Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Sfântul Andrei

Făceţi cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei.
(Alecsandri)

Într-una din zile îmi luai puşca din cui, puşca cea cu noroc, mi-o grijii bine, îmi aşezai cele trebuitoare la torbă, apoi zisei să-mi puie şargul la sanie. Deşi cam înserase, însă pănă la moşia vecinului meu Neagu, unde se pregătea o vânătoare de cerbi, era numai o fugă de cal şi puteam ajunge înainte de noapte. Ion, o slugă veche, pe care o aveam moştenire de la tata, intră atunci în odaie, se scărpină în cap, tuşi, îşi drese glasul după obicei, apoi cu un aer sfiicios îmi zise:

— E cam târziu, cuconaşule, de plecat; o să înnoptaţi pe drum. Nu-i mai bine să vă lăsaţi pe mâni?

— Auzi vorbă!... Şi de ce m-aş teme?... Vremea e liniştită, drumul bun, şi şargul iute de picior.

— Aşa este, însă mă veţi ierta să vă spun că mâni e Sfântul Andrei.

— Ei şi?...

— Apoi, dă?... nopatea înspre Sfântul Andrei ştiţi că umblă lupii în potaie, şi Doamne fereşte să-i întâlnească cineva.

— Am eu cu ce să-i întâmpin.

— Cuconaşule, mă iertaţi, zău, de îndrăzneală, dar nu vă sfătuiesc. Sunt bătrân, am văzut multe. Se mai zice că înspre Sfântul Andrei umblă şi strigoii pe la răspinteni, pe la zăvoaie, pe la iazuri. Iaca bine că-mi aduc aminte! îmi veţi da voie să ung încuitoarele uşilor cu usturoi¹, precum făceam pe vremea răposatului d-voastră părinte, Dumnezeu să-l ierte...

Un hohot de râs zbucni din pieptul meu.

— Zi să-mi puie şargul mai răpede.

— Aveţi să treceţi pe la moara cea de vânt, unde strigoii macină făină. Acolo nu-i loc curat.

— Hai, fă ce-ţi spun!

Mai aveţi cornul cel de luncă, haţaş² de lupi, şi unde se încrucişează drumurile; se zice că adeseori noaptea pe la cântători se aud bocete în pădure.

— Fugi răpede!...

Ion, scărpinându-se în cap, ieşi gânditor. Dar pănă când să-mi puie calul la sanie, îmi luai puşca şi torba lângă mine, îmi aprinsei luleaua cea de vânat şi mă întinsei leneş pe o canapea.

*

Şargul meu sprinten şi spornic la mers alerga acum pe câmpia albă, ca o nălucă ce fuge de umbra ei. Două doruri care din inima stăpânului trecuse într-a lui, îl mânau din urmă. Unul era dorul vânatului, patimă a mea din copilărie, celalalt dorul Elenei, fiica lui Neagu, cea mai frumoasă fată din împrejurimi. Dar, cât fugeam eu de iute, ziua fugea şi mai iute, încât în dreptul morii de vânt noaptea mă şi întâmpină. Deodată sania mea se sprăvăli.

"Ha! gândii eu în mine, s-a întâlnit graba cu zăbava. Ion ar fi zis că-i pricina locului celui necurat." Îmi aşezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă şi plecai şi mai grăbit.

Pe la cornul cel de luncă un lup bătrân cu o coadă cât un măturoi îmi curmezişi drumul. Îi dădui un foc din fugă ca să nu zică că a trecut fără cinstea cuvenită pe lângă un vânător, însă el numai va fi ştiind de i-a rămas cojocul întreg sau ciuruit.

Iată zării curţile nalte ale lui Neagu, a căror ferestre luminate străluceau în întunericul nopţii ca nişte ochi fantastici.

În câteva minute ajunsei la scară.

Dar ce întâmplare!... Pe scări erau întinse covoare şi, de sunetul muzicei, răsunau zidurile. Elena, albă la faţă ca zăpada, îmbrăcată în haine de mireasă, ţinea de mână pe un tânăr nalt şi uscăcios, şi o mulţime de lume se îngrămădea în jurul lor. Era negreşit mirele ei, căci avea un smoc mare de peteală la piept şi se uita cu îndrăzneală în ochii ei. De unde a ieşit acest tânăr nalt şi uscăcios pe care niciodată nu l-am văzut?... Şi cum de s-a făcut această nuntă cu aşa taină şi aşa grabă? Eu care credeam că am tot timpul să mă codesc?... Lucrul îmi părea neînţeles, dar era adevărat.

Bătrânul Neagu cu zâmbetul pe buze mă întâmpină, zicându-mi:

— Bine ai venit între noi, vecine; astăzi nunta, mâni vânatul.

Cu inima strânsă mă apropiei de Elena pentru a-i zice câteva cuvinte de urare, însă numai fruntea mea se aplecă dinaintea ei, iar vorbele îmi amorţiră pe limbă. Elena atunci se uită lung la mine, parcă mi-ar fi gâcit durerea, apoi lunecând pe strălucitoarele parchete se amestecă în mulţimea ce se învârtea prin saloanele pline de lumină.

Nu ştiu dacă în noaptea aceea am închis ochii sau nu, într-atâta îmi era capul de ameţit; dar a doua zi ştiu că am fost cel dintăi în picioare, când a sunat cornul vânătoresc. Unul câte unul se adunară toţi oaspeţii cu puştile pe umăr gata de plecare, când iată că mireasa, călare pe un cal alb ca şi dânsa, se arătă în mijlocul nostru.

— Cine va ucide cerbul cel mare, craiul codrului, zise ea, îndreptându-şi ochii spre mine, aceluia va fi această năframă ţesută de însuşi mâna mea!

Toţi ne plecarăm dinaintea ei; toţi doream scumpa năframă. Ajuns în pădure, mă aşezai la o ruptură de părău aşteptând să-mi vie cerbul, când deodată auzii cânii lătrând pe urma vânatului. Creştea, creştea vuietul mereu; pârăiau vreascurile, tresăreau tufarii, tresărea şi inima mea. Ah! Iată craiul codrului, ţintat în frunte, cu coarnele rămuroase ca crengile unui stejar. El se opri în faţa mea cu ochii fioroşi şi prinse să scurme pământul. "Ce fericire!... Năframa va fi a mea." Îl luai la ochi şi dădui foc. Dar tot atunci ca prin vis văzui pe Elena călare pe calul ei alb trecând ca un fulger îndărăptul cerbului, şi un ţipet de durere umplu pădurea. Alergai cu grăbire la locul unde credeam că a căzut cerbul, şi ce găsii?... Găsii pe Elena la pământ, scăldată în sânge şi fără suflare!

O! ceas rău!... O! blestem a lui Dumnezeu!... Cine ar putea spune desperarea ce simţii în acel moment, văzându-mă ucigaş fără voie a fiinţei celei mai scumpe inimii mele. Era albă şi frumoasă, sărmana, ca în sara cununiei, cu ochii nemişcaţi, dar aţintiţi asupra mea, cu buzele întredeschise, parc-ar fi voit să mă mustre de răul ce-i făcusem, iar calul ei alb necheza, de clocotea pădurea. Nenorocit, apucai de-a dreptul prin codru ca să scap nu de pedeapsa oamenilor, ci de însuşi cugetul meu, dar abia făcusem câţiva paşi că mirele ei cel nalt şi uscăcios ieşi ca din pământ, întovărăşit de vătăjei, dorobanţi, călăraşi, şi mă încunjură.

— Iată ucigaşul! strigă el, arătându-mă cu degetul, un deget lung, uscat, înspăimântător, parcă era degetul destinului; iar eu, gârbovit de greutatea învinovăţirii, plecai fruntea şi mă lăsai prins.

Greu suie cineva scările măririlor lumeşti, dar uşor le coboară. N-a trebuit decât o singură clipeală ca să fiu aruncat tocmai la fund, în noroiul unde mucezesc făcătorii-de-rele... Închis, tuns la cap, îmbrăcat în haine proaste, hrănit cu mâncăruri de gloată, obosit de nopţile fără somn, mă întrebam uneori de-i un vis ce fac sau o adevărată bătaie de joc a soartei, şi mintea mi se rătăcea într-atâta, încât mai-mai mă credeam însumi vinovat. Când veni ziua judecăţii, fui introdus într-o sală mare ticsită de privitori. Sute de ochi se aţintiră asupra mea, ochi fără milă, care căutau să găsească în brazdele feţei mele urmele crimei, şi în această mulţime adunată ca la sărbătoare, recunoscui mulţi bărbaţi, multe domnişoare care cu câtva timp mai înainte mi-ar fi întins cu bucurie o mână prietenească. Ce era schimbat în mine?... Nimic; numai sticla prin care mă privea lumea era schimbată... era sticla cea mincinoasă a năpăstii!

— Zece ani de închisoare... rostiră în glas mare judecătorii cu feţele posomorâte, îmbrăcaţi în haine cernite ca la înmormântare. Apoi damele şi domnişoarele îşi luară lornetele de la ochi, îşi dreseră creţii de la rochii şi, zâmbind cu gingăşie în dreapta şi-n stânga, în semn de ziua bună, plecară mulţămite că au petrecut câteva oare cu interes; iar eu cu inimă împietrită mă întorsei pe zece ani la locuinţa ce-mi pregătise dreptatea omenească.

Cât timp oi fi stat acolo între păreţii osândei nu ştiu, căci nu m-am ostenit să măsur timpul; dar ştiu că într-o zi spre amurg veni temnicerul şi-mi zise:

— Măria-sa domnul a binevoit să te ierte pentru ziua de mâni a Anului Nou!

"Anul Nou!... Măria-sa a binevoit să mă ierte!..." Curios, această veste nu-mi făcu nici o bucurie. Văzând însă că uşa temniţei se deschide, ieşii fără să ştiu încotro mă duc. Eram pe stradă. Casele cele nalte cu balcoanele de fier, droştele care se-ncrucişau în fuga cailor, îmi amintiră că aşa case, aşa droşte am avut şi eu odată. "Oare le mai am şi acuma?" îmi zisei; dar în starea în care mă aflam îmi era cu neputinţă să dezleg această întrebare.

O lume nebună foia în toate părţile; căci Anul Nou se primbla pe strade cu sunete de clopoţei, cu vuiete de buhai, cu pocnete de bici, sărbătorit, cântat de sute de oameni care colindau cu plugul pe la casele creştineşti:

Aho! Aho! plugul cu 12 boi,
Boi, bourei
În coade cudălbei,
În frunte ţintaţi,
În coarne înfieraţi,
Mânaţi măi, hăi, hăi, hăi!

Iar când dădea bacşişul bun în palma colăierului³, atunci adăuga:

Să vă deie Dumnezeu
Câte paie sus pe casă
Atâţia galbeni pe masă,
Câţi cărbuni în cel cuptior
Atâţia mândri gonitori,
Câte fire în manta
Atâtea vite a făta.
Mânaţi măi! hăi! hăi!

Mă amestecai şi eu într-o ceată de flăcăi şi o pornii cu colinda pe la case. Aveam oare altceva de făcut? Dar, lucru neaşteptat, între colăieri întâlnii pe feciorul meu Ion cu o talancă în mână, sunând şi strigând cât îl lua gura: "Mânaţi măi! hăi! hăi!...".

Era gras şi rumăn la faţă ca un om netrecut prin mâna judecătorilor. Mă uitai drept în ochii lui, însă el nu mă cunoscu, tuns şi ras cum eram şi îmbrăcat în haine de rând.

— Se vede că-ţi merge bine, îi zisei eu prefăcându-mi glasul.

— Ce fel?...

— Ai dat peste stăpân bun.

— Ba n-am defel.

— Da ce s-a făcut stăpânul tău?

Ion se scărpină în cap, tuşi, oftă după obiceiul lui când avea ceva vajnic de spus, apoi apropiindu-se de mine îmi spuse:

— Vrei să ştii numaidecât?

— Aş dori, căci am auzit multe de toate.

— Ei bine, a murit!...

— Ce vorbă!...

— Da, cum îţi spun; a plecat fără să mă asculte într-o sară înspre Sfântul Andrei la moşia lui Neagu unde-l ducea dorul duducăi Elenei şi la moara de vânt, ştii la locul cel necurat, i s-a răsturnat sania, i-a fugit calul, iar pe dânsul l-au luat Ielele prin văzduh aşa de repede şi aşa de sus, că numai ce-a căzut mort în poarta curţii lui Neagu.

— Dumnezeu să-l ierte! îi răspunsei eu cu o prefăcută părere de rău. Dar, dacă s-ar întâmpla să-l vezi, ce-ai zice?

— Zic că mai degrabă îmi va creşte barbă în palmă decât să se întâmple una ca aceasta, afară numai dacă ucigă-l crucea îi va lua chipul. Ei! numai eu ştiu cât am plâns la înmormântarea lui, căci fusese bun stăpân, sărmanul!

— Sărmanul!... repetai şi eu cam în bătaie de joc. Dar duduca Elena ce s-a făcut?

— Duduca Elena nu i-a dus dorul multă vreme, căci s-a măritat c-un tânăr subţire şi uscat, de te prevezi printr-însul. Nu ştiu ce a gândit de s-a împărechet cu aşa o coadă de bici.

— Şi?...

— Cum şi?...

— Nu s-a mai întâmplat nimic?

— Ce să se întâmple?

— Duduca Elena nu a...

Atunci Ion prinse să sune din talancă ca un zălud⁴ strigând dinaintea unei ferestre:

Mânaţi măi! hăi! hăi!
Iar morarul meşter bun
Alerga ca un nebun
Şi striga mereu, striga:
Na, na, na, morişcă, na!
Morişca hodorogea
Şi prin apă tot fugea.
Mânaţi măi! hăi! hăi!

Eram într-o curte boierească pe balconul de sub ferestrele salonului. Mă uitam şi eu pe fereastră; era un bal mare din lumea cea mare. Doamne, ce podoabe!... Ce bogăţii... Numai cu cerceii unei duduci, câte văduve scăpătate ai fi putut adăposti de frig şi de foame! Dar acolo strigătul săracilor nu pătrunde; e numai locul fericiţilor. Ce deosebire între ei şi mine?... Eu, gârbovit sub ruşinea unei osânde, scos din lume ca un dezmoştenit, aşteptând, lipit de fereastră, pomana ce se aruncă cerşitorilor, ei, veseli, bogaţi, nepăsători de greutăţile vieţii, îmbătaţi de sunetul muzicei în saloanele luminate. Şi doar numai un părete ne despărţea. Aşa am fost şi eu odată şi nu-i de mult de atuncea, dar ce-a fost şi nu mai este e ca dunga fulgerului care nu lasă urmă pe ceri. Şi e tot lume cunoscută aice... Iată un tânăr care-şi petrece viaţa la oglindă între pomezi, peptini şi cimbistre⁵ ; păpuşă înzestrată cu darul vorbei. Nici vra să ştie de gerul de-afară. O! parcă şi cu el aş vrea să schimb acuma!

Iată un altul, răpezit cu aprinderea frigurilor în vârtejul jocului. Pe faţa lui se văd urmele patimilor ce l-au secătuit fără vreme. Duce o viaţă plină de neastâmpăr, de joc de cărţi, de amor şi de dueluri. Sfârşiva bine, sfârşi-va rău, nu-i pasă, căci la nevoie îi rămâne sinuciderea. Apoi privirile mele se opriră asupra unei dănţuitoare, a cărui trup se îndoia molatic pe braţul ce-i cuprindea mijlocul. Suflet plăpând, visător şi vecinic nedespărţit. A fugit cu Petru ca să scape de părinţi, a fugit cu Vasile, ca să scape de Petru, şi acum e gata să fugă cu Sandu, ca să scape de Vasile. Nimeni nu ştie ca dânsa să preţuiască credinţa pritenilor de casă. Dar cea mai atrăgătoare figură e a doamnei care stă colo, aburită de joc, răcorindu-se cu evantaiul; figură de creolă, cu ochii învăpăiaţi şi cu buzele însetate. Ce trup!... Ce frumuseţe!... Cât despre trup, o voi artiştilor!... n-aveţi ce bănui; mai tot e pe faţă, numai picioruşele cele mici parc-ar vroi uneori să s-ascundă de ochii pofticioşi, dar numai par, căci, nerăbdătoare cum sunt, numaidecât se ivesc de sub tainicul văl. Nici una nu are în juru-i atâţia suspinători ca dânsa. Iorgu, unul dintre cei mai statornici, are dreptul încuviinţat şi netăgăduit de a-i săruta mâna pănă la încheietura braţului, în timp ce drepturile lui Petru se întind mai departe... pănă la cot; iar Sandu, fericitul Sandu, se bucură de toată lungimea braţului pănă la umăr. O! ce n-ar da ceilalţi doi să poată, întocmai ca răzeşii cei lacomi de proprietate, să strămute mai departe brazda stăpânirii lor! Apoi colo pe cele scaune înşirate văd un şir de bărbaţi însuraţi, figuri naive, casnice paravane în dosul cărora tot satul ştie ce se petrece, afară de ei. Dar ce zic eu?... Fiecare, rând pe rând, unul mai târziu, altul mai devreme, a aflat ce se petrece, şi l-a durut poate la început, cum doare pe copil măseaua care creşte, dar acum, ca şi măselele crescute gata, nu-l mai supără.

Dar, Dumnezeule!... Ce văd?... Tânărul cel nalt, uscăcios, a cărui deget se îndreptase odinioară spre mine înfierându-mă ca ucigaş, iată-l, iată-l, la braţ cu... Dar nu se poate... e un vis, o nălucire...

— Ioane!, strigai eu simţind că mi se painjinesc ochii; cine-s cei doi?... însă Ion, aşteptând bacşişul, striga cât îl lua gura:

Iar lelea morăriţă,
Bună meşteriţă,
Cu cojiţe, cu tărâţe
Prinse moara de cosiţe
Ş-o apucă de călcăi
Ş-o puse pe căpătăi.
Mânaţi măi! hăi! hăi!

În acelaş moment un lacheu galonat şi mănuşat ieşi afară şi ne huidui. Ion fugi pleoştit ca cânele, cărui, în loc de-un os, i se aruncă o piatră. În zadar îl căutai pintre colăierii ce se depărtau în grabă de la casa binecuvântată, în zadar prin numărul trecătorilor ce se încrucişau pe stradă. Ion se făcuse nevăzut.

Atunci mi-am adus aminte că, pe când eram şi eu om ca toţi oamenii, adică pe când aveam sub stăpânirea mea şargul cel credincios care-mi ştia gândul, mergeam de la ţară la târg şi de la târg la ţară, cât ai bate din palme. De ce nu m-aş duce acum pe jos la ţară; depărtarea nu era de spăriet.
Ş-apoi mai era oare a mea moşia părintească, cu livada părintească, cu casa părintească, între păreţii căreia am deschis ochii, sau nu?... Fără să stau mai mult la gând, mă îndrumai spre moşie cu băţul în mână şi cu căciula îndesată pe urechi.

Pe câmp, cât cuprindeai cu ochii, se vedea albind zăpada ca un ştergar alb nemărginit, iar pe luciul ei se jucau razele lunei pline. Altădată mi-ar fi plăcut această privelişte a nopţii cu liniştea ei, cu tainele ei, însă acum nimic nu mai pătrundea în inima mea, nici bucurie, nici durere. Mergeam spre casa unde m-am născut, ca un om ce nu are nici un gând, nici un dor, nici o amintire; mergeam călăuzit de Calea robilor şi parcă totuna îmi era să ajung sau să nu ajung.

Iată că într-un târziu, pe la cântatul cucoşilor, zării în depărtare o lumină înspre miazănoapte. Era frumoasă, dar neliniştitoare lumina ceea, căci venea în dreptul moşiei mele, şi văzând cu ochii se întindea pe ceri ca o perdea înfocată ce întuneca strălucirea lunei. Iar pe perdea păreau ţesute mii de flori fantastice care necontenit se mişcau şi se schimbau, prefăcându-se când în roţi de curcubei ce se învârteau pe osii nevăzute, când în largi evantaiuri care se-nchideau şi iar se deschideau, când în coloane uriaşe pe vârful cărora părea că se razimă bolta ceriului. Apoi din când în când se ridica în sus, ca dintr-o gură de vulcan, câte un roi puternic de scântei, care, desfăcându-se, cădeau apoi pe zăpadă ca o ploaie măruntă de diamante. Ce să fi fost oare?... Era numai zarea înşelătoare de la miazănoapte, care uneori s-arată şi la noi sau vreun foc aievea? Îmi grăbii paşii şi ajunsei la obârşia luminei ce îmbrobodea ceriul.

Erau casele mele care ardeau; case mari cu două rânduri, pline de tot avutul părintesc. Ce privelişte, Dumnezeule!... Alţii ar fi scos din piept ţipetele desperate, ar fi vărsat şiroaie de lacrimi, şi-ar fi smuls părul din cap, eu însă eram răce ca de gheaţă; parcă priveam casa altuia cum ardea. După câte suferisem, ce putea să mai simtă biata inima mea! Ieşeau suluri de foc prin ferestre ca nişte limbi de şerpi, pocneau geamurile, se risipea acoperământul, şi fumul se ridica în vârtejuri parc-ar fi voit să cuprindă pământul. Tot satul era adunat cu topoare, cu scări, cu cofe de apă, căutând să stăpânească focul, dar munca lor era zadarnică. Mă amestecai printre oamenii care lucrau, oameni pe care-i ştiam de copii, născuţi şi crescuţi în sat, şi, lucru nemaipomenit, nici unul nu mă cunoştea. Parcă nici aş fi fost vreodată stăpânul lor. Şi cum stam şi priveam la lupta flăcărilor, răzleţ, străin între ai mei, îmi venea să râd, îmi venea să cânt, şi, pentru ami bate joc de soarta ce mă prigonea, luai cu însăşi mâna mea un cărbune de la focul ce-mi topea avutul şi-mi aprinsei luleaua. Atunci auzii un nechez care-mi străbătu urechile. Era glasul şargului care cerea ajutor. Alergai la el, îl dezlegai de la iesle tocmai în momentul când era să se risipiească grajdiul asupra lui, iute îl înhămai la săniuţa cea sprintenă care sta afară ferită de foc, şi, fără ca nimene să-mi zică un cuvânt, deşi toţi mă priveau, mă suii în săniuţă şi plecai... Încotro plecai?... Pe drumul mare care ducea la curtea lui Neagu, drum de atâtea ori bătut de picioarele şargului. Ce era să fac acolo?... Şargul singur ştia, dar fugea de-i scăpărau potcoavele.

Focul din urmă, luna din ceri, zăpada de pe pământ îmi luminau calea ca ziua, iar dinaintea mea pe şesul alb şi tăcut se vedeau aripele unei mori de vânt care se roteau în depărtare ca nişte braţe Łde¤ urieşi, singura mişcare în somnul pământului. Era moara necurată despre care vorbise Ion. Când ajunsei în dreptul ei, îmi adusei aminte că mă prăvălisem în sara spre Sfântul Andrei, dar nu bine-mi fulgerase această amintire prin cap, că săniuţa se răsturnă, calul se făcu nevăzut, iar eu rămăsei singur fără nici o apărare în mijlocul câmpului. Nu pierdui cumpătul şi intrai în moară, singurul adăpost ce-mi rămăsese contra dihăniilor de noapte. Deşi moara era pustie şi colindată, după spusa lui Ion, de duhuri necurate, totuşi nu-mi era frică să petrec noaptea într-însa, căci nu credeam în năluci, stafii şi strigoi. Obosit cum eram de drumul ce făcusem, mă tupilai într-un colţ şi... de aici înainte nu mai ştiu bine... ori că somnul mă cuprinsese şi visam, ori că vedeam aievea, dar deodată mi se păru că moara umblă şi că e plină de oameni. Unii ciocăneau la măsele, alţii turnau în coş, alţii umpleau sacii, iar roţile se-nvârteau cu o iuţeală, de fumega făina şi se cutremurau păreţii. Şi ce ciudaţi mai erau oamenii aceia!... Unii aveau unghii la degete ca mâţele, alţii copite ca de ţap, alţii nările şi bărbia tăiete în două ca la zăvozi, şi toţi aveau cozi şi ochi scurşi, de li se vedeau creierii prin orbitele deşarte.

Dar pe când era vuietul mai mare şi măcinişul mai înfierbântat, deodată uşa morii se deschise şi o femeie naltă, despletită, îmbrăcată în haine albe, se arătă pe prag. La vederea ei moara stătu pe loc, nălucile dispărură ca prin minune, iar ea, înaintând spre mine, îmi zise cu blândeţe:

— Nu te teme, eu cunosc drumul la curtea lui Neagu şi voi să te scap de primejdii; vino cu mine, numai de nimic să nu te miri, de nimic să nu mă-ntrebi şi mâna pe mine să nu pui.

Supus ca omul ce nu are nici o voinţă, plecai alături cu dânsa pe drumul ce duce la curtea lui Neagu. Glasul ei îmi părea cunoscut, dar nu-mi aduceam aminte a cui era. Mergeam iute, foarte iute, grăbiţi fiind amândoi, şi, de ce mergeam, de ce mă simţeam mai uşor. La cornul de luncă îmi ieşi înainte lupul cel cu coada cât un măturoi şi astă dată parc-ar fi voit să se puie la ceartă cu mine; însă la un semn al ei, lupul scăpără şi se făcu nevăzut. Mergeam, mergeam pe şesul întins, parcă mă împingea cineva din urmă, şi tălpile mele abia atingeau pământul, iar de la o vreme parcă nu mai mergeam, ci lunecam. Deodată mă trezii în faţa unei ape mari, fără luntre, fără pod, fără mal de ceea parte. Nehotărât, mă oprii un moment în loc şi mă uitai pentru întăia oară în faţa ei; îmi păru aşa de frumoasă călăuza mea, că parcă m-aş fi dus cu dânsa pănă la capătul lumii. La un semn al ei intrai cu bărbăţie în apă. Dar, o minune!... trupul meu nu se scufundă, picioarele mele nu se udară, ci întocmai ca paserea care rade apa cu aripile, aşa de sigur şi aşa de iute lunecam şi eu deasupra apei. Apoi încet, încet mă ridicai în slavă şi mă urcai, tot mă urcai pănă ce străbătui dincolo de nouri. Depărtările se nimiceau dinaintea mea. Căpătasem darul de a zbura, şi-mi venea să cred că, de când eram pe lume, nu mai mersesem altfel, într-atâta îmi părea uşor şi firesc de a pluti în văzduh. Apoi îmi aruncai privirea în jos asupra pământului care se învârtea sub picioarele mele ca un glob nemernic, pierdut în noianul întunericului, şi aşa un dispreţ îmi veni în suflet despre cele ce se petrec acolo unde toţi vor să fie stăpâni, uitând că moartea e singura stăpână, încât, dacă nu mi-ar fi fost ruşine de tovărăşiţa mea de zbor, aş fi trântit un hohot de râs.

Ce-mi păsa acuma de judecătorii care mă osândise, de casele caremi arsese, de nălucile din moară?... Îmi căzuse perdeaua de pe ochi şi toate le vedeam şi le înţelegeam.

Mă uitam acum la soare fără să clipesc, şi câţi alţi sori ca dânsul de-o mie de ori mai mari şi mai frumoşi vedeam rotindu-se în spaţiu, sori albaştri, galbeni, verzi, ochi ai ceriului, care de când lumea tot sau rotit şi s-or roti. Iată şi colo luna nopţilor pământeşti, luna poeţilor, luna lunaticilor, luna cânilor lătrători, slugă bicisnică a pământului. Ce fir de năsip!...

Dintr-o singură privire străbăteam toată urzeala lumii; auzeam creşterea ierbii, înţelegeam taina vieţii, atingeam firele ce leagă stelele între ele, vedeam boldul care dă mişcarea, simţeam timpul stătător; ce zic? Eu însumi făceam parte din acele fire, din acele stele, eram văz, eram auz, eram mişcare, eram toate, căci toate o dată le cuprindeam. Şi frumoase erau aceste făpturi şi simple şi uşoare, că orice minte le-ar fi priceput. Dar mai presus de orişice era călăuza mea de zbor, în a cărei ochi senini ceriul întreg se reflecta. Uneori îmi părea că-i Elena, fiica lui Neagu, îmbrăcată în hainele ei de mireasă, aşa cum o văzusem în noaptea spre Sfântul Andrei. Însă nu!... era mai mult decât Elena... era atât de mult... că parcă ea era sufletul lumii, stăpâna veciniciei, parcă de la mişcarea buzelor ei atârna să stea soarele pe loc sau să se mişte, de la clipitul genelor ei, să fie întuneric sau lumină. O priveam cu dragoste nesfârşită, căci, se vede, şi prin ceriuri câteodată dragostea se rătăceşte... când deodată auzii un cântec care răspundea de la stele, de la iarbă, de la lumină, de la tot ce avea sau nu avea fiinţă şi umplea neţărmuritul firmament. Ce cunoscut îmi era cântecul cela!... Îmi venea să cred că-şi avea izvorul în însuşi sufletul meu şi că totdeauna îl auzeam aşa lămurit, frumos şi vecinic!... Dar ce zic eu?... acel cântec nu pornea nici de la stele, nici de la iarbă, nici de la lumină, ci călăuza mea îl cânta c-un glas dulce nemărginit, iar lumea fărmecată numai cât îl îngâna... Atunci... răpit, pierdut, uitai sfatul ce-mi dăduse, o cuprinsei în braţe, şi cântecul ei se stinse într-un sărutat!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar, o Doamne!... Ce grozăvie!... deodată frumoasa călăuză se topi în braţele mele ca o rază; lumea prinse să se clatine din temelie, sorii să iasă din calea lor bătută, stelele să se ciocnească, iar eu, trăsnit din câteşipatru unghiuri ale ceriului, fui aruncat în prăpastia nemărginirii.

Atunci... în căderea mea nesfârşită, dar scurtă ca o clipă, întrevăzui ca prin vis curtea lui Neagu, şi, când atinsei pământul între stâlpii de la poartă, simţii că mii de ghiulele se sparseră în creierii mei... se împlinise cuvântul lui Ion... eram mort...

*

— Şargul e gata, nu plecaţi? strigă Ion la urechea mea, clătinându-mă de mână.

Ars, sării în picioare şi mă frecai la ochi... Eram eu... dar eu întreg şi teafăr în odaia mea, lângă canapeaua pe care dormeam şi cu luleaua în mână care ardea încă. Şi în aceste câteva minute avusei timpul să fac un omor, să fiu osândit, iertat, să mă primblu prin stele şi să mor.

— Zi să deshame şargul, răspunsei lui Ion, voi pleca mâni!

— Cuminte faceţi, cuconaşule, foarte cuminte, că mâni e Sfântul Andrei. Îmi daţi voie să ung încuitoarele cu usturoi?...

Note:

TE-AR MAI PUTEA INTERESA