Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Vînătoarea

I

Cucoşul, bătând din aripi pe gardul ţarinei, nu de mult vestise miezul nopţii, când cornul vânătoresc se auzi răsunând la curtea de pe moşia Sorcova. O mare vânătoare de cerbi, lupi şi porci sălbatici se dădea de stăpânul moşiei, la care se adunase toţi amatorii de prin oraşele şi satele învecinate.

Ziua se arăta frumoasă. Spre apus se vedeau încă stelele sclipind într-o lumină palidă, iar spre răsărit o geană trandafirie se înălţa pe ceri ca o speranţă de fericire, stropind cu rouă pământul însetat.

La sunetul cornului, cete de oameni porniră spre curte, înşiraţi pe uliţele satului, unii armaţi cu beţe pentru hăituială, alţii cu puşti pentru vânat, având fiecare merinde în traistă şi speranţa de a împuşca cea mai mare dihanie din codru.

La curte domnea o mare mişcare, întocmai ca o pregătire de război; sar fi zis că un avânt de vitejie cuprindea toate inimile la apropierea luptei cu pădurea, şi, fiecare aruncând pe umere arma bine grijită, sora omului în nevoie, simţea în sine mai cu tărie dreptul său de stăpân asupra naturei.

Şeful vânătoarei împărţi la toţi puşcaşii ţărani praf şi plumbi îndeajuns, dezbătu apoi planul vânătoarei cu gravitatea unui general de armată ce curând are să înfrunte inamicul, însemnă linia de atac a hăitaşilor, linia de pândă a puşcaşilor şi, după ce totul fu bine pregătit, întreaga ceată plecă spre pădure, unii călări, alţii pe jos, aspirând cu poftă aburii dimineţei şi cântând doine de jale sau cântece de veselie, după cum se simţeau inspiraţi de răsăritul soarelui sau zgomotul războinic al vânătoarei.

În scurt timp, pădurea fu încinsă de două lanţuri de oameni, când, deodată, la sunetul cornului, care era semnul de începere a vânătoarei, mii de ţipete sălbatice, sunete de ciomege, şuierături ascuţite treziră ecourile de prin adâncul râpilor, făcând să tremure de frică chiar frunzele de arbori: s-ar fi zis că bătrânii frasini şi stejari se răstoarnă sub vrăjmăşia unui potop ce năvăleşte asupra pădurii. La auzul acestui clocot înfiorător, linia puşcaşilor stătea tăcută, aşteptând fiecare la locul său, ascuns printre frunzari, sosirea vreunei fiare sălbatice, spre a o împroşca cu foc.

Dar în această aşteptare ce samănă a fi fără sfârşit, fiecare moment este însemnat prin bătaia inimii. Nu este vânător cât de vechi, cât de ispitit care să-şi poată stăpâni neastâmpărul "Poate va veni pe aci, poate va veni pe dincolo", îşi zice el, pregătindu-şi arma, şi ochiul său se măreşte aşa, că ar voi parcă să străbată prin măduva copacilor. Cel mai mic sunet prin frunzele uscate răspunde de-a dreptul în inima sa; el îşi opreşte suflarea, ascultă, întreabă şi nici o notă nu scapă nepercepută din graiul tainic, armonios, al pădurii.

Apoi iată că răsună o detunătură de puşcă în aripa stângă a vânătorilor, urmată de mai multe altele în aripa dreaptă şi în centru, pănă când focurile se înmulţesc pe toată linia, vestind fiecare câte un duel singuratic, duel de moarte între om şi fiară.

Cu încetul însă hăitaşii se apropie de puşcaşi, urletele se potolesc, focurile încetează şi cu toţii se adună grămadă în poiana cea mai apropiată pentru a număra prada dobândită.

— Ziua ne-a mers în plin, zise stăpânul moşiei cătră mulţimea ce-l înconjura, doi cerbi, patru lupi şi un porc, afară de mărunţişuri ce nu se numără.

Şi fiecare începu să istorisească împrejurările împuşcăturii sale, presurate negreşit cu oarecare nevinovate înfrumuseţări, obicei nedezlipit de talentul oricărui bun vânător.

— Dat-ai în ceva? întrebă proprietarul pe junele Alexandru, care venea cu puşca în spate şi cu pălăria cam pe ceafă.

— Am răsturnat un lup, răspunse acesta cu sânge rece.

— Ce spui, iubite?... ai împuşcat un lup!... strigă Costachi de-alăturea. Ce năpaste a fost să deie peste sărmana dihanie!...

Costachi era un om scurt şi gros, cu glasul cam răguşit, tomnatic de vârstă, cu faţa, deşi puţin veştedă, dar învioşată de nişte ochi verzi şi luători în râs, un mucalit, în sfârşit, care mergea la vânat mai mult de petrecere, plăcându-i mâncarea bună, băutura multă şi glumele mai presus de toate, iar în contra femeilor avea, cum s-ar zice, un dinte de când îi rămăsese numai unul dinainte, şi se văzu silit să pună ochelari pe nas.

Făcând câţiva paşi înainte, el se apropie de un lup foarte mare care sta cu dinţii rânjiţi, lungit la pământ, în mijlocul unui grup de băieţi ce-şi băteau joc de el ca de-un duşman fără putere, făcându-i prohodul cu felurite mustrări: care pentru un miel furat mai an din stână; care pentru un mânzat sugrumat în ocol în Câşlegile trecute... şi, impunând tăcere băieţilor, el zise clătinând jalnic din cap:

— Acesta-i nefericitul întru pomenire, care a dat chiorâş peste plumbii lui Alexandru?

— Precum ziseşi, răspunse Alexandru, voind să înfrunte privirile ironice ale tovarăşulu său.

— Înapoi la pădure!... strigă Costachi, lovind furios cu stratul puştii lupul după cap.

Dar... O! minune!... lupul, deşteptat ca prin farmec de puternica lovitură ce primise după cap, se ridică deodată pe picioare şi, cu iuţeala fulgerului, dispăru în pădure, trecând prin toată mulţimea vânătorilor, uimiţi de neaşteptata sa înviere.

Un râs general şi zgomotos se stârni după această scenă comică care buimăci într-atâta pe junele Alexandru, încât era cât pe ce să se apuce la harţă cu glumeţul Costachi care se rostogolea pe iarbă de râs.

— Pace vouă tuturor!... zise Nicolai, un vânător lăudăros, cu musteaţa bine răsucită şi care se legăna dârz pe picioarele sale îmbotforate... Lupul e gros de obraz, eu unul nu-i dau crezare în câtă vreme este încă în pielea lui. Am văzut multe în viaţa mea vânătorească, că doar nu de ieri sau de alaltăieri ţin puşca în mână. Aşa, odinioară, când vânam în munte, mi-a ieşit o matahală de urs înainte...

— Să ne aţinem la istoria ursului!... îl întrerupse Costachi sclipind din ochi, şi să lăsăm minciunile să curgă.

— Taci din gură, vrăbierule!... minciuni spui tu care împuşti numai ciocârlani de pe drumuri... Ziceam că deodată o matahală de urs mi-a ieşit înainte fără veste...

— N-a fost cumva vreo veveriţă?

— Ba era un cogeamite Martin blănit de iarnă, care rupea copacii din rădăcină. Aveam puşca încărcată cu ploaie...

— Şi ai aruncat-o jos, să nu se facă primejdie.

— Ba am pus-o la ochi şi am aşteptat să-mi vie ursul în ţel; şi când mi-a venit aşa ca la 100 de paşi, căci eu am obicei să nu dau deaproape...

— Se înţelege, un urs mare cât un stog, cine l-ar nimeri mai deaproape? ş-apoi de departe e şi mai uşor de-a fugi.

— Fuge cine fuge, iar nu un vânător ca mine, răspunse Nicolai, supărat de întreruperile lui Costachi... Aveam, zic, puşca încărcată cu ploaie şi, când mi-a veni în ţel ca la 100 de paşi...

— Mi se pare că era numai 99.

— Măi, ce dârdală mai eşti!... Nici că laşi pe om să vorbească. Atunci, zic, am descărcat ţeava stângă şi l-am chiorât de ochiul stâng...

— Va să zică: focul şi ochiul!

— Ba bine că nu, răspunse Nicolai care părea că creşte în botfortele sale cât un urieş. Ursul a început a se rostogoli la pământ, mornăind de răsuna pădurea, iar eu, n-am ce face, mă apropii de el pe atunci eram mai neispitit de întâmplările vânatului când, deodată, ursul, care nu-şi mai vedea nici vârful nasului, auzind negreşit vuietul paşilor mei, se răpezi în direcţia mea cu capul plecat, şi nu ştiu cum se nimeri, că răsturnându-mă peste el, mă pomenii închipuiţi-vă lucru poznaş! călare pe greabănul lui.

— Ha! ha! ha!... începură cu toţii să râdă cu un chef nespus. Păcat că nu era şi Alexandru călare pe lupul lui de adinioare! Ce drăgaică aţi fi jucat împreună!

— Să lăsăm poveştile şi să ne punem la masă, băgă de samă stăpânul moşiei; vremea trece şi pănă-n sară mai avem două bătăi.

— Ce poveste?... răspunse Nicolai, atins de cuvintele proprietarului. E atât de adevărat, că şi acum, când îmi aduc aminte, mi se zburleşte părul în vârful capului.

Auziţi, domnilor!... I se zburleşte părul în vârful capului, strigă neînduratul Costachi cu glas mare, şi, aruncându-se fără veste asupra lui Nicolai, îi smulse căciula de pe cap, arătând spectatorilor o tivdă goală, a cărei piele strălucea de-o gingaşă coloare trandafirie.

Veselia ajunse la culme.

— Bravo!... bravo!... L-ai prins cu ocaua mică, strigară cu toţii. Dacă istoria ursului va fi tot atât de adevărată, precum e adevărat că are păr pe cap, atunci merită să-i dăm carte la mână de cel mai mare mincinos şi prin urmare, vânător.

Cu toţii apoi, spânzurând puştile pe crengile copacilor, se aşezară pe iarbă la prânz, luând fiecare ce apuca, unul o coastă de iepure, altul o aripă de curcan, şi, cu cât mâncau mai mult, cu atâta beau mai mult, iar anecdotele şi glumele se încrucişau ca fulgerele printre paharele pline cu Cotnar şi Odobeşti.

Pănă-n sară se mai făcură două bătăi în fundurile cele mai adânci ale pădurii, care avură de rezultat încă câţiva lupi, vulpi şi porci, şi, după ce soarele asfinţi în dosul dealului într-un noian de roşaţă, aurind numai vârfurile copacilor, iar de cealaltă parte se arătă luna în crai nou cu un ţercalan galbăn împrejur, întreaga ceată a vânătorilor se adună în Poiana numită a Cerbului, unde se făcuse toate pregătirile pentru petrecerea nopţii, şi prin mijlocul căreia şărpuia printre maluri înverzite şi umbrite de frasini pletoşi, un mic râuleţ limpede ca lacrima, la unda căruia se adăpau cerbii şi căprioarele.

II

Un foc urieş ardea în Poiana Cerbului aruncând în văzduh prin întunericul nopţii un roi de scântei ce păreau că se amestecă cu stelele. Roată împrejur şedeau puşcaşii la vorbă, istorisind de întâmplările zilei trecute şi plănuind pentru ziua viitoare. Un ceaun mare şi negru la fund aşezat pe pirosteie clocotea la foc, aruncând stropi fierbinţi, care sfârâiau pe cărbuni aprinşi, şi lângă ceaun un ţăran cărunt, ţinând luleaua între dinţi, învârtea cu melesteul făina în ceaun.

— Răpede un pumn de sare, Ioane, zise ţăranul cărunt, îndreptându-şi cu unghia cărbunele în lulea.

În acelaş moment Ion turnă sarea, zicând: "Cu noroc!"

— Adaogă încă o mână de făină, s-o mai învârtoşim. Şi făina cernută prin sită, curse în ceaun ca o ploaie subţire.

— Gata! strigă Simion răsturnând mămăliga pe fundul de lemn bine răzăluit... De-acum la împărţeală, copii!

Apoi el luă o aţă şi, după ce o făcu să zbârnâie între degete, tăie mămăliga în fălii, dând la toţi hăitaşii şi puşcaşii câte o dreaptă parte.

— Tot cu încetul, adaose el; de fiecare căciulă câte o bucată... aşa... asta-i hrana ţăranului, şi la voie, şi la nevoie. Boierii n-o mănâncă decât ca să-i cerce gustul.

— Nu mă uita pe mine, moş Simioane, zise Costachi; că nu te voi uita nici eu cu un pahar de vin de cel de vârsta dumitale.

— Să trăieşti, cucoane!... vinul nu se leapădă, el e mângăierea omului în necazuri.

— Şi cum zici, moş Simioane, ţine un pahar de mângăiere.

Simion dădu pe gât paharul ce-i oferi Costachi.

— Mări, că bun e, cucoane!... lunecă ca untdelemnul.

— Acuma, dacă cunoşti pe cineva care să ştie a cânta în trişcă, din fluier, din cimpoi sau din frunză, pune-l să-mi cânte de inimă-albastră aici la zarea stelelor şi focului; am un greu pe inimă de când am făcut să învie lupul lui Alexandru. Câte oi o să mai mănânce nemernicul!...

— Îndată! răspunse Simion... Măi Radule! Măi Radule!... Ia vin' cu trişca încoace.

La strigătul lui, ieşi din grămadă un flăcău de-o frumuseţă rară. El avea faţa albă ca laptele, ochii negri ca cărbunele, nişte plete lungi ce fluturau pe umerii săi laţi ca o coamă de zimbru, şi mijlocul curmat ca la o copilă.

— Cine-i acest Făt-Frumos? întrebă Costachi.

— E fiul meu, răspunse Simion. Ia zi ceva din trişcă, Radule.

— Ce să zic, tată?...

— Apoi ce-or vrea boierii.

— O horă, zise Costachi; să începem cu jocul şi, când vom voi să adormim, vom întoarce-o pe jale.

Atunci Radu se puse pe un trunchi de copac şi începu să cânte o horă de joc. Erau atât de curate, atât de vesele şi atrăgătoare notele ce tânărul cântăreţ scotea din trişcă, acest primitiv instrument ciobănesc, încât Costachi, simţind furnici prin picioare, sări în sus şi începu să joace împrejurul focului.

— La mine, copii!... strigă el, adresându-se către un grup de tineri hăitaşi care stăteau mai la o parte tupilaţi pe iarbă şi ascultau şăgile boierilor, fără să îndrăznească a se amesteca în vorbele lor; şi înşfăcând vro câţiva dintr-înşii cam cu voie, cam fără voie, formă un lanţ de horă la cârma căruia se puse el, în ciuda anilor ce-i purta în spate.

— Tot în loc şi la soroc!... zise un băiat care începea să se ameţească de fierberea jocului.

Iaca una, iaca două,
Lelea cu rochiţă nouă!

răspunse un altul, lovind de două ori cu piciorul în pământ.

Iaca două, iaca trei,
Leliţa cu ochi căprii!

ţipă Costachi, nemaiputându-şi stăpâni picioarele.

— Vârtos înainte!... strigară ceilalţi privitori, simţindu-se şi ei cuprinşi de-un chef nebun. Daţi mereu!... Să se aprindă pământul de focul călcăielor şi călcăiele de dorul femeilor!

Şi unul câte unul se prinseră în scurt timp la joc, aşa încât Nicolai cu lungile sale botforte, şi sfiosul Alexandru, şi proprietarul moşiei, care de astă dată uitase ighimoniconul său de stăpân, intrară în danţ cu o furie de copii.

Cine ar fi văzut astfel, între umbrele nopţii şi lumina gălbie a focului, această horă în care şi tineri, şi bătrâni, şi ţărani se ţineau de mână într-un cerc de frăţie, jucând şi frământând pământul la sunetul trişcăi, a cărei tonuri se amestecau cu şoaptele râuleţului şi pâlpâitul focului, s-ar fi crezut transportat în acea vreme binecuvântată pe care povestea o numeşte veacul de aur.

— Nu mai pot, zise Costachi, abia răsuflându-se. V-am pus pe calea adevărului, de-acum eu mă retrag cu cinste dinaintea focului.

— Nu-i papuc, nu-i nimic, adaose Nicolai, părăsind şi el jocul în care făcuse să răsune în cadenţă măreţele sale botforte. Să mă vedeţi pe mine în faţă cu vreo sprâncenată de muiere, ş-apoi să ziceţi de-i jocul joc, şi cheful chef. Aşa odinioară mi-aduc aminte...

— Iar începe istoria ursului, îl întrerupse Costachi.

— Ba nu, a unei femei care...

— Care te-a orbit cu frumuseţa la 100 de paşi depărtare.

— Ba nu, pe care...

— Pe care n-ai văzut-o niciodată, jur pe măselele ursului ce-ai călărit, precum n-am văzut nici noi pe titva ta părul ce era să ţi se zburlească adineaorea. Nicolai, nu ne strica cheful cu braşoavele tale!
Hora conteni şi dănţuitorii obosiţi se puseră împrejurul focului. Nicolai nu-şi mai urmă istoria căci nime nu-l asculta.

— O doină, Radule! zise Alexandru care, şezând culcat pe-un strat de fân, urmărea cu ochii scânteile ce se pierdeau în vânt.

Alexandru era mai mult poet decât vânător. El iubea la vânat aerul liber, câmpul verde, pădurea misterioasă, iar când i se înfăţişa vreo căprioară, uita adeseori că are puşca în mână.

Radu şterse trişca cu mâneca cămăşei, îi cercă sunetul şi începu apoi doina. Doina orişicând e frumoasă, dar cântată noaptea la lumina focului, sub bolta stelelor, în auzul cerbilor şi a căprioarelor, e ca o rouă dulce ce se revarsă pe inimă. Radu, care de atâtea ori trezise din somn mierlele pădurii cântând doina în zori de ziuă când ducea oile în porneală, ştia să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet, sunete jalnice, sunete vesele, ca valurile nestatornice ale inimii sale tinere.

— Ce mioară te-a învăţat să cânţi doina aşa de bine? întrebă Costachi.

— Iată mioara, răspunse Radu, întinzând mâna spre un colţ al poienii şi arătând o căprioară care se apropia fără sfială de grupul oamenilor.

În acelaş moment Nicolai puse puşca la ochi spre a pedepsi pe gingaşa oaspeţă a pădurii de îndrăzneala ce avuse să tulbure liniştea vânătorilor.

— Jos arma!... Măi vânător de străchini, strigă Costachi lovind cu un băţ peste ţăvile puştii lui Nicoai. Nu vezi că căprioara e îmblânzită? Ian priveşte cum se uită de curios la scăfârlia ta goală. Du-te mai bine şi o prinde cu mânile.

— Lăsaţi, să mă duc eu, zise junele Alexandru, alergând spre căprioara care-l aştepta cu urechile plecate şi cu botul întins, ca şi cum ar fi voit să-i ceară de mâncare.

În momentul însă când Alexandru era să puie mâna pe dânsa, ea flutură din urechi şi făcu o mică săritură înapoi; atunci el înaintă mai cu luare-aminte, iar şăgalnica de căprioară sări iarăş înapoi, pe urmă în dreapta, apoi în stânga, lunecând totdeauna din mânile lui, tocmai în momentul în care era să o apuce şi, astfel zburând, ea se afunda mereu în pădure urmărită pas cu pas de junele vânător care nu se îndura să renunţe la speranţa de-a o putea amăgi şi prinde.

Era aproape miezul nopţei. Costachi, nemaigândind la Alexandru care dispăruse din mijlocul vânătorilor, rugă pe moş Simion să-i spuie o poveste din vremea veche; dar n-apucase acesta să zică: "A fost o babă şi un moşneag", că toţi vânătorii osteniţi horăiau duşi în lumea visurilor. Numai doi sau trei străjeri rămaseră spre a hrăni focul până în ziuă.

III

Alexandru tot mergea înainte urmărind căprioara care, întocmai ca o cochetă ce voieşte să prelungească dorul uibitului ei, sărea când ici, când colea, nedepărtându-se prea mult, dar nici apropiindu-se îndestul, spre a cădea în mânile lui; când, deodată, uitându-se împrejur, el se văzu singur în mijlocul pădurii, fără să-şi mai aducă aminte de unde a venit şi pe unde trebuie să se întoarcă îndărăpt. Spaima îi cuprinse inima, şi fruntea i se acoperi de sudoare. El începu să ţipe din toată puterea plămânilor, spre a fi auzit de tovarăşii săi, dar nime nu-i răspunse decât un ecou depărtat care părea că râde de dânsul.

Apoi iute se sui într-un copac ca doar va zări lumina focului încotrova; însă nimic!... Sus, stelele nenumărate sclipeau pe câmpia albăstrie, jos, codrul ameninţăror se întindea ca o perie sub ochii săi.

Un moment el stătu în hotărârea de-a nu se mai coborî din copac, temându-se de fiarăle sălbatice în contra cărora nu avea cu ce să se apere; dar, mai păstrând în inimă o rămăşiţă de speranţă de a regăsi calea pe unde a venit, el se dete răpede jos, când iată că întâlni din nou ochii căprioarei care părea a-i zice cu blândeţă: "Ce, te-ai spăriat?... vino după mine..." Atunci, aducându-şi aminte că căprioara l-a făcut să rătăcească prin pădure, el intră într-o furie nespusă şi începu să alerge după dânsa prin desimea copacilor, fără să bage de samă că la fiecare creangă rămânea câte o bucată din hainele sale. În sfârşit, el stătu pe loc răzbit de osteneală; pieptul i se bătea tare; iar nu departe de dânsul vicleana căprioară se opri şi ea, privindu-l mereu şi ademenindu-l să tot înaintească.

"Ciudar lucru, îşi zise el; această căprioară care-mi zâmbeşte şi mă atrage, ce să fie?... Este părere sau adevăr..." Şi ideea că un farmec îi stăpâneşte pasul şi-i întunecă mintea îl făcu să se înfioare şi mai grozav. Din acel moment lucrurile ce-l încunjurau începură să piardă pentru dânsul fiinţa lor reală, amestecându-i-se sub felurite forme fantastice, care de care mai spăimântătoare. Copacii i se păreau nişte urieş înfricoşaţi, cu tivda pănă la ceri şi cu braţele întinse spre dânsul, pentru a-l sfăşia; tufarii argintaţi de lumina putregaiurilor, nişte dihănii cu ochi de sticlă şi cu dinţii rânjiţi; pământul, un furnicar de şărpi; părăile, nişte ape fioroase fără fund unde dormeau caracatiţele cu mii de picioare încolătăcite. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai şi mişcare, şi, în freamătul ce-i ameţea creierii, se amestecau cântecul buhnelor, miorlăitul mâţelor şi mii de alte glasuri care urlau a moarte în urechile lui, formând la un loc un concert şi un danţ de fantome ce păreau anume venite de prin ţintirimuri spre a se desfăta înaintea lui. Minutele treceau ca seculele, căci el pierduse şi conştiinţa despre timp, când, iată în fine că o geană de lumină se arătă la răsărit readucând bărbăţia în inima lui şi gonind, împreună cu întunericul, spaimele ce-l chinuiau.

Atunci, care fu mirarea lui, când, desfăcându-se negurile dimineţei, se văzu deodată ca prin încântec dinaintea unei căsuţe încunjurată cu verdeaţă pe a cărei prispă şedea o tânără fată blondă ce torcea liniştit în furcă, învârtind fusul la picioarele ei, iar pe prispă, lângă dânsa, căpriţa, pe care Alexandru o urmărise atât de mult, stătea tupilată cu ochii aţintiţi în ochii stăpânei sale, voind parcă a-i zice: "Ţi l-am adus"... Niciodată n-a fost deşteptarea mai plăcută după un vis urât, decât vederea acestei albe copile după atâtea emoţiuni trecute.

Alexandru îşi freca ochii şi nu era sigur dacă vederea nu-l înşeală.

Ea avea ochii albaştri ca viorelele; pe cosiţele ei aurite străluceau picături de rouă ce zorile dimineţei strecurase din ceri; picioarele ei goale, mici şi sprintene, păreau că se sfiesc să atingă umedele flori ce împodobeau covorul de verdeaţă de dinaintea prispei sale.

Iar când frumoasa copilă ridică ochii asupra junelui Alexandru, care, cu inima turburată, se apropia de dânsa, i se păru acestuia că o ploaie de fericire cade de sus pe sufletul său.

Era un chip de zână într-un revărsat de zi.

— Bine-ai venit, străine!... zise ea c-un glas dulce care părea a fi un tainic răsunet din vremile poveştilor. De cauţi adăpost după ostenelile nopţii, treci pragul şi vei găsi ce-ţi trebuie.

— Eu voiesc să mă scald în lumina ochilor tăi, răspunse Alexandru, uimit de frumuseţele ei, căci tu eşti un înger ce Dumnezeu mi-a trimes în cale spre a mă face să uit suferinţele nopţii.

— De vii cu gând bun, străine, intră în casa mea; de nu, întoarcete de la uşă... aici n-a călcat picior de om care să cugete a-mi răpi somnul nopţilor; căci, deşi mă vezi singură, dar nu sunt fără apărare. Am florile care mă privesc cu ochi de dragoste; am păsările ce-mi cântă în streaşina casei; am această căprioară, sora mea de lapte, înzestrată cu suflet năzdrăvan care şede tupilată la picioarele mele; ele mă învaţă a deosăbi vorba bună de vorba rea şi-mi întăresc inima împotriva străinilor ademenitori.

— Cine eşti tu, frumoasă copilă, a cărei grai îmbată auzul şi a cărei privire încălzeşte sufletul?... Eşti tu fiinţă pământeană sau zână fărmăcătoare care, vorbindu-mi de bine, îmi voieşti răul?... Spune-mi de trebuie să fug sau să rămân, căci, deşi mă tem de tine, dar simt că te iubesc.

— Străine, hainele tale sunt rupte, mintea ta e turburată de întâmplările nopţii. Alungă nălucile ce te împresoară şi vino cu mine să-ţi speli faţa în apă de izvor.

Atunci ea îl luă de mână şi-l duse nu departe de casă la un mic izvoraş ce curgea printre firele de iarbă, în unda căruia Alexandru îşi răcori fruntea; apoi ea îl reconduse în odaie, o odaie mică plină de miros şi de verdeaţă, şi-i dete o cupă de lapte pe care Alexandru o bău însetat, nedezlipindu-şi ochii de pe frumoasa ei figură.

— Ia, vezi soarele acolo la marginea pământului, îmbrăcat în mantia lui roşie de dimineaţă, zise ea arătând spre răsărit. El abia acum s-a trezit din somn şi tu încă n-ai dormit. Razămă-ţi capul pe căpătăiul acesta şi roagă-te la Dumnezeu să deie odihnă ochilor tăi. Eu voi sta lângă tine, voi toarce în furcă, şi-ţi voi cânta un cântec ce m-a învăţat mama.

— Unde-i maică-ta? întrebă Alexandru.

— Maica mea doarme, răspunse ea, şi două lacrămi lunecând din albastrul ochilor ei căzură pe fragedu-i sân; apoi, învârtind fusul, ea începu să cânte:

Flutur tinerel,
Cu albe-aripioare,
Ce pe flori te legeni
Şi te scalzi în soare,
Să iei bine sama
La cea mândră floare,
Că-n potiri ascunde
Rouă-otrăvitoare.
De chipu-i frumos,
Nu te-ademeni!
Vicleanu-i miros,
Flutur, nu-l sorbi!
Vezi tu mai departe
Sub verde tulpină,
Sfioasă cum şăde
O mică sulcină?
Ea nu-i îmbrăcată
În haine-aurite,
Dar ascunse are
Bunuri înmiite.
La ea, fluturaş,
Te grăbeşte, zbori
Cere drăgălaş
Din sânu-i amor!

Şi astfel cântând, ea învârtea mereu fusul; iar Alexandru se afla sub un farmec neînţeles. Prin glasul ei argintiu ce acoperea ciripitul păsărilor, el auzea felurite tonuri dulci şi răpitoare ce păreau a fi cântate din vioare, din harpe depărtate şi, între altele — lucru ciudat!— i se păru că aude doina cea frumoasă cântată din trişca lui Radu.

Apoi ochii săi se îngreuiară astfel, că nu se mai puteau fixa pe nici un obiect, puterile îi amorţiră, mintea sa se legăna pe valuri de gânduri nehotărâte, iar ea cânta, cânta învârtind fusul:

La ea, fluturaş,
Te grăbeşte, zbori,
Cere drăgălaş
Din sânu-i amor!

pănă când Alexandru adormi pe căpătăiul de flori ce-i pregătise frumoasa cântăreaţă. Cât va fi dormit aşa, nu se ştie; dar somnul său fu dulce, odihnitor. El avu visuri stranie, icoane ale tuturor emoţiunilor ce-l turburase, între care unul mai cu samă îi rămase întipărit. I se păru că blonda copilă căpătă aripi şi că încet, încet se prefăcu într-un mic nouraş albastru, care, după ce pluti câtva timp în văzduh, îi împrejmui fruntea şi-l sărută. Sărutul era de foc! Atunci... el sări drept în picioare, se uită împrejur, şi, în loc să întâlnească figura frumoasei copile a cărei sărutare ardea încă pe fruntea lui, întâlni faţa neagră şi înăsprită de soare a lui moş Simion.

Florile din fereastră erau veştede, păsările din streaşină nu mai cântau şi căprioara se dusese.

— Unde mă găsesc, moş Simioane? întrebă Alexandru ştergându-şi ochii.

— În casă de om bun, răspunse acesta.

— Dar ea unde-i?...

— Care ea?

— Copila cea balaie care are o căprioară şi cântă aşa de frumos.

— S-a dus, răspunse moşneagul surâzând, să culeagă sulcină din câmp.

— Să mergem după dânsa!...

— Să mergem!... dar mi-e că, de vom lua opinci de fier şi cârjă de oţel, le vom roade pănă când vom găsi-o.

— Atunci să aşteptăm aici.

— Cât pentru asta, poţi să o aştepţi aici pănă când vei avea barba la genunchi; ea tot nu va veni.

— Spune-mi, moşule, ce s-a făcut?

— Vom afla mai târziu, de-a vrea Dumnezeu.

Alexandru stătu mult pe gânduri, cu capul plecat, cu privirea rătăcită, apoi, întocmai ca omul ce se supune unei dureroase hotărâri, el zise lui moş Simion:

— Să ne întoarcem la tovarăşii noştri.

— Dintre toate, vorba aceasta e cea mai cuminte, răspunse moş Simion.

IV

— Bună dimineaţa! zise Costachi junelui Alexandru, care sosise palid şi serios în mijlocul vânătorilor. Ian priviţi-l ce obraz are şi ce galişă căutătură!.. Spune-mi, tinere, de unde vii aşa de opărit?

— De unde vin!...

— Ah! ah! întâmplarea e mai grozavă decât credeam. Tânărul a oftat!... adause proprietarul moşiei.

— Văz fuste de femeie prin căutătura lui, zise Nicolai, răsucindu-şi musteaţa. Alexandru e un berbant.

— Oare nu cumva căprioara cea de astă-noapte era vreo fărmăcătoare prefăcută, băgă de samă Costachi cu un aer răutăcios. S-au văzut şi de aceste!

— Ba bine că nu, răspunse Nicolai; chiar mie mi s-a întâmplat odată când...

— La dracu cu poveştile tale!... putină de minciuni ce eşti!... strigă Costachi, spăriat de noua istorie cu care Nicolai îl ameninţase. Mai bine să întrebăm pe gingaşul nostru amic ce i s-a întâmplat astănoapte? Dormit-a în vreun lac cu broaşte sau pe braţele moi a vreunei zâne din pădure?

— Unde-am fost şi ce-am văzut îmi este cu neputinţă să spun, zise Alexandru, căci singur nu ştiu de-am fost treaz sau am visat.

— Toate se vor lămuri mai pe urmă, zise moş Simion. Iar mai întăi, dacă nu vă este cu supărare, să-mi daţi voie, cinstiţi boieri, să vă fac o rugăminte.

— Spune, moş Simioane!

— Băietul meu Radu, doinaşul de asară, care chiar astăzi împlineşte 24 ani cei mulţi înainte! a intrat în toanele însuratului; el a găsit o fată după gustul lui şi voieşte să o ieie de soţie. Dacă vreunul dintre d-voastră va avea bunătatea să-i fie nun, eu voi îndrăzni să-i aduc o căprioară plocon.

— Bucuros, moş Simioane, bucuros! răspunseră cu toţii. Să vie logodnicii, şi de nun vei alege singur pe cine vei voi dintre noi.

— Veniţi copii!... strigă moşneagul, şi în acelaş moment apăru Radu dindărăptul unui frunzar, ducând de mână o copilă blondă care ţinea ochii plecaţi spre pământ; ea era îmbrăcată în haine de mireasă, având cămeşă de borangic cusută în dungi aurite şi pe cap o cunună de flori împletită cu fire de beteală.

— Crişa ea! zise Nicolai. De ce n-am cunoscut-o eu mai înainte!

— Ea este!... zise Alexandru, tresărind şi luând iute pe Costachi la o parte.

— Care ea?

— Copila cea din pădure... cu căprioara năzdrăvană... şi care cântă frumos, de te-adoarme...

— Nu te înţeleg...

— Chiar astăzi dimineaţă am văzut-o la casa ei în pădure, căci la dânsa m-a dus căprioara... şi ea îmi cântă aşa de dulce, şi se uită la mine cu aşa ochi, încât mi se păru că ce văd este o minune şi ce aud un cântec din ceri; iar eu, obosit cum eram de ostenelile nopţii, mă simţii cuprins de-o ameţeală nespusă şi adormii în auzul cântecului ei. Când însă m-am trezit, ea nu mai era. Costachi... priveşte-o cât e de frumoasă!

— În adevăr, e frumoasă, răspunse acesta după ce-o privi câtva timp; frumoasă, dar nu pentru tine.

— Dacă ţi-aş spune că o iubesc?!

— Te cred, dragul meu, însă niciodată amorul tău n-a putut să vie mai fără vreme decât acuma.

— Ce să fac?

— Să-ţi calci pe inimă şi să te pui la înălţimea nefericirii tale, şi fiindcă tocmai acuma ne trebuie un nun pentru a o cununa cu Radu, apoi tu trebuie să te jertfeşti a împlini această sarcină.

— Domnilor, strigă Costachi în glas mare, fără a mai lăsa lui Alexandru timp să se gândească, prietenul nostru Alexandru mi-a spus că voieşte să aibă cinstea de a cununa pe Radu cu frumoasa lui mireasă, şi că le dă zestre doi boi şi o vacă. Primită este cererea lui?

— Primtă! Primită!... Ura!.. Să trăiască logodnicii!... răspunseră cu toţii, aruncând căciulile în aer, drept semn de bucurie.

— Fie!... zise Alexandru, a cărui inimă sângera de durere, văzând aşa de răpede risipindu-se visul său de fericire.

— Şi cu bine! zise moş Simion, depunând la picioarele lui Alexandru o căprioară sălbatică, tocmai aceea ce-l dusese la mireasa lui Radu. Spusu-v-am eu că ea se dusese să culeagă sulcină din câmp.

Căprioara se gudură înaintea noului său stăpân şi de astă dată nu mai fugi de mâna sa dezmierdătoare.
Alexandru cunună pe tinerii logodnici, dându-le zestrea făgăduită de Costachi, care-i îmbogăţi în scurt timp, căci ea fu dată cu bună inimă; iar el, deşi curteni în urmă în lumea cea elegantă multe femei blonde şi brune, nu se însură însă niciodată, păstrând în inima sa chipul blondei copile încunjurat ca într-un cadru de aur; şi tot ce-a scris şi a rimat în viaţa sa de poet a fost inspirat de razele celor doi ochi albaştri, care în toate nopţile păreau că luminează căpătăiul său.

Convorbiri literare, anul VIII, nr. 3, 1 iunie 1874

TE-AR MAI PUTEA INTERESA