, aşteptând numai un semn de la Petru Rareş pentru a-i răpune zilele; iar cartea fu aruncată în foc dovedindu-se a fi otrăvită.

— Un asemenea hoţ, zise Petru Rareş, trebuie să moară cu cinstea cuvenită spre pilda şi a altora; de aceea îl vom duce la Suceava, îl vom judeca după legile ţărei şi-l vom vom spânzura în văzul tuturora. Pănă atunci însă va sta sub pază.

Vestea desdpre ivirea unui fiu a lui Ştefan cel Mare cu drept de moştenire la scaunul domniei se răspândi iute în toate unghurile ţărei, setoasă de a scăpa de sub jugul lui Ştefăniţă Vodă. Trâmbiţele de revoltă sunau pretutindenea. Gloate nenumărate alergau cu grăbire spre Brateş şi se puneau sub steagul lui Petru, iar acesta făcea toate pregătirile pentru lupta viitoare cu o agerime de minte care punea pe toţi în mirare. Când se simţi în stare de a da piept cu Ştefăniţă Vodă, el porunci oştirii să plece spre cetăţuia Tigheciului, iar el, în scop de a scurta drumul, se hotărâ să se urce dimpreună cu Elena, Cerinat şi macă-sa într-o luntre spre a tăia lacul în curmeziş. Două luntri, una mai mare şi alta mai mică erau aninate de mal. Malaspina, care nu părăsise scopurile sale de ucidere, fiind rânduit a se sui în luntrea cea mare şi crezând că Petru Rareş va veni cu el împreună spre a-l priveghea mai de-aproape, aruncă pe furiş un praf la picioarele sale şi se ghemui tăcut într-un colţ. Elena însă nu voi cu nici un preţ să fie în aceeaşi luntre cu Malaspina; ea înduplecă pe Rareş şi pe ceilalţi de a se urca în luntrea cea mică lăsând pe italian în cea mare sub paza a doi plăieşi.

Era pe la revărsatul zorilor; ziua se vestea frumoasă şi senină, şi Brateşul era aşa de liniştit încât luntrile păreau că lunecă între două ceriuri. Pe mal se vedeau şirurile armatei înaintând cu pas grabnic în sunetul tobelor şi a trâmbiţelor; iar Petru se simţea uimit pănă la lacrimi. Câtă schimbare în soarta lui numai în câteva zile!

Dintr-un biet păscar, sărac şi necunoscut de pe malul Brateşului, el se trezi deodată fiu de domn, chemat a stăpâni Moldova, şi iată-l acum pe calea de a-şi dobândi drepturile în fruntea unei oştiri numeroase, însufleţită de focul vitejiei. Când vreodată om din lume a putut să facă vis mai frumos?... Cu toate aceste, mărirea ce se oglindea dinaintea ochilor lui, în loc să potoale, aprindea şi mai mult dragostea ce simţea pentru Elena, căci astă dată el se credea vrednic de dânsa. Amândoi tăcuţi, cu inimile aprinse de acelaşi dor, pluteau pe apa lină, şi tot atât de tăcută ca şi dânşii. Domnina sorbea în taină fericirea lor, privindu-i numai din când în când cu ochii încărcaţi de dragoste părintească. Când iată că glasul lui Cerinat îi trezi din dulcea ameţeală.

— Ho! Ho!... zise el. Sfinţia-sa părintele închinător a luat-o la sănătoasa.

Toţi se uitară înapoi şi ce să vadă?... Luntrea în care venise Malaspina ardea în flăcări şi era cât pe ce să aprindă şi pe a lor, dacă Cerinat nu s-ar fi grăbit să taie funia ce le lega împreună. Cei doi plăieşi erau morţi şi ardeau în luntre, iar mai departe în albastrul apelor Malaspina se vedea înotând cu braţe voiniceşti. Atunci Petru îşi încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură şi în aceeaşi clipă se văzu trupul lui Malaspina căzând în adâncimile Brateşului şi apa rotindu-se în faţă.

Rămâi sănătos, cinstite părinte, zise Cerinat, numai de n-ai otrăvi peştii cu cărnurile tale.

Trei zile după aceea, cetatea de la Tigheci fu bătută şi dărămată, de n-a rămas piatră peste piatră. Apoi Petru înaintă spre Roman unde-l aştepta Ştefăniţă Vodă. De ce mergea, de ce oştirea lui creştea întocmai ca şuvoiul ce mereu sporeşte din râurile şi păraiele ce se varsă în el.

În sfârşit amândouă oştirile se loviră pe şesul Siretului. Multe ceasuri, biruinţa stătu în cumpene, căci Ştefăniţă Vodă se lupta cu curajul desperării, ştiind bine că soarta lui atârnă de la izbânda acelei zile. Iar Petru era ager şi neobosit, dar liniştit în suflet, măreţ la privire, despreţuitor de moarte, cu ochiul sigur, cu vorba plină de foc vitejesc întocmai precum era părintele său, Ştefan cel Mare, în zilele de bătălii; şi mulţi soldaţi, văzându-l astfel, credeau că revăd pe însuşi marele domn. Înspre sară şirurile lui Ştefăniţă Vodă începură să se frângă. Atunci Petru, voind a da duşmanului lovitura de moarte, se puse în capul călărimii şi cu sabia în mână, în fuga calului, se răpezi asupra unei cete ce se mai împotrivea încă, sămănând spaima cu ochii şi moartea cu braţul.

În mijlocul acestei cete se apăra Ştefăniţă Vodă ca un zăvod.

Iată-i ajunşi faţă în faţă; ochii lor se încruntară văzându-se aşa de aproape.

— Între noi acuma, zise Petru Rareş a cărui sabie scăpăra în aer; să vedem dacă braţul tău de ucigaş deprins să lovească capete nevinovate va şti acum să apere pe al tău!

În aceeaşi clipă Ştefăniţă Vodă scoase şi el sabia din teacă, şi gata era să o încrucişeze cu protivnicul său, însă spre marea mirare a tuturor, el, aprigul luptător, nepotul lui Ştefan cel Mare, rămase deodată nemişcat, cuprins de o spaimă ruşinoasă, cu ochii holbaţi aspura braţului lui Rareş.

Mâna cea cu patru degete pe care o visase într-o noapte tulburată spânzurând deasupra capului său, ameninţătoare ca destinul, îi reapăru acum în fiinţă mai grozavă decît în vis, încunjurată de sinistrele prorociri ale fermecătoarei Arifta. O sudoare răce îi inundă fruntea şi braţul îi căzu fără putere de-a lungul trupului.

— Iertare!... strigă el cu glas răguşit, plecându-şi capul şi lăsând să-i cadă sabia la pământ.

Atunci Petru îşi întoarse faţa de la dânsul, porunci să-l dezbrace de hainele şi semnele domneşti şi să-l închidă în temniţă spre a fi dat în judecata poporului. Însă Ştefăniţă Vodă, nemaiputându-şi suferi ruşinea, rugă pe însuşi soţia sa să-l otrăvească, şi curmă astfel de bunăvoie o viaţă plină de nelegiuiri şi scrisă cu sânge în amintirea supuşilor săi. Iar învingătorul Rareş intră cu mare pompă în Suceava unde adunarea ţării îl recunoscu de fiu al lui Ştefan cel Mare, şi-l alese domn în mijlocul urărilor de bucurie ale poporului întreg. Apoi Rareş şi Elena, a căror inimi erau de mult unite prin legăturile dragostei, se căsătoriră în biserica mitropoliei; însă, după ce nunta se sfârşi, după ce trebile luară mersul lor zilnic, Cerinat, argatul, se înfăţişă dinaintea stăpânului său zicându-i:

— Măria ta! Cât ai fost păscar te-am argăţit şi te-am apărat de multe răle, căci eu care ştiam taina naşterii tale dimpreună cu Domnina, am căutat să te păstrez sănătos pentru mărirea la care soarta te-a chemat. Acuma mi-am isprăvit slujba şi te rog să-mi dai drumul.

Petru îl cuprinse în braţe, îl sărută cu lacrimi de recunoştinţă şi-l rugă să rămâie lângă el, în curţile domneşti, pentru câte zile de bătrâneţă va mai avea.

Iar Cerinat răspunse:

— Măria ta! Curţile în care m-am născut şi am îmbătrânit sunt codrii verzi ai Tigheciului; acolo m-am deprins să-mi oglindesc faţa în apele Brateşului şi să mă legăn pe valurile lui! Lasă-mă să mă întorc la urma mea. Luntrea şi undiţa mă cheamă, şi fără dânsele nu pot trăi. Aici aş fi ca un copac răsădit la bătrâneţă în pământ străin, şi m-aş usca de dorul pământului de unde au fost smulse rădăcinile mele.

— Primeşte cel puţin să-ţi dau bani, să te boieresc.

— Bani!... adause el zâmbind, dar ce să fac cu ei? Doar să-mi deie grijă de hoţi. Iar boier de m-ar vedea peştii din baltă, ştiu că ar râde de mine!

Cerinat mai şezu cât şezu la curte, apoi se întoarse la urma lui, dar când ajunse acasă îşi găsi coliba prefăcută într-o casă frumoasă, şi tot lacul Brateşului şi toţi codrii încunjurători deveniseră proprietatea lui în puterea unei cărţi domneşti a lui Petru Rareş.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA