Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Piatra lui Osman

I

Munţii Moldovei samănă în mic cu munţii Şviţerei. Aceleaşi izvoare limpezi, aceleaşi creste frumoase încoronate de brazi şi de stânci, aceleaşi văi pline de taine. Destui de mari, pentru ca călătorul să vază ades la picioarele sale gemând furtuna, ei totuşi nu se urcă pănă la acele înălţimi, unde vegetaţiunea piere sub sloiurile iernii. Ei nu umilesc, nu înfioreză prin măreţia sălbatică a Alpilor, dar dezmiardă simţurile omului, dându-i icoana unei naturi blânde, în sânul căreia parcă locuieşte totdeauna primăvara.

În mijlocul lor, pe malurile a trei râuri, Bistriţa, Neagra şi Dorna e aşezat satul Dorna. Nici o cale de comunicaţiune nu era mai înainte prin munţii noştri. De ar fi voit cineva să viziteze Dorna, trebuia să treacă prin râpi, să-şi facă de multe ori drum cu toporul prin pădure; iar pentru a reveni din Dorna, singurul mijloc mai lesnicios, dar fără pericol, era de a se coborî cu pluta pe Bistriţa, pănă la târgul Piatra.

Departe, dar, de lume, înconjuraţi precum erau de păduri seculare, prin care abia putea răzbate pasul omenesc, locuitorii Dornei duceau o viaţă lină şi fericită. Natura le dădea cu prisosinţă mijloacele de vieţuire şi, feriţi astfel de atingerea zilnică cu lumea de prin târguri, ei păstrară neatinse şi limba, şi portul, şi virtuţile strămoşeşti. Cu toate aceste, şi acolo nenorocirea a trebuit să-şi împlânte ghearăle sale.

O colonie de otomani goi şi flămânzi, ce nu mai găseau adăpost în ţara lor, ceată compusă din vagabonzi, dezertori din armată, bandiţi scăpaţi de prin închisorile Turciei, s-a aruncat într-una din zile ca un nor de lăcuste peste munţii Dornei. Sub cuvânt că făceau comerţ de cherestele, ei începură a stoarce munca locuitorilor în modul cel mai răsunător, apăsându-i în tot feliul, comiţând chiar crime, pângărind familiile şi locaşurile sfinte, astfel încât mâna lor lacomă şi cruntă izbuti în scurtă vreme a răspândi pretutindene mizerie, sânge şi desperare.

În zadar locuitorii Dornei alergară de mai multe ori la sprijinul autorităţilor din ţară; autorităţile erau prea slabe pentru a izgoni din poticele Carpaţilor aceşti hoţi, care, sub masca de comercianţi, pustiiau munţii şi răpeau din gura locuitorilor şi a copiilor lor pânea de toate zilele.

Unul dintre ei se deosebea mai cu samă prin înrâurirea ce avea asupra celorlalţi.

El se numea Osman. Născut pe stradele Constantinopolului, fără a-şi cunoaşte pe tatăl şi pe mama sa, crescut în mijlocul scursurilor şi-a gunoaielor oraşului, Osman de tânăr se aruncă cu capul înainte în vârtejul patimilor. Toate simţimintele de bine fură curând înăduşite în inima sa. Împins de mizerie, încurajat de izbândă, ajutat de natura sa puternică şi inteligentă, Osman lăsă frâu liber instinctelor răului, hultuite o dată cu naşterea în sângele lui, şi când pentru prima oară se întrebă pe sine la ce port îl va conduce calea pe care a apucat, el nu mai găsi în sufletul său nici o voace care să-i strige: "Opreşte-te". El avea spiritul ager, caracterul iute şi întreprinzător şi curajul unui om ce nu tremură înaintea crimei, dar care dă îndărăpt înaintea pericolului.

Fizicul său se potrivea în totul cu plecările sale interioare: un cap de o mărime disproporţionată, aşezat între două umere late, nişte sprincene lungi şi negre pe sub care luceau în fundul capului doi ochi mici, scânteioşi; o bărbie ascuţită, acoperită de un păr aspru şi stufos; un corp de o musculatură puternică, dar dizgraţios, iată înfăţişarea lui Osman, înfăţişare hâdă care făcea dintr-nsul o fiinţă ce insuflă frică şi dezgust totodată. În scurt timp el se înavuţi, căci nu lăsă nici un mijloc neîntrebuinţat, pentru a ajunge la acest scop. Iscusit în alcătuirea planurilor sale, îndrăzneţ în mijloacele de punere în lucrare,el ştia, pe o parte, să dea hoţiilor sale aparenţa legalităţii, şi pe altă parte,să le susţie cu iartaganul în mână când trebuinţa cerea. El întrunea în acelaş timp calitatea de comerciant şi de judecător totodată. Singur judeca trebile sale cu locuitorii, singur le aducea întru împlinire!... Dar ce împlinire!... Aici era partea tragică a întreprinderilor sale. Nimic nu rămânea cruţat de mâna sa nelegiuită!

Lacrămile şi rugămintea nenorocioţilor locuitori erau o monedă necunoscută lui Osman, cu care nu se putea dobândi nici mila, nici iertarea sa. Oameni, femei, copii, fură aruncaţi afară din casele lor şi averea lor înghiţită. Apoi, după ce izbuti a-şi aduna o avere destul de însemnată printr-un lung şir de tălhării, el se dădu desfrânărilor, căci lăcomia de bani nu era singura patimă ce punea în mişcare activitatea sa. Fiu al unui popor încălzit de soarele asiatic, Osman avea pe lângă un fond de trândăvie orientală toată fierberea unei senzualităţi nesăţioase. El iubea luxul, băutura şi mai cu osebire femeile; şi, cu toate aceste, în pieptul său nu s-a dezvălit niciodată simţimântul vreunui amor adevărat. El căuta în amor nu un ideal, ci un mijloc de desfătare a simţurilor sale, şi acolo unde nu putea izbuti prin viclenie sau bani, întrebuinţa totdeauna puterea brutală. O! Să nu fi avut nenorocirea vreo fiică din Dorna să atragă privirile sale; căci Osman ţinea într-o mână punga, în cealaltă iartaganul, şi la ordinele sale toată oarda coreligionarilor săi, mijloace înfricoşate, dinaintea cărora nevinovata copilă trebuia să plece capul, sau să-şi răscumpere cu viaţa preţul onoarei sale.

II

Dinaintea casei lui Nistor erau adunaţi toţi locuitorii Dornei. Soarele apusese din dosul muntelui şi de cealaltă parte se ivea luna însoţită de luceafărul de noapte. Un brad urieş învălit în răşină ardea din rădăcină pănă-n creştet, nu departe de casa lui Nistor, şi coloana de foc, urcându-se în înaltul ceriului într-un lung vârtej de scânteie, se oglindea în undele limpezi ale Bistriţei şi lumina în depărtare stâncile sămănate pe plaiuri. Acest spectacol, cel mai frumos care se poate vedea noaptea între munţi, se da de locuitorii Dornei numai la ocaziuni mari de sărbători sau de veselie. Era, în adevăr, o zi de veselie pentru întreaga Dornă, logodna Irinei, fiica lui Nistor, cu Mihai Plăieşul. Locuitorii şedeau jos pe iarbă, despărţiţi în diferite grupe, după vârstă şi sex. Trei lăutari ţigani, formând un orchestru compus din o scripcă, o cobză şi un nai, cântau cântece de dragoste care scoteau pe furiş din pieptul nevinovatelor fete suspinuri de dor. Ici şedeau bătrânii satului cu figurile lor serioase şi meditative, încinşi cu curele late şi ţiind în mână câte un lung toiag, semn al statorniciei; dincolo flăcăii veseli şi neastâmpăraţi, cu pletele lasate pe umere, copii zburdalnici ai muntelui, harnici la muncă, uşori la joc, aşteptând începerea horei cu nerăbdare ca să mai poată schimba câte o strângere de mână cu draga lor. Apoi fetele, blonde ca spicele de grâu, gătite în hainele lor de sărbătoare, cu flori pe cap şi cu altiţe pe sân, ţiind fiecare ochii plecaţi spre pământ ca şi cum n-ar zări ochirile îndrăzneţe ce le veneau ca nişte săgeţi de foc din ceata flăcăilor. Şi toată lumea, bătrâni şi flăcăi, femei şi fete, lăudau într-un glas frumuseţea Irinei şi voinicia lui Mihai. Numai când şi când vreo babă, deprinsă a cârti de toate cele, căuta să găsească câte un mic neajuns la vreunul din logodnici.

— Halal de Mihai! zicea un flăcău, Toader, către vecinul său Ion, ştiu că mândră mireasă mai ia. Parcă-i o domniţă. Ian vezi tu cât e de albă, ce păr lung şi frumos mai are, ce dulce căutătură! Când se uită cu ochii la tine, parcă te frige în inimă.

— Aşa este, însă nu ştiu de ce de o bucată de vreme încoace e tot mâhnită. Are ce are. Îţi aduci aminte tu cât era ea de veselă mai nainte; cum glumea de frumos? Îţi venea să tot glumeşti cu dânsa... Acum parcă-i tot plouă şi-i ninge.

— Tare eşti prost, Ioane!... Nu înţelegi tu c-aceste sunt marafeturi de miresă? Aşa trebuie să fie o fată care se mărită. Unde ai mai văzut tu mirese râzând şi sărind într-un picior? Ele învaţă, înadins, a fi smerite. N-am prins eu doar pe Catrina înroşindu-şi ochii cu capătul ştergarului, pentru ca să creadă lumea că plânge? Aşa-i obiceiul pământului; fata învaţă de la mamă, şi mama de la bunică.

— Poate, măi, că ai dreptate; însă mie îmi pare că Irina nu se prefăce. Am văzut-o de multe ori aşa de supărată, că nici băga de samă la cele ce-i spuneam. Eu îi vorbeam una, şi ea îmi răspundea alta. Ochii ei umblau îngrijiţi în toate părţile, parcă se temea de ceva.

— Nu-ţi spun eu că cu mintea ta n-ai să pricepi niciodată nimic? Ţi-ar fi plăcut poate să se uite numaidecât la tine, să-ţi zâmbească în faţă, ea care n-are ochi să vază decât pe Mihai? Fireşte, că are o grijă în spate, şi mare încă: grija măritişului. Toate fetele o poartă de la vârsta de optsprezece ani înainte; da ian să le vezi a doua zi după cununie cum le râd ochii în cap ca nişte ghiocei. He! He! Nu mi-e întăia oară când văd mirese smerite cu nasu-n pământ; decât smerenia asta ţine numai până...

— Tăceţi din gură! strigă un bătrân de alăturea, şi faceţi loc să treacă logodnicii!

În acel minut treceau prin mijlocul grupelor Mihai şi Irina, ţiinduse de mână. Logodna era săvârşită. Toată lumea se scula înaintea lor, să le ureze trai bun şi fericit. Mihai păşea mândru şi drept ca un brad; în ochii săi strălucea bucuria; iar Irina mergea legănându-se ca şi cum n-ar fi avut destulă putere de a se ţine pe picioare. Faţa ei era galbănă şi, la fiecare pas, ea se uita îndărăpt cu o nespusă nelinişte, răzămânduse din ce în ce mai tare pe braţul lui Mihai. În ochii ei ar fi putut ceti cineva două simţiri deosăbite, luptându-se cu putere: amorul şi o grozavă frică. Cea mai mare parte din lumea care era acolo nu luă sama la gălbeneala de pe faţa Irinei şi acei puţini, care au văzut această schimbare, crezură negreşit că vine de la ruşinea ce simt fetele în momentul logodnei.

Un bun observator însă, ar fi zărit tot atunci o figură arămie, cu doi ochi mici în cap, alunecându-se ca o şopârlă prin mulţime şi înaintând spre Irina cu paşi nevăzuţi ca şi spiritul cel rău. Numai Ion observă această împrejurare.

— Luat-ai tu samă la ceva? zise el lui Toader, trăgându-l de mâneca cămeşei.

— La ce?

— N-ai văzut tu pe Osman turcul, viind ca o năpraznă între noi?

— Ei ş-apoi?

— Îndată cum l-am zărit, am şi văzut pe Irina îngălbenindu-se ca ceara pe obraz. Este ceva la mijloc!

— Nu cumva crezi tu că Irina îl uibeşte? Ţi-a trece poate şi asta prin cap?

— Nu! Da cred că turcul o urmăreşte mereu. Ea îl ştie cât e de aprig şi de aceea se teme de dânsul. N-o vezi cum tremură? Parcă are un şarpe dinapoia ei.

— Multe mai vezi tu, Ioane! Mă tem că, de multe ce vezi, să n-ajungi a orbi. Cum socoteşti tu că turcului i-ar trece una ca asta prin minte când are a face cu Mihai? Doar nu s-a săturat de zile. El ştie că Mihai Plăieşul, unde pune mâna, dă la pământ, unde chiteşte, greş nu face; ş-apoi unde l-ar putea vreodată suferi Irina?

În acel moment Osman nu era decât la doi paşi de Irina; ea simţi suflarea sa otrăvită şi un fior atât de răce îi trecu prin trup, încât aruncă un ţipet şi căzu în braţele lui Mihai.

— Ce este? strigă acesta spăriet. Irino, tu nu mă mai iubeşti?

Irina nu răspunse nimic, însă deschise ochii săi albaştri şi-i ţinti atât de lung şi de duios în ochii lui Mihai, încât acestuia nu-i mai trebui nici un răspuns. El ceti adânc în inima ei şi fruntea sa se însenină.

— Atunci de ce tremuri? De ce eşti aşa de galbănă? adaose el cu o voce mai asigurată.

Dar n-apucase Irina a rosti un singur cuvânt şi Osman, care se afla acuma în faţă cu logodnicii, zise cu glas mare pentru a fi auzit de toţi:

— Să-ţi fie de bine, Mihai; într-un ceas bun! Când ne pofteşti la nuntă?

— Poimâne, jupâne Osmane şi, dacă nu-ţi va fi cu supărare, vină şi d-ta la masa noastră.

— Foarte mulţumim! răspunse el cu un zâmbet ironic; şi aruncând o căutătură crucişă Irinei, dispăru prin mulţime.

"Ce dracul are Osman? gândi în sine Mihai. Cloceşte iar vro hoţie în cap. Când oare a scăpa Dorna de lighioaiele aste de turci care neau mâncat averile şi ne-au secat munţii?" Însă reaua întipărire ce-i făcuse vederea neaşteptată a lui Osman se şterse îndată, sub privirile amoroase ale logodnicei sale şi în faţa veseliei generale.

Hora începu. Toată lumea se aruncă cu nebunie la joc, şi un lung lanţ de flăcăi şi fete ce sămănau a fi atâtea flori în o mare ghirlandă însufleţită de focul tinereţei, se înfiinţa sub bolta ceriului, luminată de stele.

Nimic mai frumos de văzut decât acest joc încingându-se pe câmpia verde, joc de voinici, în care lanţul ce se-ntoarce, se răstrânge şi sentinde într-un vârtej fără repaos, samănă a fi purtat de vânt; nimic mai pătrunzător de auzit decât aria străveche a horei, ale cărei note, când line şi trăgănate, când zgomotoase şi bărbăteşti, par a ne destăinui frumosul timp trecut! S-ar zice că românii, când s-au prins de mână pentru prima oară ca să joace hora, simţind aceeaşi trebuinţă a fi uniţi în zilele bune ca şi în zilele răle, au voit să lege frăţia dintre dânşii printr-un cântec şi un joc.

După horă, veni masa cea mare, în capul căreia se aşeză preotul, un om bătrân, cu barba argintie şi fruntea încreţită de multele ierni ce trecuse peste dânsa. În dreapta sa se puse logodnicii, şi în stânga, socrii mari.

Apoi veneau toţi ceilalţi oaspeţi ce luase parte la sărbarea câmpinească. Vinul era bun, sănătăţile urmau cu iuţeală una după alta, şi veselia năvăli în toate inimile. Babele începură a povesti din vremile cele vechi, pe când erau şi ele frumoase; fetele ascultau cu luareaminte; iar flăcăii ascultau puţin, vorbeau mult, şi cu ochii furau şi mai mulţi. Nistor era de un chef nespus; el întinerea pentru a doua oară, căci de mulţ ani nu a avut o zi atât de fericită ca ziua de logodnă a fiicei sale. Irina începu asemenea a-şi recăpăta colorile. Ea se simţea mai liniştită de când se dusese Osman, şi se deda cu totul veseliei ce domnea la acest ospăţ.

La urmă, când vinul începu a se deşerta de prin pahare, când o geană de lumină se arătă pe marginea ceriului spre răsărit, iar bradul care pănă atunce luminase munţii ca o lampă magică cu mii de focuri, se prefăcu în cenuşă, aruncând numai ici cole câte o scânteie, se sculă în picioare preotul cu un pahar în mână şi, după ce-şi netezi barba cu toată demnitatea unui bătrân mândru de albeaţa ei, ţinu cuvântarea următoare:

— Oameni buni, zise el, pe Irina şi pe Mihai eu i-am botezat când erau în faşă; astăzi eu îi cunun. Când mă uit la dânşii îmi aduc aminte de zilele cele bune, pe când n-aveam alte griji în Dorna, decât să ne creştem copiii şi să ne sporim averile. Acele vremi au trecut. Însă dacă Domnul ne-a trimite mulţi copii în Dorna ca Irina şi Mihai, să ştiţi că de griji şi nevoi vom scăpa curând. Închin, dar, încă o dată în sănătatea lor şi a voastră a tuturora. Să dea bunul Dumnezeu ca soarele care răsare astăzi să ne aducă senin şi veselie în inimă şi să strivească de pe dealurile noastre buruiana cea rea!

Aceste puţine cuvinte, bine simţite, fură primite cu un lung şi zgomotos ura care răsună departe în munţi.

III

A doua zi de logodnă, Osman se preumbla cu paşi răpezi în odaia sa, părând a fi foarte preocupat. Casa lui era aşezată la picioarele muntelui Pietrosul, nu departe de punctul unde râul Neagra se aruncă în Bistriţa. Zidită pe o stâncă, de unde stăpânea toată valea Dornei, ea sămăna unui cuib de uli. Acolo se ţineau sfaturile între turci şi se urzeau toate planurile de jăfuire, pe care apoi, fiecare în parte, le aducea la îndeplinire după ordinele ce avea de la Osman. Astfel preumblându-se, Osman frământa în capul său mii de proiecte de ademenire în contra Irinei. Timpul era scurt, ea se logodise ieri şi mâne avea să se cunune. Prin urmare, o hotărâre grabnică trebuia luată.

— Ce dracu, zicea el în glas mare, să-şi bată joc de mine o fată de ţăran! Asta e prea mult... Şi pentru ce nu m-ar voi ea pe mine?... N-am eu destulă avere să cumpăr Dorna întreagă? Şi cu toate aceste, să nu pot face nimic!... Să tremur ca un copil dinaintea ei, şi ea să râdă de mişelia mea?... Dar la ce mă mai numesc Osman? La ce-mi mai slujeşte iartaganul de la brâu?...

Şi în această luptă între amorul său propriu şi neputinţa de a izbuti, faţa sa urâtă se zbârcea de turbare.

— Mâne se cunună, strigă el, lovind cu piciorul în pământ, mâne va fi în braţele lui Mihai... Şi eu ce fac! Să rămân bătut, umilit de-o femeie! Asta nu se poate!... S-aştept mai târziu? Osman să vie după Mihai? Ce glumă!... Nici asta nu se poate!... S-o răpesc acum îndată, s-o fur! Dar atunci trebuie să părăsesc Dorna!... Şi unde să mă duc?...

Aici Osman se opri gânditor câtva timp; dar deodată, ca şi când ar fi fost mişcat de o coardă nevăzută, el tresări; ochii săi luară espresiunea unei hotărâri nestrămutate şi, reîncepându-şi preumblarea cu paşi răpezi şi neregulaţi..., "Fie!, zise el, m-oi duce orişiunde; avere am! Ce-mi pasă! Ah, Irino! răstoarnă-se pământul, tu vei fi a mea!... N-ai fi zis că lui Osman îi va sta o femeie împotrivă!"

Apoi, ieşind afară, el şuieră puternic şi un turc se prezintă înaintea lui.

— Ali, zise Osman cu voace grămădită, să-mi pregăteşti îndată o plută bună şi să-mi ajuţi a strânge tot din casă. Mâne în zori de ziuă plec.

— Vrei să te muţi din Dorna?

— Da.

— Şi unde vrei să te duci?

— Nu ştiu.

— Ce însemnează asta, Osmane? Te văd cam turburat.

— Însemnează că ieu pe Irina cu mine şi mă duc din Dorna.

— Iei pe Irina cu tine?... adaose Ali plin de mirare, dar ai uitat poate că ea se cunună mâne cu Mihai?

— Ba nu.

— Atunci, nu te mai înţeleg. Spune-mi, Osmane, ce ai de gând să faci?

— Vreu s-o fur în astă-noapte. Iată tot! N-a voit să meargă cu mine de bunăvoie, va merge de nevoie.

— Ah!... Ah!... Pricep acuma. Se vede că mititica te-a fărmăcat cu ochiul. Vrei s-o ştergi, cum s-ar zice, de la nasul lui Mihai. Dar cu ce meşteşug ai de gând să faci astă izbândă?

— Ţi-oi spune mai pe urmă, Ali, pregăteşte-mi întăi pluta, şi vino iute înapoi!

Ali, deprins a asculta de ordinele lui Osman, plecă îndată şi peste o oară se întoarse îndărăpt cu un aer mulţămit.

— Pluta-i gata, zise el, frecându-şi mânile, o plută ferecată de minune; parcă făcută înadins pentru Irina. O să vă duceţi ca vântul.

— Ali, să începem a strânge buclucurile.

— Să începem.

Şi amândoi se puse a culege tot de prin casă şi a vârî într-o ladă mare ce sta deschisă în mijlocul camerei.

— Nu uita nimic, Ali!

— N-aibi grijă!

— Ia de colo chimirul cu banii.

— Numaidecât! Ăsta-i lucru de căpetenie, mai ales când e vorba de-a îmblânzi căprioarele de munte.

— Pistoalele sunt oare grijite?

— Cum e oglinda!

— Ia şi covorul de pe părete.

— Negreşit! Doar trebuie să vă fie moale pe plută.

— Dar de mâncare este?

— Iată colo în dulap un picior de miel şi două garafe de vin. Vi-i prea de ajuns. O să petreceţi ca doi însurăţei în luna de miere. Dar ian spune-mi cum ai să...

— Ia lada în spate, şi haide!

Ali ascultă, fără a mai aştepta vreun răspuns, şi amândoi plecară însărcinaţi de tot avutul lui Osman, spre locul unde era legată pluta de mal.

Pe drum, Osman părea gânditor, iar Ali mergea vesel şi fără grijă, şuierând între dinţi un cântec de munte, ca şi când n-ar fi fost vorba de săvârşirea unei crime.

— Ascultă, Ali, zise Osman după câtva timp, în toate zilele spre amurg Irina are obicei să se urce pe munte, ca să-şi aducă capra acasă de la păşune. Nimene altul nu se poate duce după dânsa, căci capra nu ştie decât de glasul ei. Noi ne vom aţine în crăpătura stâncii ce vine lângă potică şi, îndată ce vom zări-o trecând, ne vom arunca amândoi pe dânsa; unul o va ridica în braţe, celălalt îi va astupa gura să nu strige, ş-apoi...

— Hm! Dar dacă n-a fi singură, întâmpină Ali, scuturând din cap.

— Pentru ce doar suntem doi şi pentru ce avem pistoale la brâu? răspunse Osman cu ton ameninţător.

— Vra să zică, la nevoie trebuie să...

— Se-nţelege! N-o să ne lăsăm doar prinşi ca şoarecul în capcană!

Ali încetă de-a şuiera. Ceea ce-l puse pe gânduri era nu remuşcarea cugetului, nu uricioasa crimă ce trebuia să săvârşească, era pericolul ce-şi atrăgea şi el luând parte la această întreprindere de noapte.

Pe drum mergând, ei întâlniră pe Ion flăcăul care venea de la malul Bistriţei cu toporul pe umere.

— Buna vreme, jupâne Osman, unde te duci?

— La Piatră, să vând nişte plute.

— Se vede că ai de gând să zăbăveşti mult acolo, de vreme ce-ţi iei atâtea buclucuri?

— Aşa ceva.

Şi Ion trecu înainte. Iar Osman păru foarte îngrijit de această neaşteptată întâlnire.

"Cine mi l-a scos înainte?" îşi zise el în sine. "Totdeauna trebuie să-l întâlnesc în cale. De cumva îl va împinge păcatul să meargă cu Irina după capră, a lui e dracul!"

Toate pregătirile fură făcute pentru răpirea Irinei. Osman aştepta numai să însereze. În sfârşit, soarele asfinţi învălit în nouri deşi şi o noapte neagră începu să îmbroboade pământul. Luna nu era pe ceri; numai ici-colea se zărea printre crăpăturile nourilor câte o stea. S-ar fi zis că natura însăşi voieşte să-l ajute în criminala sa întreprindere.

— Să mergem, zise Osman, apucând pe Ali de mână.

— Să mergem, dar n-ar fi bine să...

— Ce mai este? îl întrerupse acesta, încreţind din sprincene.

— N-ar fi bine... să mai aşteptăm puţin, parcă-i prea devreme.

— Nu-i prea devreme. Nu vezi cât e de întuneric? Ce!... Vrei s-ajungem acolo când Irina va fi înapoi acasă?

— Ba nu;... dar vezi... mi s-a părut că... socotesc că n-ar strica să mai luăm pe cineva cu noi.

— Mişelule! Te temi de o femeie? Haide, când îţi zic, că doar nu mergi la spânzurătoare! Apucă pe muchea dealului şi nu tremura. Te-ai făcut fricos ca o muiere, de când ai schimbat hoţia de codru pe negustoria de cherestele.

— Nu mi-e frică, Osmane, decât vântul îmi şuieră în ureche şi mie cam răce. Dar ştii tu una, adaose el, clănţănind din dinţi, dacă Ion ar fi înţeles ceva, ş-a fi spus lui Mihai?...

— Înainte, şi nu lungi vorba! Iată puntea; fă mai răpede; acuş suntem în crăpătura stâncii. Ce calci ca pe cuie?

Astfel, prin întunericul nopţii, Osman şi Ali, ca două umbre, înaintau răpede, dar cu luare-aminte, spre locul unde trebuia să fure pe Irina. Ali mergea înainte şi astă dată trebuie să mărturisim că mergea mai puţin împins de dorul răului decât de frica lui Osman.

În acelaş timp s-auzea sus pe munte un cântec dulce şi armonios ce trezea în depărtare văile adormite:

Dragă căprioară,
Mândră sorioară;
Vino, te grăbeşte,
Că noaptea soseşte
Şi vântul e rece,
Şi stafia trece
Ades prin părău
La ceasul cel rău.
Vin'la mine-acasă,
Că-n flori şi mătasă
Eu te-oi legăna.
Şi lin ţi-oi cânta
Cântece de dor,
Să te-adorm uşor.

Era Irina, care striga cântând căprioara din munte. Căprioara auzi voacea ei şi, sărind de pe stâncă pe stâncă, se scoborî la picioarele stăpânei sale.

Irina îi netezi părul, o sărută pe frunte şi urmă cântând:

Dragă sorioară,
Fii veselă, zbiară,
Că mâni mă mărit
C-un mândru iubit;
Mâni norocu-mi râde,
Ceriul se deschide
Şi-n el două raze
Văd cum luminează
Cald zilele mele
Ştii tu ce sunt ele?
Sunt raze de rai!...
Ochii lui Mihai...

Căpriţa, deprinsă cu asemenea dezmierdări, începu a zburda împrejurul ei, plină de bucurie, dar, spărietă ca de un şărpe ce ar fi zărit în iarbă, ea se culcă pe câteşipatru picioarele, şi, ridicând ochii spre Irina, se uită tremurând la dânsa.

Dragă, ce oftezi?
De ce lăcrămezi?
Ai vro supărate,
Nu ţi-a priit oare
Apa din izvor?
Sau ai vreun dor
Ce te arde greu,
Ca şi dorul meu?...
Pădurea vuieşte,
Vino, te grăbeşte,
Că eu ţi-oi cânta
Şi te-oi descânta
De visul cel rău
Şi de dorul tău.

Astfel cântând, Irina se scobora pe potica strâmtă, mâind căprioara de funie. Când, deodată, două fantome negre ca fiorii morţii, ieşind din crăpătura unei stânci, se aruncară asupra ei. Ea voi să se apere, dar mânile îi erau legate, voi să strige, dar voacea îi era înăduşită; cuprinsă de groază, ea leşină. Întunericul se făcu şi mai mare, vântul şuiera fioros prin desimea codrului.

IV

Abia se ivise a doua zi soarele pe ceri şi toată Dorna era în picioare. Vestea despre pierderea Irinei, tocmai în ajunul căsătoriei sale, ca orice veste rea, se răspândi iute din om în om, şi toţi alergau uimiţi din toate părţile spre casa lui Nistor, pentru a se încredinţa despre această nenorocită întâmplare. Mii de presupuneri se făcură într-o minută. Unii ziceau că Irina va fi căzut într-o prăpăstie, alţii că se va fi înecat în râul Neagra, alţii că vor fi mâncat-o fiarăle sălbatece, însă nici unuia nu-i venea în gând despre răpirea ei.

— Ce poate să fie? zicea Mihai, frângându-şi mâinile; să nu vie toată noaptea acasă... negreşit i s-a întâmplat ceva... Să mergem, oameni buni, să răscolim munţii, să scociorâm pădurile, să o găsim numaidecât!...

— Da, să mergem, răspunseră cu toţii într-un glas.

— Staţi! Staţi! strigă atunci de departe un om ce venea spre dânşii, alergând în fuga mare, şi făcându-le semn din mână să-l aştepte.

Era Ion flăcăul.

— Ascultaţi! zise el, abia răsuflându-se, asară am întâlnit pe Osman cu toate buclucurile în spate, scoborându-se spre Bistriţa... Mi-a zis că merge la Piatra... Azi am trecut pe la casa lui şi am găsit-o pustie... De cumva va fi el care... atunci este încă vreme. El n-a putut să plece decât tot astăzi în ziuă. De-om apuca de-a dreptul, îl vom ajunge aproape de Toancele, pe când a fi soarele de-o suliţă.

Osman, în adevăr, după ce răpise pe Irina, stătu toată noaptea ascuns în munte, şi abia în zori de ziuă, cu două oare mai înainte, plecase spre Piatră, căci numai ziua poate umbla pluta pe Bistriţa.

De-ar fi căzut trăsnetul pe capul lui Mihai, el n-ar fi rămas mai ameţit. Fără a aştepta mai multe amănunţimi, el smunci toporul din mâna lui Ion şi se făcu nevăzut. Într-o clipă se desfăşură dinaintea ochilor săi tot adevărul acestei întâmplări, pe care nu şi-l putuse esplica pănă atunce şi, desperat ca tot omul ce se vede deodată aruncat din culmea fericirii în culmea nefericirii, el hotărî sau să moară, sau să se răzbune.

Pluta, mânată de unde printre strâmtorile Carpaţilor, face cotituri multe şi merge încet, iar acel ce iubeşte merge de-a dreptul şi merge iute. În mai puţin de două oare el urcă dealuri, coborî văi, trecu peste râpi şi peste ponoare, şi ajunse în fine în vârful celui de pe urmă pisc a cărui poale se scoborau în Bistriţa. De acolo el zări la picioarele sale o plută mergând în josul apei.

"În sfârşit"... zise Mihai, răsuflându-se adânc din piept. Ochiul său recunoscu pe Irina. Ea şedea culcată cu capul rezemat de-o grindă; la cârma din frunte era Ali, la cârma din urmă, Osman, şi amândoi, tăind valurile cu putere, înaintau spre Toancele.

Toancele e cataractul cel mai periculos pe toată întinderea Bistriţei. Strânsă între doi munţi nalţi şi stâncoşi, printre care abia străbate lumina zilei, ea fierbe din fund şi pănă în faţă, ca şi când ar curge peo albie de foc. Valurile gem cu o turbare nespusă şi mii de stânci ies ascuţite din sânul Bistriţei înspumate. Vai de plutaşul care n-ar şti să cârmuiască pluta pe acolo! Când nevoia îl sileşte să treacă prin Toancele, el se pregăteşte ca de război; cearcă mai întâi cârma; cercetează toate legăturile grinzilor, pentru ca să se încredinţeze dacă nu e vreo sminteală; îşi suflecă mânicele şi-şi face semnul crucii. Toate aceste pregătiri făcute în tăcere şi cu gravitatea aceea ce inspiră totdeauna momentul pericolului, produc o spaimă nespusă, mai cu samă asupra călătorului care pentru prima oară îşi espune viaţa în acest loc. Cum a intrat pluta în Toancele, torentul a şi luat-o într-un vălmăşag de spume, şi, purtată ca o scoică pe crestele valurilor, se ridică, se sfâşie şi se frământă într-o luptă nesfârşită şi e de ajuns o singură greşală de lopată, pentru ca dintr-ânsa să nu mai rămâie decât ţănduri. În fiecare an Bistriţa înghite numeroase plute care s-alunecă cu nesocotinţă în acestă strâmtoare, şi fiecare stâncă poartă numele vreunui nenorocit ce şi-a perdut viaţa lângă dânsa. Cimitir înfiorător, în care stâncile stau marture ca şi crucile despre locul unde aceşti nenorociţi şi-au aflat mormântul!...

Osman n-avea ce face; trebuia numaidecât să treacă pe-acolo.

— Ali, strigă el de la cârma din urmă, îndreaptă pluta spre malul stâng.

El dădu acest ordin nu pentru a se feri de şuvoiul de care începuse a se apropia, ci pentru că zări pe Mihai coborându-se pe coasta dealului din dreapta, şi voi să puie între ei amândoi toată lărgimea râului, în scop de a-l împedica să sară pe plută. Însă la cea întăi lovitură de lopată, ce făcu Ali pentru a executa mişcarea ordonată de Osman, pluta intră în curent, se izbi de-o stâncă ce sta nevăzută sub apă şi se înfipse pe vârful ei. Grinzile pârâiră în legăturile lor, şi capătul dinainte se cufundă în apă împreună cu Ali care, pierzându-şi cumpătul, se duse în fund, luat de-un val puternic. Pluta, împinsă de şuvoi, după ce se învârti câtva timp împrejur, se opri apoi în loc de-a curmezişul apei, astfel încât capătul din urmă atingea malul drept.

Osman acum nu mai putea înainta, nici da înapoi. Vrând-nevrând, el trebuia să dea piept cu Mihai. Cu atât mai bine, gândi el în sine, cel puţin m-oi mântui de dânsul o dată pentru totdeauna; şi, înarmându-şi pistoalele, se pregăti pentru lupta ce avea să hotărască între ei amândoi.

Irina, palidă ca un cadavru, se trezi din amorţeala în care fusese până atunce şi, râdicându-se în sus, întinse amândouă braţele înspre locul de unde venea Mihai. Ochii ei stânşi, încunjuraţi de două cercuri vinete, nu puteau deosebi nimic, şi, cu toate acestea, ea îl simţea, îl gâcea de departe, căci sunt momente în care acel ce iubeşte vede mai bine cu sufletul decât cu ochii.

În acea vreme Mihai, ţâind într-o mână toporul, în cealaltă cuţitul, se cobora de pe munte ca o vijelie. Cu capul gol şi cu pletele în vânt, el alerga nebun peste stânci şi peste păraie, şi-n fuga lui turbată râsipea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau în vale cu zgomotul unei lavine.

— Doamne sfinte, strigă el, dă-mi atâta putere, să-mi răzbun, aşa cum doresc eu!

Şi prin toţi porii el respira răzbunarea, ş-ar fi voit să găsească un mijloc atât de răpede ş-atât de crud, ca într-o singură clipeală să-i stoarcă tot sângele din vine şi să-l facă în acelaş timp să sufere chinurile morţii, un veac întreg. Câţiva paşi încă şi Mihai era pe plută... Atunci un trăsnet prelungit şi mult repetat de ecoul munţilor se auzi. Osman îl luase la ochi cu pistolul, îl chitise bine, însă pluta, şovăind sub picioarele sale, îi clătină mâna, tocmai în momentul când el descărcă arma, şi plumbul trecu deasupra capului lui Mihai.

— Ai scăpat de unul; nu-i scăpa de celalalt, urlă Osman furios, ridicând al doilea pistol asupra lui Mihai, însă şi astă dată plumbul trecu pe-alăturea şi se lăţi pe-o piatră.

În acel moment Mihai făcu cea de pe urmă săritură, şi cu turbarea aceea ce poate avea numai un om nenorocit ca dânsul, se aruncă pieptiş asupra lui Osman şi, înşfăcându-l în braţele sale puternice, îl răsturnă la pământ, înainte de-a ave măcar timpul să se răsufle.

— Stăi, câne fără de lege! strigă Mihai, crâşnind din dinţi şi strângându-l de grumaz ca într-un cleşte. A venit vremea să-ţi dai samă de nelegiuirea ce-ai făcut! Ia-ţi ziua bună de la lume, că de acuma eşti mort! Am să-ţi sfărâm capul ca unui pui de şerpe şi ţărna ta spurcată am s-o arunc în vânturi!

— Îndurare!... strigă Osman palid şi înspăimântat de groaza morţii.

— Îndurare?... Tu cei de la mine îndurare? Fiinţă pângărită!... Atunci când se va îndura cuţitul ce am să-ţi vâr în piept, să nu te spintece; atunci când s-o îndura apa în care am să te arunc, să nu te înece, atunci m-oi îndura şi eu. Mergi în fundul iadului să hrăneşti nopârcile din cărnurile tale!...

Şi, plântându-i cuţitul drept în inimă, îi înăduşi cea de pe urmă răsuflare, în sângele care, ca un izvor zbucni din rană şi stropi o stâncă ce sta alăturea, martură de moartea nelegiuitului otoman şi de dreptatea lui Dumnezeu. Apoi, ridicând în sus cadavrul, îl aruncă în Bistriţa unde fu înghiţit de întunericul valurilor.

Toată această înfricoşată dramă, Irina o privi cu un ochi rătăcit, fără a-şi putea da samă de cele ce se petrecuse în faţa ei.

Abia a doua zi ea începu a-şi reveni în sine, şi recunoscu că se află în casa părintească. La capul ei şedea Nistor cu părul alb ca omătul, albit într-o singură noapte, şi la picioarele ei Mihai, îngenuncheat, urmărea şi cu ochiul şi cu sufletul toată răsuflarea ce ieşea din pieptu-i.

— Irino, îi zise acesta, încălzindu-i mânile în mânile lui, nu ne vezi?... Suntem noi, Nistor şi Mihai; eşti în braţele noastre; iată casa tatălui tău; iată căpriţa.

Atunci ea deschise nişte ochi mari, se uită împrejur şi un şiroi de lacrămi îi înecă faţa.

— Mihai! zise ea cu o voace întreruptă, revenind ca dintr-un vis. Te cunosc... Iată tata!... Veniţi amândoi, veniţi mai aproape!... Oare adevărat să fie?... Mi-e frică, nu mă lăsaţi!

— Irino, nu te mai teme; eşti cu mine, logodnicul tău. De-acuma vei fi fericită; Dumnezeu te-a scăpat!

— Fericită?...Ce zici?... O! asta nu se mai poate!... Întoarce-ţi de la mine faţa, Mihai!... Steaua mea a căzut!

Irino, dar tu nu eşti vinovată! Adu-ţi aminte să eşti logodnica mea, că mi-ai jurat să-mi fii soţie. Eu te iubesc şi fără tine nu pot trăi!

— Ascultă, Mihai urmă ea, rădicându-se în picioare şi uitându-se ţintă la el, şi eu te iubesc din tot sufletul meu!... Ştie Dumnezeu câte lacrimi am vărsat pentru tine; câte zile şi nopţi am petrecut fără somn; câtă bucurie şi câtă amărăciune au înecat rând pe rând inima mea, în zilele în care te vedeam sau nu te vedeam! Dar astăzi nu mai sunt vrednică să fiu soţia ta. Sufletul meu e veşted ca floarea bătută de brumă; urgia iadului m-a atins!...

— Şi ce vrei să faci Irino?... Pentru Dumnezeu, spune!...

— Am ajuns până la pragul fericirii, şi acolo uşa mi s-a închis... ş-am rămas în lume fără bucurie, fără lumină, ş-am văzut în vis pe maicămea că s-a sculat din mormânt şi mi-a pus pe cap un hobot negru, zicându-mi aşa: Du-te, Irino, du-te la monăstire şi jăleşte norocul tău pierdut!... Mihai, eu trebuie s-ascult porunca mamei mele... Tu, uită-mă!... Nu mai cere de la mine rămăşiţele unei dragoste adăpată de otrava nelegiuirii.. Lasă-mă să port haina cernită a pusniciei, că cernit e sufletul meu!...Şi de-acolo eu m-oi ruga pentru tine, şi Dumnezeu ţi-a îndulci inima; că inima ta e bună şi Dumnezeu şi mai bun.

Astfel grăind, Irina părea schimbată la faţă; obrajii săi se aprinseră de-o roşaţă vie, şi o rază cerească strălucea în ochii ei.

Mihai şi Nistor ascultau vocea ei inspirată ce se răspândea ca parfumul în aer, şi nu credeau însuşi auzului lor. Înmărmuriţi, fără simţire, ei nu mai puteau rosti un singur cuvânt, căci răsuflarea li se oprise în piept.

— Mihai şi tu tată! adause ea cu accentul celei mai profunde dureri. Uitaţi-vă în ochii mei şi vedeţi aceste lacrămi!... Ele sunt lacrămile inimii mele...Ele vă vor spune că, ducându-mă la monăstire, las cu voi inima şi sufletul meu!... Ah! veniţi, până a nu ne despărţi, să vă dau încă o sărutare!... Ş-apoi...Rămâneţi sănătoşi!

Mânile ei obosite căzură de-a lungul trupului şi capul i se plecă pe piept. Nistor o cuprinse în braţe şi o sărută lung pe frunte, scăldându-i faţa într-un părău de lacrămi; dar când veni rândul lui Mihai, o! atunce ei nu putură nici măcar să plângă; amorul şi durerea se răsculară cu atâta tărie în inimele lor, încât în acest ultim sărutat era să se ducă şi ultimul suspin al vieţii lor.

Câţiva ani în urmă, se răspândi vorba între dorneni că la o monastire din fundul munţilor muri o călugăriţă frumoasă încă, dar apăsată de mari nenorociri, şi că în toate nopţile se cobora o lumină de sus pe mormântul ei. Iar de atunci încoace plutaşul de pe Bistriţa, de câte ori trece prin Toancele, arată străinului ce călătoreşte cu dânsul o stâncă fioroasă, acoperită de muşchi, zicându-i : "Asta-i Piatra lui Osman".

Convorbiri literare, anul I, nr. 19, 1 decembrie 1867

TE-AR MAI PUTEA INTERESA