Nicolae Iorga

Istoria lui Ştefan cel Mare

Prefaţă

În ziua de 2 Iulie 1504 Ştefan-Vodă cel Mare se stîngea de o moarte blîndă la Suceava, în desăvîrşita pace măreaţă ce se boltia asupra întregei ţeri pe stîlpii puternici ai biruinţilor sale.

Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înnaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrîni ca şi stăpînul adormit, ceilalţi în toată puterea vrîstei sau în avîntul încrezător al tinereţelor, încunjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zîmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre mănăstirea Putnei.

Din turnul de strajă de asupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, supt mitrele scînteietoare de pietre scumpe, Mitropolitul, episcopul de Roman, Mitropolit şi el, al Ţerii-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii cari putuse să se încingă pentru această lungă cale, primiau în cîntările iertării de păcate pe stăpînul tuturora. Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniţii umbria tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrînului. şi, pe cînd lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormînt în care încăpuse totuşi rămăşiţele celui Mare.

Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tînăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţerii sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mînă sigură, stăpînită de un gînd cuminte. I-a fost totdeauna milă de sîngele oamenilor vărsat în zădar.

A adus cu dînsul rînduiala şi buna cîrmuire. Oastea aceia ale cărei steaguri îi fluturau de-asupra sicriului, el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşiau înnainte de a-şi lua hotărîtorul rămas bun, el li statornicise chemările şi drepturile. Secerînd buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţerîna ce băuse sîngele nevinovat, — coborînd în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său, el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s’o poarte.

Gîndul lui de înţelepciune se stînsese în sfîrşit, sau, mai curînd, el se coboria ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvîntare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră şi meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzia însă, şi icoana lui nu mai stătea înnaintea nimăruia.

Şi candela aprinsă de-asupra mormîntului său s’a stîns une ori, în zile rele. Mîni de hoţi au scormonit în mormîntul cel sfînt.

Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţii neamului. Une ori mai tare, alte ori mai slab, dar nici un vînt năprasnic n’a putut-o stînge. şi astăzi ea se înnalţă puternică, în marea flacără de mîndrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului Împărat senin al Romînimii.

O scînteie din această flacără e cartea de faţă.

Cartea I. Ţara Moldovei pănă la Ştefan-cel-Mare

I. ŢARA ROMÎNILOR, ŢARA-ROMĂNEASCĂ.

Tot pămîntul din care neamul romănesc făcea prin cea mai iubită muncă a sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pămîntul prin buruienile şi înnalta iarbă a căruia rătăciau turmele supuse pănă la piatra goală a munţilor ocrotitori, toată margenea de mal unde coliba pescarului domneşte marele drum de ape al Dunării, toată pădurea nesfîrşită, lungă de zile întregi, în care se înfunda pasul de pîndă al vînătorului, a cărui săgeată făcea să se spulbere un praf de frunze şi crengi, — se chema pentru toţi aceia cari, de pe la anul 1000 pănă astăzi, vorbesc cam ca şi noi acuma limba românească: pămîntul Romînilor, Ţara-Romănească.

Întinsa, felurita, bogata, măreaţa şi fericita Ţară-Romănească îşi avea fruntea de stîncă în munte, pe care străinii şi oamenii învăţaţi îl numesc Carpatul, dar care pentru noi n’a avut şi n’are nevoie de alt nume, pentru că e singurul munte al nostru. Picioarele i se scăldau în Dunărea largă, spre care curge toată viaţa rîurilor noastre, Dunărea împărătească ce le duce pe dînsele şi ne îndreaptă pe noi spre Marea-Neagră, care, în seninul tăcut al feţei sale albastre din zilele bune, în vălmăşagul de valuri verzii şi sure vuind în zilele de furtună, pare că înfăţişează sufletul de straşnică mînie, ce se împacă însă într’un zîmbet de căinţă şi de iertare, al poporului nostru. Un braţ atinge rîpa neprietenoasă, săpată în scorburi lutoase, a Nistrului, ce se coboară arcuindu-se spre Mare, ceva mai departe decît gurile Dunării, cu care n’a voit să se amestece, ca Prutul şi ca Siretiul, totuşi fraţi buni cu dînsul. Cellalt ajunge pînă la Tisa leneşă, darnică din apele sale încete, mîloase, Tisa gălbuie fără de ţermuri.

De la înnălţimile Maramureşului, goale sau înveşmîntate în haina verde a păşunilor, pănă la dunga lată a Dunării, de la şesurile în care lunecă spre Tisa Someşul, Crişurile unite, Mureşul, pănă la prăpastia umedă a Nistrului se întinde, verde în primăvară, aurie în lumina roditoare a verii, neagră ca un pustiu, albă ca un cîmp de ghiaţă şi zăpadă din lumile sterpe ale Miază-Nopţii, iarna, Ţara-Romănească.

Alte neamuri, pe care le-au adus întîmplările războaielor sau ale năvălirilor, au împărţit largul ei cuprins, fiindcă fiecare din ele n’a ajuns să stăpînească decît o parte din moşia noastră. Ungurii au numit Ardeal cetatea Carpaţilor în povîrnişul ei de sus, Tatarii au zis Bugeac cîmpiilor netede de la Dunărea-de-jos, Bulgarii, de bună seamă, au numit Vlaşca acea parte din margenea Dunării unde au izbutit să locuiască; mai tărziu, cînd Nemţii, Ruşii au smuls bucăţi din vechea Moldovă, ei li-au zis cu nume de osebire, care trebuiau să şteargă amintirea de veacuri a Moldovei, a Romînimii: Bucovina, Basarabia.

Romînii n’au ştiut însă în tara lor decît de văile rîurilor, în jurul cărora ei mărgeniau o ţară mai mică: o Ţară a Oltului lîngă lungul rîu harnic, o Ţară a Crişului, a Mureşului, un ţinut al Someşului, al Tîrnavelor acolo unde străinii găsise un «Ardeal»; Ţara Bîrsei, lîngă culmile Carpaţilor, unde se strecura un rîulet de munte, Ţara Haţegului, după numele ce a trebuit să aibă altă dată Streiul de astăzi. Apoi, dincoace de culmile Muntelui, şi o Ţară a Jiiului, o Ţară a Moldovei, şi aşa se va mai fi zis şi altora, fiecăreia după puterea neadormită a rîului său.

În toată Ţara-Romănească, şi lîngă o apă şi lîngă alta, erau sate statornice şi stîne schimbătoare. Satul se ascundea în văile păzite, care nu se văd, în hăţişul bălţilor care taie drumul străinilor; ici şi colo în muntele înnalt, pănă la care nu poate răzbate decît cine-l cunoaşte bine; în şes, aproape de nuri, satele se făceau una cu pămîntul, coborîndu-se în peşterile bordeielor, sau se răzimau de frunzişul apărător al pădurii fără drumuri. Ele aveau o bisericuţă de lemn şi un popă care ştia ce este o carte şi învăţase să cetească, şi une ori chiar să scrie, şi un scaun de judecată, pentru pămînt şi moştenire mai ales, căci, în alte împrejurări, pedeapsa hoţului ştia s’o dea păgubaşul, pedeapsa ucigaşului o săvîrşiau rudele mortului. Judeţul acesta îl ţinea bătrînul jude, zis şi vătăman în unele părţi, aproape de Ruşi, şi cinstit une ori pretutindeni cu titlul de cnez, Domn. Hotărîrea lui şi a juraţilor ce-l încunjurau era totdeauna părintească, pentru că părţile ce veniau înnaintea Scaunului său de pajişte sau de prispă erau tot rude mai tinere, satul întreg avînd totdeauna acelaşi strămos, de la care rămăsese pămîntul, împărţit numai întru cît se găsia de nevoie, şi înfăţişat, în toate drepturile sale, de acest jude sau vătăman pe care-l învăţase viaţa. Cînd venia primejdia şi ea se putea înlătura mai bărbăteşte decît prin fugă, sătenii de la munte grămădiau bolovani cari trebuiau să cadă în straşnică grindină asupra năvălitorului; cei din codri tăiau bătrîni stejari înţinîndu-i numai în coajă; iar cei mai puţin apăraţi din «oamenii ţerii», din ţerani, luau în mîni coasele care secerau picioarele cailor, măciucile care turtiau teasta fiarelor, şi cu atît mai lesne a vînătorilor de pămînt străin, şi arcurile care făceau să zboare stoluri ucigătoare de săgeţi înveninate. În asemenea încercări, juzii mergeau în frunte la judecata lui Dumnezeu.

Peste multe sate ale cnejilor se întindea schiptrul de pace, sabia ocrotitoare şi călăuză a Voevodului, — Domn într’un înţeles mai mare. Erau Voevozi de văi, ca în Apusul Ardealului, în şesul Tisei; erau Voevozi de munte, ca la Bereg şi în Maramureş, erau Voevozi de plaiuri ca Litovoi şi Bărbat, Oltenii, ca Seneslav Argeşeanul, pomeniţi cu toţii în al XIII-lea veac, cînd Romînii începeau a se strînge şi a-şi da samă de puterea pe care o cîştigă astfel. Voevodul ridica dijma de la cei apăraţi de dînsul; îşi avea cetatea în locuri bine asigurate; el îşi ţinea diacul de slavoneşte, care scria cărţi pecetluite şi împodobite, în limba învăţată a timpului; el avea legături cu străinătatea, care-i ştia de nume. Din aceşti Voevozi trebuiau să se desfacă, după dovezi îndestulătoare de destoinicie cuminte şi vitează, Domnii de mai tîrziu ai pămîntului nostru.

Străinii cari ajunsese să ne stăpînească numai pentru că eram risipiţi, trebuise să recunoască pe alocurea Voevodatul nostru, care putea alcătui singura legătură adevărată între dînşii şi supuşii de limbă românească. Ungurii păstrase un Voevod în Ardeal, dînd sub ascultarea lui tot ţinutul: cînd se întinseră dincoace de munţi, ei recunoscură pe cnejii cu putere de Voevod, ca un Ioan, un Fărcaş, tot din veacul al XllI-lea, pe Voevozii deplini, ca Litovoi şi Seneslav. Marele rege ungur Ludovic, de neamul său un Frances din depărtatul regat de cucerire al Neapolei, acest nou întemeietor al Ungariei decăzute, îngădui Romînilor din Miazănoapte, cari păziau un hotar rîvnit şi de Litvani, şi de Poloni, să-şi păstreze cnejii şi Voevozii de cari din străvechi timpuri erau deprinşi să asculte. Cînd, pe la jumătatea acestui veac al XIV-lea în care el stăpînia peste Unguri, o ieşire războinică a căpitanului de margene ce era la Răsăritul Regatului comitele Secuilor, căruia i se supusese de Ludovic şi Saşii din Bistriţa şi cei din Braşov şi Maramureşul întreg, răspinse pe Tatari, sau mai curînd îi împiedecă de a mai veni în munte ca să-şi iea birul şi să pedepsească pe cei ce nu voiau sau nu puteau să-l dea, — asupra Romînilor, de curînd cuceriţi, între Carpaţi şi Siretiu, se numi un Voevod, de loc din Maramureş, unde ai săi fusese cnezi: Sas, fiul unui Dragoş.

Pe atunci prefaceri mari se săvîrşise în toată Romînimea ce nu era încă supusă de Unguri. Încă de la începutul veacului, un urmaş al lui Seneslav, prin fiul său poate, Tihomir: Basarabă — nume de botez obişnuit pe acele vremi şi pe plaiuri, şi în părţile vecine ale Ardealului, şi în Moldova chiar, — unise în mîna sa puternică amîndouă malurile Oltului şi cutezase a-şi zice singur stăpînitor neatîrnat, singur Domn al tuturor Romînilor, Mare-Voevod al Ţerii-Romăneşti întregi. El bătuse pe Unguri în 1330, dovedise astfel că are drept la acest titlu de mîndrie, şi urmaşul său Alexandru se vedea a fi un vrednic apărător pentru o tînără ţară primejduită.

Încă de mult, de cînd Ungurii trecuse întăiu de ceasta parte a Carpaţilor, pe la 1200, botezînd Cumani, întemeind cetăţi şi aducînd colonişti de neamul lor, dar mai ales Saşi, încă de cînd ei chemase în «Ţara de peste munţi» (Transalpina) pe cavalerii Teutoni, călugări înarmaţi cari nu mai puteau folosi luptîndu-se pentru Hristos în Locurile Sfinte cu totul pierdute, apoi pe cavalerii francesi ai Sfîntului Ioan de la Spitalul din Ierusalim (Ioaniţi, Hospitalieri), cari pierduse şi ei aceiaşi menire, — se întemeiase oraşe în margenea muntelui, dintre care cele mai vechi sînt Cîmpulungul muntean, în valea Rîului Doamnei, şi Baia, în valea Moldovei. Ele aveau case şi biserici de piatră, şanţuri de apărare, drepturi şi scutiri din partea regelui şi o cîrmuire deosebită prin şoltuzi, voiţi sau judeţi, pe lîngă cari judecau pîrgarii sau juraţii. Un obiceiu pe care Saşii îl adusese cu dînşii în Ardeal din Germania renană, de unde porniseră, şi care se îmbrăcase întru cîtva la noi în veşmînt romănesc.

Germanii se coboriau de un timp tot mai mulţi în Galiţia, care ajunsese în sfîrşit paşnică şi asigurată supt puterea regelui cuceritor al Poloniei; Armeni din Asia-Mică, goniţi de întinderea păgînilor Saracini din Siria şi Egipet asupra ţerii lor, trecuseră Marea-Neagră în peninsula, stăpînită mai mult de Genovesi, a Crimeii; aceşti harnici negustori apucaseră apoi marele drum «tătăresc» al mărfurilor ca să ajungă tot în Galiţia aceia, ce era nodul prin care negoţul Apusului se lega de pieţile Răsăritului. Lembergul germano-armenesc, Cracovia curat germană luară astfel un mare avînt, şi Germanii ca şi Armenii galiţieni, dar aceştia mai mult, mai departe şi mai trainic, întemeiară colonii, în tîrgurile ce se înjghebase pentru nevoile satelor între Siretiu şi Prut. Siretiul şi Suceava ajunseră locuri însemnate pentru negoţul şi meşteşugul lor, apoi unda de bogăţie atinse în creşterea ei răpede Botoşanii (satul urmaşilor lui Botăş), Iaşii (satul urmaşilor lui Iaş), Vasluiul, Bîrladul, Tecuciul. Se ajungeau astfel cele două mari porturi de la Miazăzi, pănă la care nu apucase să înnainteze Domnul Ţerii-Romăneşti, stăpîn al ţermului dunărean: Chilia, într’un ostrov de la gura marelui rîu, şi Cetatea-Albă, de la limanul Nistrului, — amîndouă încă în mîna Genovesilor.

II. MOLDOVA PĂNĂ LA ALEXANDRU-CEL-BUN.

Se întîmplâ atunci, desăvîrşind astfel lanţul de împrejurări care făcu din Ţara Moldovei un Stat, că Voevodul Bogdan din Maramureş, fiul lui Micu, nu putea trăi în pace cu dregătorii Craiului. El se răsculă, îndemnat de sigur şi de Litvani, cari pîndiau acest puternic turn de hotar. Apoi fu iertat, şi peste puţin se supără din nou, ca un om inimos şi neînduplecat ce era. Într’o bună zi — cu adevărat o zi bună şi pentru el şi pentru noi —, pe la 1360, Bogdan porni din moşia sa spre Răsărit, cu familia şi cîţîva căpitani şi ostaşi, credincioşi ai săi,— o ceată de vre-o sută de oameni, supt steagul, menit să aducă noroc, care purta bourul cu steaua în frunte, între roata soarelui şi secerea lunii nouă. O vale îl duse în altă vale, şi el se găsi, plin de o mierare bucuroasă, ca toţi cei ce au trecut pe acolo, — în ţara de vechi păduri frumoase, de culmi rotunzite, de văzduh limpede, care se desface, după trecerea păsurilor, în Bucovina de astăzi. De aici pornia zburdalnică, spre locurile cu tot mai mult soare, o apă ca lacrima, Moldova. Voinicul ascultă de îndemnul apelor, care vorbiau de lupte, de pradă, de ocîrmuire strălucitoare asupra largilor plaiuri. Romînii supuşi Ungurilor şi judecaţi de Voevodul Sas se tulburară la venirea străinului, dar nu ca să-şi apere pe stăpînitorul de pănă atunci, care fu învins, chemă în zădar ajutorul acelui ce-l trimesese aici, şi muri. Fără folos veni din Maramureş fiul său Baliţa (Balc), pe care Ludovic Craiul îl împodobise cu Voevodatul maramureşean. Bogdan nu făcuse numai un popas în fuga sa, jucîndu-se puţin şi de-a războiul; el descălecase, ceia ce însemna în limba veche că se aşezase trainic, pentru viaţa sa şi a neamului său. În locul casei din Cuhea, el căpătă o locuinţă, o Carte de piatră, de la Saşii din Baia, cari văzură cetatea lor prefăcută în Scaunul celui d’intăiu «Domn al Ţerii Moldovei». Titlul nu spunea mult; Bogdan trebuise să-l aleagă, atunci cînd cel mare şi frumos al Ţerii-Romăneşti fusese luat de Voevodul dunărean. «Ţara Moldovei» era numai un început, un sîmbure. Pretutindeni în zare se vedeau pămînturi fără stăpîn, pe care le putea alipi lesne la cucerirea sa d’intăiu războinicul, biruitor al Ungurilor, ce se răzima pe zidul cel tare al Carpaţilor. În jos, peste multe sate frumoase, era colţul unguresc din văile Bistriţei, Trotuşului şi Putnei, unde străinii, veniţi pe la 1200, odată cu episcopul catolic al Cumanilor din cetatea Milcovului, făcuse, în apropierea Ocnelor de sare, tîrguri: Bacăul, Trotuşul, Agiudul, Putna, iar mai departe — acum în ţara lui Alexandru-Vodă Munteanul — Buzăul. Peste Siretiu, aşezările nouă ale Nemţilor şi Armenilor, vechile tîrguri, multele sate, cetăţile de la Nistru: Hotinul, Soroca, Tighinea, şi pescăriile de la Dunăre aşteptau să fie dijmuite, apărate şi stăpînite.

Laţco, feciorul întemeietorului, însurat cu o Romîncă, de lege răsăriteană ca şi dînsul, duse stîlpii cu bourul — cari mai tîrziu ajunseră să fie hotarul obişnuit al oricărei moşii — pănă la Siretiu. El fu recunoscut de marele rege vecin, al Poloniei, şi, făcîndu-se a urma sfaturile cuiva care putea să-i aducă mult rău şi mult bine, el chemă în reşedinţa sa un episcop catolic, pe o vreme cînd ortodoxia, de care se ţineau cei mai mulţi dintre supuşii săi, n’avea decît bisericuţa din Rădăuţi, unde se îngropară rămăşiţele lui Bogdan. Un Polon ajungea astfel, după chiar cererea Voevodului, episcop al Siretiului, de unde socotia, de sigur, că va putea cîrmui Moldova întreagă. Călugării minoriţi, din shima Sfîntului Francisc, călugări cerşitori, cu picioarele goale, cu capul descoperit şi încinşi cu funie, se aşezară în mănăstirea Maicei Domnului, de unde trebuia să pornească spre biruinţă legea catolică.

Dacă biruinţa aşteptată s’ar fi săvîrşit, minţile Moldovenilor ar fi fost mai răpede şi mai deplin luminate; între Apusul de unde a pornit aşezarea noastră în aceste părţi ale barbarilor slavi şi turci, şi noi, ramură răzleată, s’ar fi statornicit nouă şi trainice legături. Aşa ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rîndurile d’intăiu ale popoarelor de cultură. Însă Vlădica frînc, Letinul din Siretiu, n’a fost niciodată un Romîn, nici măcar un Moldovean de lege străină, ci, de la 1371 pînă la 1434, cît a ţinut această episcopie de încercare şi momire, găseşti numai Poloni, veniţi de-a dreptul din ţara regelui Poloniei. Ei nu durează nimic, nu se îngrijesc de cîştigarea de suflete, de întemeiarea de şcoli, de orînduirea adevărată a Bisericii lor. Aşa se vedea că rostul lor e altul, un rost primejdios pentru viitorul Moldovei. Leşi supuşi archiepiscopului din Haliciu, în ţara craiului, ei pare că erau puşi în capitala Moldovei ca să însemne şi în ceia ce priveşte legea ascultarea ţerii de Polonia, cucerirea ei viitoare de puternicul regat vecin.

Coborîrea din munţi a lui Bogdan găsise însă în Moldova oameni puternici, stăpînitori de pămînt din vechi timpuri, unii avînd în mîna lor şi cîte un tîrg. Cu dînşii se uniră şi credincioşii descălecătorului, căpitanii lui. Oameni viteji şi pricepuţi veniră apoi din Voevodatul vecin, din ţerile ce încunjurau Moldova, şi se împărtăşiră şi ei din răsplătirile, din darurile de moşii ale Domnului. Aceşti fruntaşi ai Statului celui nou se chemau boieri, ca şi fruntaşii Bulgarilor, şi ca şi fruntaşii Rutenilor, cu cari se megieşià Moldova de miazănoapte. Sîngele lor nu era acelaşi, dar, luptînd supt acelaşi steag, cuprinşi în aceleaşi hotare, ascultînd de aceleaşi porunci, ei se simţiră îndată Romîni cu toţii. În privinţa legii nu era nici o deosebire între dînsiî: credinţa tuturora fusese şi rămăsese cea răsăriteană. şi acum să vadă ei, cari n’aveau încă peste popii lor nici un episcop măcar, pe Vlădica străin încuibîndu-se lîngă Scaunul domnesc?! Laţco întrebase la Roma dacă trebuie să se despartă de Doamnă, care nu vroia să părăsească ortodoxia!

Nu se ştie în ce chip a murit cel de-al doilea Domn moldovenesc. Lăsă un frate care purta numele de Teodor, adecă, pe slavoneşte, de Bogdan, al tatălui său, şi o fată, Anastasia. Fratele căpătă un colţ de ţară, pe care-l cîrmui pînă tîrziu, cu titlul de Voevod. Boierii duşmani ai legii catolice luară asupra lor să mărite pe Anastasia, dîndu-i ca zestre Moldova, întemeiată de bunicul ei şi în care răsărise această nouă mlădiţă domnească. Ei chemară un Litvan, din neamul Coriatovicilor (Koryatowicz), care se luptă tocmai atunci cu Craiul polon pentru Galiţia, ţară rusească şi pravoslavnică. Îl chema Iurg, şi rude de-ale lui se amestecase în anii din urmă şi în afacerile maramureşene, aducînd Ruşi de ai lor acolo. Căsătoria i-a fost stearpă, şi tot aşa de stearpă Domnia: se povestia mai tîrziu că bietul om, care căutase prin locurile noastre alt noroc, a fost otrăvit şi îngropat undeva, la o mănăstire din Ţara-de-Jos.
Moştenirea pare să i-o fi luat, tot numai pentru o clipă, întunecoasă pentru noi, un Ştefan, care ar fi lăsat doi fii mai mari: Ştefan cel de al doilea şi Petru, cari se luptară pentru Domnie şi aduseră iarăşi pe străin în ţara ce abia scăpase de dînsul. Mama lor, Marghita sau Muşata, se înrudia cu regele Poloniei, care avea acum iarăşi în puterea sa ţara de hotar a Galiţiei.

Ştefan — povestiau mai tîrziu Polonii — fu gonit şi ceru ajutorul vecinilor de la Răsărit. Dacă Ungurii fusese bătuţi pe plaiurile moldoveneşti, Leşilor nu li se întîmplase pănă atunci să încerce vitejia îndărătnică şi şireată a ţeranilor, a boierilor Voevodului celui nou. Ostaşi din trei ţinuturi sau Palatinate trecură în Moldova, şi crezură că au învins, căci înnaintea lor stăteau numai cîmpul gol şi bordeiele pustii. Dar pădurea era vie: şoapte care nu erau ale frunzelor o înfiorau, focuri care nu erau ale păstorului pîlpîiau în poienele cele mai bine ascunse, şi fierăstrăul unor pădurari cari purtau arcul, toporul şi ghioaga trecuse prin trunchiul bătrînilor copaci ce se ţineau abia într’un petec de scoarţă. Cînd biruitorii, beţi de vin şi de mîndrie, străbătură în neorînduială îngustele cărări ale pădurii răcoroase, în noaptea de vară, ca un vînt de mînie nebună scutura culmile frunzoase, şi trunchiurile căzură trăsnind asupra şirurilor străine, strivind care, oameni şi arme. Mari magnaţi ai Poloniei, prinşi între dărîmături, căzură rob ai ţeranului moldovean, şi vestitul Sbigniew Olesznicki, străbun de archiepiscop, răscumpărat de la asprii învingători, nu se mai duse nici la un războiţi, şi, însemnat de ai noştri la picior, şchiopătă pănă la moarte. Petru rămase Domn, dar tot el fu acela care închină mai tărziu ţara străinilor. Mamă-sa era o catolică, care mai clădi o mănăstire la Siretiu. Tînăra regină a Poloniei, fata regelui Ludovic — care domnise un timp şi asupra Ungariei şi asupra Poloniei, timp de înfrînare şi frică pentru Moldoveni, — trebuise să primească drept soţ al plăpîndelor sale tinereţe pe asprul prinţ litvan Iagello, care fusese păgîn mai pănă în ziua cînd îngenunchie în biserică lîngă Hedviga. Nădejde nu mai putea să fie în războaiele dintre Ruşi, Litvani şi Poloni, care-i ţinuse pănă acum pe toţi departe de hotarele Moldovei, şi-i dăduse răgaz de douăzeci de ani ca să se întemeieze. Sînt primejdii care pleacă orice frunte de om cuminte. Petru-Vodă luă cu sine pe fratele său, Roman, cu care se ajuta in stăpînire, şi merse la Lemberg, unde făgădui lui Iagello, botezat ca Vladislav, credinţă şi ajutor în războaie. Ceva mai în urmă, el împrumută şi cu bani — frumoşi galbeni genovesi, aduşi de negustori din Crimeia — pe ruda sa din Polonia, care-i puse zălog Haliciul, de care atîrna bisericeşte Moldova catolică. Mai aproape însă, spre Nistru şi dincolo de Siretiu, către Prut şi apa îngustă a Ceremuşului, era un întins ţinut, bogat în cetăţi şi tîrguri, plin în munţii săi de ciobani romîni, — care se chema al Sepenicului, în care se aflau Cernăuţii, pe atunci un sat supt cetatea Ţeţinei (Czeczyn), şi poate Hotinul. Banii nu se plătiră, şi graniţa romănească se urcă, pentru 3.000 de galbeni, pănă în părţile Pocuţiei.

Petru stătu în Suceava, a treia reşedinţă a Domnilor moldoveni. Fratele şi urmaşul său Roman înnălţă la vărsarea Moldovei în largul Siretiu o cetate căreia-i dădu numele său. Cu toate că în Ţara-Romănească ţinea cîrma un om ca Mircea-Vodă, cel d’intăiu mare stăpînitor romănesc, cu toate că Petru se împrietenise cu acest vecin, pe care-l ajutase să intre în legături cu Polonii, Roman îndrăzni, călcînd drepturile muntene asupra apelor de la Miazăzi, să-şi zică Domn «din Munte în Mare». Mîndru şi faţă de regele înnaintea căruia fratele său plecase Moldova, el nu-i mai făgădui ajutor pănă ori-şi-unde şi împotriva oricui. Vladislav l-ar fi putut scoate numai cu greu dacă s’ar fi încumetat să trimeată oşti prin cărările temute ale codrilor. Dar el găsi un sprijin între rudele Voevodului.

Moştenirea în Domnie nu era statornicită pănă atunci, şi datina, care răspundea la orice întrebări şi făcea ca legile să fie zădarnice, tăcea, fireşte, în această privinţă. Sîngele domnesc era cerut de la tot doritorul de stăpînire, dar în privinţa treptei de înrudire fiecine era slobod să judece după interesul său. Lui Bogdan îi urmase fiul său cel mai mare, lui Laţco ginerele, lui Ştefan fiul cel mai mic, lui Petru fratele cel mic. Ivaşco fiul lui Petru se crezu nedreptăţit de unchiul său; venind din adăpostul său de peste graniţă, el îl prinse la vre-o petrecere în sate, împreună cu fiii lui, şi-l dădu în mîna dregătorilor regelui.

Ştefan, fratele cel mare, învins altă dată, ajunse Domn. Si el se închina Polonilor şi se aşeză şi mai aproape de dînşii, luîndu-şi reşedinţa în Hîrlău, mic tîrg cu vii frumoase, mai jos de Botoşani, într’un ţinut înflorit ca o grădină, bogat în păşuni, în livezi, în prisăci, în mori şi iazuri. Ungurii, peste cari domnia atunci un om foarte mîndru, din neam împărătesc, şi menit să fie şi el Împărat, Sigismund, nu voiră să îngăduie în apropierea lor pe acest neascultător urmaş al trădătorului Bogdan. Ştefan cuteză să taie calea la păsuri, dar oamenii Craiului apusean răzbătură printre bolovanii năruiţi şi ploaia de suliţi. Sigismund însuşi călcă pămîntul Moldovei, luînd ţara în curmeziş, spre Siretiu, spre Bahlui, ca să prindă pe Domn in cetatea unde se închisese (1394). El ajunse unde doria, dar se întoarse îndărăt cu mînile goale, fără să aibă pe Ştefan în lanţuri, fără să aducă măcar, ca îndreptăţire, un petec de hîrtie, cuprinzînd cereri de iertare şi făgăduieli. Dar Cronica noastră ştie să povestească despre înfrîngerea Craiului la Hîrlău, şi din porunca lui Ştefan-cel-Mare vorbele letopiseţului s’au săpat pe mormîntul din Rădăuţi al învingătorului.

Atîtea fapte grămădite în cîţiva ani — nici o jumătate de veac — dăduseră Moldovei ceia ce este neapărat în viaţa oricărui Stat: amintirile. Dar ea n’avuse parte încă, căci schimbase şese Domni, de o singură Domnie lungă, în liniştea căreia s’ar fi putut clădi ziduri de piatră şi aşezăminte: pănă acum, ca în Scriptură, meşterii lucrase în pripă, pe apucate, cu sabia in mînă. După izbînda din 1394 timpurile se arătară încă mai vitrege: Ştefan-Vodă piere d’innaintea ochilor, poate ucis, ca Iurg Litvanul. Atunci toţi pribegii şi mazilii se aruncă asupra unei prăzi care era ţara lor: şi Roman, scos din temniţa leşească, şi Ivaşcu, şi Iuga, fiu din flori al celui d’intăiu, care Iuga ia de fapt puterea şi dă cărţi de întărire celor ce aveau nevoie de dînsele, în afacerile privitoare la moşii. Fii drepţi, legiuiţi ai lui Roman şi Doamnei lui Anastasia, moartă cînd soţul ei stătea încă în Scaun, şi înmormîntată la Roman, Alexandru şi Bogdan, vin şi ei supt arme ca să-şi dobîndească drepturile. Mircea, Domnul muntean, lămureşte întru cîtva lucrurile, prinzînd pe Iuga, în împrejurări ca acelea ale prinderii lui Roman, desigur. Moartea smulge de lîngă Alexandru pe fratele acestuia Bogdan, care dădea poruncile şi el, un timp, fără a-şi lua însă alt titlu decît acel de «jupîn», pe care-l întrebuinţa orice boier. Dar încă din 1401, fără să fi murit Bogdan, Alexandru, pe care tatăl său îl numise poate aşa după Alexandru Basarab, n’avea de împărţit cu nimeni grijile, răspunderile şi răsplata sufletească a unui cîrmuitor de oameni. Era întăiul an al unui veac nou, şi un veac nou se deschidea şi pentru Moldova.

III. ALEXANDRU-CEL-BUN

Cu o adîncă recunoştinţă, urmaşii au zis acestui Alexandru: «cel Bun». A fost bun faţă de ţară, pentru că n’a tăiat, n’a prigonit, n’a nedreptăţit pe nimeni, şi totuşi a ştiut să-şi stăpînească boierii fără să mişte împotriva lor buzduganul sau să ascută sabia călăului. A fost bun faţă de străini, fiindcă n’a început nici-odată un războiu nedrept şi n’a călcat nici-odată o legătură încheiată şi întărită cu jurămînt de dînsul; dar pentru «dreptăţile» lui şi ale ţerii lui el a fost totdeauna, şi atunci cînd îl împovărau bătrîneţele şi moartea-l chema spre odihnă, un ostaş neadormit, viteaz şi iute.

De la început, avînd să aleagă între Unguri, de cari abia se dezlipise Moldova şi cari-l atingeau la un singur hotar, şi acela de munte, lesnicios de apărat, şi între Poloni, cari înfăşurau din două părţi, de sus şi de la Răsărit, ţara, — el alese pe aceştia din urmă. Li se închină şi li dădu ajutoare, care se luptară cu cavalerii Teutoni, departe în Prusia, lîngă cetatea Marienburg, unde ai noştri găsiră cu bucurie păduri, în care ştiură iarăşi să ispitească pe duşmani, acoperindu-i apoi cu ploaia de moarte a săgeţilor (1410). În dosul lui, doi ani după această luptă, regele Poloniei se înţelegea cu Împăratul Sigismund, şi el rege, al Ungariei, pentru a împărţi Moldova dacă Domnul ei n’ar voi să ajute pe creştini în lupta cu Turcii pe care cu adevărat n’o începură însă nici-odată (tratatul de la Lublau; 1412). Alexandru rămase însă neschimbat, şi nimeni nu îndrăzni să încerce împărţirea care se putea scrie mai lesne cu condeiul decît cu sabia. Păstrînd însă credinţa, el ştia să şteargă rămăşiţele ruşinoase ale trecutului, să se înalţe necontenit înnaintea Craiului prieten. El încheie legăturile cu dînsul altfel decît înnaintaşii săi şubrezi şi se înfăţişează în ele ca «Domn», nu ca «Voevod» supus. Odată, pentru un nou împrumut, el capătă şi zălogirea Pocuţiei, cu vestitele ei oraşe întărite, Sniatinul şi Colomeia, pe cînd înnainte de dînsul se vorbise şi de părăsirea Ţerii Sepenicului. O înnaltă doamnă din sînge crăiesc, Ryngalla, i-a fost soţie, aducîndu-i măcar cinstea de la început, dacă nu fericirea în casă, căci Ryngalla părăsi după cîtva timp, plecînd fără nici un copil, pe soţul ce nu voia să se lepede de legea lui ortodoxă, cu toate că în Baia el făcuse o biserică, o mănăstire, un episcopat catolic.

Încă de pe vremea lui Mircea, Alexandru încheiase prin cucerirea Chiliei, la Dunărea-de-jos, graniţa de Miazăzi a ţerii pe care tatăl său Roman se lăudase mai mult că a întins-o pănă la Mare. Ceva mai tărziu, fără să se lupte cu Genovesii, el îşi aşeză pîrcălabii în Cetatea-Albă, de la gura Nistrului, al doilea turn puternic al acestei graniţi ameninţate. El ajută Domni munteni să-şi cucerească moştenirea părintească, dar ştiu să răspingă pe acelaşi ocrotit de dăunăzi — Dan al II-lea —, cînd el veni să ceară cu armele malul Dunării-de-jos (1429). Turcii, cari porunciau adesea în ţara-Romănească, pănă la graniţile căreia ajunsese, trecînd peste Bulgaria în întregime supusă, fură şi ei răspinşi cînd corăbiile lor de războiu se iviră supt zidurile, bine întărite de pricepuţi meşteri străini, ale Cetătii-Albe. În cei din urmă ani ai vieţii sale chiar, Alexandru risipi, în Iunie 1432, o oaste turcească ce-i venise în ţară trecînd pe la Munteni. şi tot atunci, în 1432, mîntuind această socoteală, el merse în fruntea oştirii sale ca să iea în stăpînire înnaintea morţii Pocuţia. Cînd închise în sfîrşit ochii, în vara anului 1433, el n’avea nimic de cerut nimăruia şi nu era dator cu nimic.

Prin îngrijirea lui, boierimea fu aşezată în trepte şi ranguri. Pe lîngă vechile mănăstiri: Neamţul şi Bistriţa, întemeiate de călugări munteni cari învăţase la dascăli sîrbi, fugari de peste Dunăre înnaintea Turcilor, el clădi Moldaviţa, chiar lîngă Baia, şi Pobrata, mai jos, în aceleaşi părţi de munţi. Pănă la el, patriarchia grecească din Constantinopol nu voise să recunoască pe Mitropolitul Iosif, din sînge domnesc, căruia Petru-Vodă îi dăduse supraveghiarea nouei Biserici moldoveneşti, şi ţara se afla supt blestemul archiepiscopului Ieremia, trimes de Patriarch. Alexandru ridica pedeapsa afurisaniei fără să jertfească pe Iosif, care împodobi şi mai departe cel d’intăiu Scaun bisericesc al Moldovei. Reşedinţa Mitropoliei fu strămutată, împreună cu oasele Sfîntului Ioan cel Nou, de la Cetatea-Albă la Suceava, care rămase de acum o Capitală statornică. În Roman se făcu o episcopie, al cărui păstor fu supus Mitropolitului. Drumurile de negoţ fură ţinute totdeauna deschise, şi privilegii de asigurare, pentru vămi, se dădură negustorilor străini. În treizeci de ani floarea culturii înflorise pretutindeni din ţărîna frămîntată de luptele folositoare, şi nu de cele netrebnice. Prin patriarchul acesta, care muria în siguranţa biruinţii şi în binecuvîntarea faptelor sale bune, Moldova-şi găsise al doilea întemeietor, şi cel mai mare.

O nouă stare a lucrurilor se întemeiază însă totdeauna prin cel puţin doi stăpînitori. Unul clădeşte, cellalt, venind la rîndul său, apără clădirea de pornirile duşmane ce se năpustesc neapărat asupră-i cînd s’a dus ziditorul. Lui Alexandru, în gîndurile lui asupra viitorului, şi ţerii, în desfăşurarea înfloririi ei, li trebuia de o potrivă un vrednic moştenitor al coroanei moldoveneşti.

Dacă din căsătoria strălucită cu Ryngalla s’ar fi născut un fiu, pe care Polonii l-ar fi sprijinit din răsputeri, urmarea în Domnie a acestuia ar fi fost mai asigurată. Alexandru lăsă însă o spuză de feciori şi de fii din flori, cari se numiau atunci singuri, în deosebire de ceilalţi: «copil». Întîiu fusese însurat cu o străină, de bună samă o polonă, pe care o luase în zilele sale nenorocite, de tinereţă pribeagă; Margareta se odihni sub lespezile marii, frumoasei biserici catolice din Baia. De la dînsa n’avu el urmaşi. Viind în ţară ca Domn, Alexandru luă pe Ana sau Neacşa, de care se despărţi mai tîrziu — Ana poate să-i fi fost numele de călugărie, căci o Doamnă care pleca de la Curtea soţului ei, se călugăria — şi care muri abia în 1427, fiind înmormîntată la Bistriţa. Cu dînsa avu el, pe lîngă o fată, pe care o numi Vasilisa, Regina adecă, şi un băiat — cel d’intîiu — căruia nu-i putea da alt nume decît pe acela al părintelui său, Roman. Roman trăi însă puţină vreme: ultima oară el mai este pomenit în hrisoavele părintelui său în April 1409; dar peste cîteva luni se năştea, în ziua de Sf. Ilie, al doilea fiu, căruia i se zise după hramul ce se serba la naşterea sa. Ryngalla nu suferi la Curte pe acest copil al alteia, şi fireşte că tot în întunerec şi, mai mult, în taina păstrată de mamele lor şi de cîţiva credincioşi numai, crescură: al treilea fiu, Ştefan, al unei Stanca, numit aşa după unchiul ce bătuse pe Unguri la Hîrlău, al patrulea, Petru, al Mărinei lui Mărin, care fu şi mama unei fete, Petru, care amintia pe cellalt unchiu, învingătorul Polonilor în codrul Bucovinei; mai tîrziu numai se născu un Alexandru, care ar fi dus mai departe numele tatălui său, dacă n’ar fi fost răpit de moarte încă în ultimii ani ai acestuia. Cînd Ryngalla se duse, Alexandru chemă pe Ilie în odăile domneşti, îi scrise numele în hrisoave, îl făcu ajutorul său în cîrmuire, îl puse să iscălească, dînd ast-fel o chezăşie şi pentru vremea cînd va domni Ilie, actul prin care se dăruia Ryngallei venitul unor oraşe moldoveneşti. Îndată după aceasta, el îi căută în Polonia o nevastă de neam mare, Marinka, soră cu soţia cea nouă a Craiului polon, şi el avu bucuria de a vedea botezul întâiului născut al celor doi soţi, care primi şi el numele de Roman (1426—1427). În cei de pe urmă ani ai Domniei sale, Alexandru îngădui lui Ilie-Vodă să dea cărţi domneşti de întărire în numele lui singur.

Rămas adevăratul Domn al Moldovei întregi, după moartea lui Alexandru¹, Ilie, un tînăr care trecuse abia de douăzeci de ani, întinse o mînă frăţească lui Ştefan, pe care tatăl său îl alinta Steţco, precum Ilie era pentru dînsul iubitul Ilieş, dar lăsă la o parte, măcar un timp, nu ştim pentru ce duşmănie, pe al doilea frate, Petru. În schimb, el recunoscu întăiu pe un fiu al lui Alexandru, pe care acesta se sfiise a-l însemna în hrisoavele sale, chiar din ultimele timpuri, cînd aducea mărturia tuturor feciorilor săi. Acest nou frate se chema Bogdan, după numele fratelui părintelui său, şi de bună seamă el era cel mai tînăr dintre mlădiţele domneşti. Bogdan e tatăl lui Ştefan-cel-Mare.

Cartea II. Tatăl lui Ştefan-Vodă. Tinereţa lui Ştefan

I. LUPTA PENTRU SCAUNUL LUI ALEXANDRU-CEL-BUN.

Ilie face împăcarea cu Polonii, împotriva cărora — de şi o Ruteană, Marinka, sora reginei-mame a Poloniei îi stătea alături ca soţie, — el luptase în năvălirea pentru luarea în stăpînire a Pocuţiei. Dar, după aceasta, el mai stătu abia cîteva luni în Domnie. Vînturile toamnei smulseră şi aruncară peste Nistru pe fericitul Domn al verii.

Îl gonise fratele său Ştefan, înteţit de mamă-sa Stanca — pe care Ilie puse să o înnece — şi de Domnul muntean Vlad Dracul, care avea o răzbunare de săvîrşit împotriva lui Ilie: căci acesta, împreună cu bătrînul Alexandru, sprijinise pe un alt vînător al Scaunului Ţerii-Romăneşti, cu care Vlad se zvîrcolise multă vreme in luptă încleştată, pe un Aldea, care, din recunoştinţă faţă de ajutătorul său, îşi zisese Alexandru-Vodă. Vlad era acuma recunoscut de Turci, Domnii ţerii sale, şi el chemă la dinsul pe Ştefan şi-l ajuta să iea moştenirea care nu i se cuvenia lui în rîndul întîiu.

Ştefan smulse Polonilor primirea lui ca vecin, năvălind în ţara lor, unde se adăpostise Ilie, Marinka şi copilul lor, Roman. Regele era încă nevrîstnic, aşa încît nime nu era bucuros de războaie primejdioase în părţi care obişnuiau să înghită frumoasele oştiri ale cavalerilor şi lefegiilor. Ilie fu oprit într’o găzduire darnică, în care el avea tot dreptul să vadă însă o închisoare. Căci cărările ce duceau la Nistru erau tăiate pentru dînsul.

Dar erau boieri moldoveni cari nu se dăduse cu cel mai puternic, ci ţineau, în Moldova sau peste hotare, cu adevăratul moştenitor. Printre dînşii era neamul Jumătate, Lazăr din Tulova, în părţile de către munte, Duma fiul lui Şandru. Ei îndemnară pe Ilie să fugă de la oaspeţii săi, îl aduseră în Moldova şi dădură pentru dînsul două lupte, care nu dezrădăcinară însă pe Ştefan, în jurul căruia se strînsese cei mai mulţi şi cei mai puternici dintre stăpînii de moşii. La urmă el fu răzbit şi strîns în ţinuturile de jos ale ţerii. Atunci el ceru să se împace, şi Polonii îl întăriră în acest gînd, care-i scutia de o mare grijă şi de o grea datorie. El căpătă în vara anului 1435, abia doi ani de la moartea paşnicului Alexandru-Vodă, o întinsă bucată de pămînt, din care era slobod să-şi tragă veniturile: de la Vasluiu pînă la Chilia şi pănă la Cetatea-Albă, patru tîrguri, toate cîmpiile, tot pustiul, toată pădurea, toate drumurile de negoţ din jurul lor. Pe lîngă aceasta, el rămînea Domn de o potrivă cu Ilie, numai cît acesta avea, pe lîngă cinste şi locul d’intăiu în orice împrejurări, faţă de ai săi şi faţă de străini, şi veniturile cele mai mari, din peste patru cincimi ale Moldovei. În hrisoavele lor, date cele mai multe împreună, supt pecetea lui Ilie singur, nu se întîmpină nici-un alt frate domnesc. Cercul stăpînitorilor şi al moştenitorilor se închisese prin învoiala din 1435: el cuprindea pe Ilie, pe Ştefan şi pe fiul celui d’intăiu, Roman, pe lîngă care se adause apoi, de la August 1438 înnainte, un al doilea fiu, numit după marele său bunic: Alexandru. Împrejurul lor stăteau toţi boierii ţerii: moşierii cei mari din Lipnic, Zubrăuţi, din Tulova, din Voroneţ, din Toporăuţi, din Frătăuţi, din Sereţel, din Şomuz, din Mamurinţi, din Rugăşeni, din Cuciur, din Şilişău, din toate satele înfloritoare ce se aflau în preajma Sucevei, Capitala; şi cei cu nume de botez ori după părinţi: Uncleat, Jumătate, Limbădulce, Vîlcea, Hudici, Birlici, Popşa, Balş, Buhuş, Turcul, Şendrişor, Nesteac, Stroici, Berindei, Ponici, Piatră, Negrul, Ureacle, Balcean, Şerbul, Firea, Gîrbovul, Julea, Negrilă, Periciune, Paos («Paius»).

De la un timp însă, Ştefan adăpostia pe lîngă dînsul pe fratele Petru, care avea poate vre-o socoteală de cerut lui Ilie. Copiii acestuia creşteau mari, şi Roman împlinise în 1444 şeptesprezece ani: Ştefan se temu pentru timpul cînd, în locul lui Ilie, ar fi avut înnaintea sa pe Marinka, sprijinită de nepotul ei, regele Vladislav al Poloniei, ales acum şi în Ungaria, om viteaz şi foarte îndrăzneţ, pe acest Roman, în sfirşit, care nu s’ar fi mulţămit cu o parte din venituri şi cu jumătate din putere. Data aceasta, el nu pare să fi pornit cu războiu asupra fratelui său. Trădarea i se păru mai lesnicioasă şi mai sigură. Dacă Ştefan nu se prea ducea la Suceava, Ilie venia la Vasluiu, în pămînturile frăţeşti. Aici fu prins el şi înlăturat fără omor din rîndul acelor cari pot stăpîni o ţară: prin groaznicul mijloc, obişnuit la Grecii din Bizanţ, al arderii ochilor. Nenorocitul fugi ia rudele Marinkăi, căreia Ştefan îi aruncă, drept pomană, cetăţile pe care odinioară Alexandru le dăduse Ryngallei: de aici o vedem pe dînsa făcînd schimburi şi învoieli; cît despre Ilie, el era acum un mort între cei vii, şi peste puţin pleoapele se închiseră pentru totdeauna asupra sărmanilor lui ochi orbi.

Ticălosul Ştefan stăpîni apoi trei ani, între Doamna pe care şi-o luase, între Petru, învăţătorul cel rău, şi între puţini boieri. Nu i-a fost dat să-şi vadă copii. Dacă a fost îngăduit şi atîta vreme, aceasta se datoreste mai mult marii nenorociri suferite de Poloni în acest an 1444, toamna, prin înfrîngerea de către Turci, la Vama, a oştirii creştine, în rîndurile căreia căzu, luptîndu-se, şi regele Vladislav. Cînd noul Craiu Casimir, frate cu Vladislav, se simţi sigur pe tronul său, el îngădui Marinkăi, care era acum o văduvă, să cerce norocul fiului ei Roman, ce împlinise douăzeci de ani. El veni, de sigur, cu ajutoare polone, pornind din Hotin, care era al Polonilor, şi puse mîna uşor pe cetăţile Sucevei şi Neamţului. Ştefan, care trăia veşnic în frica răsplătirii din partea nepotului său pribeag, încheiase abia în Iunie cu regele un tratat în care se asigura că «duşmanul», «vînzătorul» său nu va fi ţinut în Polonia. Năvălirea-l apucă pe nepregătitele. El fu prins în luptă, sau dat de ai săi, şi Roman îl pedepsi ca pe un ucigaş de rînd, puind să i se taie capul, în ziua de 13 Iulie 1447. Aceasta trebuie să se fi făcut undeva departe, căci abia după trei zile trupul lui, tăiat în două — precum el tăiase în două ţara, fericirea şi viitorul ei —, fu îngropat în mănăstirea Neamţului, lîngă cetatea lui Petru-Vodă cel d’intăiu.

Dar el nu duse cu sine în mormîntul său războiul. Roman fu stăpînul Moldovei-de-sus, deprinsă să asculte de tatăl său Ilie, şi-l vedem odată dînd un hrisov din cetatea Sucevei. Însă puţini boieri numai încunjurau pe tînărul Voevod al răzbunării: Vornicii-Mari Oană şi Manoil, care ţinuse multă vreme Hotinul pentru neamul lui Ilie, Şteful, cel mai mare din feciorii lui Jumătate, Miclea Greul, Vistiernicul Micul, Hodco Ştibor, un om nou, şi Aprodul Şăndrica. În viforul luptelor şi supt povara marilor greutăţi ale unei astfel de cîrmuiri, Roman îşi săcătui puterile, şi, mai ajutînd şi otrava boierilor, Marinka ducea la groapă, în ziua de 2 Iulie 1448, pe fiul ei cel mai mare, din care făcuse un Domn de cîteva luni de zile.

Cei mai mulţi dintre puternicii de pănă atunci ai ţerii fugiră peste hotar, aşteptînd zile mai bune. Dar pentru dînşii, cari nu voiau să-şi închine capul, căci se temeau să nu-l şi piardă, înnaintea Voevodului adus de Poloni, nu era decît o singură graniţă deschisă, aceia care ducea, prin păsurile Carpaţilor, în Ardeal.

Aici avea pe acea vreme toată puterea, precum avea toată puterea şi în tot largul cuprins al Ţerii Ungureşti, guvernatorul Ioan Corvin din Uniedoara (Hunyady). Era un Romîn dintre grănicerii pe cari Ungurii îi însărcinase să apere, supt judecătorii şi căpitanii lor romîni, margenea apuseană a Ardealului de năvălirile veşnic împrospătate ale Turcilor, cari se oploşise în Serbia. Ai lui îi ziceau Iancu, şi el era fiul lui Voicu, grănicer ca şi dînsul. Încă de pe vremea împăratului Sigismund, duşmanul lui Alexandru-cel-Bun, Iancu din Uniedoara se luptă departe în Croaţia, şi în ţara de lumină a Italiei, apărînd pentru bani interese străine. Întors înnapoi acolo unde ai săi stăteau la pîndă neadormită înnaintea păgînilor, el căpătă moşii zălogite de Coroana ungurească şi dregătorii de cinste şi de primejdie. Peste cîţiva ani el era Ban al Ţerii Severinului, — adecă o parte din Banatul unguresc şi din Oltenia noastră, — care se luase de la Domnii creştini şi nu se putea apăra împotriva Sultanului turcesc. Mai era apoi comite al Timişoarei, unde se ţinea piept aceloraşi duşmani, comite al Bistriţei, al Secuilor şi Voevod al Ardealului. În lupta ce se deschise între Elisabeta, fata lui Sigismund şi văduva regelui Albert, şi între regele polon Vladislav pentru stăpînirea Ungariei, Ioan se dădu de partea acestui din urmă, care îi lăsă cu desăvîrşire toate grijile trebilor răsăritene. Încă din 1442 începuse lupta cu Turcii, cari se îngrămădiau la păsurile Carpaţilor, în avîntul lor spre bogăţiile Europei. El îi bătu de două ori în acest an, cu Romînii săi din Ardeal şi cu ajutorul romănesc al Domnului muntean, care era pe atunci un om rău, dar ager şi fără frică, acel Vlad, căruia i se zicea Dracul, pentru şiretenia lui crudă. Se înţelese şi cu moldovenii pentru a înfăşură cu două aripi pe duşmanul tuturor. În 1443, el făcu în toamnă o minunată năvălire în Serbia, unde aşeză din nou pe Domnul ei creştin, Gheorghe Brancovici, ce stătea de mai multă vreme adăpostit în Ungaria. Toţi creştinii din Răsărit, siliţi la părăsirea legii lor sau la plata de grele biruri şi la lupta supt steaguri necurate, vedeau în Iancu-Vodă un sol dumnezeiesc al mîntuirii prin sabie, al curăţirii prin sînge.

Îi mai rămînea să trezească din morţi Împărăţia Bulgariei. În 1444 o frumoasă oaste pleca spre păsurile Balcanilor, care, odată cucerite, ar fi arătat în zare minunea de albastru şi aur a Constantinopolei, unde Împăratul grecesc era strîns din toate părţile de zidul de oţel al Turcilor, ce-şi aveau capitala şi mai aproape de munţi, la Adrianopol. Regele Vladislav însuşi mergea acum în fruntea oştilor creştine; corăbii venite din Apus supt steagul Veneţiei, marea Republică italiană, supt steagul cu cheile Sfîntului Petru al Papei şi supt flamura depărtatului duce frances al Burgundiei, se apropiau de strîmtorile ce despart Europa de Asia, ca să împiedece fuga păgînilor, ce se socotia sigură. Dar Sultanul Murad bătrînul ucise pe Rege şi împrăştie oastea.

În zădar veniră pe urmă, în primăvara următoare, corăbiile Apusului în Marea Neagră şi pe Dunăre, arzînd şi ispitind cetăţile turceşti ale malului stîng. Ioan nu putu să se coboare decît o clipă dincoace de munţi, căci Ungaria, lipsită de regele său, fierbea de vrajbă. Abia în 1446 se făcu linişte, alegîndu-se cel mai viteaz ca guvernator al ţerii. Acum Ioan nu mai trebuia să asculte de poruncile nimănui, şi toate puterile regatului se aflau în mîna sa întocmai ca şi spada lui. El se gîndi iarăşi la deşteptarea Răsăritului creştin prin braţe romăneşti. Vlad Dracul, care încheiase şi el pace, cînd toţi părăsise lupta cu Turcii, nu i se mai părea un sigur ajutător: de Crăciun, în anul chiar cînd fusese ales locţiitor de rege, Iancu-Vodă trecu munţii, prinse pe Vlad, care ţinea pe o fată a lui Ilie-Vodă, o soră a lui Roman, şi-l ucise, împreună cu singurul dintre feciorii săi ce se găsia în ţară. În locul lui puse Domn pe un om slab, dar credincios, care se chema Vladislav şi era fiul unui Dan Voevod orbul. Şi din Moldova trebuia să se facă un ajutor bun pentru lupta cu Turcii: Roman, făptura Leşilor, feciorul Marinkăi, vărul regelui Casimir, nu putea să fie îngăduit. El ar fi fost un braţ mort în lupta ce era să se încingă iarăşi, pentru binele creştinătăţii.

Încă de pe cînd trăia acest tînăr fără noroc, Iancu-Vodă se înţelesese cu Petru, tovarăşul lui Ştefan la izgonirea şi orbirea lui Ilie. Petru acesta purtase întăiu un războiu împotriva chiar a lui Ştefan, cu care înţelegea să domnească împreună, ca Ştefan însuşi cu Ilie: el era astfel în 1444 la Roman, cu cîţiva boieri, ca Braţul, Mîndzul, un Cupcici, tovarăşii săi de răscoală. Învins, el se împăcase. Dar, măcar după moartea lui Ştefan, el înţelegea să-l moştenească, şi, avînd împotriva sa pe Poloni, cari apărau drepturile ramurii lui Ilie, el alergă la Iancu-Vodă. Acesta-l primi bine şi, ca să se asigure mai deplin de dînsul, îi dădu de nevastă pe o soră a sa, care nu se măritase pănă la o vrîstă destul de înnaintată. În Septembre 1448, cîteva luni abia după moartea lui Roman, el era Domnul din Suceava, şi boieri de frunte dintre ai fratelui său iscăliau ca marturi în hrisoavele sale; între ei şi puternicul Logofăt Neagoe, care mersese pentru Domnii Moldovei şi la soborul cel mare de împăcare între Biserica Răsăritului şi a Apusului, ce se ţinuse la Florenţa. Pănă şi regele Poloniei, cînd primi vestea morţii lui Roman, se lăsă mîngîiat uşor pentru moartea vărului său. Se făcuse, ce e dreptul, întăiu a porni la oaste împotriva lui Petru, strînse ostaşi din toate cele cinci Palatinate în care se împărţia ţara Rusiei de peste apa Nistrului, se cobori în fruntea lor pănă la Lemberg, unde ajunse la 21 Iulie, şi apoi pănă la Haliciu, unde i se înfăţişă nenorocita mătuşă Marinka, pentru a cere să i se dea ajutor acum într’un nou războiu pentru Domnia copilului cel mic Alexandru, născut în 1438 şi care n’avea deci mai mult decît zece ani, încă neîmpliniţi. Dar, în loc de sprijinul de luptători pe care-l aştepta ea, Craiul îi îngădui numai să stea la Colomea, marea cetate din Pocuţia, împreună cu cei două sute de oameni ce-şi legase soarta lor de a ramurii şubrede a lui Ilie-Vodă. Încă de la 9 August Casimir intră cu oştile sale în puternica strajă de la hotare a Cameniţii, în faţa Hotinului. Aici Petru-i trimese o mare solie de supunere, avînd drept căpetenii pe Neagoe şi pe Mihul, doi foşti Mari-Logofeţi, adecă întăi boieri ai ţerii. La 13 August Craiul dădea duşmanului său de pănă atunci o carte de asigurare, dacă va trece apa pănă la dînsul ca să i se închine. Petru însă, cu toate că n’avea încă treizeci de ani, nu era dintre cei ce se încred lesne. El tărăgăni sosirea sa pănă ce regele socoti că e prea cald în Cameniţa şi că e bine să se grăbească spre Litvania, unde avea să ţie o adunare sau dietă a regatului.

Iancu-Vodă, care se gătise iarăşi împotriva Turcilor, era atunci în drumul spre Severin, unde trecu Dunărea la 28 Septembre. De la Mediaş el scrisese la 1-iu August regelui arătînd unde-l chiamă datoria sa cea mai sfîntă şi cît de mult s’ar cuveni ca pînă atunci cumnatul să-i fie lăsat în pace. Alt semn de viaţă nu putea să deie. Astfel, la 22 August, a doua zi după plecarea lui Casimir, Petru şi boierii înnoiau legăturile de supunere cu Polonia. şi într’acestea ei se îndatoriau a nu înstrăina nimic din Moldova fără voia Polonilor, ci a căuta să cîştige iarăşi ce fusese înstrăinat. Vorbe, care nu se spuneau de altceva, decît pentru că acelaşi Domn dăduse cu cîteva luni înnainte Chilia în mîna Muntenilor, după cererea lui Ioan Guvernatorul. Petru nu s’a ţinut nici-odată poate de îndatorirea sa războinică faţă de Poloni, dar lui Iancu-Vodă nu putea să-i fie ascuns multă vreme că «fratele şi prietenul său», cum îi zicea, şi-a schimbat stăpînul. Petru-Vodă dărîma Domnia sa crezînd c’o întăreşte.

Noi nu mai ştim astăzi în ce chip i-a venit pedeapsa. O moarte înnainte de vreme, soarta, ca un blestem, a tuturor urmaşilor lui Alexandru-cel-Bun, îi secera şi lui tinereţele, grele de păcate.

II. BOGDAN-VODĂ, TATĂL LUI ŞTEFAN-CEL-MARE.

Atunci veni rîndul copiilor din flori ai lui Alexandru-Vodă, pe care acesta nu-i recunoscuse nici-odată. Între aceştia trebuie să se numească un Domn pentru «două luni», căruia i se zicea Ciubăr şi care ca Domn îşi va fi spus de sigur altfel. Veni apoi Bogdan.

De multă vreme el lipsia din Moldova. Adăpostul său în zilele de schimbări răpezi şi primejdioase fusese Ţara-Romănească, unde Vlad Dracul ţinea pe o nepoată a fugarului. Aici el se însură luînd pe Oltea, al cărei nume nu e aşa de obişnuit în vechime: această Oltea căpătă, credem în călugărie, după moartea soţului el, un alt nume, supt care o pomeneşte fiu-său în 1466, cînd ea nu mai era în viaţă: Maria. Fratele ei se chema Vlaicul, şi, cînd Ştefan, singurul rod al acestei căsătorii, ajunseşi el Domn al Moldovei, acest «unchiu» se învrednici a fi pîrcălab de Hotin, apoi de Orheiu, şi unul dintre cel d’intăiu boieri ai ţerii. El muri pe la 1480 abia, lăsînd un fiu Duma, şi el pîrcălab de Hotin, şi după moartea lui Ştefan. Acestea sînt rudele de pe mamă ale marelui Domn, şi e păcat că se poate şti aşa de puţin despre femeia care a dat vechii Moldove şi neamului romănesc pe cel mai cuminte dintre vitejii lor.

Dar mintea poetică a poporului nu se mulţămeşte nici-o-dată cu un nume, scăpat singur din prăpastia de uitare a trecutului. Ea dă chip şi glas acelora prin cari s’au făcut lucruri ce nu se pot întuneca. Astfel au ajuns oamenii să spună că Oltea, călugăriţa Maria, ar fi trăit încă în cea mai nenorocită clipă din viaţa de lupte şi uriaşe silinţi a fiului său, atunci cînd Moldova toată era înnecată de valurile de Turcime biruitoare, în 1476, după frămîntarea ultimă de la Războieni. La un ceas de noapte, străjerii din Cetatea Neamţului ar fi auzit chemarea grăbită a unui drumeţ sîngeros, care era Domnul lor, a cărui urmă se pierduse. Cu cîtă bucurie n’ar fi deschis ei porţile acelui care încercase cît poate un om pentru a înlătura peirea! Dar porţile ar fi fost ţinute supt zăvoare la glasul neînduplecat al unei mame care aminti fugarului că «pasărea în cuibul său piere» şi că nimic nu se cîştigă îndărăt în strînsoarea îngustă a zidurilor de cetate. Cu acest îndemn ar fi plecat Ştefan ca să-şi facă o nouă oaste şi să învingă, pe cînd minunata femeie păstra stînca Neamţului pentru fiul ei.

Cu prilejul năvălirii din 1447, Iancu-Vodă va fi cunoscut pe Bogdan. Pe atunci el nu se gîndia că acest tînăr putea fi întrebuinţat ca să cîştige Moldova pentru dînsul. În 1448 cel mai puternic şi mai vestit dintre Romînii timpului său fu învins de Turci în Serbia şi, la întors, Despotul de acolo, Gheorghe Brancovici, îl ţinu în prinsoare. Abia în 1449 putu Ioan să se gîndească, pentru a treia oară, la strîngerea mănunchiului romănesc pentru luptă. Ungurii răspingeau pacea pe care o înfăţişase Turcii, şi Iancu-Vodă încheia, în toamnă, cu regele Bosniei o legătură împotriva păgînilor. Dar tot în acest an Petru Moldoveanul îşi încheia rostul, şi Polonii, cari nu mai erau legaţi astfel prin jurămintele faţă de dînsul, dădură drumul din Colomea Marinkăi şi fiului ei Alexandru, căruia în Polonia i se zicea Olechno. Boierii, deprinşi să aibă asupra lor un urmaş al vechiului neam domnesc, îl primiră cu bucurie, şi cei mai de samă dintre sfetnicii lui Ilie şi lui Ştefan se găsiau lîngă nepotul lor, ultimul coborîtor legiuit al lui Alexandru-cel-Bun: la Roman în Maiu, la Suceava în Iunie 1449. Legătura între copil şi Poloni era aşa de firească, aşa de asigurată, încît nici nu mai fu vorba de a se face noi învoieli şi jurăminte.

Dar Iancu-Vodă era din nou destul de puternic pentru ca să înlăture din Scaunul Moldovei o păpuşă leşească. Bogdan veni pe la dînsul, şi unul din păsurile de către Ardeal ale Moldovei lăsă să treacă, în toamna aceluiaşi an 1449, o mică ceată care venia să vîneze noroc pe plaiuri. Boierii lui Alexandru strînseră puteri pe care le trimeseră îndată împotriva năvălitorului, care tăgăduia nepotului său dreptul de a domni, cîtă vreme trăieşte el, Bogdan, fiu al marelui Alexandru. Cele două cete se ciocniră într’o zi rece de Octombre, la 12 ale lunii, în preajma satului Tămăşeni, lîngă apa Moldovei. Bogdan se dovedi, de la această întîie încercare, un cuceritor de biruinţe. Pe cîmpul de luptă rămaseră doi însemnaţi boieri, tînărul Oancea, ginerele lui Iurghici şi care fusese Logofăt încă supt Ştefan, şi Costea, fiul lui Andronic, care slujise şi pe Petru-Vodă.

Alexandru, primind vestea cea rea, rămase touşi în ţară. În zadar intră Bogdan la învoială cu starostele Cameniţei şi al întregei Podolii, stăpînul malului leşesc al Nistrului, făgăduindu-i un dar de «zloţi turceşti», adecă: galbeni de aur, poate veneţieni, de vin obişnuit, de vin dulce zis de Malvasia, care se aducea cu cheltuieli şi greutăţi mari din Grecia îndepărtată, de stofe rare, camocate, coftirii, ce veniau din Răsărit, dacă el îl va îmbuna cu Craiul, făcînd prin sfaturile şi măsurile sale să nu-l mai supere «Alexandru fiul lui Iliaş, nici Doamna mama lui, nici boierii, nici slugile lui» (2 Decembre). Plăpîndul Olechno rămase ocrotitul Regelui, şi un mic ajutor polon, venit pe la Crăciun, îi dădu măcar cetăţile de sus: Hotinul, în care cetate era pîrcălab un bătrîn şi inimos boier cu numele de Castea, care luptase şi pentru fratele cel mare, Roman, Neamţul şi Suceava.

Bogdan se întoarse înnapoi în Roman. De aici. făcu jurămînt de supunere fiască şi frăţească faţă de guvernatorul unguresc, pe care-l va ajuta şi cu oastea, primind în schimb, la nevoie, ca de la un părinte şi frate, ajutor din partea lui. Alt Domn nu va căuta, şi ei doi, făcătorul şi făptura, vor avea aceiaşi prieteni şi aceiaşi duşmani. Cu toată sprijinirea lui Alexandru de Poloni, el izbutise să cîştige pe cei mai mulţi dintre boieri, cari erau mai bucuroşi să aibă în fruntea lor un om isprăvit ca dînsul.

Credinţa lor avură prilej aceştia s’o dovedească în curînd. Încă din Martie 1450 Polonii se gătiau de o nouă intrare în Moldova, şi Regele, care voia să trimeată în ajutorul lui Alexandrel pe nobilii din Rusia megieşită, li dădea asigurare că nu se va cere de obiceiu o asemenea neplăcută slujbă de la dinşii, cari apucase a fi iertaţi de greutăţile şi oboselile unui războiu cu Moldovenii şireţi şi îndărătnici. În Iunie se puseră în mişcare, mergînd însă încetinel, boiereşte şi leseste, ostasii, mîndrii ostaşi călări, pedestraşii cu gloata şi tunurile greoaie, avînd în fruntea lor pe Palatinul din Lemberg, castelanul de Sandomir şi castelanul-căpitan al Podoliei. De Sîn-Pietru corturile se întinsese lîngă Cameniţa, pe cîmpia înflorită supt care scînteiau apele de oţel ale Nistrului. Atîta oaste polonă nu ameninţase nici-odată Moldova.

Dar ostaşi ca aceştia nu se grăbesc spre cîmpuri de luptă primejdioase, unde nu se poate culege prada. Sărăcia noastră nu ispitia pe puternicii şi bogaţii Poloni, pe oamenii de rînd cari-şi vindeau pe bani priceperea războinică şi vitejia. Ei cerură să mai fie odată încredinţaţi că nu vor mai fi trimeşi peste apa Nistrului, să li se dea plata ca oricărui lefegiu, cinci mărci de argint de fiecare suliţă, şi să fie chizeşi pentru răspunderea acestor bani Regele însuşi, ducele Mazoviei şi, la nevoie, castelanii şi Palatinul. Cînd li se învoi şi aceasta, luntrile duseră pe războinicii cu simbrie sigură spre pămîntul Moldovei, care aştepta, tăcut şi ameninţător, cele ce erau să se întîmple.

Costea, epitropul lui Alexandrel, boierii ceilalţi din moştenirea lui Ilie-Vodă, oameni din satele lor erau călăuzii străinului. În toiul verii, supt arsita crudă, drumeţii duşmani înnaintau încet, cu pază, înfioraţi înnaintea necunoscutului ce-i pîndia în zările de foc. Satele erau moarte şi buciumele tăcuse pe dealuri.

Polonii şi sprijinitorii romîni ai lui Alexandrel trecură şi Prutul şi se înfundară apoi în ţinutul de dealuri învălmăşite ale Vasluiului, în margenea codrilor stăpîni, cari acoperiau culmele şi mîncau cea mai mare parte din văile înguste. Oastea străbătu pănă la Lipovăţ. astăzi un sat mai măricel, lîngă care pe la 1870 codrul stăpînia încă peste o mie trei sute de pogoane. Aici se zăriră duşmanii; ei socotiră numărul năvălitorilor şi se pierdură iarăşi pe dealuri, unde începu pretutindeni munca răzbunătoare a tăierii trunchiurilor.

Polonii vor fi fost lipsiţi de apă şi de hrană, căci Moldovenii obişnuiau să lase oaspeţilor ce veniau la dînsii cu armele în mîni un drum de dărîmături şi cenuşă, de fîntîni astupate şi otrăvite. Nobilii ce abia se hotărîseră a trece Prutul nu voiau să-i apuce toamna în pustietăţile pline de curse ale Moldovei, — şi Septembre venise acum cu toanele sale. Smeriţi, sosiră atunci, ca trimeşi de Dumnezeu, boieri de la Bogdan, care fusese privit pănă acum ca o căpetenie de hoţi şi el însuşi un hoţ de Domnie. Stăpînul lor cerea numai să i se lase ţara în samă, pănă ce moştenitorul legiuit va împlini măcar cincisprezece ani; pănă atunci el va plăti, pentru ţinerea lui Alexandru-Vodă, şi pentru a se cunoaşte că Moldova e închinată Poloniei, un bir, care ni se pare uimitor de ridicat şi care se va fi părut Leşilor straşnic de ispititor: 70.000 de galbeni turceşti. Se putea ajunge astfel la o învoială, cu toate că porunca Regelui era să se aşeze copilul în Scaunul părintelui şi bunicului său. După şepte zile de dezbateri, amîndouă părţile se înţeleseră, cu toate stăruinţele bătrînului Costea, care ştia ce soartă aşteaptă pe tovarăşii săi de tabără.

Noaptea de 5 Septembre se petrecu în siguranţa păcii, cu mîncare, băutură şi veselie. În mijlocul petrecerii însă, veni Logofătul, scriitorul lui Bogdan, care trădase pentru a destăinui Polonilor ce straşnică primejdie-i ameninţă. Un Sfat de războiu se ţinu în pripă, şi Costea plecă în întunerec cu lucrurile, carele şi micul Domn, care era în deosebi ameninţat. El putu să treacă pădurea, prin frunzişul negru al căreia fîşiiau însă săgeţi ţintite de mîni nevăzute, împuţinînd numărul drumeţilor, ce se strecurau cu inima scăzută. Polonii nu îndrăzniră să iea acelaşi drum: ei ştiau bine, de la Costea care-i scăpă astfel de la o moarte grozavă şi ruşinoasă, că pădurea întreagă, tăiată, stă să se dărîme asupra lor.

Ei porniră abia în zori, ocolind desişul. Cît drum se întindea de la Crasna, sătişorul lîngă o rîpă la care ajunseră, şi zidurile apărătoare ale Cameniţei, unde se putea petrece în voie cerînd lefi mai mari de la Craiul! Mulţi vor fi avut aceste gînduri, cînd, la ridicarea ceţei de de-asupra văii adîncite, se văzu venind, în tropotul mărunt al cailor de ţară, Voevodul, lîngă care se strîngeau gloatele cu ciomege, coase şi furci.

Polonii se temeau numai de pădurea Moldovenilor, unde înnălbise atîtea oase de cavaleri în războaiele vechi pe care ei le pierduseră. De stolul boierilor, Curtenilor şi vitejilor, de mulţimea zgomotoasă a ţeranilor ce se îndemnau ca la o vînătoare de fiare, primejdioasă, dar dulce, ei nu se temură. Pedeştrii lor se împărţiră în opt cete, iar călărimea se strînse la un loc, pentru asalt. Boierii primiră ciocnirea, la care răspunseră, apoi, dîndu-se în lături, făcură loc ţeranilor.

Atunci începu frămîntarea hotărîtoare. «Oastea Craiului», scrie cu durere un povestitor polon de pe acea vreme, Dlugosz, «pierdu mulţi ostaşi». Pe rînd cei trei căpitani periră din fruntea ei, trei vestiţi viteji ai Poloniei, şi rîndurile se clătinau supt lovituri; din înnălţimea arborilor bătrîni săgeţile se avîntau lacome asupra mulţimii obosite, care ştia că duşmanul învins în această ţară nu se mai întoarce acasă.

Dar Costea îşi scăpă prietenii. El aduse Romîni împotriva Romînilor. Aruncătorii săgeţilor fură vînaţi de pe ramuri cu alte săgeţi. În ura lor veche, boierii se încleştară cu boierii. Văzînd că, data aceasta, cursa n’a oprit prada, Bogdan se făcu nevăzut cu aceiaşi răpeziciune cu care se ivise odată cu zorile. Umbrele serii îl înghiţiră, şi Costea, setos de lupte nouă, se înfundă şi el în întunerec, pe drumul ce ducea către Bîrlad. Polonii rămaseră singuri, împuţinaţi, obosiţi, avînd în faţa lor pădurile negre, din care se înnălţau gemete de mustrare în noaptea răcoroasă de Septembre. Ei plecară a doua zi, fără biruinţă, fără pradă, fără pace.

Încă de la începutul anului se întîlneşte lîngă Bogdan fiul său Ştefan, numit astfel după unchiul lui, Alexandru-cel-Bun, mai de grabă decît după Ştefan-Vodă cel tînăr, care orbise pe fratele său. Peste şese ani acest fiu de Voevod era în stare să înceapă războiu fără epitrop, să biruiască şi să întemeieze ţara. Deci în 1450 el îşi învăţa meşteşugul de viteaz; el îşi destindea aripile la vederea largului avînt de biruinţă al tatălui său. Bogdan nu va fi lăsat pe singurul său fiu între zidurile de cetate care adăpostiau pe femei, pe prunci şi pe bolnavi, — căci pentru lupte nu erau bătrîni pe acea vreme. Îl va fi luat cu dînsul, ca să-l aibă supt ochi, ca să-i deprindă braţul şi să-i oţelească sufletul. Poate şi la Tămăşani încă, el văzuse fugind înnaintea steagului său steagurile duşmane; la Crasna el va fi călărit pe deal, în lumina roşie a zorilor, spre văile albe de neguri, şi pieptul lui va fi sorbit cu sete înviorătorul văzduh al dimineţii reci, străbătută de un vînt prevestitor al morţii. Şi inima lui va fi bătut mai răpede de bucuria chiotelor de triumf ce-i răsunau împrejur, acoperind plîngerile învinşilor căzuţi pe pajişte, roşie de frunzele moarte şi de sîngele viu.

În curînd el văzu cum ţara întreagă se supunea părintelui său. Alexandru era poate în Hotin, poate peste Nistru, sărmană jucărie a împrejurărilor grozave. Încă înnainte de a se măsura cu Polonii, la 2 Iulie, din Suceava, Bogdan întărise legăturile sale cu Iancu-Vodă, făgăduindu-i şi aceia că nu va urmări dobîndirea înnapoi a Chiliei, cum încercase fratele său Petru. Guvernatorul prăda în Serbia, mai sigur decît orîcînd de norocul lui şi de puterile regatului. În Rusia lăsată fără pază, pe cînd cavalerii de acolo rătăciau prin Moldova după duşmanul nevăzut, se lăsase stolul de lăcuste nesăţioase al Tatarilor, cărora Bogdan li va fi dat poate de ştire că pe malul stîng al Nistrului stăpînii nu sînt acasă. Bogdan trimese cete din oamenii săi ca să vadă dacă nu se poate prinde Marinka şi puişorul de Domn de supt aripile ei.

Aceasta ceru iarăşi ajutorul nepotului ei, Regele. Deocamdată i se dădură daruri şi făgăduiala că ea va fi bine păzită de căpitanul de Lemberg. Apoi, din adunarea nobililor Poloniei, Regele însuşi, ai cărui soli fusese rău primiţi de Bogdan, se îndreptă spre Rusia. Dar trei castelani singuri plecară spre hotare. Bogdan îi întîmpină la Cameniţa cu cereri de pace, şi Polonii erau gata să scadă birul la 50.000 de galbeni. Învoiala se dezbătea încă în această cetate, cînd se înfăţişă în tabăra Polonilor un om, necunoscut pănă atunci tuturora, care arăta un drum nou, mai bun decît orice pace pentru acei ce erau jigniţi de stăpînirea lui Bogdan.

Fugarul se chema Aron, un călugăr poate; el se dădea drept cel din urmă din fiii lui Alexandru-cel-Bun, dintre cari el va fi scos pe Bogdan, ca neadevărat. El cerea o ceată de ostasi, ca să înlăture prin omor pe Domnul din Suceava. Fireşte: nu pentru dînsul, care s’ar fi mulţămit cu o răsplată în bani sau în dregătorii, cu venituri în vreun colţ de ţară, — ci pentru Alexandru, Voevodul legiuit al Moldovei.

Reusenii sînt un sat lingă Suceava, unde astăzi se află o biserică de piatră, ridicată de Ştefan-cel-Mare, pentru pomenirea tatălui său ucis prin trădare. Acolo-şi avea moşia o rudă a lui Bogdan, care va fi serbat o nuntă, un botez, şi chemase pe Domn ca să-i cinstească petrecerea prin venirea lui. Petrecerea ţinu pănă noaptea tîrziu, în zingănit de păhare şi în chiote de bucurie, pe cînd străjile păziau în noaptea de Octombre (era o Vineri spre Sîmbătă, 15—16 Octombre 1451). De-odată casa fu încunjurată de un stol de o sută de călăreţi, şi Aron pătrunse în cămara unde stătea Bogdan. El puse mîna pe fratele său şi, scoţîndu-l din casă, făcu să i se despartă capul de trunchiu, înroşind cu sîngele unei îndoite fără-de-legi, faţă de o rudă şi faţă de un Domn, sfîrşitul ospăţului de bucurie. Zorile de ziuă răsâriră asupra priveliştii ticălosului omor.

III. DOMNIA LUI PETRU-VODĂ ARON, UCIGAŞUL LUI BOGDAN-VODĂ.

Va fi fost Ştefan în jurul mesei din Reuseni? Va fi străbătut cu sabia printre rîndurile ucigaşilor? Va fi văzut atunci întăiaşi dată chipul omului ce era să-şi răsplătească apoi păcatul prin mînile fiului, scăpat de la moarte, al lui Bogdan-Vodă? Ori va fi fost lăsat în cetatea Sucevei, de unde credincioşi adevăraţi vor fi găsit mijlocul să-l strecoare pănă la graniţa munteană, unde-l aştepta o bună primire de la Vladislav Dan, prietenul lui Iancu-Vodă? Acestea nu se mai pot şti astăzi.

Deci el se întoarse în pribegia de unde venise, şi scurtul său popas în Moldova îl ajută numai să cunoască împrejurările şi oamenii, de cari era să se slujească pe urmă cu o atît de desăvîrşită măiestrie. Între cei d’intăiu boieri ai săi ca Domn al Moldovei se întîlnesc patru fruntaşi, cari iscăliseră jurămîntul lui Bogdan-Vodă către Guvernator, în Februar 1450, la Roman: Duma fiul lui Brae, adecă Brăescu, Oană al lui Julea, Costea Orăş şi Costea al lui Dan.

Deocamdată boierii aceştia aveau să aleagă între Aron, care-şi luă numele domnesc de Petru Voevod, şi între Alexandru. Ucigaşul lui Bogdan nu înţelegea de loc să fi ajutat numai copilului Domn; el voia pentru sine puterea spre care întindea braţe pline de sînge. Ocrotitul Polonilor trebui să fugă înnaintea lui Petru, precum fugise înnaintea lui Bogdan. Mica oştire de la Cameniţa nu-i folosi mult, şi vîntul iernei o risipi pe acasă, dar cuminţia epitropului Costea pîrcălabul păstră lui Alexandru măcar două puternice cetăţi, una în Moldova-de-sus, cealaltă la vărsarea Nistrului: Neamţul şi Cetatea-Albă, pe care Petru nu era în stare să le supuie. Anul 1451 se încheie lăsînd Moldovei, din nou dezbinate, iarăşi doi Domni, un fiu şi un nepot al lui Alexandru-cel-Bun, un copil din flori şi un moştenitor legiuit.

Dar Petru-şi pierdu răpede sprijinitorii, şi cîtva timp, doi ani întregi adecă, nu se mai auzi de Voevodul sîngeros încununat prin omor la Reuseni. Fruntaşii ţerii încunjurau la 27 Octombre 1452 pe Alexandru în Suceava, care întăria moşiile lui Costea, fiul lui Vrană. Polonii îl cam lăsase în părăsire, şi ei se îngrijiau aşa de puţin de hotarul apusean al ţerii lor, încît în vara acestui an Podolia avu să îndure din partea Tatarilor o straşnică pradă, care rămase nerăzbunată. Ba încă Domnul Moldovei fu poftit în toamnă să vie la oastea castelanului şi Palatinului de Cracovia, trimeşi în Rusia în potriva Tatarilor: deci greutăţi în loc de ajutor.

Alexandru se gîndi atunci la Iancu-Vodă, care nu mai avea acum îndatoriri fată de alt Domn moldovenesc. Din Vasluiu, la 12 August 1452, el întăria, pentru a măguli pe Guvernator, vechile drepturi de negoţ ce aveau Braşovenii în tara lui. La 17 Februar ale anului următor, din Suceava, Alexandru se închina lui Iancu-Vodă, făcînd o învoială în toate asămănătoare cu aceia încheiată odinioară de Bogdan. De Paşti în 1453 un nou ropot de Tătărime arse malul leşesc al Nistrului.

Cu o lună înnainte însă în Maiu, Constantinopolul ajungea în mîna Turcilor, crucea bisericilor împărăteşti cădea în noroiul plămădit cu sînge la picioarele păgînului învingător; Sultanul Mohammed al II-lea, om cu gînduri mari, cu mintea luminată, cu voinţa de fier, aşezîndu-se în Curţile bogate ale urmaşilor lui Constantin-cel-Mare, trîmbiţà spre cele patru părţi ale lumii creştine ameninţările sale. Vechi Scaune crăieşti se cutremurau de această mare lovitură de sabie. Marea ducea însă pe Turci pănă supt zidurile Cetăţii-Albe, pănă la gurile Dunării; bietul Alexandrel, care dădu Polonilor vestea grozavă a luării Ţarigradului, îngheţă de spaimă pe jilţul său. Iancu-Vodă nu mai era Guvernator al Ungariei, căci regele cel tînăr Ladislas fusese adus în ţară, şi grija cea mare era pentru Unguri întărirea Scaunului regal. În sfîrşit, Alexandrel împlinia în acest an 1453 cei cincisprezece ani cari dădeau voie unui Domn moldovenesc să domnească fără epitrop. Acum el era dator să se închine la rîndul său vărului Craiul de peste Nistru. Astfel, la 23 Septembre 1453, el făcea jurămîntul de credinţă, în forma obişnuită, lui Predbor Koniecpolski şi Ioan Kmytha, cari veniseră anume pentru aceasta în cetatea Siretiului. Făgăduia să vie în Polonia chiar, pentru a se înfăţişa Regelui la Cameniţa, la Sniatyn sau la Colomea.

Şi acestea rămaseră cuvinte goale. Regele se însură cu deosebită pompă şi lăsă grijile pe a doua zi, şi apoi din zi în zi mai departe. Cînd el ieşi iarăşi în adunări şi în fruntea oştilor, primejdii depărtate îl chemau în Prusia. Hotarul Nistrului şi ruda de peste acest hotar erau uitate cu desăvîrşire.

Atunci Aron, care-şi zicea Petru Voevod, ridică fruntea sa îndrăzneaţă. Se pare că omorîtorul fratelui său stia să umble neted cu oamenii de cari avea nevoie, pe cînd Alexandru, a cărui mamă trăia însă, sfătuindu-l în zădar, se vădi un desfrînat şi un beţiv, care făcu să-i fugă de la Curte, setoşi de a-şi răzbuna necinstea, mulţi boieri mari şi mici. Astfel vedem de o dată pe unchiul Petru petrecînd în ziua de 25 August 1454 în inima Moldovei, de la viile Cotnarilor pănă la satul Băiceni, care era al lui Ioan Băiceanu, însemnat sfetnic domnesc. Lîngă dînsul stăteau oameni cari, în 1451, 1452 şi 1453, sprijinise pe legiuitul moştenitor, pe copilul fără păcate, pe Veniaminul Polonilor: Oană Pîntece, Băiceanu, Duma Braevici, Costea Orăş, Hodco al Creţului, Micul Păharnicul, şi unii dregători noi: Lazea Piticul, Ioan Vistierul, Toma Cîndea, Ignat Popescul, Ioan Bourean, Fedor posadnicul, Dragoş Păharnicul, Petru Iezereanul Comisul. Era socotit destul de tare, pentru ca, din unghiul de către Ardeal, lîngă Baia, călugării de la Moldaviţa să vie să-i ceară scutiri care se întindeau asupra Moldovei întregi.

Alexandru rămase strîns în Ţara-de-jos. Nici de la unul, nici de la altul nu mai avem ştiri din acest an. Cetele lor de boieri şi ţerani se încăierau în întîlniri a căror amintire s’a pierdut. Iarna-i împăcă însă prin liniştea ei albă. În primăvară, şi Petru şi Alexandru, care rătăcise un timp pe la hotare, cerînd, din Bănila în Bucovina, ajutor Polonilor, scoaseră oşti, şi ele se întîlniră în ziua de 25 Mart, serbătoarea Bunei Vestiri, la Movile, poate prin părţile Vasluiului. Nepotul fugi înnaintea unchiului, şi în Cetatea-Albă, unde se ascunse, în vederea Mării, boierii strecurară otravă în băutura lui. Buna Vestire îi adusese înfrîngerea, Paştile-i dădură moartea.

În August găsim pe Petru-Vodă stînd în linişte la Suceava. În fiinţa lui netrebnică se cuprindea încă sîngele lui Alexandru-cel-Bun, căci de Ştefan uitase cei mai mulţi, şi de aceia întreaga boierime a Moldovei se adună în jurul acelui în care singur mai trăia neamul vechilor Domni, întemeietorilor. El îi primi pe toţi cu dragoste, ştiu să-i ierte, să-i împace, să-i dăruiască; aproape ca pe un tovarăş de Domnie, el luă pe lîngă sine pe Mitropolitul Teoctist, care datoria cîrja sa lui Alexandrei. Abia încap numele în mărturiile bogate care întăresc hrisoavele lui.

Polonii se gîndiseră întăiu să ridice în potriva lui, care otrăvise pentru dînsul, după ce tăiase pentru alţii, pe «un Litvan», care trebuie să fie Berindei acela cu care a avut de lucru pe urmă Ştefan-cel-Mare.

Dar ei erau prea mult înlănţuiţi de greutăţile cu Prusia, şi, duşmăniţi de prinţi litvani încă nesupuşi, ei erau aşa de puţin siguri de Podolia, în graniţă cu Moldova, încît în 1456 regele se văzu silit a mai cere un jurămînt de credinţă de la dregătorii acelui ţinut. Petru nu putea să fie scos numai de străini; pentru a înteţi pe cei de ţară, ar fi trebuit un coborîtor al lui Alexandru-cel-Bun, şi unul ca acela nu se afla în ţerile Craiului. Era deci mai bine ca Petru, care trebuia să rămîie, să fie prieten.

Încă de la 6 Octombre 1455, deci, învingătorul veni la Hotin, unde se înţelese cu dregătorii Regelui, făgăduind supunere şi asigurînd Marinkăi, care nu mai avea acum nici soţ, nici copii, afară de o fată, Anastasia, numită aşa după străbună-sa, veniturile cetăţilor adeseori înstrăinate: Siretiul, Volovătul, Hotinul. În Ianuar 1456 Petru întăria drepturile negustorilor din Lemberg. În ziua de Sîn-Petru, el întregia făgăduelile sale faţă de Casimir: va sfărîma orice legături va fi avînd cu alţii, va asculta numai de acest rege, îi va da ajutor de călăreţi împotriva Prusienilor, cu cari urmă lupta în depărtare, împotriva Tatarilor, cari, supt o căpetenie sau supt alta, veniau din timp în timp să-şi culeagă hrana pe cîmpiile roditoare ale Podoliei. Va da Marinkăi Siretiul şi Volovăţul, şi se va judeca pentru Ţeţina şi Hotin. Va înzestra pe Domniţa Anastasia. Va veni însuşi în Polonia înnaintea regelui, dacă nu-l vor opri Tatarii sau alţi duşmani.

Petru se închinase spre Răsărit; peste puţin el plecă genunchii cu faţa spre Miazăzi. După ce, în 1454, corăbiile turceşti brăzdaseră Marea-Neagră, în 1456, măreţul Sultan Mohammed, pe care, ca pe întregul său neam, îl ardea o nestinsă sete de aur, străbătea, prădînd Serbia. El porunci Domnului de la Dunărea-de-jos, care nu plătise pănă atunci bir ca Muntenii, să răspundă, în fiece an, Vistieriei sale împărăteşti 2.000 de galbeni veneţieni, de ducaţi, căci altfel va fi rău de dînsul. Petru chemă pe toţi boierii la Curte în Vasluiu, luă sfatul tuturora, şi-i puse pe toţi să iscălească o hîrtie de încuviinţare, în care se furisase şi încredinţarea că şi altă dată ţara dăduse bir Turcilor, aşa încît umilinţa de acum nu era nouă. Mihul Logofătul merse să caute pe Sultan în Serbia, şi la 5 Octombre acesta punea, într’o ameninţătoare ţidulă, un soroc de trei luni pentru schimbarea făgăduielii lui în galbeni buni. Aceasta se făcu la Brusa, capitala din Asia a pămînturilor turceşti, şi, în schimb, se asigură Moldovei liniştea, iar negustorilor din Cetatea-Albă negoţ slobod cu Adrianopol, Constantinopol şi Brusa însăşi.

IV. LUPTA DINTRE ŞTEFAN ŞI PETRU ARON.

Această îndoită siguranţă ruşinoasă nu ţinu însă multă vreme, şi Aron Călugărul nu ajunse în Scaunul Moldovei vrîstă de argint a lui Alexandru-cel-Bun. Înnainte de a pleca să despresure Belgradul Sîrbesc, bătut cu furie de toate puterile lui Mohammed al II-lea, Iancu-Vodă se îngrijise să aibă în urma lui, pentru orice împrejurări, un prieten sigur, un «fiu» şi «frate». Vladislav Dan i se va fi părut prea slab, prea şovăitor, prea greu de adus la războiul cu păgînii, prea gata de ceartă cînd i se atingeau drepturile în Făgăraş şi Amlaş, stăpînirile ardelene legate de Domnia munteană, şi, astfel, în locul lui el statornici pe unul din fiii ce stătuse la Turci în 1447, ai lui Vlad Dracul, pe care tot el, Iancu, îl ucisese pentru necredinţă. şi tînărul puiu al Dracului se chema Vlad, şi avea şi el vitejia îndrăcită, sireată a tatălui său. Iancu-l va fi cules cîndva, în călătoriile sale războinice prin Balcani: i se dădură cîţiva ostaşi; pribegi cu dor de ţară şi de moşiile, de „veniturile ţerii se alcătuiră în ceată împrejurul lui. În April el trecu munţii pe neaşteptate, prinse pe Vlad, făcu pe fratele acestuia, Dan, să fugă, şi strînse Domnia în ghiarele sale sîngerate, de uliu fără de milă.

Iancu-Vodă scăpă Belgradul din mîna Turcilor, dar muri, de oboseala vrîstei şi a luptelor, la 11 August. Dracul se închină atunci tînărului rege (Septembre), şi făcu asigurări de prietenie văduvei eroului mort, fiului ei Ladislas—şi el un Vlad vra să zică, Romîn după tată, dacă după mamă era Ungur —, care părea că va lua moştenirea de putere a părintelui său, şi lui Mihai Szilágyi, unchiul lui Ladislas, căruia îi rămăsese în samă graniţa Dunării. Cu toate că Ladislas ar fi vrut să-l schimbe cu Dan Fugarul, cu toate că Saşii din Ardeal ţineau la dînşii pe un popă răspopit ce se dădea drept fratele lui Vlad, al cărui nume îl purta şi el, Domnul muntean nu se înstrăină de Unguri, în cari vedea pe apărătorii săi, fireşte împotriva Turcilor.

Dar firele vieţii de Stat se încurcau tot mai mult în ţara Ungurească. Ladislas Hunyady făcu să se taie în bucăţi comitele de Cilly, care fusese şi duşmanul tatălui său. Despotul sîrbesc, un bătrîn de nouăzeci de ani, fu rînit la mînă, se răscumpără numai cu greu, şi muri îndată. În sfîrşit, la jumătatea lunii lui Mart 1457, cel mai mare dintre feciorii Iancului-Vodă fu prins din porunca Regelui şi pierdu capul, de securea călăului, ca trădător faţă de domnul şi stăpînul său. Nimeni n’ar mai fi putut spune acolo ce mai era să urmeze.

Pănă a nu se auzi despre acest lucru, care l-ar fi oprit poate, Vlad Dracul, care se privia ca un om al Huniazilor încă, luă o hotărîre care era să aibă cele mai mari urmări în viata tuturor Romînilor. Petru Aron era de la închinarea sa în 1456 omul Turcilor, şi Vlad avea în sufletul său o ne potolită ură împotriva paginilor, în cetăţile cărora stătuse, cu coasa morţii de-asupra capului, atunci cînd, în tinereţă, el fusese zălog la Sultanul pentru credinţa părintelui său. Aşa un vecin nu-i mai trebuia. El aruncă deci asupra lui, îndată ce primăvara deschise drumurile, pe Ştefan-Vodă cel nou şi tînăr.

Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui duşman pe care avea dreptul să-l despreţuiască. Totuşi el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de Sniatyn, Colomea şi Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuţiei, şi se înţelese cu dînsul pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuţia; Petru-l dădu lui Muzilo, căpătînd asigurarea că Regele nu va mai ridica plîngeri în această privinţă. Pentru împlinirea pagubelor, el statornicia o zi de cercetare, dacă pănă atunci nu va fi turburat de duşmanii ce-i avea acum: «Muntenii», Ungurii şi «Togtocomanovicii» (vre-o ceată de Tatari) şi «dacă pănă atunci şi pănă în acea zi va căpăta pacea şi liniştea care sînt de nevoie pentru a se face dreptate». Hoţii vor fi spînzuraţi, şi, pentru siguranţa hotarului, Moldova îşi va pune pîrcălabi sau starosti la Hotin şi la Cernăuţi, pe Prut. Petru se îngrijia să capete ajutor de la Muzilo împotriva oricărui duşman şi să fie adăpostit, cînd soarta rea l-ar goni din ţară, în castelele vecinului, ale căror venituri le-ar strînge el atunci.

Apoi oştirea domnească porni asupra lui Ştefan, pribeagul cel îndrăzneţ.

Acesta venia din părţile Putnei, de pe drumul cel mare care lega Buzăul muntean cu Bacăul moldovenesc, şi pe care treceau necontenit, în margenea Siretiului, carele negustorilor armeni şi nemţi din Galiţia, mare drum de negoţ şi drum bun de oaste. Merse tot din a stînga Siretiului pănă în ţinutul Roman, mai sus de cetatea unde năvălitorul de acum stătuse, cam pe aceiaşi vreme a anului, cu şepte ani în urmă, lîngă tatăl său. În dreptul satului Doljeşti, Siretiul face o încovoietură, un corn, şi pe acolo, unde se întîlniau cele trei ţinuturi ale Romanului, Sucevei şi Hîrlăului, se trecea, în Hreasca, pe malul stîng al apei printr’un vad. Ai lui Petru Aron, venind din Suceava, ţinură aici vadul ca să oprească o trecere a duşmanului în părţile răsăritene ale Moldovei, dar Ştefan îi împrăştie şi-şi urmă drumul pe acelaşi ţerm, mai aproape de păsurile Carpaţilor, care i-ar fi asigurat viaţa, dacă ar fi fost învins (12 April). El luă valea rîului Moldova în sus, şi la Orbie, în ţinutul Neamţului, oamenii domneşti încercară iarăşi să-i taie drumul. Nici aceştia n’avură noroc. Ajungînd în sfîrşit sus, în Bucovina de astăzi, învingătorul coti la dreapta prin păduri, în părţi unde acum, mulţămită biruinţii lui Ştefan, sînt sămănate pretutindeni turnurile mănăstirilor. Petru-Vodă fugi înnaintea fiului omului trădat şi omorît de dînsul, ca înnaintea vedeniei răsplătitoare a păcatului său. Clipa de ruşine, durere şi primejdie la care se gîndia abia cu două săptămîni în urmă, cînd încheia legătura cu Muzilo, sosise răpede. Polonii primiau un oaspete costisitor în ţerile lor, deprinse a adăposti domneşti pribegi.

Boierii cari-l slujise pănă acum se desfăcură de o dată de dînsul. Mitropolitul Teoctist lăsă în plata lui Dumnezeu pe prietenul fără noroc, şi, luînd cu el mirul sfînt ce se turna pe creştetul Domnilor, după cum odinioară proorocul Samuil făcuse prin ungere cu mir din Saul, un rege al Iudeii, el ieşi pănă la Siretiu înnaintea lui Ştefan. Aici, în locul zis Direptate pentru că aici se ţineau poate judecăţile cele mari de către Voevozii ieşiţi la cîmp, supt cort, pentru ca să audă plîngerile oricăruia dintre supuşii lor, el săvîrşi între suliţi, nu fără oarecare sfială, slujba ungerii Voevodului.

Ştefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinţii ce cîştigase de două ori asupra unui ucigaş şi hoţ de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al ţerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd şi judecind pretutindeni, cîştigînd lesne pe fugarii îngroziţi, ce veniau să i se închine tremurînd.

Venise ca Domn paşnic, în înţelesul lui Alexandru-cel-Bun, aşezînd pacea pe roadele războiului, şi gata să le apere cu armele.

Cartea III. Domnia lui Ştefan-cel-Mare pănă la luptele cu turcii (1457—75)

I. CELE D’INTĂIU LEGĂTURI CU POLONII. ÎMPĂCAREA BOIERILOR.

Un povestitor mai tărziu, care a strîns într’o întinsă lucrare scrisă în româneşte, pe lîngă ştirile cuprinse în vechea cronică slavonească, şi amintiri, vechi de abia un veac şi jumătate, care pe vremea lui erau păstrate încă în toată puterea lor de popor, spune că Ştefan, luînd Domnia, «nu cercă să aşeze ţara, ce de războaie se găti. Că au împărţit oastei sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani; care toate cu noroc i-au venit.»

Cu adevărat aşa trebuia să se înfăţişeze urmaşilor, celor mai apropiaţi chiar, omul care cîştigase treizeci şi patru de biruinţi şi dăduse de treizeci şi şese de ori piept cu duşmani de toate limbile, cum mărturisia el singur în cei din urmă ani ai bătrîneţii sale glorioase: un leu tînăr, flămînd de mărire, care-şi roteşte ochii lacomi, gata să se răpeadă asupra prăzii.

Dar Ştefan-cel-Mare n’a fost un scornitor de războaie. Nici-odată el n’a căutat un duşman, nicio dată n’a avut o toană sîngeroasă, cheful unei mari vînători de oameni. Firea unui Vlad Dracul, unui Vlad Ţepeş, al doilea Dracul, cel din urmă cu deosebire bucuros de a vedea suferinţi, de a-şi scălda sufletul sălbatec în strigătele de durere ale rîniţilor, era străină de dînsul. În alte vremi el ar fi fost un bun păstor de oameni, un Împărat cu iubire şi credinţă, tesînd firele de aur ale unor zile paşnice, în mijlocul mulţămirilor ce s’ar fi înnălţat de pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, ţara avea nevoie de un paznic neadormit. şi el fu acela, — omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremile.

Deocamdată el avea altă grijă, destul de mare ca să-i stăpînească toate faptele. Trebuia să împace cu Domnia lui nouă pe toţi acei cari sprijinise pe fugarul Petru Aron şi se înfruptase din daniile lui lesnicioase şi îmbielşugate. El izbuti, cu toate că era numai nepotul lui Alexandru-cel-Bun, al cărui fiu trăia încă în Cameniţa şi se putea lăuda cu găzduirea de astăzi, poate apoi cu sprijinul de mîne al Polonilor.

În 1458, al doilea an de stăpînire, de Paşti, Ştefan avea lîngă dînsul în Curtea din Suceava, care era să se trezească la o nouă viaţă, plină de suflet şi de mişcare, pe bătrînul Manuil, care nu mai stăpînià Hotinul, căci, mulţămită lui Petru Aron, oamenii Craiului stăteau în puternica cetate de la Nistru, pe unchiul Vlaicu, căruia i se dădu mai tărziu o pîrcălăbie, pe Vornicul Goian, pe Toma Cinde, pe Mic Craiul, pe Hodco Ştibor, pe Iliaş Modruz, pe Lazea Piticul, pe Petru al lui Ponea (Ponici), pe nepotul lui Şandru, pe Albul Spătarul, pe Hodco al Creţului, pe Steţco, pe Isaia pîrcălabul de Neamţ, pe Petrică al lui Iachim, pe Slăvinca, pe Cozmiţa ce fusese Vistier, pe Sacîz Spătarul, pe Toader Păharnicul, pe Zbiarea Stolnicul, pe Bourean Comisul, pe Buhte, Fetion, Iuga Vistierul, Crasniş Postelnicul şi pe Logofătul Dobrul. Şi peste cîteva luni, în ziua de 24 Ianuar 1458, cînd Petru Aron arăta că a primit nişte bani de la starostele Podoliei, Mihai Buczacki, el putea să pomenească numai cinci tovarăşi ai nenorocirii lui: pe Duma al lui Brae, pe Stanciul, Costea al lui Dan, Ion pîrcălabul şi Vasco al lui Leul, celui ce făcuse prada de prin 1457.

O altă grijă, era să împace pe Poloni, făcînd astfel ca Petru să-şi caute alt loc de pîndă, de unde putea fi prins mai uşor, ca să se sfîrşească odată cu dînsul. Ce e drept, Regele n’ar fi poruncit ca Domnul să fie ajutat a-şi cîştiga iarăşi moştenirea. Petru nu era, ca Alexandrel, un văr regal, ci un străin desăvîrşit. El adusese moartea ocrotitului Polonilor, şi numai după lungi stăruinţe i se dăduse iertare. Nici-o legătură nu îndatoria pe Rege să dea fugarului mai mult decît un colţ pentru odihna lui şi ceva venituri din care să se poată hrăni. Însă, ori-cum, învinsul din Cameniţa stătea Domniei celei nouă ca un spin în ochi, el putea fi întrebuinţat cine ştie de cine şi în ce împrejurări. Pănă la peirea lui, Ştefan nu aduna în el toate drepturile de stăpînire ale vechii dinastii, nu era singurul moştenitor al ţerii Moldovei.

Împăcarea cu vecinii de la Răsărit se zăbovi doi ani în capăt, pănă în primăvara anului 1459. Ştefan o grăbise pe o cale care se dovedise totdeauna sigură, aruncînd prin vadurile Nistrului în Polonia călăreţii săi prădalnici, tăind legăturile între cetatea Hotinului, care avea nevoie de hrană, de fîn, de lemne, şi oraşul de dedesupt, oprind răspunderea vămii ce se obişnuia să se ridice aici, gonind pescarii ce veniau din Hotin la Nistru. Măsuri împotriva lui nu se puteau lua: şi în 1457 şi în 1458 urmează războiul Craiului împotriva Cavalerilor Teutoni, departe în Prusia; Casimir se mai gîndia apoi să se amestece, pentru a mai căpăta o coroană, în Ungaria, unde regele Ladislas murise, şi o parte dintre magnaţi ridicaseră pe Matiaş, fiul cel mai mic al lui Iancu-Vodă, — care Matiaş era pe atunci un băieţaş de vre-o cincisprezece ani şi se găsia în mîni străine. Astfel se ajunse la pace. Veniră ca s’o încheie, la Nistru, unde Ştefan se oprise cu o mică oştire, cuprinzînd pe toţi boierii săi de căpetenie, la Overchelăuţi («Owerkielowicze»), căpitanii ţinuturilor de margene, cel din Rusia şi cel din Podolia. Se făcu numai o înţelegere vremelnică, pănă ce Craiul va putea să vie el însuşi in Rusia, ca să facă socoteala pagubelor, să încheie pacea veşnică şi adevărată şi — Polonii nu ziceau o vorbă ca aceasta, dar aveau de sigur în minte înţelesul, — să primească jurămîntul noului stăpînitor al Moldovei, de atîtea ori închinată pănă atunci. Deocamdată graniţa nu va fi călcată duşmăneşte, năvălirile făcute din partea regatului se vor aduce liniştit la cunoştinţa dregătorilor, Hotinul va fi lăsat în pace cu toate drepturile şi legăturile lui. Dacă Petru-Vodă nu va trece Nistrul ca să intre în cetate, dacă va sta la Smotrycz, mai în sus, unde rămînea să se strămute din Cameniţa prea apropiată, atunci şi boierii lui îşi vor căpăta veniturile ce au în Moldova. Drumurile vor fi sigure pentru negustori, cari, de alminterea, le întrebuinţase şi pănă atunci, fără să-i supere nimeni. Şteian nu va sluji altui Domn decît Craiului, pe care la întîmplare îl va ajuta împotriva «păgînilor», prin cari se puteau înţelege pănă atunci numai Tatarii, cari ajutau întîmplător pe regele creştin împotriva cavalerilor creştini din Prusia, dar nu-şi puteau lăsa aşa de răpede vechiul obiceiu al prăzii, ce era şi hrana lor cea mai sigură.

Craiul nu veni în Rusia nici în acest an, nici în anii ce urmară, vînînd pe alte poteci un noroc care nu voia să-i iasă în cale. El n’avu deci niciun folos după această învoială. Ştefan folosi aceia că, pe rînd, puţinii credincioşi ce mai rămăseseră pe lîngă Petru-Vodă, se desfăcură de dînsul. Duma a lui Brae se afla în Sfatul domnesc încă din 1459. În 1460 Ştefan cucerise şi pe Costea feciorul lui Dan, şi tot în acest an Stanciul vine îndată după Duma, fruntaşul sfetnicilor: din el făcu Domnul un pîrcălab al Cetăţii-Albe; în 1473 Stanciul şi cu fiul său Mîrza trec înnaintea tuturor boierilor. Cozma Şandrovici, alt stîlp al Domniei lui Petru Aron, se îndeamnă şi el de se întoarce. Mitropolitul Teoctist, care miruise poate cu de-a sila în 1457, ajunse încă din 1459 mîna dreaptă a tînărului cîrmuitor, pentru care uită cu totul credinţa ce o datoria lui Petru Aron.

Mai mult decît atîta. Pentru a desăvîrşi unirea boierilor Moldovei, el se gîndi şi la prietenii lui Alexandru, vechi pribegi, cari rătăciau prin Polonia sau se aşezase acolo statornic. Încă din 1460, cînd Domnul făcu o călătorie de judecăţi şi cercetare a graniţilor dincolo de Siretiu, oprindu - în primăvară la Roman, iar în toamnă la Bacău, fu chemat printr’o carte de trecere slobodă vestitul Logofăt Mihul. Mihul, care avea doi fraţi, Duma şi Hodor, era un om foarte cunoscut în Polonia, un mare negustor, care mijlocia schimbul de mărfuri între oraşele galiţiene şi Moldova, unde va fi avut întinse moşii. Mihu nu luă nici o dregătorie la Curtea lui Ştefan-Vodă, dar el se va fi întors — măcar mai tărziu — în ţară pentru afacerile sale. Şi va fi întărit şi el întru cîtva starea Domniei celei nouă.

II. LUPTELE LUI VLAD ŢEPEŞ CU TURCII. ÎNCERCAREA LUI ŞTEFAN DE A-I LUA CHILIA.

Această asigurare prin strîngerea într’un singur mănunchiu a tuturor puterilor ţerii era cu atît mai folositoare, cu cît din toate părţile ape tulburi de primejdie băteau pămîntul Moldovei. Prietenul, ocrotitorul, «părintele» muntean se pierdea din ce în ce mai mult în visuri sîngeroase de măceluri mari şi neobişnuite, care-l făcură în scurt timp groaza lumii. Gustul puterii i se părea atunci mai dulce cînd vîrful ascuţit al ţepii străbătea măruntaiele vinovaţilor sau nevinovaţilor, cari se zvîrcoliau, crescîndu-şi chinurile şi grăbindu-şi moartea, în jurul parului straşnic. În cugetul lui de bolnav nu scăpăra nici-o mustrare care să-i arăte mărimea păcatelor ce săvîrşia aproape zilnic; la spasmele feţii celor ce muriau de o înfiorătoare moarte, Domnul tînăr şi frumos răspundea cu bucuria drăcească ce-i scînteia din ochii mari şi limpezi. În adevăr părea că Dracul, de la care-şi luase numele părintelui său, întorcea spre rău însuşirile de vitejie, de agerime şi îndrăzneală care împodobiau pe Vlad, zis de acum înnainte Ţepeş, ca pe puţini alţii din vremea sa. Un blestem tiran părea că apasă asupra lui, asupra ţerii şi vecinilor lui.

Saşii din Ardeal, dintre cari unii adăpostiau pe Dan cel Tînăr, iar alţii pe Vlad Călugărul, văzură prefăcîndu-se în fapte ameninţările neomenosului Domn. Întăiu o păţiră Braşovenii, al căror Domnişor — adecă vînător de Domnie românească — era mai neastîmpărat şi mai în stare să-şi capete Domnia luptînd. În 1459, Dan se dădu de partea Împăratului din Germania, Frederic, pe care unii puternici din Ungaria îl alesese Craiu în locul lui Matiaş Corvinul, care li se părea şi prea tînăr; de la «Chesarul-Craiul», om cu nume mare, dar altfel cu inimă puţină şi puteri slabe, îşi aştepta el Domnia. Saşii ţineau fireşte cu stăpînitorul nemţesc, care era de un neam cu dînşii. Din potrivă, Vlad era tot în legătură cu partidul Craiului Matiaş, care poruncise în 1458 Braşovenilor să nu mai supere pe Domnul muntean, care poate să se răzbune aşa de crud.

El prigoni întăiu, după obiceiul său, cu ţapa, pe negustorii şi spionii Braşovenilor, pe cînd Dan se afla nu departe de cetatea acestora, în Feldioara. În anul următor, Craiul Matiaş stătea ceva mai şigur în Scaunul său de stăpînire; şi Dan socoti că poate vorbi în numele acestui nou cîrmuitor. Ca omul lui Matiaş el ceru sprijin de la Saşi, şi, unind cu simbriaşii lor pribegii lui, mulţi la număr, el năvăli în ţară, călcîndu-i bucuros hotarul ca un prag de Domnie sigură.

Vlad nu era dintre aceia pe cari-i răstoarnă o adiere a poftelor altuia. Duşmanul fu bătut şi prins. A fi în mînile lui era să fie cineva în ghiarele morţii, şi Dan peri. Vlad, respectînd într’însul neamul său însuşi, nu-l înfipse totuşi în ţepile aurite pe care le gătia osîndiţilor de cinste. Ţepile stăteau înnălţate în cîmp pentru ceilalţi prinşi, chiar pentru femei; pe Dan îl aştepta, lîngă groapa căscată, călăul cu toporul. Bietul tînăr îşi ascultă întăiu prohodul, slujit de preoţi înspăimîntaţi; apoi capul său se rostogoli în mormîntul care primi în clipă şi trupul ciuntit.

Acum Vlad, scăpat de o grijă, ceru Braşovenilor pe fugarii ce se putuse strecura pănă la dînşii. Ei se codiră, căci Dan fusese bun pentru dînşii şi li dăduse tot felul de răsplătiri. Atunci el întoarse răul ce i se făcuse, cu o dobindă potrivită cu straşnicile lui porniri. Spre sfirşitul lui August, el intră în Ţara Bîrsei, a cărei capitală e Braşovul, arse satele, călcă sămănăturile în picioarele cailor, tăie, fripse, spîrcui şi mai ales trase în ţapă pe cine-i ieşia înnainte, necrutînd nici-o vrîstă, nici-o slăbiciune, nici-o frumuseţă, împlîntîndu-şi, rînjind, mînile şi în sîngele neamului său, al Romînilor din Ardeal. El însuşi, sau o altă ceată de ostaşi, care va fi trecut prin pasul oltean al Turnului Roşu, merse spre Sibiiu ca să dea o pedeapsă tot aşa de neomenoasă celor ce dăruise locuinţă şi hrană lui Vlad Călugărul. Voevodul Ardealului era dus prin alte locuri, în frămîntările ce zguduiau Ungaria, şi grozăviile acestea se săvîrşiră în toată siguranţa.

Cînd însă Matiaş Corvinul ajunse în adevăr Domn al ţerii pe care o apărase aşa de stăruitor şi cu atîta strălucire tatăl său, cînd din Roma Papei, care era pe atunci vestitul învăţat şi scriitor Piu al II-lea, un cunoscător bun al afacerilor Răsăritului, veni ştirea că Apusul îşi sumete braţele pentru o mare luptă împotriva Turcilor, cari aveau de lucru în Asia, să dărîme Împărăţia grecească a Trapezuntului, la Marea Neagră, şi să înfrîngă puterea ameninţătoare a Caramanului, alt stăpînitor păgîn,—Vlad se făcu Ţepeş pentru alţi nenorociţi, şi cruzimea lui nepotolită ajută măcar gîndului mare de a scăpa, de a întregi, de a asigura Creştinătatea. El se făcu un chinuitor de Turci, şi capetele pe care le socoti de acum înnainte, cu o răbdare potrivită cu bucuria sa năprasnică în a stînge vieţile, fură capetele supuşilor lui Mohammed al II-lea. De furtuna pe care o chema astfel asupra capului său, nu-i păsa unui om ca dînsul. Căci, va fi judecat el, şi învinşii, pănă-i atinge sabia, au încă plăcerea de a ucide.

De aşa ceva însă nu se bucura Ştefan, Domnul Moldovei, cumintele şi cumpănitul în toate faptele sale. În vrajba ungurească, el a fost de sigur pentru «Chesarul-Craiul», ca şi Dan, —căci cine putea să prevadă biruinţa copilandrului Matiaş, căruia atîţia îi ziceau numai comite al Bistriţei? Şi mai tîrziu, cînd se luptară pentru stăpînirea Ungariei un «Chesar» german şi un prinţ vecin, Ştefan a fost pentru «Chesarul», pentru depărtatul Împărat creştin.

În cei d’intăiu doi ani de Domnie, deci de la 1456 la 1458, Vlad şi-a plătit după cuviinţă birul turcesc la care de mult era supusă Ţara-Romănească. Nici Ştefan nu va fi uitat — şi era marele Sultan Mohammed al II-lea omul care să lase a se uita o îndatorire bănească luată faţă de dînsul? — că toată boierimea Moldovei împreună cu Petru Aron făgăduise Împăratului păgîn cele două mii de galbeni, care erau o sumă foarte mică faţă de liniştea ce se asigura printr’însa, faţă de uşurinţile de negoţ pe care le chizăşluia. Închinarea către cineva mai puternic, răscumpărarea prin bir ca să nu fii prădat de cine putea lesne să te prade, — nu erau privite de nimeni pe acea vreme ca o înjosire.

Şi iată acum că nebunul de Vlad aprinde de jur împrejurul Moldovei flăcări zădarnice, în care nu se poate făuri nici un viitor. Aşa va fi gîndit despre viteazul nesocotit viteazul cel cu socoteală.

Vlad nu plăti birul; în 1461 Sultanul i-l ceru printr’un sol anume, Grecul Katabolinos, care-şi lepădase legea pentru o slujbă. I se mai ceru să se înfăţişeze la Poartă, cum se cuvine unui birnic al Împărăţiei şi cum făcuse mulţi înnainte de dînsul, să-şi îndrepte hotarul ţerii de către cetăţile dunărene, care se aflau de vre-o treizeci de ani în mînile Turcilor, şi să mai dea pe fiecare an cincizeci de copii, cari să se turcească şi să intre în vestita oaste a Ienicerilor, şi cincizeci de frumoşi cai de războiu.

De o parte şi de alta se întinseră curse, se făgădui turceşte: doar îşi petrecuse Vlad atîţia ani din tinereţă la Curtea Sultanului, unde stătea încă, avînd o menire ruşinoasă, frumosul Radu, fratele lui! Vlad petrecu pănă în margenea raielei — adecă pămîntului turcesc — de la Giurgiu pe diacul împărătesc, căruia-i dăduse asigurarea că va îndeplini fără zăbavă tot ce se cerea de la dînsul; aici trimesul era aşteptat de subaşa, de căpitanul de Nicopol şi de Vidin, păzitorul graniţii de la rîu, Hamza-beg, unul din ofiţerii cei mari ai Ienicerilor între cari era Şaingi-başa, căpetenia şoimilor. Pe ascuns, şi Romînul şi Turcul adusese cîte o ceată de luptători siguri: cel d’intăiu voia să prindă, să ucidă pe oaspetele şi vecinul său; celui de-al doilea îi trebuia să puie mîna pe Vlad cel înţeles cu Ungurii, cel supus Craiului Matiaş, cel logodit cu o înnaltă Doamnă din sîngele Corvinilor. Dracul sări mai iute asupra prăzii, în avîntul său flămînd, de tigru: Hamza căzu în capcană, şi peste trei zile el poruncia lîngă Tîrgovişte, din ţapă, asupra unei mici oştiri străpunse de ţepe. În învălmăşală, cînd Turcii îngroziţi se răpeziră spre porţile Giurgiului, de unde ieşiseră, Romînii lui Vlad pătrunseră odată cu dînşii. Cetatea, pe care tatăl lui Ţepeş o luase cu ajutorul tunurilor burgunde în 1445, se prefăcu prin dogoarea flăcărilor în ziduri înnegrite, crăpate, care nu mai puteau sluji deocamdată la nimic.

Se făcuse iarnă acum, între anii 1461 şi 1462. Dunărea era rău păzită, căci toate puterile turceşti fusese grămădite în Asia, unde ele dărîmau o Împărăţie creştină. Odată ce Hamza, stăpînul hotarului întreg, stătea in ţapă la Tîrgovişte, supt corbii ce se rotiau de-asupra înnălţimii sale, subaşii ceilalţi nu ştiau ce să facă. Prin mai multe vaduri de-odată izbucniră pe malul stîng, călcînd pe apa încremenită de ger, cetele boierilor şi ţeranilor lui Vlad: ei aveau poruncă să nimicească tot fără a mai întreba de neam sau de lege, să dea foc satelor şi cetăţilor, să măcelărească pe bărbaţi, să aducă pe ceilalţi locuitori în turme pentru a hrăni ţepile de lîngă Capitală, să adune pentru răsplata lor şi faima lui capete, urechi şi nasuri, după deprinderea sălbatecă a Turcilor.

Se făcu aşa: lipsa de vitejie se pedepsia la Vlad cu ţapa; lipsa de cruzime era la dînsul de o potrivă cu mişelia. Prin mînile multora ucise deci acest singur mare ucigător de oameni. Pe rînd se prefăcură într’un pustiu grozav, unde bălţi de sînge îngheţau lîngă ruinele negre, Obluciţa, pe unde se trecea din Dobrogea în Moldova, satele de lingă Chilia, unde păziau Unguri de-ai Corvinilor, cu tunuri pecetluite cu stema lui Iancu-Vodă, aşezările bulgăreşti şi romăneşti de la gurile Dunării, Cartalul, Rasova, Turtucaia din faţa Olteniţei noastre, Nicopolul, unde se tăie capul subaşei, fiul vestitului Pasă Firuz, acel Mehmed fiul lui Firuz care apărase bine la 1445 linia Dunării împotriva lui Vlad Dracul; apoi Şiştovul, Samovitul, Ghighiul la gura Oltului, Turnul, cetatea turcească aşezată în faţa Nicopolei, pe pămîntul nostru, Rahova, unde se cuceri şi castelul, aşa încît Vlad putu să-şi aşeze acolo un căpitan, pe Neagoe. Paşii vecini fugiră, şi groaza pătrunse, se zice, pănă în Constantinopol. Socoteala rămăşiţelor sîngeroase din desagii războinicilor, făcută cu de-amănuntul, ca socoteala banilor la Vistierie — poate chiar supt ochii crîncenului Voevod —, dădu suma de 23.783 de morţi, şi, dînd samă despre această ispravă Craiului prieten, Vlad aminteşte încă, suspinînd că nu-i poate număra şi pe aceia, de «oamenii ce au fost arşi în casele lor sau ale căror capete n’au fost înfăţişate dregătorilor noştri».

La 11 Februar 1462 fapta de sînge prin care Domnul muntean rupsese lanţurile turceşti ale Dunării străbune, era încheiată. Vlad stătea încă în Giurgiu, şi de aici el cere ajutor Craiului unguresc în cuvinte puternice şi hotărîte, cum de mult nu le mai spusese un Domn romîn. Biruinţile lui viitoare, spune Vlad, vor fi doar pentru cinstea întregei Creştinătăţi, iar, «dacă vom izbîndi rău şi această ţerişoară a noastră va peri, nici Măriei Tare nu-ţi va ieşi un folos din aceasta şi nici-un ajutor, căci ar fi spre paguba tuturor creştinilor». Cît despre dînsul, ori ce ar fi, se va lupta: « căci nu voim a fugi de cruzimea Turcilor, ci în tot chipul voim să avem războiu cu dînşii».

Nu e sigur că Vlad a spus aceleaşi cuvinte Domnului moldovean, «fiul» său din alte vremuri. Aici nu era nici bucurie de făcut cu astfel de ştiri, şi de aici nu se putea aştepta nici-un ajutor. Moldovei îi trebuia încă linişte, ca să-şi adune puterile pentru silinţile ce o aşteptau în viitor, şi Ştefan nu înţelegea să împiedece închegarea ţerii sale pentru deşertăciunea unui nume mare sau pentru plăcerea omorurilor. Prădăciunile Munteanului erau pentru dînsul o mare pagubă, căci legăturile de negoţ ale Moldovei pănă la poarta de spre Mare a Cetăţii-Albe erau acum întrerupte pe mult timp. Ici şi colo tăciunarii lui Vlad vor fi nemerit şi pe pămînturile moldoveneşti apropiate. În sfîrşit, primejdia turcească, ce trebuia să se abată fără întărziere asupra «ţerişoarei» lui Ţepeş, nu putea să nu prindă în bulboana ei şi Moldova.

Ba încă, pe încetul, receala dintre cei doi Domni romîni se prefăcu într’o duşmănie făţişă. Vlad era omul, ruda lui Matiaş Corvinul; Ungurii acestuia făceau pază bună în Chilia, puternic întărită încă de la începutul Domniei lui Ţepeş, acea Chilie pe care Dan cel de-al doilea o ceruse cu armele de la Alexandru-cel-Bun, pe care Petru, unchiul lui Ştefan, o dăruise numai de nevoie lui Iancu-Vodă, pe care Bogdan, tatăl lui Ştefan, se învoise numai cu inima strînsă să nu încerce a o lua îndărăt pe care Petru însuşi o ceruse de la Poloni. Ştefan avuse, din potrivă, pace bună cu Saşii, cari ajutase pe «Chesarul», ce-şi părăsia tocmai pe această vreme drepturile asupra Ungariei. Prin pacea lui de la 1459 şi făgăduielile cuprinse în ea, el putea trece drept omul celuilalt Craiu, al Leşilor, care-i ceruse şi ajutor în războiul ce se prevedea cu Boemii, în 1460. În sfîrşit, orice putinţă de înţelegere cu Ungurii peri cînd, în 1461, anul prădăciunilor lui Vlad, Petru Aron îşi luă rămas bun de la dregătorii Podoliei şi Rusiei, căci un mai bun culcuş i se pregătise în Ardealul supus acum lui Matiaş. Ştefan răspunse îndată, cum făcuse şi cu Polonii, pentru acelaşi cuvînt, printr’o năvălire în ţara Secuilor, începută în ziua de 5 Iulie, precum mărturiseşte însemnarea mai veche a isprăvilor sale.

Se deschisese acum primăvara, lăsînd drum oştilor celor mari. Am văzut cum Vlad chemase într’ajutor pe Unguri, şi la 4 Mart Craiul cetia solului veneţian, Petru de Tommasi, scrisoarea Domnului muntean şi-l asigura că «se va cobori în Ardeal cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, la nevoie, să se poată uni cu acel Voevod şi face ce se cuvine să facă un principe creştin»; solul scria acasă, îndemnînd să se dea un sprijin acestui războiu pentru Cruce. Porunci se trimeteau în Ardeal ca Vlad să nu fie lăsat singur la o astfel de încercare.

Cu două zile înnainte, la 2 Mart, Ştefan al Moldovei se înţelegea în Suceava cu solii Craiului celuilalt, vechiul cunoscut Muzilo, care fusese în anul trecut şi la Vlad, de bună samă însă numai pentru afaceri de negoţ, şi Stanislav, căpitanul de Haliciu. El făcea înnaintea lor jurămîntul pe cruce. Se îndatoria să nu aibă alt Domn decît pe Casimir, căruia, cînd i se va cere, e gata a i se închina şi de faţă; să ajute însuşi, ori-unde şi împotriva ori-cui, pe acelaşi rege, să nu primească pe fugarii poloni, sau să-i dea îndărăt dacă vor pătrunde în ţară; în sfîrşit, să nu trimeată pe fiii fostului Han Seid-Ahmed, pe cari-i găsise “prinşi în Moldova încă de pe vremea lui Petru Aron, nici Litvanilor, nici Muntenilor, nici Hanului de acum, nici Turcilor şi nici Ungurilor. Mitropolitul, în numele tuturor boierilor, adăugea încă o chezăşie învoielii, făgăduind ca, după moartea chiar a lui Ştefan, să nu se primească Domn decît de la Leşi.

Îndată după aceasta, Domnul Moldovei şi acela al Ţerii-Romăneşti începură lupta între dînşii, şi, de vreme ce se ştia despre această luptă la începutul lui April într’un loc aşa de depărtat cum e oraşul Caffa, în Crimeia, trebuie să ne închipuim că ciocnirile pornise încă din Mart. Pare să fi început Ştefan, care află în curînd că, trei zile după Sfîntul Gheorghe, data cînd Turcii îşi încep războaiele, Mohammed al II-lea a pornit spre Dunăre cu o nesfîrşită oaste.

Astfel veniau de la Adrianopol gloatele turceşti, Ienicerii credincioşi şi răbdători, legiune sfîntă a împăratului păgîn, înnaintînd buluciţi în jurul calului pe care călărià stăpînul, frumoşi ostaşi cu haine lungi, iatagane şi pălării de pîslă albă cu surguciuri de pene ce unduiau în mers; timargiil călări, stăpîni de moşii cari plătiau acest dar al Sultanului prin slujba ostăşească a frumoasei lor călărimi, strălucitoare de stofe bogate şi podoabe de aur; achingiii, cei mai îndrăzneţi dintre luptătorii tuturor neamurilor, a căror simbrie li se găsia în vîrful săgeţilor; beşliii, cari primiau plată încincită şi erau socotiţi în stare a secera atîţia dusmani cît cinci ostaşi de rînd; gemliii, cari învîrtiau mai bine decît orice tovarăşi de steaguri şi suliţa şi sabia, fiind şi minunaţi arcaşi; muselmii, cari întăriau tabăra la popasuri; saialele, cari se luptau ca să nu plătească biruri şi erau întrebuinţaţi mai mult la deschiderea drumurilor; salahorii, ţerani cari duceau greul muncii celei mai puţin aducătoare de laude; ceauşii, cari ţineau buna rînduială lovind umerii răzvrătiţilor cu măciucile lor de fier. Se zice că numărul tuturora întrecea o sută de mii, dintre cari însă adevăraţi ostaşi puteau să fie socotiţi numai spahiii (timargiii), la 40—50.000 şi cei vre-o 20.000 de Ieniceri.

La începutul lui Maiu flota turcească îşi întinse pînzele în bătaia vîntului de miazăzi care o ducea spre gurile Dunării, pe cînd luntri se ridicau spre vărsarea rîului Morava, în număr de trei sute. Ele trebuiau să treacă mulţimile pe pămîntul romănesc şi să li aducă hrană.

Ştefan trebuia să se hotărească. O împăcare cu Vlad i-ar fi dat prilejul de a-şi dovedi vitejia în luptă cu duşmanul firesc; ea ar fi adus poate răspingerea de la hotar sau o mare înfrîngere a năvălitorilor, căci Domnul Moldovei ştiuse a-şi face o oaste gata oricînd de luptă, supt pedeapsă de moarte pentru boierul ce ar rămînea în urmă, pentru ţeranul ce n’ar avea gata arcurile, săgeţile şi săbiile, şi Vlad, din partea lui, strînsese sub steagul său vre-o 20.000 de apărători ai pămîntului ţerii. Dar, făcînd această unire cu fostul prieten, cu ajutătorul de la început, cu cellalt Voevod al Romînilor, el ar fi trebuit să uite pagubele îndurate, să părăsească gîndul, aşa de ispititor, de a smulge acum Chilia din mîna obosită a lui Vlad, şi ar fi trebuit iarăşi să lase pe Poloni şi să sprijine interesele răsăritene ale Craiului Matiaş.

Poate că ar fi făcut şi aceasta, dacă ar fi văzut pe Matiaş alergînd spre Ardeal, gata de a se încăiera cu Mohammed Sultanul; dar, pe de o parte, Regele n’avea banii cari îi veniră mai tîrziu numai, de la Veneţieni; apoi, grija lui cea mare era împăcarea cu Împăratul Frederic, pentru care se deschise o dietă tocmai în Maiu, la Buda, cîştigarea lui Giskra, stăpînul mercenarilor prădalnici cari ţineau atîtea castele ale Coroanei sale, şi găsirea mijloacelor trebuitoare pentru a face faţă îndatoririlor ce se luase în aceste învoieli, prin care singure Matiaş ajungea adevărat Craiu unguresc. Cu toate poruncile ce se dădură în Ardeal Voevodului, acesta nu putu să mişte pe Saşi ca să scape de peire pe acela ce li făcuse atîta rău.

Ştefan va fi chibzuit toate aceste lucruri. El nu era un om pornit, nu era un suflet dorit de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cîrmuire care cîntăreşte puterile, prevede sfîrşitul încăierărilor, şi, rece între prieten şi duşman, între creştin şi păgîn, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare ţerii sale. El porni deci spre ţinutul Putnei, care se afla în mîna Moldovenilor şi la sfîrşitul Domniei lui Alexandru-cel-Bun: la 15 Maiu îl vedem la Bacău. Pe atunci, pîrcălabii ungureşti ai cetăţii Severinului scriau Craiului că luntrile din Serbia intrase acum în Dunăre şi se aflau lîngă Vidin şi că Vlad trimesese pe cei ce nu puteau să se apere în munte, la Poienari, şi prin alte cetăţi, în ostrovul întărit al Snagovului şi în adîncimile codrilor; el luase cu dînsul şi cel mal tineri dintre flăcăii satelor şi stătea gata cu ochii la Dunăre, lnprejurările îl înnălţase: el nu mai era un schingiuitor de oameni pentru plăcerea sa nebună; duhul sfînt al bunilor strămoşi, adormiţi în lupte pentru ţară, se coborîse asupra frunţii sale îndrăzneţe; el îi scînteia acum din ochii straşnici.

În cele d’intăiu zile ale lui Iunie, Mohammed întindea corturile pe malul apei largi. Îi venise luntrile din sus şi cele din jos, după ce arsese aşezările romăneşti ce găsise în cale, între altele şi bogata Brăilă. Vizirul cel mare trecu întăiu la Nicopol, spre Turnu, cu cîteva mii de oameni, mai ales Ieniceri, a căror îndărătnicie putea face drum celorlalţi. Trecerea se săvîrşi noaptea, pe şeptezeci de bărci, care duceau şi o sută douăzeci de tunuri, şi malul stîng fu atins în cea mai mare tăcere, ceva mai jos de locul de unde porniau îndelungul zilei săgeţile şi chiotele Romînilor. Vlad văzu cu bucurie a doua zi că i-au sosit în sfîrsit oaspeţii, şi-i primi aşa de călduros, aşternînd pămîntul cu dînşii, încît Mohammed se temu că i se nimicesc «mieluşeii» cu totul. Dar tunurile nu erau cunoscute ţeranilor noştri — şi în 1445 ei se mirase mult şi chiuise tare văzînd cum se descarcă de zgomotos minunata unealtă de peire —; cînd ghiulelele de piatră prinseră a cădea, ucigătoare, asupra lor, ei se dădură în lături, şi norul de săgeţi ce străbătea Dunărea, încetă. Atunci Sultanul trecu, şi Vlad se făcu nevăzut, înghiţit de codrii apropiaţi.

Pe la vre-o 7 Iunie gloata turcească porni în sus printre movilele Teleormanului, care erau pe atunci o singură pădure mare, de la care se trage şi numele ţinutului. Sultanul voia să prefacă Ţara-Romănească într’o provincie a Împărăţiei sale, aşa cum căutase şi izbutise une ori să facă prin deosebite unghiuri ale peninsulei balcanice şi ale Asiei-Mici de peste mare. Alt Domn nu avea de gînd să puie, şi, dacă luase cu dînsul pe frumosul Radu, fratele lui Vlad, aceasta n’o făcuse pentru a-i da un steag de stăpînire, ci pentru că păcatele urîte ale marelui Împărat erau legate de acest nenorocit tînăr. Mohammed căuta cu ochii în depărtări cetăţile, cuiburile de boieri, reşedinţele domneşti ale ţerii, pentru a-şi îndrepta tunurile asupra lor, pentru a li ucide sau robi apărătorii şi a aşeza în ele ostaşi de-ai lui şi subaşi, căpitani, ca în oraşele dunărene, ca ei să cîrmuiască din ele şi prin ele toată întinderea paşalîcului celui nou. Pentru ca locuitorii să se împace cu această orînduire, el poruncise aspru să nu se prade nici un capăt de aţă.

Dar acest pămînt nu era ca altele pe care le călcase, supuindu-le în acelaşi timp, piciorul Împăratului păgîn. În drum nu se ivia nimic decît sate arse, fîntîni din care nimeni nu cuteza să scoată apă, lanuri secerate fără de vreme, păşuni dogorite şi, din toate părţile, înnainte, în urmă, la dreapta, la stînga, uriaşa pădure de sălcii şi fagi.

Prin aceasta se strecura un însoţitor tăcut, pe care năvălitorii nu erau lăsaţi să-l uite, căci, de cîte ori o ceată care plecase în căutarea hranei, în descoperirea turmelor şi cirezilor, nu se mai întorcea înnapoi, se ştia că ea a rămas la tovarăşul de cale din codri, şi prietenii celor pierduţi se rugau pentru dînşii la Allah care deschide porţile raiului celor morţi pentru credinţă.

În aceste părţi joase, zilele erau de foc şi căderea nopţii toropia in corturi pe ostaşii opriţi la popasuri, cari nu se mai gîndiau la paza bună a taberii lor, la şanţurile largi, apărate cu pari legaţi prin şanţuri, la închiderea cămilelor ce purtau poverile între acest lanţ d’intăiu şi un al doilea întărit cu un gard de suliţi împlîntate, lîngă care apoi veghiau neadormiţi pănă’n ziuă străjerii dintre salahori, saiale şi muselmi. Toţi se lăsau în voia Domnului şi adormiau supt singura strajă a stelelor, ochii de foc ai lui Allah, care a hotărît fiecăruia numărul zilelor. De zgomotele nopţii, de freamătul pădurii ei nu se îngrijiau.

Dar iată că într’o noapte nouroasă oameni mlădioşi ca fiarele ieşiră, învăluiţi în prietenosul întunerec, de supt bolţile frunzelor negre: cete-cete, pănă se făcură vre-o zece mii. Erau ţerani cu opinci, cu o sabie aspră la coapsă, cu ciomege pe umeri; nici încălţămintea, nici armele lor nu făceau cel mai mic zgomot; nemărgenita groază faţă de stăpîn, care era în mijlocul lor, dorinţa straşnică de a-şi răzbuna pe acei ce venise pentru a li prăda şi risipi avutul, li amuţise gurile. Cînd ajunseră numai la margenea lagărului, unde se odihniau cămilele şi catîrii uşuraţi de greutăţile ce purtau, un chiot sălbatec cutremură văzduhul fără lumină şi secerătorii începură, după poruncă, să taie un drum drept spre cortul Sultanului. Căci gîndul nebun al lui Vlad fiul Dracului nu era altul decît să scape de duşmani ucigîndu-li Împăratul în mijlocul taberei întregi.

Cortul împărătesc, încunjurat de miile de corturi ale Ienicerilor, avea la dreapta pe călăreţii Asiei, cu beglerbegul lor, iar la stînga pe beglerbegul şi călăreţii Europei. Cele două mai mari căpetenii ale oştirii erau aceşti beglerbegi, cari se chemau atunci Mahmud şi Isac. Din locul unde se găsia, tocmai în fund departe, acolo unde era inima, viaţa taberei, Mohammed se deşteptă în strigătul de luptă al ţerănimii romăneşti, pe care-l urmară urlete de spaimă, ţipete de durere, tropotul dobitoacelor înspăimîntate, fuga zgomotoasă a spahiilor cari sărise pe cai şi se împrăştiase pe drumurile necunoscute unde-i aştepta adese ori altă moarte. Nemărgenitul furnicar vuia de un zgomot îndrăcit în noaptea greoaie, pe care o despicau numai faclele lui Vlad care-şi căuta drumul spre cortul Sultanului.

Pănă să nu ajungă secerătorii morţii şi răzbunării, crainici împărăteşti călări sunară din trîmbiţi în toate unghiurile cetăţii adînci care încunjura de aproape pe Sultan, poruncind tuturora supt pedeapsă de moarte să nu se clintească din corturi, rămîind, orice s’ar întîmpla, pe loc ca să apere pe «părintele» lor, Padişahul. Ienicerii făcură zidul lor de diamant în jurul lui Mohammed, şi valurile înnebunite ale călăreţilor, lovindu-se de acest zid, fură despicate cu săbiile ca nişte duşmani. Aripile beglerbegilor se închiseră apoi înnaintea Ienicerimii, aşteptînd.

Un ceas de noapte trecea după cellalt, şi duşmani noi răsăriau înnaintea luptătorilor noştri, cari se obosiau culcînd lanurile vii. Se mîntui în sfîrşit cu spahiii; şi pe dînşii îi înghiţi noaptea în fugă. Atunci şirul strîns al Ienicerilor, gata să moară pănă la unul, numai să-şi scape măreţul Domn, răsări negru, mut, în raza roşie a faclelor de răşină. În fund se înroşiau zorile, ca din prisosul sîngelui ce se vărsase. Era ziua, care număra prin lumina ei destăinuitoare puterile fiecăruia. Romînii cotiră, ei pătrunseră în tîrgul cel mare din mijlocul taberei, în bazar, îl prădară, şi vîntul iute al dimineţii îi fură în codrul de unde veniseră.

Cine putea să se gîndească a-i urmări, cînd se văzu în sfîrşit cu groază ce lăsaseră în urmă, cînd Ienicerimea singură stătea supt arme în mijlocul cîmpului sămănat cu movile de trupuri, pe cînd din zare se întorceau sfioşi fugarii pe caii lor obosiţi? Ali-beg, fiul vestitului Mihaloglu, sosia tocmai dintr’o raită de pradă şi aducea cu dînsul cîteva sute de ţerani, «mai mult femei şi copii», pe cari-i strînsese pentru că aveau preţ în tîrgurile de robi ale Răsăritului; se zvoni dintr’aceasta, ca o mîngîiere, că Ali a întîlnit pe hoţii nopţii, că s’a luptat cu dînşii, i-a bătut şi a putut aduce aceşti voinici. Bieţii oameni fură ucişi în chinuri, unii tăiaţi în două cu fierăstraiele, ca trunchiurile nesimţitoare. Din gura nimărui însă nu ieşi un cuvînt de destăinuire: ştiau unde se află Domnul,— mărturisiră ei în ceasul morţii, — dar nu voiau să spuie. Pentru întăia oară Mohammed al II-lea, neobositul războinic, găsise, în sfîrşit, suflete care-l uimiau prin puterea lor tăcută şi fără trufie.

Turcii ştiau însă drumul spre Tîrgovişte. Aici măcar ei se vor fi aşteptat la o adevărată luptă, dînd un folos sigur şi trainic. Cetatea stătea însă moartă şi pustie: nici guri de tun, nici apărători, nici locuitori măcar. Vlad nu era aici. Dar fapta lui se văzu îndată, cînd în apropiere de oraş se deschise înnaintea Turcilor întinsa cîmpie a ţepelor. Mii de oameni — acum oase negre, în care, după ce corbii rupsese cu pliscurile de fier, paseri mărunte ciupiau din cuiburi verzi, ca de supt straşina unei căsuţe fericite — stăteau în şiruri lungi, luptători învinşi împotriva morţii; erau între ei ostaşi ai Islamului, ţerani de la Dunăre, femei, copii şi, mai presus de toţi, Hamza, subaşa mort al Giurgiului ars, purtînd încă pe ciolanele sale mucede zdrenţe de catifea roşie. Sultanul trecu înnainte, turburat de gînduri rele.

Unde era Vlad? Pe un trist drum, la capătul căruia nu era nici-o cinste pentru dînsul, nici-un folos pentru neamul întreg!

El aflase, prin ştafete răpezi, că Ştefan Moldoveanul, care părea că şi-a oprit drumul pe malul drept al Siretiului, a trecut apa la vadul cel mai apropiat, a răsărit îndată peste Prut şi s’a oprit înnaintea Chiliei, înnaintea cetătii celei nouă făcută de Ungurii lui Iancu-Vodă pe uscat, în faţa ostrovului pe care se înnălţau încă ruinele negre ale vechii Chilii sau Licostomului Genovesilor. Pe apa Dunării se oprise în acelaşi loc, aruncînd greoaiele ghiulele de piatră, stolul corăbiilor şi luntrilor turceşti.

Vlad ştia că Sultanul nu-i va putea stăpîni ţara, care nu era, nici ca locuri, nici ca oameni, dintre acelea ce se pot stăpîni. Dar Chilia putea să fie cucerită, şi atunci ţerii sale i se închidea drumul spre Marea care aducea bogăţie. I se păru că Ştefan e în această clipă o mai mare primejdie pentru dînsul decît Mohammed. Lăsă deci în mînile unui boier cîteva mii de oameni ca să facă şi mai departe áripa de ameninţare pentru oastea Sultanului, ca să culeagă pe fugari, pe prădători, pe bolnavi şi să-i dea morţii. Iar el însuşi, luînd ce avea mai bun cu sine, se răpezi spre cetatea sa de la Dunăre.

Întîmplarea cruţă amintirii noastre povestea unei mari lupte între aceşti doi puternici şi viteji ai neamului nostru, cari erau chemaţi mai tîrziu să lucreze împreună. Dacă Turcii aveau tunuri, Ungurii din Chilia puteau să li răspundă cu ghiulele măcar tot aşa de bune, şi de sigur mai bine ţintite. Azapii de pe luntri şi corăbii, plătiţi cu cinci aspri de argint pe zi ca să fie viteji, hrăniră peştii apelor. Atunci Ştefan va fi încercat un asalt împotriva zidurilor înnalte, pe care le ridicase, pentru alţi vrăjmaşi, bunicul său Alexandru-cel-Bun. Dar n’avu noroc. El fu lovit la glesnă de o ghiulea, în ziua de 22 Iunie, şi oastea se întoarse îndată înnapoi, spre Suceava, ducînd cu dînsa pe Domnul rînit, care suferi mult timp de această rană şi numără păţania de la Chilia ca întăia din înfrîngerile sale,— numai două. Prin suferinţile sale, prin ruşinea sa, el scăpă poate Moldova de o mare nenorocire. În adevăr, dacă ar fi căzut Chilia, în ce chip ar fi putut-o păstra pentru sine, cînd luntrile, tunurile, Azapii Turcilor ar fi stat înnaintea cetăţii învinse?

Vlad n’avea răgazul să urmărească şi să-şi răzbune. El se răpezi înnapoi spre ţara sa, crezînd că poate să-i ajute încă, să încheie mai repede rătăcirea fără folos a Sultanului.

În lipsa lui, căpitanii înnoiseră încercarea de a sfărîma tabăra. Dar străjile, care păziau acum mai bine, aflară din vreme, şi Paşa Iusuf porni împotriva duşmanilor. El fugi însă înnaintea lor. Numai Omar, fiul lui Turakhan, al cărui frate fusese prins la Giurgiu de Vlad Dracul în 1445, izbuti să aducă în vîrful suliţilor capete de Romîni. Dacă a fost o adevărată luptă, rămîne însă îndoielnic: ca şi Vlad însuşi, oamenii lui nu căutau un războiu frumos, ci zdrobirea prin vicleşug, uciderea cu deamăruntul a năvălitorilor.

Fără să facă nimic, Sultanul mîntuise tot, căci în Ardeal nu-i dădea mîna să pătrundă, în halul în care i se afla oastea, ruptă de oboseli, chinuită de sete, slăbită de o hrană puţină şi rea. Caii flămînzi erau duşi de căpăstru. În dogoarea cea mai mare a verii un vînt de ciumă bătea asupra nesfîrşitei mulţimi pe drumurile sămănate de leşuri putrede. Oastea porni înnapoi spre Dunăre, şi aşa de răpede, încît la 11 Iulie Sultanul era în Adrianopol.

El lăsase în urmă, într’un noroc şi fără multă nădejde, pe frumosul său tovarăş, Radu, căruia-i dăduse caftanul de catifea tesută cu aur, calul şi steagul roşu ale Domniei nouă, pe care rămînea să şi-o cucerească. În lipsa lui Vlad, el găsi ajutoare în tară. Într’unul din adăposturi, poate la Snagov, o ceată de Turci, trimeasă de dînsul, prinse, zăloage scumpe, o sumă de rude, femei şi copii ale boierilor. Nu li făcu de alminteri nici un rău, şi vorbi tuturora, de-a dreptul sau prin ştafete, de o stăpînire bună, fără călău şi iără ţepe. Se auzi în zădar la Constantinopol, pe la jumătatea lui Iulie, că şi el s’a înnălţat într’o ţapă; Radu se urcase numai în Scaunul lui Vlad, unde-i stătea, ce-i dreptul, tot aşa de bine. Straşnicul frate încercă în zădar să înceapă o luptă. Toţi îl trădase; Saşii din Ardeal făcură pace bună cu Radu încă în luna lui August; Ştefan din Moldova era un duşman. O singură scăpare rămînea lui Vlad: să meargă la Craiul Matias.

Acesta se urnia foarte greu. Ca să se suie pe calul său de războiu, el aştepta vestea sigură că Mohammed, cu care nu ţinea de loc să se lupte, a şi trecut Dunărea îndărăt. Încă la 15 Iulie, cînd nu se ştia de întorsul Turcilor, el era tot la Buda, de unde se lăuda că vine îndată. La 10 August, îl vedem la Seghedin pe Tisa, unde fusese chemate puterile de luptă ale Ungariei. Pănă la Turda, în Ardeal, el făcu cinci săptămîni de drum. De la Turda ajunse la Braşov, supt munte, numai la sfîrşitul lui Novembre.

El voia lucruri mari, acuma cînd ele se puteau îndeplini fără multe silinţi. Vlad era să fie iarăşi Domn la Munteni. Dar nu numai aici era să se petreacă o schimbare de stăpînitor. Regele auzise despre încercarea lui Ştefan-Vodă de a lua Chilia, pe care tatăl său o dăruise Ţerii-Romăneşti şi în care păziau, supt steagul unguresc, Unguri; el aflase despre legătura acestuia cu Turcii. Înnainte de a pleca din Buda, deci în Iulie, el îşi aduse aminte că Petru Aron zace undeva în Ardeal, şi el porunci Voevodului acestei ţeri, care nu voise să se mişte în folosul lui Vlad şi înţelegea încă mai puţin să sprijine pe Petru, a trimete pe acesta din urmă, fără întîrziere, la Curte.

Petru-Vodă se afla deci în lagărul lui Matiaş. Cit despre Vlad, el era mai grăbit. Înnainte de sosirea oştilor la Braşov, el căpătase un ajutor, în fruntea căruia stătea un om, cu care el se asămăna în multe, Giskra, căpetenia tîlharilor războinici, cu care Regele se împăcase abia în această vară. Cei doi tovarăşi trecură munţii, şi la 9 Novembre ei se găsiau acum la Rucăr.

Vlad era, de sigur, credincios Corvineştilor, împotriva cărora n’a lucrat nici-odată. Dar el ştia că, dacă Scaunul muntean se poate căpăta cu puterea Ungurilor, nu-l poate păstra decît acela care e recunoscut de Turci. Ştia şi aceia că Turcii, cari mint, primesc minciuni, cînd au interesul s’o facă. El puse deci să se scrie o rugăciune de iertare către Împăratul păgîn, căruia-i făgăduia să-l ajute — ca oarecînd Vlad Dracul — în Ardeal, unde ştie toate potecile. El îşi călcă pe inimă şi scrise şi lui Ştefan-Vodă, cerîndu-i a pune un cuvînt bun pentru dînsul.

Ştafeta care ducea aceste două răvaşe de înşelare, şi pe acela către Marele-Vizir, căzu în mîna oamenilor lui Radu. Acesta avu astfel nemărgenita bucurie de a fi găsit o armă care nimicia pe fratele duşman. Cu cea mai mare grijă, hîrtiile lui Vlad fură trimese in lagărul de la Braşov, şi ajunseră la cunoştinţa Craiului. Matiaş ascultase şi pănă atunci destule plîngeri împotriva lui Vlad din partea Saşilor, cari avuseră atît de mult să sufere din partea lui. Războiul acesta muntean era apoi foarte greu pe o vreme cînd Carpaţii se înveşmîntează în groase pături de zăpadă; banii, ceruţi de plăţile faţă de Împărat, faţă de Giskra, nu se prea găsiau în lăzile oştirii; luptătorii erau puţini, şi abia acum putu Matiaş să pregătească Ardealul pentru întîmplări de războaie; tragere de inimă pentru un astfel de creştin şi un astfel de prieten ca Vlad, n’avea nimeni. Descoperirea făcută cu ajutorul lui Radu nu putea să vie în mai bune împrejurări: se porunci îndată lui Giskra să prindă pe neruşinatul trădător al creştinătăţii; ceia ce se şi îndeplini înnainte de 26 Novembre.

Îndată ostile porniră îndărăt, ducînd ca prins, învinuit de straşnice greşeli, — care nu-i aduseră însă tăiarea capului, cum s’ar fi întîmplat de sigur dacă Matiaş n’ar fi avut nici-o îndoială în privinţa păcatului lui Vlad—pe acela ce trebuia să fie pus din nou în stăpînirea ţerii sale. Trecînd prin Mediaş, Craiul era înnainte de sfîrşitul anului la Baiade-Criş, şi de aici apucă în grabă spre Buda, pe cînd Ţepeş era îndreptat spre cetatea Vişegradului, ale cărei porţi se închiseră pe multă vreme asupra nenorocirii lui. Frumosul Radu, care se însură îndată cu Doamna Maria, petrecea în linişte serbătorile de iarnă, în cetatea Dîmboviţa a Bucureştilor, în care se simţia mai sigur, fiind în apropierea Turcilor din Giurgiul ce se întăria din nou. El se îndatorise fără îndoială şi faţă de regele ungur, aşa că din toate părţile — şi din spre Moldova, unde durea încă rana de la Chilia, — el se putea crede asigurat pentru mulţi ani de zile.
Cu anul următor 1463, războiul plecă în alte părţi, lăsînd în Ţara-Romănească pacea putredă a lui Radu, iar în Moldova pacea mîndră, bine asigurată a lui Ştefan.

III. CĂSĂTORIA LUI ŞTEFAN. LUAREA HOTINULUI ŞI A CHILIEI. LUPTELE CU MATIAŞ CORVINUL.

Domnul moldovean, care avea din legătura sa cu o femeie anume Marusca un fiu Alexandru, numit astfel după Alexandru-cel-Bun, spre mărirea liniştită a căruia se duceau toate gîndurile lui, Ştefan se însură în acest an, la 5 Iulie 1463. Pînă la dînsul, Domnii urmaşi ai lui Ilie, care ţinuse pe Marinka, fiică de cneaz rutean şi cumnată de rege polon, îşi luaseră neveste din ţară, fete de boieri, căci în afară nimeni nu s’ar fi încuscrit bucuros cu neînsemnătatea şi netrăinicia lor. Ştefan peţi şi el, ca şi unchiul său Ilie, la prinţii din vecinătate. Nevasta şi-o găsi tot printre fruntaşii Rutenimii: ea era Evdochia, soră cu Simion cneazul din Chiev. Simion fiul lui Olelko, care avea un frate, Mihail, un fiu şi o fiică, era un vestit războinic, un straşnic vînător de Tatari, care, la moartea sa, în 1471, lăsă regelui Casimir, ca amintirea cea mai scumpă despre sine, «calul şi arcul».

Nunta se va fi serbat in Suceava, unde Ştefan se întorsese, după ce, la începutul anului, el petrecuse cîtva timp în Iaşi. cari erau pe atunci numai un biet tîrguşor de case de lemn, în drumul negustorilor armeni şi nemţi ce veniau din Galiţia spre porturile Dunării şi Mării Negre. La un astfel de prilej rar, cînd cununa mirelui se coboria pe un cap împodobit cu cununa ţerii, vor fi fost de faţă pentru a lega şi binecuvînta, toţi fruntaşii clerului moldovean: Teoctist Mitropolitul, Tarasie episcopul de Roman, egumenii de la Bistriţa, Neamţ, Moldaviţa, Pobrata: Teodor, Ioasaf, Anastasie şi Stahie.

Dar căsătoria nu fu fericită. În 1466 (după 9 Iulie) sau 1467, Doamna se stingea fără să fi văzut adevărata mărire a soţului ei. Ea n’a fost mama copiilor Iliaş, Bogdan şi Petru, cari nu se ivesc nici prin mărturiile hrisoavelor cît timp ţinea încă această d’intăiu căsătorie a tatălui lor, ci abia în 1472-3, toţi trei în acelaşi timp, cînd Ştefan avea lîngă dînsul acum o a doua Doamnă. A Evdochiei a fost numai singura fiică a lui Ştefan, Elena, care pentru aceasta putu să se şi mărite în Moscova, luînd, cum vom vedea, pe un fiu de ţar, care era să fie ţar el însuşi, dacă acest neam ar fi avut mai mult noroc.

Pănă la moartea înnainte de vreme a Evdochiei, Ştefan avu însă două mari izbînzi, care-i întregiră hotarele fără multe silinţi, iar cea de-a doua chiar fără vărsare de sînge. El cîştigâ din nou Hotinul, care se înstrăinase la înfrîngerea lui Petru Aron, şi izbuti să aşeze, după o întrerupere de vre-o două zeci de ani, căpitani, pîrcălabi moldoveni în Chilia.

Încă din Septembre 1463, între boierii lui Ştefan se înseamnă şi un pîrcălab de Hotin, anume Goian, care intrase în Sfatul lui Vodă de foarte puţină vreme. Va să zică pe atunci, un an după ispitirea Chiliei, Hotinul nu mai avea în el oaste leşească, ci primise oameni de-ai Domnului Moldovei. Cum şi ce fel — fără îndoială însă, paşnic — s’a făcut schimbarea de stăpînire în această puternică strajă a Nistrului, nu se spune nicăiri. Regele Poloniei se plînse pentru încălcarea făcută de Ştefan împotriva păcii din 1459, prin mareşalul său Rytowski. La 4 Octombre 1466, stăteau la Hotin soli din amîndouă părţile pentru a se înţelege hotărîtor: din partea lui Casimir venise archiepiscopul de Lemberg, Palatinul Rusiei şi Mihai Buciaţchi (Buczaczki), Palatin al Podoliei şi comandant al cetăţilor din Pocuţia,—cari aveau amîndoi drepturi asupra Hotinului, iar ca trimes de-a dreptul al Craiului, fără nici-un interes în afacere, venise Nicolae Grimalo; Goian pîrcălabul, Vlaicul, unchiul domnesc, peste puţin şi el pîrcălab în Hotin, şi bogatul Vistier Iuga vorbiau în numele lui Ştefan-Vodă. Pentru unele lucruri se trimese apoi la o nouă întîlnire, care era să se facă în anul următor, de Sf. Gheorghe.

În 1466 se mîntuise şi cu străinii din Chilia, şi Dunărea-de-jos era moldovenească, precum fusese pe vremea puternicului moş, Alexandru-cel-Bun.

Şi în vara anului 1464 — pe cînd Matiaş Corvinul era împiedecat de afacerile din Boemia şi Turcii aveau de lucru în Asia, aşa încît mînile lui Ştefan puteau să se mişte în voie spre îndeplinirea unor planuri neapărate şi de multă vreme chibzuite — Domnul Moldovei se cobori în Ţara-de-jos, stînd în Curţile din Vasluiu, unde locuise odată alături fraţii Ilie şi Ştefan. La începutul lui 1465, regele Matiaş fusese silit a se întoarce din Serbia, unde iarna şi alte greutăţi îl împiedecaseră de a lua cetatea Zwornik. Gîndul lui nu se putea întoarce asupra acestui colţ de stăpînire munteană prin Unguri care era Chilia. În toiul iernei, Ştefan răsări pe margenea Dunării îngheţate, în miezul nopţii, la 23 spre 24 Ianuar. Acum el avea tunuri, şi ele începură să bată a doua zi în păreţii cetăţii puternice. Toată ziua i se răspunse din dosul ei cu alte lovituri omorîtoare, dar a treia zi porţile se deschiseră. Cu bucuria celui ce şi-a îndeplinit un mare vis al vieţii sale, intra Ştefan printre dărîmâturi în cetatea unde trăia amintirea Corvinului celui mare, Iancului-Vodă, «părintele» părintelui său. Ştafete vestiră pretutindeni în jurul Mării, unde erau negustori şi prieteni, şi pănă la Caffa în Crimeia Genovesilor cu multe corăbii şi frumoşi bani de aur, că portul Chiliei e deschis pentru oricine, acum cînd el se găseşte supt steagul nou al Domniei moldoveneşti. După trei zile, cuceritorul plecă înnapoi spre Capitala sa, dînd cheile în mîna celor doi pîrcălabî: Isaia, care păzise pănă atunci Neamţul, şi Buftea.

Regele Matiaş suferi şi aceasta, ca unul ce avea aiurea scopuri mai înnalte de urmărit decît pedeapsa Voevodului nesupus al ţerii sale — aşa scria el încă în 1462, cînd întăria drepturile unui Scaun secuiesc de la hotar — Moldova. Pentru ca el să alerge în Ardeal şi de aici peste trecătorile muntelui, pentru ca să creadă că a sosit în sfîrşit ceasul de răsplătire pentru păcatele nouă şi cele vechi ale vecinului din Răsărit, trebui să se petreacă aici, în Carpaţi, ceva deosebit de zguduitor, şi care nu putea fi trecut cu vederea. Aceasta fu răscoala Ardealului în 1466, atunci cînd Ştefan se înţelegea cu Polonii pentru Hotin şi cînd Casimir se înduşmănise cu Matiaş pentru moştenirea ispititoare a bătrînului Gheorghe Podiebrad, regele Boemiei.

Dările pe care le punea Matiaş asupra tuturor supuşilor săi erau foarte grele, căci, cu cîte gînduri de mărire îi umblau în mintea tînără şi îndrăzneaţă — doar avea douăzeci şi cinci de ani numai mîndrul fiu al lui Iancu-Vodă, feciorul de opincă învingătoare şi norocoasă! — trebuia plată în multe locuri, la prieteni, la ajutători şi la duşmani. Ţeranii erau deprinşi de mult să sufere orice, dar negustorii oraşelor, cari puteau să se şi lupte, mai ales în părţile de graniţă, erau mai puţin răbdători faţă de regele cheltuielilor prea mari. Fireşte cu deosebire în Ardeal, care se deprinsese a trăi cam de o parte, a fi îngrijit părinteşte de cel d’intăiu Corvin, un Ardelean trăit mai mult între ai săi, a vedea că, în cumpănirea împrejurărilor, interesele sale trec înnainte. Saşii, cari întemeiase cu două-trei veacuri în urmă înfloritoarele cetăţi din această ţară de munte şi de margene, nu privise bine de la început alegerea copilului Matiaş, supt care era să stăpînească, deocamdată unchiul de pe mamă, Mihai Szilágyi; ei nu ţinură în samă multă vreme pe regele-ales, recunoscînd în locul lui pe Împăratul Frederic. Pănă şi în războiul din 1462, ei nu ascultară de poruncile ce dăduse Craiul ca să ajute pe Vlad ce se lupta cu moartea; la sosirea lui Matiaş, ei nu-l încunjurase, nu-i dăduse bani şi-l silise oarecum să părăsească pe ocrotitorul lor. Măsura luată de rege la întoarcerea sa în Buda ca Ardealul să fie apărat de acum înnainte de cea mai mare parte a locuitorilor lui, şi nobili şi iobagi, supt călăuzirea Voevozilor sau a Vicevoevodului, va fi trezit, destulă nemulţămire printre cei ce de la 1442 încă nu mai avuse să dea piept cu vre-un duşman, ci îşi căutau în linişte de meşteşugul şi negoţul lor prin păsurile muntene şi moldoveneşti ale Carpaţilor. Astfel se ajunse la hotărîrea lui Benedict Roth de a aprinde o răscoală în aceşti munţi răsăriteni ai Ţerii-Ungureşti.

El voia neatîrnarea Ardealului, de care Ungaria avea nevoie, dar care n’avea nevoie de Ungaria, ci mult mai mult de vecinii ce se aflau pe cealaltă clină a munţilor. Radu-Vodă, mai mult omul Turcilor, şi, pe lîngă aceasta, dator cu recunoştinţă Saşilor pentru ajutorul de căpetenie ce i-l dăduse, de la început, în 1462, n’avea de ce să răspingă îndemnul ce i-ar fi venit de la răsculaţi. Ştefan, el, ar fi fost cum nu se poate mai bucuros de o astfel de prefacere: cu Ardelenii el n’avuse nimic, ci stătuse, împreună cu dînşii, de partea Împăratului; năvălirea în Secuime o făcuse pentru a găsi acolo pe Petru Aron, care se găsia acum departe de aceste locuri, la Curtea Craiului. Un Voevod ardelean care n’ar fi avut nici-o altă grijă, care nu şi-ar fi risipit puterile după tronuri mari şi depărtate, ca Matiaş, ar fi fost în adevăr pentru Domnul moldovean, ca şi pentru un Domn muntean asemenea cu dînsul, un «frate», un prieten sigur, un tovarăş în marile lupte de apărare faţă de vecinii puternici. Ar fi fost atunci trei Ţeri-Romăneşti, apărînd creştinătatea supt trei steaguri nedezlipite unul de altul.

Voevodul se găsi. Magnaţii, şi mai ales magnaţii din margene, ca, de pildă, contele de Zips, sus, către Polonia, se înfiorau de mînie supt aspra mînă de fier a necruţătorului tînăr regal, care înţelegea să domnească de fapt asupra tuturora, să dea întregei Ungarii un singur suflet, al său. Voevodul Ardealului era un comite Ioan de Posing şi Sankt-Georg, de loc din Austria vecină, om puternic, bogat, cu multe rude. Şi el stătuse cu mînile în sîn la 1462, cînd poruncile regale îl mînau spre Carpaţi, într’ ajutorul lui Vlad. Şi el se simţise jignit de apucăturile stăpînitoare ale tînărului Craiu. Hotărîrea acestuia de a pune în Ardeal totdeauna doi Voevozi, de a li alipi un vice-Voevod, măsurile lui de părtenire a iobagilor nu-i vor fi fost de loc pe plac. Astfel el se învoi, aşteptîndu-se şi la sprijin din partea Polonilor, la cari fugi după înfrîngere Roth. Prin tîrguri şi sate merseră crainicii pentru a vesti oamenilor că s’a ales un nou Craiu unguresc, din Ardeal şi pentru Ardeal, Măria Sa Ioan. Focuri se aprinseră pe dealuri, sabia cruşită de sînge se purtă prin toate unghiurile ţerii, tobele vuiră pretutindeni, chemînd la oaste pentru neatîrnare, pentru birurile uşoare şi cîrmuirea părintească.

Încinsă răpede, flacăra se stînse îndată. Încă în August, se putea spune la Buda că Ardealul s’a întors supt ascultarea lui Matiaş. Luînd cu dînsul 8.000 de călări şi 4.000 de pedeştri, între cari şi pe Giskra, un om foarte potrivit pentru războaie ca acel din 1462 şi ca acesta, regele alergă în Ardeal ca să potolească lucrurile cu totul. Nicăiri n’avu nevoie să se lupte cu sprijinitorii lui Ioan, care, la venirea adevăratului Craiu, se făcu de la sine Voevodul de pănă ieri. Matiaş era la Cluj la ziua de 28 Septembre, şi se îngrijia ca Sibiiul, unde era pe la 20 Octombre, să nu cadă în mîna neprietenilor săi. Înnaintarea lui se făcu foarte încet însă, cu multă cumpănire şi sfială, dezlegînd pe încetul, cu răbdare, multele legături ale răscoalei. Abia la 2 Novembre regele se afla în Sighişoara; numai spre mijlocul lui Novembre el ajungea la graniţă. Fruntaşii răscoalei fugise, fusese aruncaţi în străinătate — mulţi, de sigur, în Moldova sau, prin Moldova, în Polonia; alţii periseră de mîna călăului; însă, în descurcarea firelor pînzei de trădare, Matiaş găsia tot mai multe lucruri nouă. Între altele, sprijinul vădit pe care-l dăduse Ştefan-Vodă al Moldovei. Cele aflate trebuie să fi fost de mare însemnătate, de vreme ce Matiaş, care era, altfel, deprins cu războaie de iarnă, porni asupra Moldovei pe un astfel de timp, lăsînd în urmă o ţară ce mai trebuia să fie încercată în credinţa ei nouă.

Ştefan nu era dintre oamenii uşurateci şi leneşi ce se prind fără de veste. Ştia că drumul Craiului, care venia aducînd cu dînsul şi pe Petru Aron, nu se va opri la Carpaţi, că gîndurile rele de la 1462 vor fi duse mai departe în paguba Domniei, a libertăţii, a vieţii sale. De mult, la păsuri lucrau satele vecine, grămădind asupra bolovanilor risipiţi de pe munte, trunchiuri de copaci tăiate din pădurile bătrîne, laţuri de mărăcini, pînza înţepătoare a spinilor. Locuitorii din margenea drumului plecau în bejenie, lăsîndu-şi căsuţele pustii. Toate uşurinţile călătorului erau nimicite în calea duşmanului ce trebuia să sosească neapărat. Pănă şi din cetăţi se scoaseră pîrcălabii şi ostaşii, lăsînd parmaclîcurile de lemn neapărate. Ca şi Vlad în 1462, el înnarma împotriva duşmanului pustiul, cu piedecile, primejdiile, foamea şi setea lui.

Matiaş intră în ţară la începutul lui Novembre prin pasul Oituzului, cel mai apropiat de Braşov. Oastea lui, de care se alipiseră o mulţime de luptători ardeleni, era în adevăr frumoasă; Ştefan o preţui la 40.000 de oameni. În jurul Craiului călăriau, pe lîngă acela ce se visa iarăşi Domn al Moldovei, pe care n’o mai văzuse de zece ani, episcopul de la Cinci-Biserici, apoi: îndrăzneţul Giskra, Palatinul Mihai al Ungariei, Ioan Gara şi Ladislas de Kanizsa, din neamuri care se amestecase deseori cu arma în mînă în afacerile romăneşti, Voevodul cel nou al Ardealului, Ioan de Darócz, Nicolae Bănffy, Ştefan Băthory, care peste puţin era să fie, el, un isteţ şi harnic Voevod ardelean. Tunuri vuiau pe stînca muntelui şi pe pămîntul îngheţat al plaiurilor; căruţe şi trăsuri se înşirau în urma oştirii. În vîntul rece al Carpaţilor fluturau, sigure de biruinţă, steaguri ce nu se mai văzuse în Moldova de trei sferturi de veac, — de cînd ele fugiseră.

Se ajunse la Trotuş în ziua de 19 Novembre, după ce trecătorile fură curăţite de piedeci prin sabie şi foc. Tîrguşorul de Unguri era tot aşa de mort ca şi toate aşezările omeneşti ce răsăriau în cale. Tot aşa la Bacău, unde nici călugării catolici nu ieşiră înnaintea marelui stăpînitor de legea lor. Întăriturile de lemn ale Romanului, unde Ungurii stătură o săptămînă (29 Novembre—7 Decembre), arseră şi ele fără să primejduiască pe nimeni, căci pîrcălabul Oancea nu era aici. Tot astfel lipsia Bourean din Neamţ, cînd tăciunarii Regelui dădură foc cetăţii părăsite. Dacă va fi uitat soarta lui Mohammed în Ţara-Romănească, Matiaş putea crede că această «ţerişoară», îngrozită s’a ascuns în adîncurile pămîntului înnaintea pedepsei de care se făcuse vrednică. Urmînd din a stînga Siretiului, pe o cale ce fusese aleasă şi de Ştefan cu zece ani înnainte, cînd se aşezase în Domnie, Craiul ajunse la Baia. De aici se deschidea în dreapta, fără nici o îngustare primejdioasă, fără nici o înnălţime ameninţătoare, cu vaduri uşoare, drumul spre Suceava, Capitala de mîne a lui Petru-Vodă Aron.

Baia, astăzi un sat, nu prea departe de Fălticeni, într’un ţinut al Sucevei ce nu mai cuprinde Suceava, care ni s’a luat de Austriaci, era atunci un mare tîrg, locuit de Saşi ce venise din Ardeal. Pe lîngă căsuţele ţeranilor noştri, erau clădiri trainice de piatră ale negustorilor, cari se lăudau în pecetea lor că au venit dincoace de munte în anul 1200, Alexandru-cel-Bun înnăltase o biserică a Sfintei Fecioare, cu cinci altare, unde se slujia după datinele Apusului, o frumoasă biserică de cărămidă tare, împodobită cu stîlpi şi podoabe de bolţi în piatră, acoperită cu zugrăveli îngrijite; de jur împrejur se întindeau ziduri de mănăstire, şi un turn înnalt păzia de-asupra pieţii. Mai departe era altă biserică, tot catolică, a Sfîntului Petru, unde stătea episcopul de Baia. Două strade mari duceau la piaţă. În jurul locuinţilor orăşeneşti se întindea o împrejmuire de răchită şi spini, prin care nu puteau străbate călăreţii, ziduri înflorite vara, păzind cetatea harnică în zuzătul albinelor de aur.

Şi Baia era pustie. Episcopul nu mai stătea de mult aici. Vodă nu ţinea pîrcălabi. Saşii se împrăştiaseră. Iar ţeranii erau unde nu se duceau gîndurile puternicului Craiu, atunci cînd păhărele se ridicau la masa-i strălucită în sunetul vesel al trîmbiţelor care urau noroc în războaie; ei erau, cu săgeţi, ciomege şi săbii, cu măciuci şi coase, în codru la Vodă, în codrul alb din preajma Crăciunului.

În sara de 14 spre 15 Decembre, un trădător strică veselia neîmpărţită a ospăţului: el vesti Craiului său — căci era un Ungur venit pentru afaceri în Moldova,—că pădurile din prejur sînt vii şi că le străbate, clipă de clipă, fiorul răzbunător al mersului ostaşilor. Putinţă de plecare nu era,—nici un pas nu se afla pe aproape, şi, cu astfel de duşmani ca Moldovenii, cine s’ar fi înfundat într’o trecătoare necunoscută, şi pe ce drum s’ar fi putut ajunge cu siguranţă acolo? Lupta trebuia aşteptată în Baia, «o luptă pentru viaţă, nu pentru cinste», scrie Italianul care a fost chemat ca să cînte laudele Craiului Matiaş. Două sute de pedeştri încercaţi în războaie fură aşezaţi în jurul Regelui însuşi; cealaltă oaste fu împărţită pe unde se credea că poate fi mai de folos. Ochii tuturora căutau cu spaimă în noaptea de unde trebuia să vie duşmanul: ce duşman şi de unde, cine putea să ştie?

Era abia întăia strajă a nopţii, după socoteala ostaşilor, cînd zori de flacără înroşiră cerul într’un întreit răsărit de groază, şi un lung chiot sălbatec zgudui văzduhul de ger. Erau Moldovenii, cari-şi aprinsese făcliile şi se îndemnau la lucru, un lucru lung şi greu, care putea să ţie pănă dimineaţa, învălmăşala începu, nebună prin uliţele înguste, în piaţa înghesuită, în livezile ai căror copaci goi se desfăceau ca de aramă nouă pe cerul de sînge. Unii se luptau sătui, beţi, din fală, din credinţă pentru Rege, din setea de a trăi, de a vedea pe ai lor de acasă; ceilalţi veniseră să răstoarcă oboselile lor, suferinţile sărmanilor aruncaţi în Decembre pe potecile de zăpadă îngheţată ale muntelui, jignirea adusă Domnului lor, ameninţarea de nimicire sau de îngenunchiare, aruncată ţerii. Ziua singură descleştă braţele ce se strîngeau cu furie: ea arătă învinşilor pe unde să fugă.

Baia, tîrguşorul paşnic, era un rug pe care ardeau morţii, mii de oameni din oastea năvălitoare, mai toată Secuimea şi Săsimea pe care o adusese Voevodul Ardealului, care rămase între ai săi, în mormîntul de flăcări. Lăsînd în urmă toată bogăţia prădată şi cea adusă de acasă, Ungurii se întorceau spre Oituz, fără să-i neliniştească cineva, şi, dacă nu s’ar fi văzut aşa de împuţinaţi, ei ar fi putut crede că a fost numai visul rău al unei nopţi vrăjite. Steagurile filfîiau acum în altă parte, în mînile celor ce le răpise. Călăreţii mîndri erau rupţi de oboseală şi pătaţi de sîngele prietenilor. Iar Craiul nu mai călăria în frunte, ca un tînăr erou ce cucereşte jucîndu-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dînsul, şi fierul unei săgeţi ţerăneşti îi rămăsese, nu în faţă, ca să se poată mîndri măcar, — ci în spate.

Hotarul se trecu în învălmăşeală, printre buştenii, mărăcinii şi spinăria care crescuseră la loc de cînd Matiaş îşi deschisese un drum prin acest zăgaz sălbatec. Trăsurile fură date focului; tunurile se ascunseră în gropi ca să nu cadă în mînile Moldovenilor. Oastea de fugari — care şi acasă uită aproape să se laude —, pripindu-se în stolul lacom al săgeţilor şi grindina strivitoare a bolovanilor, se găsi în sfîrşit acasă pentru serbătorile de Crăciun. Matiaş, care stătu multe zile în Braşov, oprit în loc de rănile sale, era aşa de tulburat în suflet de ce i se întîmplase pe pămîntul moldovenesc, încît nu mai cruţă nici un vinovat din timpul răscoalei. El, care iertase atîta pănă atunci, puse să se rupă de vii cu cleştele la Cluj cîţîva dintre trădătorii ardeleni şi tăie capul pribeagului muntean Mihail. Mînia nu i se putea risipi altfel, — şi faţă de Ştefan el nu-şi plăti nici odată datoria de sînge.

Mulţi vor fi crezut că învinsul se va întoarce, şi Ştefan căută să se asigure pentru orice împrejurare.

El trimese peste Nistru ca să ceară sfaturi asupra viitorului pe Stanciul pîrcălabul de Cetatea-Albă, împreună cu diacul Teodor al lui Prodan. La 28 Iulie 1468, soli poloni, Dobko Bysowski şi Stanislav Tencinski, se găsiau astfel în Suceava, pentru a primi un nou jurămînt din partea Domnului Moldovei, care vestise lui Casimir biruinţa sa şi-i trimesese la Vilna cîteva din steagurile dobîndite de la Unguri. Ştefan se învoi faţă de dînşii a fi pentru Polonia ceia ce a fost bunicul său, marele Alexandru. Împotriva oricui, «creştin sau păgîn» — creştinul fiind uneori mai rău decît păgînul —, el va da ajutorul cuvenit Craiului. Niciun războiu nu-l va începe fără de voia acestuia. Dar Casimir să-l apere în schimb, şi de Turci, şi de Tatari, şi de Unguri, acei de la cari pănă acum avea să se teamă. Dâcă, ferească Dumnezeu, Ştefan ar fi silit a-şi părăsi ţara, el va fi adăpostit de dregătorii regali. Şi, dacă Regele va veni cîndva, îngăduindu-l alte trebi din cele multe, la Cameniţa, sau în cetăţile Pocuţiei, Domnul va merge la dînsul şi i se va închina de faţă. Casimir, care venise pănă la Cracovia, nu mai era de mult în acest oraş cînd oamenii lui încheiară cu Ştefan această învoială.

Asigurat astfel din partea Leşilor, Ştefan se aruncă iarăşi asupra Secuilor, cari avuse menirea să-l supravegheze şi se vor fi luptat la Baia cu învierşunare. Ca o săgeată trasă dintr’un arc încordat voiniceşte, el străbătu în cîteva zile de vară Scaunele secuieşti, cu 1.800 de călăreţi după dînsul, tot boieri şi Curteni. Vicleşugul desăvîrşi cu acest prilej ceia ce începuse vitejia. În adăpostul său, Petru Aron primi o carte iscălită de mai mulţi boieri, prin care era poftit să se întîlnească cu ei pentru a pregăti peirea lui Ştefan. El găsi însă astfel peirea lui, căci la locul de întîlnire stăteau ostaşii Voevodului duşman. Acel care ţinuse în mînile sale, de şi nevrednice, mai mulţi ani de zile frînele Moldovei, fu osîndit la moarte şi peri aşa cum ucisese, prin tăiarea capului.

Aşa se mîntui, odată cu viaţa acestui nenorocit vînător de Domnie cu ajutorul străinilor, lunga vrajbă sîngeroasă între urmaşii lui Alexandru-cel-Bun, dintre cari nu mai trăia acum decît o soră a lui Petru-Vodă cel d’intăiu, zisă Cheajna, Doamna. Aşa rămase cel mai vrednic dintre urmaşii marelui Domn singurul moştenitor al bunicului măreţ, singurul om care putea zice că are în sîngele său drepturi asupra Moldovei. Sufletul celui ucis fără de vină la Reuseni se odihni în sfîrsit.

IV. LUPTELE LUI ŞTEFAN CU TATARII. AMENINŢĂRI TURCEŞTI. CLĂDIREA MĂNĂSTIRII PUTNA.
LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-MARE CU RADU-CEL-FRUMOS ŞI CU BASARAB LAIOTĂ.
CĂSĂTORIA CU DOAMNA MARIA DIN MANGOP.

Dar după războiul împotriva rudelor începu, fără zăbavă, un alt războiu dintre acelea care n’ar fi trebuit să fie, în altfel de împrejurări: războiul împotriva celuilalt Domn romîn, a lui Radu.

Pentru ce a fost început, e uşor de înţeles. Prin lovitura izbutită din 1465 Ştefan gonise Ţara-Romănească din stăpînirea gurilor Dunării. Pănă în 1469 Radu fu împiedecat de a răspunde, prin slăbiciunea sa, prin siguranţa că nimeni nu-i va veni într’ajutor. În sprijinul regelui ungur el nu mai putea pune temeiu de acum înnainte, căci afacerile din Boemia şi Silesia îl cuprinsese cu desăvîrşire pe Matiaş, cerîndu-i gîndurile, ostaşii şi banii. Dar de mai multă vreme Turcii lepădase de pe umeri povara războiului cu Caramanul, în Asia, şi marele lor duşman din Europa, şoimul Pindului, Scanderbeg, cel mai mare om pe care l-au dat vitezii Albanesi din muntele de stîncă goală, murise. Subaşii înşiraţi pe malul drept ca şi pe cel stîng al Dunării, supt poruncile neadormitului Alibeg, fiul lui Mihaloglu, străjerii prădalnici, despre mişcările cărora se vorbise în 1466 ca şi în 1468, aveau acuma răgaz să se îmbogăţească prin lupte de acelea, în privinţa cărora nu era obiceiul să se mai întrebe Sultanul.

Încă din luna lui Mart 1469 se vorbia în Ardeal de oştile pe care le-ar fi strîns unul împotriva altuia cei doi Domni. Dar nici-o ciocnire între Romîni nu pătă acest an. Atunci pentru întăia oară Tatarii, cari nu mai călcase pămîntul nostru încă din zilele rele ale lui Ilie şi Ştefan, podidiră Moldova, în vara acestui an 1469.

Tatarii, ca un puhoiu revărsat, ce înneacă bogăţiile şi le mîleşte, stăpîniseră odată întreg şesul de buruiană sălbatecă ce se întinde de la Nistru pănă în adîncimile sterpe ale Asiei, de unde veniseră.
Aveau în fruntea lor un Han, Împărat al împăraţilor pentru dînşii, al cărui palat de corturi de pîslă era astăzi într’un loc, mine în altul. Prădăciunile lor ţintiau pe rînd cele patru unghiuri ale lumii. Mulţimea Tatarilor urîţi, cu faţa galbenă brăzdată încă din tinereţă de adînci săpături, cu ochii mărunţi, înfundaţi de amîndouă părţile nasului cîrn, cu părul rar şi aspru, cu buza de sus spînă, se hrănia din bogăţiile tuturor vecinilor, îngrămădite prin furtişaguri învingătoare în satele lor murdare, cu bordeie nevăruite, în care numai robii munciau păzind turmele, culese în jafuri. Hanul, într’o locuinţă ceva mai răsărită, primia darurile mîrzacilor, cari erau boierii tatari, şi birul învinşilor. Aceştia erau Tatarii, — duşmanii cei mai grozavi ai tuturor celor ce nu se pot apăra.

Ei n’aveau, la dreptul vorbind, o ţară, şi nici nu-şi recunoşteau vre una. Ei, oamenii, erau şi tara. La un loc, toţi se mîndriau cu numele strălucitor al Hordei de aur. Însă Ruşii, pe cari-i ţinuse odată supt biciul lor, scăpaseră de robie şi îngustau necontenit raza de stoarcere a foştilor lor stăpîni. Pămîntul tătăresc intrase tot mai deplin în mînile acelor ce-l lucrase şi pănă acum pentru a-şi ţinea viaţa şi a hrăni pe marele Împărat păgîn. În mijlocul nenorocirilor, Horda se desfăcu în bucăţi. Tatarii aşezaţi în peninsula Crimeii, căreia bătrînii noştri îi ziceau Crîmul — un colţ zîmbitor de stînci şi grădini în bătaia valurilor calde ale Mării Negre — făcură o Împărăţie deosebită pentru agera lor căpetenie Hagi, din neamul Ghirailor. Aceştia erau Tatarii cari primiau banii, caftanele, zaharicalele Genovesilor, ce durase pe coastă minunate oraşe, între care Caffa scînteia ca o piatră scumpă a Răsăritului; şi tot ei veniau în fuga cailor mărunţi ca să facă din vreme în vreme în Rusia şi Podolia secerişul muncii străine.

Dar în 1469 Mengli-Ghirai, fiul şi urmaşul lui Hagi întemeietorul, era împăcat cu regele Poloniei, de la care va fi primit un dar ca să nu mai prade. O astfel de pace nu se statornicise însă şi cu Hanul cel mare al Tatarilor celor mulţi ce stăteau la Răsărit de marele rîu Volga. Acest Împărat al hoţilor păgîni se chema Hanul Mamac. Pe cînd Casimir al Poloniei se afla, cu familia şi Curtea sa, departe, în Lituania, — în mijlocul verii, cînd grijile secerişului strîng pe locuitori în sate, ordia tătărească din şesul fără de margeni fu mînată spre Apus de furtuna aprigă a poftelor. Aproape de apa Nistrului, ea se rupse în trei: o jerbie de foc arse spre Jitomir, o a doua spre Trembovla. Cea de-a treia luă în curmeziş Moldova.

Aici însă jefuitorii nu se putură desfăşura în voie, căci lipsia cîmpia netedă, goală, precum lipsiau şi satele bogate înfăţişîndu-se fără frică înnaintea trecătorului. Călărimea pustiului măreţ se încurcă lesne în hăţişurile codrilor ce nu ştiau de secure. Ştafetele de la graniţă sosiră la timp în Suceava cu vestea că se prăpădeşte ţinutul dintre Nistru şi Prut. Călăreţii Domnului se luară în pripă după călăreţii Hanului, cari căutau acum vadul, totdeauna depărtat, pe unde să fugă. În locuri strimte, trecători ale codrilor, se ciocniră Romînii cu săbii şi Tatarii numai cu arcurile. Norocul fu al boierilor şi Curtenilor noştri, cari nu ştiau, ca Polonii, de haine frumoase şi de petreceri; apărători aspri ai unui pămînt sărac. Fugarii pripiră atunci spre apa de hotar, dar, pănă a nu o vedea înnainte, în ţinutul Sorocei de mai tărziu, ei fură ajunşi din urmă. O cumplită încăierare se încinse în dumbrava de lîngă satul Lipnic, unde-şi avuse Curţile boierul Vîlcea al lui Alexandru-cel-Bun, un vechiu fruntaş al Sfatului. Nu numai că Hanul fu bătut cu desăvîrşire şi că pe pragul de ieşire îi fu măcelărită o bună parte din gloată, de mîni răsplătitoare, dar fiul lui poate, şi de sigur fratele, anume Eminec, căzură în robie, în ziua de 20 August, cînd Moldova fu răzbunată.

Mulţi se bucurau pe această vreme, între păgîni şi între creştini, la banii cu cari se răscumpăraţi, une ori foarte scump, cînd era vorba de oameni însemnaţi, robii de războiu. Tatarii mai ales făceau un adevărat negoţ cu aceştia, şi, într’o măsură ceva mai mică, Turcii de la graniţă. O aruncătură de funie norocoasă putea să aducă astfel o bogăţie.

Dar Ştefan nu înţelegea lucrurile astfel. El nu se ducea peste graniţă la nimeni ca să prindă oameni şi să-i vîndă. Dacă prădase în Polonia, făcuse aceasta pentru a-şi goni de supt ochi pe Voevodul învins, Petru Aron. Tot pentru a scoate din bîrlog pe acest fugar năvăli el de două ori în ţara Secuilor, unde acesta se oploşise. Cu vecinul său Radu el avea o veche socoteală, şi nu gustul de pradă îl mînâ de la o vreme pe pămînturile omului împărătesc al Turcilor. În schimb, cine venia la dînsul ca să rupă pacea, ca să prade bogăţie, ca să iea supuşilor săi libertatea sau viaţa, acela-i era duşman de moarte. Aşa frate de Han cum era, Eminec fu aruncat în temniţă, la Cetatea Albă cu vechile ziduri groase, unde stătuseră, de sigur, ca în tainiţa cea mai bine păzită, şi feciorii Hanului Seid-Ahmed. Mamac trimese, după grosolanul său obiceiu de sălbatec trufaş, soli în turbane, cari să ceară Voevodului moldovenesc, cu cele mai straşnice ameninţări, pe rudele stăpînului lor, Împăratul urdiilor.

La asemenea prilejuri Ştefan, cuprins de mînia lui cea straşnică, din care fulgera totdeauna pedeapsa, nu putea să ierte: se spune că fiul de Han ar fi fost adus înnaintea Trimeşilor şi rupt în patru bucăţi; oricum, oamenii împărăteşti se suiră în vîrful ţepelor, după datina lui Vlad Voevod cel sîngeros, şi numai unul, cu nasul tăiat, spre batjocură, fu pus din nou pe cale ca să spuie acasă că Ştefan-Vodă Moldoveanul nu se teme. Cît despre Eminec, el tînji doi ani în cămăruţa sa neagră din Cetatea-Albă, de-asupra limanului Mării, pănă putu să fugă, în luna lui Februar a anului 1473.

Năvălirea Tatarilor nu se făcuse fără sprijinul turcesc. Ştefan fusese înştiinţat despre aceasta, şi el se temuse pentru oraşele sale de la Dunăre şi Mare, mai ales pentru Chilia, asupra căreia în deosebi erau de multă vreme aţintite privirile Sultanului şi pe care el nu apucase încă a o întări mai bine. Cu toate că avuse neînţelegeri cu Genovesii din Crîm pentru că nu-i făcuse o sabie după placul său, şi cu toate că el puse să i se aducă înnainte într’un car cu boi un fost consul de acolo, care trecea prin Moldova lui, Ştefan trimese la Caffa, după ajutor de corăbii sau tunuri, nişte soli pe cari-i vedem acolo la 28 Iulie. Încă de la începutul acestei luni, cîteva corăbii şi luntri turceşti se opriau la locul zis Saline, fiindcă acolo se scotea sare din vre-un iaz dunărean, lîngă Chilia.

Frica prinsese acum pe toţi locuitorii porturilor Mării-Negre. Dar neizbînda Tatarilor, priveliştea pazei bune ce se făcea pretutindeni, şi cine ştie ce alt lucru opri încercarea de a cuceri Chilia printr’o singură lovitură năprasnică.

În urma duşmanilor, Ştefan luă măsuri nouă de asigurare. Încă din Octombre era un pîrcălab, un păzitor de margene la Orhei, o cetate care fusese anume clădită pe ţermul Răutului, nu departe de vărsarea apei în Nistru, ca să împiedece altă dată trecerea Tatarilor jefuitori. Acest pîrcălab se chema Gangur: el fusese printre cei d’intăiu boieri ai lui Ştefan; mamă-sa, «Gănguroaia cea bătrînă, avea moşie lîngă Puhoiul, în ţinutul Lăpuşnei, tot peste Prut.

În toamnă Domnul stătu de fată la cea mai mare serbare bisericească din toată vremea stăpînirii sale. Încă după luarea Chiliei, în 1465, el se gîndise a mulţămi lui Dumnezeu, stăpînul biruinţilor şi Domnul oştirilor, prin înnălţarea unei mănăstiri care să întreacă pe celelalte toate cîte împodobiau pămîntul Moldovei: Rădăuţii Bogdăneştilor, bisericuţa, care primi cele d’intăiu morminte de Domni, egumenie cu dreptul de episcopat; Neamţul lui Petru Muşat şi al celui d’intăiu Mitropolit moldovenesc, Moldaviţa lui Alexandrucel-Bun, Bistriţa aceluiaşi Domn, unde începuse să se scrie cea d’intăiu cronică; Pobrata, mănăstirea din Poiană, pe care urmaşii lui Alexandru-Vodă o acoperiră de daruri, precum se zice că făcuse, mult înnainte de dînşii, Ştefan fratele lui Roman, ctitorul cel d’intăiu al mănăstirii. Pentru ctitoria sa, Ştefan alese o vale de rîuleţ limpede, coborîndu-se în susur blînd din culmile bogat împădurite, care sînt muntele acestui unghiu bucovinean. Apa zglobie a Putnei îşi găseşte răpede sfîrşitul în cursul iute al Sucevei, şi aceasta duce la Capitala Moldovei din vremurile mari. În acest paşnic unghiu de ţară, unde gîndul rugăciunii se desface de o potrivă din înnălţarea către cer a muntelui, din adînca pace măreaţă a codrilor şi din şoapta neobosită a apei trimeasă ca o binecuvîntare, puse Domnul învingător temeliile bisericii sale, la 4 Iunie 1466. Povestea mai tărzie mărturiseşte că locul pristolului a fost arătat de vîrful săgeţii domneşti trase de pe înnălţimea cea mai apropiată, că poarta şi clopotniţa au fost aşezate acolo unde putură săgeta vătavul copiilor de casă şi unul dintre copii daţi supt poruncile lui şi că un al doilea, care nemerise mai departe decît Domnul său, şi-a plătit norocul prin pierderea capului tocmai pe locul unde se vădise biruinţa lui în întrecerea cu arcul. Ştefan-cel-Mare n’ar fi pedepsit de sigur în aşa chip o întîmplare care nu era măcar o greşală, şi alţii decît arcaşii vor fi arătat unde trebuie să fie intrarea, turnul de pază şi altarul mănăstirii Putna. Dar în această veche povestire trăieşte un adevăr: săgeata a hotărît temeliile Putnei, săgeata învingătoare trasă supt zidurile Chiliei.

Pe atunci se lucra încet la lucruri mici, frumoase şi trainice, şi de la meşterul cel mare pănă la cel din urmă lucrător toţi aveau credinţa că sînt prin munca mînilor lor rugători ai lui Dumnezeu; şi rugăciunea nu se face în pripă ca atîtea lucruri din lume. Abia în 1469, clădirea fu gata. Întors din codrii Sorocei, unde se vărsase sînge, Domnul se spălă în apele limpezi ce curgeau din aceştialalţi codri, ai Bucovinei, îşi curăţi cugetul înfierbîntat de luptă prin închinare, şi sfinţi în ziua de 3 Septembre, trei săptămîni aproape după ciocnirea sa cu duşmanii, mănăstirea Putnei. Aşa un sobor cum a fost adunat aici, aşa o serbare cum s’a făcut în acest loc nu se mai pomeniseră în scurta viaţă bisericească a Moldovei, unde de vre-o cincîzeci de ani nu se mai făcuse nici-o clădire sfîntă, ci atîta vreme, în loc, fapte nelegiuite. Cei doi episcopi, Teoctist al Sucevei, Mitropolit al ţerii, Tarasie din Roman, slujiră, împreună cu toată preoţimea, 64 de oameni, şi cu toţi egumenii, dintre cari acel de Neamţ, Ioasaf, trecu la ctitoria domnească, cea d’intăiu dintre mănăstiri acuma, lăsînd în locul său pe Silvan. Îndată, călugări cărturari, cunoscînd bine limba învăţată a timpului, care era cea slovenească, luară în mînă condeiul pentru a însemna, spre luminarea şi mîndria urmaşilor, isprăvile ctitorului strălucit.

Apoi din nou se făcură pregătiri de războiu, — data aceasta împotriva lui Radu. Turcii erau în războiu cu puternica Republică italiană a Veneţiei, care avea atunci multe porturi, cetăţi şi ţinuturi dincoace de Marea Adriatică: în Dalmaţia, în Albania, în Morea, în ostroave. Sultanul clădise o sumă de corăbii şi se gătia să lovească marea insulă Negroponte, care se prelungeşte în faţa continentului grecesc, în Archipelag. Ştefan cumpără deci în mijlocul iernei arme de atacat cetăţile de la Braşoveni, cu cari trăia în pace bună, şi se răpezi asupra Brăilei, ce se ridicase acum din cenuşa în care o prefăcuseră Turcii în 1462. În zădar se grăbi Radu să apere acela din toate oraşele sale care-i aducea mai multe venituri, podoaba Dunării muntene, unde se opriau corăbii cu toate steagurile, cel mai vestit loc de pescărie din ţara sa întreagă. La 28 Februar el ajunsese abia la Buzău şi cu o zi înnainte Brăila prinsese a arde în flăcări. Ştefan nu voia să cucerească nimic, ci numai să-şi răzbune împotriva lui Radu pentru punerea la cale a îndoitei lovituri păgîne ce i se pregătise în 1469. El se întoarse îndată înnapoi.

Dar el se îngriji să împiedece o răzbunare a lui Radu, pe care l-ar fi ajutat Turcii de la Dunăre. În vara anului acestuia 1470, regele Poloniei se cobori iarăşi spre Miazăzi, şi el stătu mai multe săptămîni la Lemberg, unde avea cu dînsul şi 3.000 de ostaşi. El pofti pe Ştefan la Cameniţa, pentru ziua de 15 August, Sîntă-Măria Mare, ca să se închine în sfîrşit, lucru pe care-l zăbovise pănă atunci, socotindu-l ca umilitor. Se schimbară mai multe solii pentru această afacere. Domnul trimese pe Stanciu, care nu mai era acum pîrcălab la Cetatea-Albă, şi pe Iuga Postelnicul, care e altul decît Vistierul; cu dînşii veni, aducînd scrisori regale din care nu lipsiau nici ameninţările, Ioan Palatinul de Podolia, vecinul de peste Nistru. Ştefan se învoi la un nou jurămînt făcut de dînsul în Suceava, înnaintea omului crăiesc, şi întărit în scris, cu peceţile boierilor, şi făgădui să vie la I-iu Maiu 1471. Dar, şi la începutul tîrguielilor şi la sfîrşit, el arătă că, dacă nu-şi poate părăsi ţara pentru a-şi îndeplini vechea datorie faţă de Casimir, vinovat nu e altul decît Radu, care nu voieşte pacea. Regele primi rugăciunea lui, cam făţarnică, de a trimete soli pentru împăcare la Voevodul muntean şi, cît pentru venirea lui Ştefan în Polonia, ceru să fie înştiinţat cu şese luni înnainte, ca să aibă vreme să se coboare din nou.

La năvălirea de iarnă a lui Ştefan în 1470, Radu, care nu uitase batjocura de la Brăila, răspunse printr’o altă năvălire de iarnă, aproape în aceleaşi zile ale aceleaşi luni din 1471. Ştefan nu va fi crezut că vecinul său e în stare să dovedească atîta îndrăzneală. Radu fusese îndemnat insă şi de sfaturile unor boieri moldoveni pentru cari Domnul lor era prea obositor, prea straşnic, prea cheltuitor. Ei vor fi făgăduit lui Radu să-şi vîndă stăpînul în luptă sau să-l înlăture prin omor, un mijloc care nu se uitase încă în această Moldovă, pănă mai ieri aşa de bogată în nelegiuiri. Dar Ştefan fu înştiinţat de ceia ce se urzia împotriva lui, şi iarăşi el fu zguduit de una din mîniile acelea grozave din care-l putea trezi numai vederea sîngelui vinovat. Pentru întăia şi cea din urmă oară, el curăţi cu sabia Sfatul său în care se furişase trădători. Fură tăiaţi astfel, la 16 Ianuar 1471, cînd se aflase despre pornirea oştirii lui Radu asupra Moldovei, doi boieri mari, Isaia şi Negrilă, şi un al treilea, Alexa Stolnicul, căruia nu i se poate găsi locul printre boierii pe cari-i aduc înnainte hrisoavele. Se făcu apoi o schimbare a tuturor pîrcălabilor afară de Gangur de la Orhei şi de Fete Gotcă din cetatea Smeredovei lingă Roman. În locul lui Zbierea, fost Stolnic, şi Mîrza, fiul lui Stanciul, pîrcălabi de Cetatea-Albă pănă atunci, el puse pe Luca Stolnicul şi pe un Bîlcu, nou între boierii cei mari ai ţerii. La Chilia găsim, după Goian, strămutat de la Hotin, şi Paşcu, fost Postelnic, pe Neagu şi Ivaşcu, amîndoi dintre boierii cei mai tineri. Albu pîrcălabul de Neamţ făcu loc lui Arbure, întemeietorul unei mari seminţii moldoveneşti. Isaia Vornicul fu schimbat cu Bode, şi Negrilă Păharnicul cu Dajbog. Sfatul Moldovei era într’o premenire războinică.

În acelaşi avînt de răzbunare, Domnul ameninţat aşa de aproape se aruncă asupra lui Radu, pe care-l găsi, la 7 Mart, la Soci, în ţinutul Bacăului, pe cînd el înnainta, ca şi Craiul Matiaş odinioară, şi spre aceiaşi soartă, de-a lungul Siretului, pe malul drept, spre Suceava. Vijelia aceasta nu putea s’o înfrunte aşa un nevoiaş ca frumosul Domn muntean. Ai săi părăsiră tabăra, şi în mînile biruitorului căzu pănă şi semnul de stăpînire, schiptrul, buzduganul învinsului, care-l putea pierde fiindcă nu ştia ce să facă cu dînsul. O sumă de boieri munteni, înteţitori la lupta nouă, căzu în robie, şi, uitînd că şi ei sînt Romîni ca dînsul, Ştefan se purtă cu dînşii ca şi cu Tatarii mai ieri, ca şi mîni cu Turcii, ca şi cu oricine îi intra în ţară prădînd şi întinzînd mîna către coroana lui bine păzită. Fără să aştepte stăruinţi şi făgăduieli de bani, el tăie pe prinşi, iertînd numai pe doi dintre dînşii, Mircea Comisul şi Stan Logofătul. Amîndoi aceştia fuseseră tovarăşi ai lui Vlad Ţepeş, poate prieteni ai lui Ştefan, atunci cînd el se adăpostia la Curtea cumplitului Voevod. Ei se adăpostiseră la Braşov după schimbarea de Domnie din 1462, şi Radu, care-i privia ca hicleni, ca trădători ai săi, îi ceruse înnapoi de la Saşi, împreună cu averile lor, într’una din cele d’intăiu scrisori ale sale către dînşii.

Dar Radu nu se stîmpărâ numai cu atîta. Îl îndemnau Turcii dunăreni, ale căror ajutoare îi stăteau în ţară, cum se ştia aceasta şi de Ardeleni. Vara, prin Iunie, el se încumetă iarăşi a pătrunde în Moldova şi, ca să se asigure de ţinutul Putnei, pentru care se luptară de atîtea ori, ca şi pentru Chilia, Domnii romîni ai Moldovenilor şi Muntenilor, el puse meşteri să-i ridice o cetate de-asupra rîuleţului Putna, cetatea Crăciuna. Tot atunci de sigur, se ridică, pentru ca să apere vechea capitală a Tîrgoviştei, cetatea Teleajinului, pe rîuleţul cu acelaşi nume, care se varsă în Prahova. şi din acelaşi gînd de a face din Ţara Romănească un pămînt apărat, aşa cum, mai ales prin silinţile lui Ştefan, ajunsese a fi Moldova, răsări, tot în aceşti ani de vînzoleală războinică fără preget, cetatea Bucureştilor, pe Dîmboviţa de jos, de-asupra unei înnălţimi ce stăpînia drumul turcesc care venia de la Giurgiu.

Ştefan întoarse cu meşteşug cursul Siretiului, luînd astfel apa din şanţurile Crăciunei. În apropierea acestui cuib muntean şi turcesc, el dură alte întărituri de supraveghere, aşa încît de acum înnainte el nu putea să se mai teamă de o lovitură neaşteptată ca aceia din iarna trecută.

Cei doi vrăjmaşi din acelaşi sînge rămaseră astfel unul în faţa altuia, privindu-şi drept în ochi.

Lui Radu nu-i lipsia pofta de a se răzbuna mai departe şi mai temeinic, nici aceia de a lua pentru dînsul pămîntul străin. Dar îl opriră două temeiuri, dintre care cel din urmă, desfăşurîndu-se mai departe, dădu atîta putere lui Ştefan, încît Scaunul domnesc al neprietenului se risipi în pulbere.

Întăiu Ungaria, un razim al Radului, fu în mare primejdie, acum, în 1471.

Iarăşi supuşii strălucitorului, mîndrului şi vestitului Craiu Matiaş începură să simtă prea greu povara măririi lui costisitoare, care se hrănia cu bani de aur şi cu mult sînge. Iarăşi cei mai nerăbdători de angarii şi dăjdi se arătară Ardelenii, oameni paşnici, deprinşi să trăiască, supt pavăza Craiului depărtat, pentru dînşii. Cînd Regele Boemiei, în jurul moştenirii căruia se ţesuseră pănă atunci atîtea laţuri şirete şi se încleştaseră atîtea braţe răsboinice, muri în sfîrşit, o parte dintre supuşii lui aleseră ca al doilea rege neatîrnat al ţerii pe Vladislav, cel mai mare dintre cei patru fii ai lui Casimir. Această alegere, care fu primită fără a sta mult pe gînduri, rupea şubreda prietenie dintre Unguri şi Poloni. Vladislav putu pătrunde pănă la Praga, şi se încoronă în această Capitală a Boemiei. În vară apoi, nemulţămiţii din Ungaria, şi mai ales din Ardeal, chemară pe fratele lui Vladislav, numit Casimir ca şi tatăl său, ca rege al lor, în puterea drepturilor ce le avea de la mamă-sa. Casimir cel tînăr se găti şi el de plecare. El luă cu dînsul pănă şi o mie de Tatari, şi o mie de călăreţi se cerură şi lui Ştefan, prin trimesul Suhodolski. Acest ajutor, prevăzut în atîtea legături încheiate pănă acum, trebuia să aibă în fruntea sa pe fiul domnesc Alexandru, care era un băieţaş de vre-o zece ani numai.

Omul Regelui găsi pe Moldovean la Vasluiu, supt arme, gata de a ţinea piept unei nouă încercări de năvălire. În astfel de împrejurări, răspunsul, care se dădu la 20 Iulie, din această tabără, fu acela ce se poate înţelege lesne. Copilul nu se poate trimete în războaiele străinătăţii, fiindcă e încă fraged şi fără minte. Ostaşii nu pot părăsi ţara lor, pentru că Radu abia şi-a contenit prădăciunile şi cetatea lui cea nouă stă în coasta rînită a Moldovei. Craiul, căruia i se urează tot binele, tot norocul şi toată izbînda pentru fiul său, e rugat să îndemne iarăşi la pace pe îndărătnicul Domn muntean, să oprească pe un anume Stanislav de «Izchulche» de a mai călca graniţele şi să nu mai îngăduie a se oploşi în Polonia oameni cu scopuri rele.

Peste cinci zile de la această scrisoare, noul Craiu unguresc pleca spre ţara unde-l aştepta trădare şi ruşine: bătrînul Casimir primi deci fără supărare îndreptăţirile lui Ştefan, îi făgădui că pribegii nu vor fi lăsaţi să urzească nimic, că liniştea se va păstra la hotare, că împăciuitori se vor duce la Radu şi că, pentru ajutorul ce l-ar da Domnul Moldovei acuma, ar primi, fără îndoială, la nevoia lui, alt ajutor.

El nu mai era de nevoie: înnainte de a se încheia anul, principele Casimir se întorcea ca fugar, şi Matiaş se lăuda în toate părţile, după obiceiul lui, pentru o biruinţă pe care n’o cîştigase el. Dar duşmănia începută astfel avu urmări îndepărtate, şi, cîtă vreme Matiaş trebuia să ţie samă zilnic şi de acest duşman, mîna lui nu se putea simţi, stăpînitoare, în Ardeal. De almintrelea, cîtă grijă avea acest Rege de credincioşi de felul lui Radu-Vodă arată şi porunca ce dădu el Saşilor în 1470, tocmai în Februar, cînd începuse războiul cu Moldova, ca să nu se mai prilejească foamete în Ardeal trimeţîndu-se, ca pănă atunci, ovăs, meiu şi orz în Ţara-Romănească. Cînd Matiaş se cobori în Ardeal în Maiu 1471, Radu nu simţi niciun ajutor din această apropiere a Craiului de ţara sa, pe care o bîntuia nenorocirea războiului. Dintre cei doi Voevozi ardeleni, unul, Nicolae Csupor, era necontenit lîngă stăpînul său în luptele îndepărtate, în care şi peri, iar cellalt, Ioan Pongrâcz, pe care Radu-l numeşte, în 1472, «fratele său», nici nu voia să audă de nevoile «frăţeşti» ale acestuia. Braşovenii prieteni dădeau destui bani pentru Vistieria Craiului lor. Din ce în ce mai mult, toată lumea privia pe frumosul Domn muntean ca o unealtă fără voinţă a Turcilor, — în sama cărora îl şi lăsau.

Ajutor nici de la Turci nu putea să-i vie acelui pe care viaţa între dînşii îl pătase şi-l înjosise aşa de mult. Încă din 1469 se auzi, ca o solie de mîngîiere venind din Răsărit tuturor închinătorilor lui Hristos, că s’a ridicat în Asia un straşnic duşman al Împărăţiei turceşti, Uzun-Hasan, căpetenie a Turcomanilor din şesurile fierbinţi, că el a pus mîna pe trecătorile de munte care duc în Asia Mică şi că, soţ al Ecaterinei fata Împăratului din Trapezunt, el umblă să cîştige, cu puterea, moştenirea, hrăpită de Sultan, a acesteia. Caramanul, un vechiu duşman turcesc, şi Sudanul păgîn al Egiptului şi Siriei priviau cu bucurie isprăvile lui, şi cel d’intăiu îi dădu şi ajutor. Tatarii pustiului se îngrămădiau în lagărul lui. Sinope ar fi căzut, spuneau ştirile din 1471, în mînile noului mare Împărat păgîn, şi el s’ar găti să iea în Europa Galipoli, unde stăteau corăbiile lui Mohammed al II-lea.

Prin Italienii cari se găsiau pentru negoţ în toate colţurile Răsăritului, şi prin trimeşi anume ai Veneţienilor, prin Greci, de cari încă se aflau destui şi pe la dînsul, învăţă Uzun ce duşmani mai are Turcul în lumea mare. În April 1471, Matiaş al Ungariei fu înştiinţat de un sol, întors din Roma, al regelui Georgiei, lîngă Caucas, că şi acest prinţ se găteşte împotriva lui Mohammed, fiind ruda şi prietenul lui Uzun; prin Ianuar, oamenii acestuia chiar veniauprin Cetatea-Albă la Cracovia pentru a spune lui Casimir despre biruinţile cîştigate şi a cere un ajutor ca să le poată duce mai departe. Ei se duseră pănă la Roma cu un călăuz polon, şi Veneţia, căreia i se scrise de Uzun cu acelaşi scop, printr’o solie ajunsă în Mart, trimese la dînsul pe Cattarino Zeno.

În 1472, steaua lui Uzun se ridică sus de tot în cerul biruintilor. Însemnatul oras Tocat fu luat de dînsul cu sabia, şi vestea despre aceasta se dădu şi Regelui Ungariei, cu nouă cereri de ajutor. În Septembre, toată oastea turcească se strînse în tabără la Adrianopol, şi trecerea începu în Octombre, pentru ca în primăvara şi vara următoare să se dea luptele hotărîtoare. Corăbii ale Apusului se iviră pe coasta Asiei-Mici şi luară, supt căpetenii veneţiene, portul Satalia, care mai văzuse izbînzi creştine.

Ştefan se folosi de războaiele unora şi ale altora. Ele îi dădură în 1472 odihnă şi creşteri de putere. De frica vecinului, Radu stătu vara în tabără, de unde-l vedem odată întrebînd în Ardeal ce-l asteaptă din partea neîmpăcatului său duşman, pe o vreme cînd el aflase că nici al doilea Voevod ardelean nu e în ţara lui. Teama lui era cu atît mai mare, cu cît Ştefan găsise acum pe omul care putea să înlocuiască pe vrăjmaşul său muntean.

Pe acest nou doritor al Domniei muntene, cu toate primejdiile mari şi puţina mulţămire şi cinste ce erau legate de dînsa, îl chema Laiotă,— adecă aşa ajunsese a-i zice Ungurii, între cari bietul fecior pribeag de Domn trăise din copilărie chiar. El avea cu adevărat numele de Basarab, care fusese şi al celui d’intăiu Voevod al Ţerii-Romăneşti care nu-şi recunoscuse stăpîn, — nume mare pentru un om mic, cum se întîmplă adesea. Era fiul lui Dan al II-lea, apărătorul ţerii sale împotriva Turcilor, aşa încît îşi putea zice cu mîndrie, potrivit cu datina Domnilor munteni de a-şi pomeni în hrisoave părintele: «fiul lui Dan-Vodă». El avuse odată, cîteva clipe numai — înainte de 1458 — stăpînirea asupra Ţerii-Romănneşti. Apoi îl ţinură Saşii încă din 1460 — cînd se arăta gata să apere, cu 5—600 de oameni Braşovul împotriva lui Ţepeş, — într’un adăpost lîngă Sighişoara, unde era hrănit, în nădejdea foloaselor ce putea aduce în viitor, şi alt Basarab. Erau tată şi fiu, şi trăiau bine împreună, împărţind pînea puţină a sărăciei. Ca să se deosebească unul de altul — lumea-i deosebia, numind pe unul Laiotă, iar pe cellalt, care căpătase deprinderile crude ale lui Ţepeş: Ţepeş cel mic, Ţepeluş —, ei se înfăţişau pe sine ca «Basarab cel Bătrîn» şi «Basarab cel Tînăr».

Ştefan chemă la dînsul pe Laiotă, din care făcu de acum înnainte o sperietoare pentru bietul Radu. Acesta nu uită să vorbească în 1472 despre grija ce are ca Laiotă să nu-i năvălească în ţară împreună cu ocrotitorul său, Ştefan-Vodă; el aruncă, scriind Braşovenilor, asupra lui vina că ar fi «mîncat» nişte oi cu oştenii lui. Din Laiotă pribeagul, Ştefan era să facă peste puţin timp un Domn aşezat în Scaunul lui.
El izbîndi şi în altă parte tot în 1472. De mult Secuii deprinsese frica jafurilor lui. Acum în 1472, cînd şi al doilea Voevod ieşi din Ardeal, Ştefan era adevăratul lor stăpîn. Dacă el n’ajutase cu armele pe principele Casimir, ales în Iunie 1471 rege al Ungariei, el făcuse ca Secuii să i se închine, să jure «în mînile lui» credinţă către Craiul cel nou, din Polonia. Scaunele Odorheiului şi Cicului — căci Secuimea se împărţia în Scaune, care erau ca ţinuturile noastre — îi dădeau lui, ca Regelui pănă atunci, dajde şi, mai mult decît atîta, se îndatorise a-i trimete la oastea ce ar fi să adune, tot al zecelea om dintre luptătorii lor.

Sigur acum de pretutindeni, Domnul Moldovei serbă la 14 Septembre a doua căsătorie a sa. Mireasa, Maria, venise acum din părţile Crîmului. Aici, pe lîngă Genovesii de pe coastă, pe lîngă Tatarii din lăuntru, era şi un mic ţinut neatîrnat, pe care-l stăpînia din cetăţuia sa, închinată Sfîntului Teodor, — de unde i se zicea de Italieni Tedoro, — domnul Mangupului. Neamul stăpînitorilor acestora era de mare obîrsie: cel d’intăiu dintre dînşii, Alexie, venise din Trapezunt, unde a fost, pănă in 1461, Împărăţie grecească. El şi urmaşii săi au purtat deci coroană pe cap şi haine pe care se desfăcea in fir de aur vulturul cu două capete. Alexie lăsă mai mulţi fii, dintre cari unul, Olobei, luă în stăpînire întreg Mangupul. După el se întîlneşte Isac, care avea un frate Alexandru. Isac stătea încă din 1471 în legături strînse cu Domnul Moldovei, şi Genovesii din Caffa îl puneau, de voie, de nevoie, să stăruie pe lîngă acesta pentru interesele lor. Sora lui Isac deci, Maria, ajunse Doamnă în Suceava.

Maria nu se învrednici de mai multă fericire decît Evdochia de la Chiev, întăia soţie a lui Ştefan. Ea n’avu copii: lingă dînsa, Doamna stearpă, crescură copiii din flori ai bărbatului ei, Alexandru, Bogdan, Petru, şi acel Iliaş, care se vede o singură dată în 1472, Septembre, pe vremea nunţii şi va fi murit îndată după aceia; în sfîrşit, fetiţa Evdochiei, Elena. Coborîtoarea Împăraţilor greceşti din Asia văzu lucruri grozave în scurta ei viaţă: Fratele său mai mic ucise pe cel mare, şi în 1475 veniră la Mangup Turcii, cari măcelăriră neamul întreg, afară de un singur copil, care se turci, murind şi el astfel pentru ruda lui înstrăinată în Moldova. Bisericile împodobite cu chipuri încoronate fură dărîmate, şi cetatea, cu ţinutul ei, în care se numărau 30.000 de case, ajunse pustie. Peste doi ani de la această grozăvie, la 19 Decembre 1477, Maria se stingea în Suceava, după ce simţise, pe lîngă nenorocirile neamului ei, spaima celor două războaie ale soţului ei cu Turcii, după ce fugise în 1476 înnaintea aceloraşi oştiri păgîne care nimicise pe cei de-acasă. Mormîntul ei se vede şi astăzi la mănăstirea Putnei: acoperemîntul împodobit cu fir o înfăţişează în lungi veşminte scumpe, purtînd o cunună mai înnaltă decît a Domniei Moldovei şi păzită de vulturul împărătesc cu două capete, stema strămoşilor ei, Comnenii.

În 1473, urmînd lupta între Craiul de la Apus şi cel de la Răsărit, Polonii pun în vederea Împăratului că Matiaş va fi lovit în acelaşi timp de trei oştiri, dintre care una va fi a lui Ştefan. Acesta nu fu întrebat, de sigur, şi gîndurile lui mergeau aiurea decît spre asemenea cîmpuri de luptă, ce-i erau cu totul străine. Tot aşa de fără urmări pentru dînsul fu şi planul Regelui Ungur de a se împăca, luînd pe Hedviga, fata cea mare a lui Casimir, şi, ca zestre, între altele, şi Moldova, ca şi cum aceasta s’ar fi alipit de la sine la stăpînirea unui astfel de mire lacom. Nici năvălirea tătărească ce se revărsă asupra părţilor Chievului nu-l atinse.

Din Răsărit veniau însă ştiri de mari războaie, care ţineau pe loc şi obosiau puterea turcească. Teama de o nouă biruinţă a lui Uzun-Hasan era aşa de mare pentru Mohammed, încît toţi ostaşii săi, toţi Ienicerii, Spahiii de pe toate moşiile, fură culeşi şi trimeşi în Asia. Numai la Adrianopol o mică oştire apăra pe Gem, fiul cel mai mic al Sultanului, rămas pentru a cîrmui pămînturile europene ale neamului său. Ali-bei fiul lui Mihalogli plecă de la Dunăre, şi el se luptă la Eufrat cu Perşii; Omar, fiul lui Turakhan, care fusese numit, pentru vitejia arătată în 1462 împotriva lui Vlad Ţepeş, Paşă în Tesalia, căzu de sabia duşmanilor. Beglerbegul Rumeliei, căpetenia celei d’intăiu oştiri, peri şi el în această luptă nenorocită, împreună cu doisprezece sangeaci, sau guvernatori cu dreptul de a purta steag. E adevărat că la 26 Iulie Mohammed al II-lea izbuti să învingă hotărîtor pe Uzun însuşi, care venise cu doi fii, dintre cari unul fu ucis. Însă pierderile Turcilor fură mari. «Otomanul», scria mai tărziu Turcomanul către Ştefan-Vodă, «a înfrînt o părticică dintre ai mei, dar, unde mi-a fost ucis unul, zece din ai lui au picat». În Polonia se zvoni că şi lupta aceasta ar fi fost o biruinţă a lui Uzun şi că Sultanul ar fi fugit spre Constantinopol, unde se ştia că se luau măsuri de apărare. De fapt, şi învingătorul şi învinsul se putură întoarce în sălaşele lor de iarnă, şi zguduitura fusese aşa de puternică pentru Turci, încît se luară măsuri ca o răscoală să nu izbucnească în Bosnia şi Serbia, unde începuse a se clădi, încă din Iunie 1471, cetatea Şabaţ. Uzun-Hasan nu-şi pierdu nădejdea de a răpune pe Turci în Asia, şi, la începutul noului an musulman, el trimese la «domnii Frîncilor» din Europa pe medicul său Isac-beg, pentru a li cere ajutor. Isac veni pe drumul cel drept al Caffei, dar trecu, îndreptîndu-se spre Apus, unde erau Veneţia şi Papa, sprijinitorii tuturor silinţilor împotriva Sultanului, şi prin Moldova. Către stăpînul acesteia, el aducea o scrisoare a lui Uzun, în care el desluşia cele întîmplate în anul trecut şi cerea ca Ştefan să-l ajute a răspîndi în lumea creştinilor faima isprăvilor şi mărimea planurilor sale.

Astfel se îndemnă Ştefan-Vodă să dea lovitura cea mare lui Radu, adecă Turcilor rupţi de oboseala războiului asiatic.

La 29 Octombre 1473 se ştia la Ragusa, pe malul Mării Adriatice, unde veniau necontenit ştafete din oraşele turceşti, că Sultanul e încă în Asia şi că nu e sigur dacă el va ierna în Brusa sau în Constantinopol. La 8 Novembre, Domnul Moldovei, plecat deci cu vre-o săptămînă înnainte, se afla la Milcov, şi aici, dînd steaguri cetelor sale, el poruncia războiul împotriva vecinului. Radu era înştiinţat de ce-l aşteaptă, şi el îşi strînsese boierii şi gloata. Abia la 18 ale lunii se dădu lupta la un vad, departe trei zile de Bucureşti, deci chiar lîngă graniţă, la Rîmnicul-Sărat. Turcii, de tot puţini, ce se aflau în oastea munteană, nu putură opri fuga lui Radu, învins după o frămîntare de trei zile, care arată că şi în acest vlăstar al lui Vlad Dracul se deştepta în unele împrejurări îndărătnicia, cerbicia drăcească a neamului său.

Ştefan se luă pe urmele lui, şi nu se opri decît înnaintea cetăţii de pe Dîmboviţă a Bucureştilor. Întăriturile cetătilor muntene erau foarte slabe: un şanţ noroios şi pari bătuţi unul lîngă altul. Hrana lipsia în Bucureştii prinşi pe neprevăzute, şi din satul cărora fugise locuitorii. Mai sigur era Giurgiul din apropiere. Radu ştia că o Vistierie ca aceia ce ascunsese în Curţile sale bucureştene se poate face la loc din dăjdi şi dijme, că nici-o primejdie decît a unei robii încunjurate de toată cinstea nu ameninţa pe Doamna sa, Maria, şi pe cele două fete, dintre care una se chema tot Maria, ce se aflau lîngă dînsul. Pe cînd pentru el a fi prins însemna tăiarea capului înnaintea lui Laiotă, care se bucura în tabăra lui Ştefan de prada sa apropiată, strînsă în unghiul morţii acuma. În noaptea chiar cînd Moldovenii îşi învîrtiră caii supt movila pe care se înnălţa cetatea, el se strecură în pădurile apropiate ale Cotrocenilor, şi îndată ocrotititorii din Giurgiu îl avură în mijlocul lor.

A doua zi, la 24 Novembre, Ştefan-Vodă şi Vodă Laiotă puteau să intre în voie în Bucureştii cari nu mai aveau de ce să se apere. Ştefan încărcă Vistieria fugarului, făcu loc între boierii săi Doamnei şi celor două Domnite, nişte fetite încă, dintre care una era să-i fie mai tîrziu soţie, ridica mulţimea de steaguri din biserica Curţii, şi, după obişnuitele ospeţe de trei zile, el se întorcea înnainte de sfîrşitul lunii spre Suceava. De aici, el trimetea în Decembre regelui Poloniei douăzeci şi opt de steaguri, care mărturisiau pentru oricine biruinţa pe care o vestia în scrisorile sale. Primirea lor se făcu la Wyslicza în Galiţia, unde trecuse Casimir din Cracovia, pentru a petrece serbătorile, la 16 Ianuar 1474, într’o Duminecă.

Laiotă rămăsese Domn muntean, Măria Sa Basarab cel de-al doilea. El domni însă o lună în capăt, de la 24 Novembre la 23 Decembre. În adevăr, Turcii se întorsese acum din Asia, şi pe toate drumurile Balcanilor roiau cetele lor care apucau spre moşiile, oraşele, cetăţile unde erau obişnuiţi să stea. Pacea cu Uzun-Hasan se socotia ca sigură, şi Sultanul nu oprise în iernatece pe nimeni, rămîind numai cu Ienicerii săi. Cînd auzi despre ce îndrăznise a face Domnul moldovean în lipsa sa, el porunci îndată noului beglerbeg al Greciei, stăpînul tuturor ostaşilor din Europa, Bosniacul Soliman-beg Eunucul (Hadîm, Hadîmbul), să pedepsească pe călcătorul de pace, care nu-şi plătise nici birul pentru anul acesta, să gonească pe omul de paie adus de dînsul — în care însă unii văzuse pe Vlad Ţepeş însuşi, care stătea acum liber la Buda şi doria să tragă în ţapă iarăşi oameni, pe cînd în închisoare trebuia să se mîngîie cu şoareci şi paseri — şi să aşeze în Bucureşti iarăşi pe credinciosul Radu.

Ştirea despre luarea acestor măsuri de răsplătire sosi la Ragusa prin solii oraşului plecaţi din Constantinopol la 28 Decembre. Încă de la 23, cu două zile înnainte de Crăciun, Laiotă fusese bătut de o armată de 15.000 de Turci, pe care nu avea cu ce s’o înfrunte. Învingătorii săi, oaste mai proastă a sangeacilor de margine, navrapi sau azapi dintre acei ce puteau prăda singuri, dar nu se puteau lupta fără Ieniceri, se luară după dînsul care fugia la «părintele» său din Moldova. Ştefan nu se aştepta la această răpede schimbare a lucrurilor, şi ei putură pătrunde pănă la tîrgul de vamă, neîntărit, al Bîrladului.

Cînd Domnul se cobori însă în Ţara-de-Jos, făcînd tabără la Vasluiu, unde stătu pănă în Februar, jefuitorii plecară, zburătăcind, îndărăt, spre a căuta, în Ţara-Romănească, a păgubi şi ucide pe boierii ce se dăduse de partea Domnului de patru săptămîni. Aici la Vasluiu, îl găsiră pe Ştefan Trimeşii poloni, Byszowski şi Suhodolski, cari aduceau îndoita făgăduială că oastea Podoliei va veni în ajutor şi că se va stărui pentru pacea cu Radu. Ajutorul nu sosi, fireşte, nici-odată, iar, cît pentru împăcăciune, Ştefan, încă în tot focul mîniei sale, răspunse că nu-i trebuie, căci Radu e una cu Turcii.

Domnul va fi stat în lagăr, unde-şi adusese Doamna, pe fiul cel mare, Alexandru, şi pe fată, Elena, pănă ce se văzu în Maiu că beglerbegul pleacă asupra Albaniei şi că el va avea deci linişte în acest an.

Liniştea aceasta o mai asigura o împrejurare, cu totul neprevestită. Radu nu se putu bucura de izbînda pe care i-o cîştigaseră Turcii. Cine ştie cum, bietul om muri, — mai curînd într’o ciocnire cu oamenii lui Laiotă, pe care fără îndoială că Ştefan îl trimesese iarăşi, din tabăra sa, şi-i dădu necontenit ajutor. Laiotă era un om fără conştiinţă şi fără recunoştinţă, între altele şi fiindcă era foarte slab şi fără prieteni. Putea el să se încumete a rămînea Domn fără voia Turcilor? Şi puteau să-l răspingă aceştia, cari nu mai aveau nici-un fiu de Domn la dînşii, cînd el venia să ceară acum iertare Sultanului, făgăduind bir şi aducînd bani? El aduse şi în oastea turcească, — al cărei rost în Asia, împotriva lui Uzun-Hasan, nu se încheiase cu totul atunci cînd scrisorile acestuia răscoliau toată lumea creştină pănă in Franţa —, un ajutor de cîteva mii de oameni. La 26 Iunie el se întorsese şi vestia Braşovenilor că «şi-a făcut pacea» cu Împăratul păgîn.

Îşi stricase însă pacea cu creştinii. Deocamdată întoarcerea lui Laiotă se făcu în linişte, căci, după ce i se luase lui Ştefan grija Turcilor, cari duceau acum cu multe greutăţi împresurarea cetăţii Scutari în Albania Veneţienilor, — venise grija Tatarilor. Crîmlenii, supt călăuzirea unui fiu al lui Hagi-Ghirai, Aidar (Haidar), prădară straşnic, la sfîrşitul lui Iunie, în preajma Nistrului, pănă supt zidurile Cameniţei; Palatinul polon, Mihai Buciaţchi, fugi înnaintea lor. În acelaşi timp însă, Trimeşi ai Sultanului ajunseră în Moldova, şi ei cerură lui Ştefan următoarele lucruri, pe care le putea da numai un învins fără nădejde: ieşirea Moldovenilor, nu numai din Chilia, ci chiar din Cetatea-Albă, şi plata birului rămas în urmă.

Era să fie deci războiu cu Turcii, un mare războiu hotărîtor pentru soarta Romînimii întregi. Nimic nu-l mai putea înlătura. şi dacă Laiotă, credinciosul Sultanului, va fi, în clipa cea grea, Domn al Ţerii-Romăneşti, năvălitorii vor putea pătrunde pănă la Milcov şi necontenit ei vor avea hrana lor din grînare romăneşti. Nerecunoscătorul trebuia înlăturat.

Pentru această goană de Domn, Ştefan găsi un ajutător. În 1474, Voevozii Ardealului erau Ioan Pongrácz şi Vlasie Magyar. Acesta din urmă ţinea la dînsul pe Basarab-cel-Tînăr, care, de cînd Laiotă era om turcesc, va fi căutat într’una să fie pus în locul lui. Dacă ar fi cerut porunci de la regele Matiaş, care stătea acum departe, în Silesia, la Breslau, cu totul cuprins de alte interese, i s’ar fi răspuns să nu tulbure liniştea la acest hotar. Dar de mai multă vreme Voevozii Ardealului se deprinseseră a lua de la sine hotărîrile lor, pentru care fapt ei răspundeau. Între Ştefan şi Voevodul din Ardeal se făcu o învoială, în puterea căreia Laiotă trebuia să fie înlocuit cu Basarab-cel-Tînăr într’o îndoită năvălire de iarnă.

La l-iu Octombre deci, Ştefan era înnaintea cetăţii Teleajinului, căci încă de la înfrîngerea lui Radu Muntenii nu mai stăteau în Crăciuna şi în ţinutul Putna, aşa încît singura piedecă în calea duşmanului era această cetate din Prahova. Pîrcălabii fură tăiaţi, familiile lor, averea lor prinse. Vlasie Magyar sau mai degrabă vicevoevodul şi corniţele Secuilor, Ştefan Báthory, care fusese de faţă la Baia şi se încredinţase cu ochii săi de vitejia şi hotărîrea Moldoveanului, sosi cu Basarab-cel-Tînăr în acelaşi timp: răspins întăiu în întîlnirea de la 5 ale lunii, el răzbi la 20 pe Laiotă.

Turcii zădărniciră însă aceste biruinţi. Văzînd că orice silinţi nu izbutesc în Albania, Sultanul îndreptă pe Soliman beglerbegul asupra Moldovei, cu porunci să aducă de barbă pe Voevod, să ierneze la Cameniţă şi de aici să se arunce asupra Leşilor şi Ungurilor. Ştefan se dădu îndărăt faţă de cele d’intăiu cete ale Turcilor care trecură Dunărea în ajutorul lui Laiotă. Iarăşi el făcu tabără la Vasluiu ca şi la începutul anului: aici primi el pe Trimesul veneţian Paul Ogniben, care se întorcea din Persia, de la Uzun-Hasan, şi-i dădu, la 29 Novembre, o scrisoare către Papă, asigurînd pe acest căpitan firesc al întregei creştinătăţi ameninţate, că a primit veşti de la Uzun, prin solii acestuia şi prin Ogniben, şi că, de spre partea lui, e hotărît «a se lupta din răsputeri pentru creştinătate». Totuşi de nicăiri nu-i venise nici un ajutor însemnat decît Secuii — vre-o 5.000, după mărturisirea lui Ştefan însuşi către Regele Poloniei, — şi, pe lîngă dînşii, ostaşi unguri, — 1.800, după socoteala Regelui Matiaş. Pe aceştia i-i lăsase, pe toţi, corniţele Secuilor întorcîndu-se acasă, căci Ardealul n’avea voie să înceapă un războiu, plin de urmări, cu Turcii înşii. Basarab-cel-Tînăr se afla şi el pe lîngă Ştefan, cu cîţiva fugari. În tabără, între «viteji», Curteni, hînsari, boieri, în mijlocul ţerănimii care venia din munţi şi văi la tabăra lui Vodă ca să apere ţara, ţara lui şi ţara lor, — frumoşi luptători simpli, cu căciuli înnalte, lungi plete şi ochi de foc, purtînd unelte de muncă prefăcute în unelte de luptă şi arcuri atîrnate pe umeri —, el petrecu serbătorile de iarnă cu mai multă evlavie decît totdeauna. La ospeţele de Crăciun păhărele păreau a cuprinde pentru mulţi, pe cari trebuia să-i aleagă soarta, împărtăşenia, sfînta împărtăşenie cu neamul lor, înnaintea morţii. Cu toţii se legară a posti patru zile cu pîne şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pămîntul ostenelilor lor.

Căci în zările albe ale miezului iernei înnaintau mulţimile negre, zecile de mii de duşmani, Ieniceri, Spahii şi gloată, — ca lupii flămînzi.

Cartea IV. Luptele cu turcii

I. LUPTA DE LA PODUL-ÎNNALT.

Ştefan avea deci o oaste de ţerani: vre-o treizeci de mii de ţerani, din Nistru — pe unde nu erau încă Ruşii — în munte, din codrii Bucovinei — pe unde nu erau încă Nemţii — în Dunăre. Vodă-i chemase la vînătoare de iarnă în pădurile Vasluiului şi Tutovei, şi ei veniseră făcîndu-şi cruce la plecare, obişnuita lor rugăciune fără cuvinte, care se ascultă în Ceruri. Erau tot vînători pricepuţi şi ageri, din neam în neam; astfel ei îşi îndepliniră sarcina cu destoinicie: mînară fiarele în hăţiş şi le uciseră.

Soliman Eunucul, beglerbegul Greciei, veni la Dunăre cu vre-o 100.000 de ostaşi în stare să se lupte cum trebuie şi cu vre-o 20.000 de ţerani creştini din Bulgaria, cari deschideau drumurile şi duceau carele cu proviant. Cu dînsul se unise, poate aici, în preajma apei, amîndoi feciorii lui Mihalogli, stăpînii temuţi ai acestei graniţe dunărene. Domnul muntean, bietul Laiotă, care totuşi în fundul cugetului — ca ori-cine din neamul său — era mai bucuros să fie cu creştinii, cu toate că nu putea fără învoirea şi sprijinul păgînilor, fu silit să-şi adune boierii şi satele, pentru a merge, cu inima frîntă şi faţa acoperită de ruşine, în urma Turcilor ce veniau ca să dărîme o Domnie romănească, să piardă o parte din poporul lui.

Dunărea se trecuse foarte lesne pe la Nicopol. Nu era nevoie de nici-o corabie, căci iarna întinsese de la un mal la cellalt podu-i de ghiaţă ninsă. Salahorii bulgari făcură drum larg prin zăpadă şi dreseră podurile peste rîpi, bălţi şi rîuri. Hrană era din destul, cît timp se străbătea pămîntul supus al Ţerii-Romăneşti. Iarna se îmblînzia, tăindu-şi gerul, aşa încît şi ea se arăta priincioasă năvălitorilor.

Aşa se ajunse la Milcov. De aici însă pănă la adăpostul măcar al duşmanului nevăzut, — undeva, în vre-o pădure neagră, lingă o apă prăpăstuită, — mai era drum.

Căldura desfundase drumurile, înnecase ogoarele, slăbise ghiaţa întinsă de asprul Decembre asupra apelor. Sara şi dimineaţa, zarea se pierdea în neguri, în care se năzăriau stafii de luptători pentru Turcii obosiţi, cari aveau pe sufletul lor povara înfrîngerii proaspete de la Scutari. După ce se trecu Siretiul, rîul de graniţă, pustiul se deschise pretutindeni: înnaintea lor, în dreapta, în stînga; satele erau o grămadă de dărîmături; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus, sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Apă nu se găsia decît în bălţile otrăvitoare. Necontenit se aşteptau care cu pîne de la Munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii.

Drumul fusese ales foarte rău, numai cu gîndul de a găsi mai răpede pe Ştefan, de a-l zdrobi, a-l «prinde de barbă», cum era porunca, a supune Moldova şi a prăda apoi la Răsăritul şi la Apusul ei. Pe malul drept al Siretiului se urca larga cale a negustorilor care ducea la Capitala ţerii. Dincoace, intrai curînd în ţinutul dealurilor îngrămădite, văilor înguste, rîurilor cu maluri înnalte, mlaştinilor făcute de ploi în adîncuri. Nenumărata mulţime frămîntâ mocirlele cîteva zile, în umezeala rece a dezgheţului, nutrită neîndestulător şi fără rînduială, hărţuită de duşmanul, veşnic ascuns, care ucidea fără greş pe cercetaşi, pe vînătorii de pradă şi de hrană, pe bolnavii rămaşi în urmă şi pe cei ce rătăciau.

Lui Ştefan, care vedea cum norocul vine spre dînsul, locurile acestea îi erau bine cunoscute. În codrii Vasluiului, pe cari vara îi curăţise de smîrcuri, văzuse el pe tatăl său, Bogdan-Vodă, strivind pe Poloni, dîndu-li jos de pe cai căpitanii, morţi, silindu-i să părăsească pămîntul de pustiu şi curse al Moldovei. Nu tocmai departe de Crasna, care văzuse biruinţa de la 1450, el îşi aşeză ostile în calea Turcilor.

Stătu pe drumul de negoţ care ducea la Cetatea Albă, pornind tot din Suceava. Duşmanii veniau de la Bîrlad, trecuseră de Vasluiu şi acum ei apucau spre Iaşi, unde erau Curţi domneşti din timpuri mai nouă. În locul unde pîrăul Racovăţului se varsă în Bîrlad, făcînd o mlaştină între păduri, trecerea era deosebit de primejdioasă. Un pod de lemn lega cele două rîpi, pod bun pentru drumeţii obişnuiţi, chiar şi pentru carele de marfă ale Liovenilor, dar cu totul nepotrivit pentru a ţinea greutatea cămilelor, a tunurilor, a miilor de cai, a zecilor de mii de oameni, — bulucul, veşnic îngrămădit, al Turcimii. Din desişuri guri de tun, ca nişte ochi de mort, pîndiau podul de-asupra prăpăstiei umede. În margenea codrului aşteptau Secuii cu săbiile. Iar în fund ardeau în noaptea de Ianuar, a treia zi după Sfîntul Ioan, 9 spre 10 ale lunii, focurile la care se încălziau ţeranii în cojoace, cu arcele pe umăr şi ghioagele răzimate de fagi şi stejari. ştafetele spusese că Turcii se apropie, că sînt la cel din urmă popas şi vor veni odată cu ziua.

Se ridică atunci o dimineaţă care nu sămăna cu dimineaţa roşie a înfrîngerii Polonilor. Acum era o dimineaţă oarbă, cu neguri groase lăsate pe lumina ei. În chiote de îndemnare şi de îndreptare, venia învălmăşala de călăreţi a beglerbegului prin glia cleioasă, tăiată de mărăcini şi de laţurile buruienilor uscate. Cei ce apucară a răzbate se suiră pe scîndurile podului, grăbiţi spre moartea ce pîndia în ceaţă.
Tunarii ţintiră după zgomot, din amîndouă laturile drumului mare, şi podul se prăbuşi în răcnete de spaimă şi durere pe care le înnăbuşi îndată chiotul ce cutremură pădurea. Ca o ploaie deasă şi iute, ropotiră îndată săgeţile: erau aşa de mulţi duşmanii, aşa de învălmăşiţi în strîmtoarea peirii —Termopile ale neamului nostru —, încît arcaşii nu puteau greşi. Ele veniau din toate părţile, mînate de un vîrtej de ură. Fuga era cu neputinţă: gloatele nebune se împingeau tot înnainte, şi cei din urmă, grăbiţi să răsufle în larg, nu ştiau ce opreşte pe cei d’intăiu.

Groaza dădu aripi acestora. Un iuruş puternic, şi poate pădurea blăstămată îşi va pierde farmecul ucigaş! Strivind trupuri care făcuseră a doua oară un «pod înnalt» de-asupra rîpei în care curgeau acum valuri roşii de-asupra tinei, Spahiii în haine bogate, pe cai arăpeşti, se aruncară asupra izvorului săgeţilor. Secuii fură călcaţi în picioare, şi se împrăştiară lăsînd multe trupuri în urmă. Ei erau străini, şi fuga nu li descoperia căminurile. Ţeranii ştiau însă ce-i aşteaptă pe dînşii şi pe toţi ai lor, din neam în neam, dacă se vor clinti dintre copacii aceştia ai codrului, dacă o spărtură se va face în zidul lor de piepturi goale. Topoarele, securile, ciomegele, ghioagele bătură turbat asupra haitei lupilor; coasele începură să taie holda cruntă a picioarelor cailor turceşti. Cu cît ţinea mai mult frămîntarea, cu atîta amestecul se făcea mai straşnic în desişul zăpăcit al duşmanilor. Ei nu mai ştiau nici pe cine au în faţă, nici pentru ce se luptă. Sultanul nu era în mijlocul lor ca să strîngă pe toţi în jurul lui şi să-i îndrepte, pe cînd dincolo Domnul călăuzia toate mişcările. Ziua nu se limpezise încă pe deplin, cînd toată puterea vrăjmaşă, pedestrime, călări, salahori, tunuri, lăsă lunca sîngeroasă şi fugi, cete-cete, în toate părţile.

Şi in ziua aceia de Marti, a desăvîrsitei biruinţe — cea mai mare din viaţa lui Ştefan, şi asupra celui mai puternic duşman —, şi Miercuri, şi Joi, pîlcuri de vînători se ţinură în urma duşmanilor. Mlaştinile-i înghiţiau, pădurile-i prindeau în braţele lor negre, dîndu-i în puterea Romînilor, ghiaţa rîurilor se sfărîma prăbuşindu-i în adîncimi. Secerişul de iarnă al trupurilor urmà ziua şi noaptea.

Unii dintre învinşi avură mai mult noroc în nenorocirea lor, şi nemeriră la vadul cel mai apropiat, al Obluciţei, care ducea la Isaccea, pe pămîntul turcesc al Dobrogei. Alţii crezură că se asigură mai bine năpustindu-se peste Siretiu înnapoi în ţara lui Laiotă. Dar acest Domn slab era necredinţa în chip de om. El ştia că în tabăra lui Ştefan se află Basarab-cel-Tînăr, care cercase în toamna trecută să-i smulgă Domnia; el vedea că Turcii nu pot răpune pe puternicul Domn moldovean, el se aştepta ca Ungurii din Ardeal, cari primiseră cu cea mai mare bucurie vestea izbîndei lui Ştefan, ca însuşi Craiul Matiaş, care răspîndi îndată în lumea întreagă vestea isprăvii strălucite pe care o făcuse Voevodul său moldovenesc, să se amestece îndată în afacerile răsăritene. Astfel, ca să se îmbuneze cu creştinii d’imprejurul său, el lovi cîteva frînturi de oaste turcească ce-i rătăciau prin ţară, privită de Turci ca a lor, şi trimese unui prieten ungur un steag ca dovadă a vitejiei sale. E drept că şi în lupta de la Podul-Înnalt el pare să fi cruţat pe Romîni, cruţîndu-se şi pe dînsul, adecă neamestecindu-se mai de loc în crîncena învălmăşală.

Din partea lui, Ştefan rămase în locul unde învinsese. El puse să i se aducă înnainte prinşii, foarte mulţi la număr, cari scăpaseră de moartea în luptă numai ca să găsească pe urmă una mai puţin cinstită şi mult mai dureroasă. Mulţi erau fii de oameni vestiţi şi bogaţi, aşa încît boierii lui Ştefan vorbiau de răscumpărarea lor. Dar Domnul nu voi să audă de tîrguială pentru a da drumul acelor cari-i călcase ţara în picioare şi întinseseră o mînă îndrăzneaţă către cununa sa. «Dacă aveţi atîţia bani şi putere, ce aţi căutat aice la mine», strigă el nenorociţilor, cari fură înfipţi în ţepile ce împodobiră sălbatec mlaştina cruntă. Singur fiul lui Isac-beg, din marele neam al lui Evrenos-beg, ce se luptase cu Mircea, Domnul muntean, fu cruţat de această cumplită moarte.

Se făcu apoi postul de pîne şi apă care se juruise lui Dumnezeu în clipele cele grele ale aşteptării. Apoi ţeranii se împrăştiară pe la satele unde în curînd mînile lor de viteji erau să trezească sămănăturile nouă. Iar «Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu» — şi a nici-unui om de pe pămînt! — «Domn al Ţerii Moldovei», stînd în Scaunul său din Suceava, pe care nu-l putuseră răsturna duşmanii, scria, la 25 Ianuar, întregii creştinătăţi cele ce se întîmplase, cu ajutorul celui ce sprijine dreptatea, în lunca Bîrladului. «Cînd am văzut noi aşa o oaste mare», spune el tuturor acelor oameni vestiţi cari nu prea auziseră de dînsul pînă atunci, ne-am ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi armele noastre, şi li-am stătut împotrivă, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cel atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai Creştinătăţii întregi, şi i-am sfărîmat, şi i-am călcat în picioare».

Mohammed al II-lea, care era acum un om bătrîn şi, mai mult încă, un om îmbătrînit de gînduri prea mari şi de prea multe silinţi, fu lovit în inimă de vestea nenorocirii din Moldova. Mai multe zile în şir el nu primi pe nimeni; pregătirile sale pe apă, de care se temeau atîţia, fură deocamdată întrerupte; Ali-beg fu aruncat la închisoare ca acel cunoscător al lucrurilor romăneşti asupra căruia apăsa mai greu răspunderea celor petrecute. Văduva lui Murad, mama vitregă a Sultanului, Mara, fata Despotului sîrbesc Gheorghe, recunoscu faţă de Trimesul veneţian că aşa o înfrîngere n’au mai avut să îndure Turcii.

Însă cel mai mare dintre Sultanii pe cari-i avuse pănă atunci Turcii, cuceritorul Constantinopolei, al Serbiei, al Bosniei, al Caramaniei, nu era dintre aceia cari-şi dau înnapoi mîna după ce n’au isbutit într’o lovitură d’intîiu. El se hotări să meargă însuşi ca să pedepsească pe Ştefan, şi strînse în acelaşi timp o minunată flotă, cu peste trei sute de corăbii, pline de azapi şi de cîţiva Ieniceri. La 19 Maiu, corăbiile ridicară ancorele lor din portul Capitalei turceşti, şi, peste două zile, Mohammed însuşi îşi strîngea cortul pentru a merge la Adrianopol.

Acum era vremea ca toţi lăudătorii lui Ştefan să arate prin fapte că-i sînt recunoscători pentru ceia ce făcuse el în folosul Creştinătăţii.

Datoria aceasta faţă de el şi faţă de dînşii toţi atingea întăiu pe Regele Poloniei, căruia Ştefan îi făcuse atîtea jurăminte, căruia şi acum îi închinase treizeci şi şese din steagurile culese la Podul-Înnalt. Lui îi scrise deci în cuvinte mai călduroase şi mai mişcătoare, la această mare nevoie a sa, cerîndu-i, încă din Mart, 2.000 de ostaşi deprinşi şi la apărarea cetăţilor, ca să-i aşeze în Chilia şi Cetatea-Albă, de care Turcii se apropiaseră pe ghiaţă şi în năvălirea lor trecută. Mai voia, pe lîngă aceasta, ca oastea Rusiei vecine să se adune la Nistru, ca porţile Cameniţei să-i fie şi lui deschise la o nenorocire şi ca însuşi Craiul să se grăbească a-i veni în ajutor, cu toate puterile.

Mulţi dintre Poloni chiar găsiau că aşa se cuvine a se face. Dar Măria Sa Craiul Casimir era un om greoiu, care se mişca mai ales cu greu cînd la capătul drumului îl aştepta un adevărat războiu, plin de răspundere. Trecuseră două săptămîni de la plecarea lui Mohammed al II-lea din Constantinopol, şi acest trufaş ocrotitor al Moldovei, mare la vorbe şi încetinel la mişcări, era abia la Lublin. Aici stătu de la 5 Iunie pănă la 20, şi, cînd, peste două zile de drum, el ajunse într’un loc încă foarte depărtat de Lemberg, necum de Moldova, ce ardea de nerăbdare,— i se aduse vestea că ostaşii coborîţi din corăbiile turceşti au luat, la 6 ale lunei, capitala negoţului Mării-Negre întregi, Caffa, de care aveau atîta nevoie negustorii poloni. Casimir crezuse că a făcut totuşi ceva de folos, poftind pe Sultan, printr’un Polon prins în lupta de la Varna, la 1444, şi care ştia astfel turceşte, să nu cumva să se atingă de Ştefan-Vodă, care stă supt aripa sa de vultur trîndav!

Să fie Ungurul mai bun decît Leahul, îşi zise Ştefan în faţa căruia norul turcesc se ridica tot mai sus în văzduhul străbătut de fulgere războinice. Învinsul de la Baia era, fără îndoială, un om viteaz, un om ager, şi neamul lui Ştefan era şi neamul părintelui acestui Rege! Străbunii Măriei Sale Ungurului Matiaş purtaseră căciulă, cămaşă de cînepă şi opinci şi tăiaseră mămăligă pe talger de lemn ca şi învingătorii de la Podul Înnalt, sărmanii ţerani ai Moldovei! Înnainte de această luptă şi în cursul ei chiar, Ungurii se luptaseră alături cu oamenii lui Ştefan, vădindu-se astfel încă odată că, dintre vecinii poporului romănesc, cel mai rău era tot Slavul, — adecă Leahul.

Un întăiu sol, om de rînd, nu ceru Regelui alta decît să făgăduiască lui Ştefan un castel în care să se poată oploşi în Ardeal dacă l-ar răzbi Turcii, şi cărţi de trecere pentru Trimeşii de cinste pe cari i-ar îndrepta spre dînsul. Cărţile se dădură, iar, pentru cetate, se lăsă hotărîrea pe mai tîrziu. Se dădură şi porunci în Secuime pentru ca Moldoveanul să capete trei sute de luptători de acolo.

În Maiu încă, porniră spre Curtea lui Matiaş Craiul, care lăsase acum războiul din Silesia depărtată şi se găsia în Capitala sa din Buda, trei mari boieri ai Moldovei: bătrînul Stanciul, fost pîrcălab şi fruntaşul boierimii moldoveneşti, apoi Duma, fiul lui Vlaicu, deci vărul lui Vodă, şi Spatarul Mihai, un sfetnic mai tînăr. Ei cereau să vie cu dînşii oameni regali, cu cari să se poată înţelege de-a dreptul stăpînul lor.

Dar aceştia zăboviră. În lipsa lor, Ştefan luă ultimele măsuri pentru apărarea sa. Vasluiul părîndu-i-se prea apropiat de duşmani, prea cunoscut acestora prin cele ce păţiseră acolo, el îşi întări tabăra la Iaşi. Cînd auzi că ţinta corăbiilor turceşti, pe care le călăuzia Ahmed-Paşa ştirbul, un vestit căpitan ce se luptase de curînd şi în Asia, e Caffa, el trimese în Crîm pe cumnatul său Alexandru ca să apere Mangupul cu ostaşi moldoveni. Alexandru se sui la Cetatea-Albă pe o corabie italiană, ajunse la cetatea părintească, o împresură, şi o cuceri după trei zile, ucigînd pe fratele său Isac, înţeles cu Turcii, şi, astfel, un vechiu duşman al lui Ştefan. Domnul Moldovei ar fi trimes arcaşii şi hînsarii săi şi la Caffa, unde erau destui supuşi ai săi, dacă Genovesii din acest oraş, negustori fricoşi, nu s’ar fi dat înnapoi înnaintea legăturii pe care Ştefan li-o propunea împotriva lui Isac şi a Sultanului.

Cam pe aceiaşi vreme, nişte cete de Turci, care veniră în părţile Chiliei prădînd, fură gonite de dregătorii domneşti de la margene, cu pierderi mari pentru năvălitori.

Dar corabia italiană ce dusese pe Alexandru se întoarse la Cetatea-Albă cu vesti rele. Ahmed-Pasa se înţelesese cu Tatarii; el tăiase în bucăţi numai pe Moldovenii ce se găsise în cuprinsul zidurilor Caffei. Ahmed încărcase în corăbii un număr din cei mai frumoşi copii, din copilele cele mai frumoase ale Italienilor de acolo, şi-i îndreptase spre Constantinopol, adecă spre robie şi ruşine. El însă nu avea de gînd să apuce de-a dreptul drumul spre Constantinopol: Sultanul, pe care podagra-l silise a se întoarce înnapoi din Adrianopol, împiedecînd astfel pentru anul acesta războiul pe uscat împotriva Moldovei, i-ar fi poruncit să meargă asupra Cetăţii-Albe şi Chiliei.

Ştefan schimbă pîrcălabii din Cetatea-Albă; în locul lui Luca şi Bîlcu, el puse pe Duma, un pîrcălab de cinste, care lipsia tocmai pe această vreme din pîrcălăbia sa primejduită, şi pe un Neamţ, Lucian Hermann, Luţian Hărman, venit din Ardeal sau din Polonia, unde avea şi legături de negoţ. Chilia, care se putea apăra mai greu, avind şi ziduri mai puţin tari decît cele ridicate de Genovesi la Cetatea-Albă, fu dărîmată. Dar temerile lui nu scăzură prin aceste măsuri de apărare: la 20 Iunie, din Iaşi, el grăbia pe solii săi la Unguri să se întoarcă împreună cu Trimeşii Craiului şi li cerea să îndemne printr’o ştafetă grabnică pe Matiaş însuşi a veni spre Carpaţi, «cît se va putea mai răpede, zi şi noapte, cu toată puterea Măriei Sale şi cu toate ostile ce i-a dat Dumnezeu, ca să nu ne lase să perim, noi şi ţara noastră, de aceşti păgînî». În adevăr, el aflase că Mohammed va pleca spre Dunăre şi că Ahmed-Paşa se apropia cu corăbiile sale biruitoare ca să înnoiască pe pămîntul moldovenesc grozăviile şi prada din Caffa. Pe Munteni îi socotia că sînt iarăşi supuşi cu totul Turcilor, că ei îi vor intra iarăşi în ţară,— «căci Muntenii sînt pentru noi tocmai ca şi Turcii».

Scrisoarea lui Ştefan fu primită în ziua de 25 Iunie de oamenii săi la Bistriţa; cu dînşii împreună erau Dominic, prepositul de Alba, care mai fusese trimes în Ardeal în 1473, Gaşpar de Othwan şi Mihai din Pesta, solii regelui Matiaş. Ei veniră îndată în Moldova, şi încă la 12 Iulie, îndată după sosirea lor, Ştefan făcea să se scrie actul prin care el făgăduia a fi credincios Craiului: dacă Matiaş va veni cu armele în Ţara-Romănească— în Moldova lui nu-i trebuia să vie, şi, cu amintirile sale din 1467, nici Regele nu era tocmai bucuros să vadă această ţară, — pentru a se bate cu Turcii, Ştefan se va alipi la dînsul cu toată oastea; tot aşa va face, dacă nu va fi împiedecat de boală ori de un puternic duşman, şi cînd Matiaş va trimete cu acelaşi scop un «căpitan» al său; el va ajuta Ungaria împotriva oricui, dar nu împotriva Poloniei; Moldova nu va adăposti neprieteni ai Regelui, certele de hotare se vor lămuri pe cale de judecată; negustorii îşi vor căuta în pace de trebile lor.

Solii se întoarseră îndărăt cu această hîrtie. Ei găsiră pe stăpînul lui hotărît să lase deocamdată interesele ce avea în Apus, ca să se facă apărătorul Creştinătăţii la margenea răsăriteană a pămînturilor sale: putea el, Craiul mare şi strălucit, să facă mai puţin decît acest mic Domn Ştefan, cu ţara lui săracă? Cu gîndul la cuceririle ce era să îndeplinească în paguba Sultanului bătrîn şi bolnav, el iertă cu totul pe Vlad Ţepeş, căruia-i dete Domnia asupra Ţerii-Romăneşti, rămîind să şi-o cîştige el, cu vitejia lui, cu agerimea lui crudă, drăcească. Aceasta o făcu el pe la mijlocul lui Iunie, şi Vlad plecă îndată în Ardeal, unde-l găsim la 4 August in Arghiş, şi, în toamnă, la Bălcaciu. Dar, pe urmă, Matiaş se răzgîndi, şi el trimese un al patrulea sol, Nicolae, episcopul de Knin, la Basarab, care făcea toate făgăduielile, numai să fie lăsat în pace. Laiotă luă asupră-şi îndatoriri ca şi cele luate de Ştefan, şi rămase Domn.

La jumătatea lui August, înnainte de a se afla îndreptarea către creştini a lui Laiotă —, boierii lui Ştefan erau la Buda, şi Matias iscălia un act prin care încuviinţa Domnului Moldovei cam lucrurile pe care se îndatorise a le face acesta. şi Craiul se învoia să ajute însuşi pe Ştefan, «dacă nu vom fi ţinuţi», spune el, «de trebi mai însemnate ale Crăiei noastre». El îi deschidea un adăpost în Ardeal, de unde va putea oricînd să se întoarcă, şi va fi sprijinit chiar, la întors; cetatea de adăpost fu încredinţată îndată Moldovenilor: era castelul Ciceului, în apropierea munţilor Maramureşului. Ştefan se va împăca în sfîrşit cu Vlad, şi hotarele între cele două ţeri vor fi ca pe vremea lui Mircea Munteanul şi lui Alexandru-cel-Bun, — ceia ce nu însemna că Ştefan va părăsi Chilia sau Putna, căci cea d’intăiu se ţinea de Moldova într’un timp cînd Mircea era încă în viaţă, iar cea de-a doua era în mîna lui Alexandru la sfîrşitul stăpînirii sale.

La această dată, Moldova scăpase de grijă, prin puterile ei singure, căci Regele cellalt, Casimir, se mulţămise a strînge o adunare la Korczyn, în ziua de 2 Iulie, iar de la Matiaş nu se putea aştepta nimic pănă la deplina încheiare a învoielii. Ahmed-Pasa se multămi să trimeată la Cetatea Albă cîteva corăbii, care coborîră patru tunuri mari. Romînii pîrcălabilor ieşiră noaptea din cetate şi năpădiră asupra Turcilor cu atîta avînt, încît tunurile rămaseră pe uscat, dar cei ce le adusese căzură în apă. La Chilia pustie nu era nimic de făcut. Flota se întoarse astfel întreagă la Constantinopol pe la începutul lui August. Iar la 6 Septembre Ştefan se trezia cu Trimeşii lui Casimir, doi nobili şi un canonic, cari-i cerură să întărească faţă de Craiul nevolnic vechile legături. Ceia ce se făcu,—fireşte fără urmări, şi pentru unul şi pentru cellalt.

Era să vie măcar Regele cellalt, despre ale cărui pregătiri pe Dunăre se spuneau lucruri mari şi care trimetea pe mai multe drumuri oştile sale împotriva Turcilor?

Corvinul veni în adevăr la Şabaţ, pe care-l încunjurâ multă vreme şi-l luă în sfîrşit, cu toate că apărătorul era vestitul Alibeg Mihaloglu. Cum era cam lăudăros, Creştinătatea întreagă răsună de vestea acestei isprăvi de iarnă, care nici într’un chip nu se putea pune alături cu isprava de iarnă din 1475 a lui Ştefan. Dar de aici Regele nu merse mai departe. O singură ceată se trimese înnainte asupra oraşelor din Bosnia. În fruntea ei stăteau Despotul Vuc, coborîtor al stăpînilor Serbiei, şi Ţepeş al nostru, cari ei vor fi cerut să li se îngăduie această pradă, pentru care Vlad chemase pe boierii săi adăpostiţi în Ardeal. La Srebrnica, unde erau minele cele mari de argint, şi în alte două locuri, cele două căpetenii făcură un războiu cum îl ştia Ţepeş din zilele sale de Domnie romănească: năvălitorii se îmbrăcară turceşte într’un rînd, în altul ei încunjurară o pădure şi căzură pe la spate asupra ţeranilor înnarmaţi; Vlad rupea cu mînile sale pe Turci şi-i urca în ţepi ca odinioară. Cînd se întoarseră ei cu prada, Regele era însă de mult la Buda, Turcii prădaseră în Februar pănă la Oradea, şi planul marelui războiu cu Turcii, în care s’ar fi amestecat şi Vlad şi Ştefan, iar Veneţienii ar fi plătit cheltuielile, se împrăştie ca un vis strălucitor. Veneţia trimese numai pe un secretar care să vadă ce se petrece în Moldova; Papa se mulţămi a face episcop catolic al Cetăţii-Albe pe solul lui Ştefan, Petru; alţii lăudară pe luptătorul viteaz şi-l uitară a doua zi.

II. LUPTA DE LA RĂZBOIENI (VALEA-ALBĂ).

În primejdiile nouă îi rămînea lui Ştefan un singur tovarăş: boierimea, şi mai ales ţeranii Moldovei. Cu ei era să lupte din nou pentru ţara lor. şi astfel era să se dovedească adevărul spuselor solilor săi la Veneţia, cari răspunseseră la îndreptăţirea că banii se dau doar Regelui ungur, care e Domnul lui Ştefan: «că Ştefan-Vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci Domn al ţerii şi poporului său».

Data aceasta nu mai răsună lumea de vestea pregătirilor turceşti. Casimir al Poloniei putu să se bucure în linişte de naşterea celui de-al unsprezecelea copil al său, bucurie de părinte fericit care-l moleşi cu desăvîrşire. Matiaş din Ungaria, mult mai tînăr, avu tot răgazul să se gîndească la a doua căsătorie, care trebuia să-i aducă o nevastă frumoasă, împodobită cu toată creşterea bună, cu toată ştiinţa timpului şi cu o zestre de 100.000 de galbeni. Iarna trecu în cea mai deplină pace.

În primăvară, Ştefan se cobori din Suceava spre Ţara-de-Jos. În Maiu 1476, la 22, el se afla în Iaşi, unde stătuse atîtea zile de aşteptare dureroasă în vara anului trecut: acum îl vedem întărind unor supuşi ai săi stăpînirea peste pămîntul lor. Nu mai ropotesc, ca altă dată, ştafete în toate părţile.

Pe această vreme Ştefan trebuia să ştie însă de pregătirile Sultanului.

Acesta, la care venise un om al Domnului Moldovei ca să afle soarta familiei domnitoare în Mangup, ce fusese prinsă la cucerirea cetăţii în Decembre trecut, dusă la Constantinopol şi măcelărită, răspunse printr’o solie care cerea iarăşi ceia ce n’ar fi putut da decît un Domn slab şi înjosit: haraciul pe cei trei ani de zile de cînd ţinea războiul, cetăţile de la Dunăre, prinşii din oastea beglerbegului, şi mai ales fiul lui Isac, robii genovesi cari fugiseră de pe o corabie şi se coborîseră la Chilia, de unde fuseseră duşi la Suceava şi, în sfîrşit, lăsarea la Constantinopol, ca ostatec, a lui Alexandru, moştenitorul Coroanei moldoveneşti. Ştefan răspinse aceste cereri în chipul sîngeros pe care-l întrebuinţase şi faţă de obrăznicia solilor tătăreşti: el ucise pe aceia pentru cari i se aruncau ameninţările şi trimese îndărăt cu ruşine pe dregătorii împărăteşti.

Mohammed al II-lea strînsese un mare număr de corăbii pe Mare şi în rîurile din apropierea Dunării. Beglerbegul Romăniei pornise înnainte, oprindu-se la Sofia, şi la 13 Maiu bătrînul Padişah se îndreptă şi el spre acest oraş, între albele coifuri de pîslă, tuiurile cu Craiu nou şi cozi de cal şi sangeacurile verzi, ce-i întovărăşiau călătoriile de cucerire şi pradă.

Toată lumea credea că el va merge asupra Ungurilor ca să li răsplătească ruşinea de la Şabaţ şi jafurile, neomeniile din Bosnia. La Belgrad se făceau în grabă întărituri. Un Trimes anume al Papei venise la Buda ca să apere cu sfaturi şi anateme Ungaria de vre-o năvălire a Polonilor, cari nu încheiase încă o pace trainică.

Din Sofia poate porni, în acelaşi timp, o oştire spre Marea Neagră sau părţile apropiate ale Dunării-de-Jos şi alta spre Sava, care despărţia pămînturile mai vechi ale Crăiei ungureşti de locurile de veşnice lupte ale Serbiei şi Bosniei. În stînga se desfăcură însă numai cîteva cete, care dădură de lucru Ungurilor de la hotare sau trecură Dunărea pe furiş prădînd în Banat şi în părţile vecine ale Ungariei. Fraţii Mihaloglu aveau şi acum grija în aceste părţi, unde de mult timp ei se deprinseseră a stăpîni.

Sultanul însuşi porni spre dreapta, şi la 22 Maiu el se afla la Vama, aşteptînd corăbiile care-i aduceau lemne pentru poduri, tunuri şi unelte de războiu de tot felul. Se spune că aici ar fi venit la dînsul, aducînd o frumoasă şubă, împodobită cu aurituri, mărgăritare şi pietre scumpe, un Trimes leşesc, care pornise încă din 1475 ca să îmbuneze inima lui faţă de Ştefan: dacă a fost în adevăr aşa, atunci trîndăvia solului era de o potrivă cu încetineala stăpînului său! Oricum, un Trimes al lui Casimir se înfăţişă totuşi în tabăra întinsă a Împăratului păgîn, care punea să se răspundă — nu la 22, ci încă de la 19 Maiu, — cu vorbe goale vorbelor goale. Apoi crainicii dădură semnul plecării mai departe, in margenea Mării celei rele, pe care primăvara o înseninase prin zimbetul şi dezmierdările ei.

Atunci Ştefan înţelese că lui i-a venit ceasul luptei cu moartea. De nicăiri nimeni nu se mişca pentru dînsul. Papa era deprins să dea bani numai regelui Ungariei, care se lăuda pretutindeni, muşcîndu-şi buzele de năcaz, că Ştefan acesta, cîştigătorul de biruinţe, e un căpitan al lui, un Voevod supus, căruia nu i se poate da nimic de-a dreptul fără a se înjosi cinstea lui regală. Veneţienii trimeteau pe Domn la Prea-Sfîntul Părinte din Roma, care singur are chemarea de a sprijini pe creştinii ce se află în primejdie şi apără cu sîngele lor crucea lui Hristos; cît despre dînşii, bogaţii negustori îşi aduceau aminte că au dat 200 de galbeni cu împrumut oamenilor lui Ştefan veniţi în oraşul lor şi-şi îndemnau secretariul aflător în Moldova să ceară aceşti bani pentru a se hrăni acum cu dînşii. Se mai gîndiau să ridice pe Tatari asupra Turcilor şi astfel, fără cheltuieli, să dea un tovarăş de luptă Moldoveanului.

Casimir al Poloniei se întoarse din Prusia abia la jumătatea lui August, ca să întrebe pe magnaţii săi cum s’ar putea ajuta Moldova, ca să strîngă la Cameniţa un lagăr, care prădă rău pe ţeranii şi nobilii vecini şi nu voi să se mişte pănă nu vor veni şi alţi ostaşi din părţi mai depărtate de margene, pănă nu se va pune în fruntea tuturor Craiul, care nu avea cea mai mică plecare pentru aşa ceva. Matiaş, care primi pe la mijlocul lui Iunie soli ai lui Ştefan, ce-i aduseră aminte de făgăduielile lui de mai dăunăzi, avea mintea numai la nuntă, la asigurarea drumurilor pentru mireasă, căreia Turcii de la Marea Adriatică ar fi voit să-i taie calea; el se mai gîndia doar la graniţa sîrbească, spre care porniseră jăfuitorii Sultanului şi unde se încleştă peste cîtva timp o luptă îndărătnică, la Semendria. Spre Ştefan el îndreptă numai pe Ardeleni, asupra cărora era Voevod acum învingătorul lui Laiotă, Ştefan Báthory: un om viteaz, dar care, ca toţi ai lui, obişnuia să vie totdeauna la sfîrşit, cînd se culeg snopii seceraţi de altul sau se poate arunca asupra lui răspunderea pentru holdele pierdute. şi, chiar să fi fost el altfel, ce zor aveau ticniţii Saşi, Secuii ce simţiseră cît de adînc taie sabia turcească, iobagii duşi la măcel cu mintea întunecată. ce zor aveau toţi aceşti Ardeleni ce n’aveau decît grija Ardealului, ca să stea în calea urdiilor furioase?

Ştefan îşi făcu datoria, lăsînd celelalte în grija lui Dumnezeu apărătorul. Satele din Ţara-de-Jos porniră spre munte, pe cînd luptătorii se adunau cu cealaltă ţerănime în tabăra Domnului. Tîrgurile se pustiiră, şi făcliile de nimicire erau ţinute gata, cînd duşmanul s’ar fi apropiat de dînsele. Cetăţile dunărene, spre care privia cu lăcomie Sultanul, fură întărite după putinţă, şi se pare că la Chilia, unde zidurile fusese date jos în 1475, se întruchipa în grabă un gard de ţeruşi legaţi cu răchită, pe cînd Cetatea-Albă înnălţa mîndră înnaltele-i ziduri vechi.

Domnul se aşeză la Bîrlad, cu 30.000 de ţerani şi vre-o 10.000 de boieri, Curteni, «viteji» şi hînsari, — adecă puterile ce le avuse şi în anul trecut. De aici scria el la începutul lui Iunie prietenilor din Braşov în aceste cuvinte, puţine şi hotărîtoare: «Sîntem în lagăr cu toată puterea noastră şi mergem asupra Turcilor».

Aceştia veniau din Dobrogea. Laiotă, care îşi întărise cetăţile şi scria la 15 April, la 9 Maiu şi la 14 Iunie din «Cetatea-Nouă», adecă Gherghiţa, merse înnaintea stăpînului său cu 10.000 de oameni, cari nici aceia nu erau bucuroşi de un astfel de războiu. Cinci poduri se întinseră peste Dunăre la vadul din Obluciţă, vechea şi vestita trecătoare.

E de crezut că Ştefan a făcut şi el ceia ce făcuse în 1462 Vlad Ţepeş, că a stat în dosul mlaştinilor malului jos, oprind cu săgeţile trecerea Turcilor, care se zăbovi mult timp. Cumnatul său Şendrea, de bună samă Şendrica, fiu al lui Şandru din Dorohoi, şi Vistierul Iuga îl ajutau să apere intrarea ţerii sale. Abia pe la 15 Iulie putură trece toţi ostaşii, jăfuitorii şi salahorii Sultanului, revărsîndu-se asupra Moldovei. Sfatul cel bun al ticălosului Laiotă nu-i lăsă data aceasta să se încurce în bălţi, rîpe şi păduri, de unde-i putea pîndi aşa de sigur moartea. Mulţimile Greciei şi Asiei trecură Siretiul şi prinseră a se sui pe drumul cel mare al malului drept, ca Radu-cel-Frumos, ca Matiaş Corvinul, ca Ştefan însuşi cînd mergea spre Suceava ca să iea moştenirea părintelui său.

Cu cîteva zile înnainte, prietenii cei noi ai Turcilor, Tatarii, al căror Han, Mengli-Ghirai, se închinase Sultanului în timpul robiei sale, se aruncaseră asupra ţerii, mulţi, iuţi şi cumpliţi. Apucînd calea lor obişnuită de-a lungul Nistrului, ei trecură printr’un vad de sus al apei, fără a putea să fie opriţi de slabele puteri ale pîrcălabului Gangur din Orheiu. Peste Prut ei răzbătură pe la Ştefăneşti, în ţinutul Botoşani, făcîndu-se a ţinti asupra Sucevei, unde stătea adăpostită Doamna Maria. Soţia lui Ştefan fugi pe căi ascunse spre Hotin, unde se găsi în siguranţă, iar horda se învîrteji asupra pămînturilor de la Siretiu ca o vijelie de pierzare, şi plecă tot atît de răpede cum venise, trăgînd după dînsa robi ce nu erau să-şi mai vadă ţara înnapoi, miile de robi săraci ce nu se puteau răscumpăra.

Prin ştafete de spaimă vestea aceasta sosi la Domn, care trecuse şi el Siretiul, nevăzut de nimeni, şi aştepta clipa în care ar putea prinde la strîmtoare, între codrii prieteni, în preajma unei ape fără pod şi fără vaduri, pe marele său duşman. Cînd vestea acieasta se lăţi, un strigăt de durere şi de milă străbătu rîndurile terănimii: înnaintea ochilor umezise năzăriră casele în flăcări, holdele călcate de tropotul cailor pustiului, bătrînii, nevestele, copiii mînaţi de ştreangul Tatarilor în robia de unde nu se mai întoarce nimeni. Ei nu se răzvrătiră, vitejii cari răpusese Turcimea în pădurea de la Vasluiu, cari îndurau de două luni de zile suferinţile căldurii năprasnice, hranei puţine şi rele, mersurilor pripite: se rugau numai să li se dea voie a-şi cerceta o clipă vetrele; după care, orice ar găsi, ei se vor întoarce.

Ştefan li îngădui cererea, care era aproape o osîndă pentru dînsul. Vor putea sta două săptămîni, iar pe urmă-l vor căuta în codri, — dacă va mai fi acolo sau undeva, pe pămînt. Strîngînd într’un mănunchiu sfînt care se închinase morţii boierimea şi Curtea sa, el se înfundă tot mai adînc în văile înguste.

La 24 tabăra turcească ajunse la Roman, — un oraş mort şi o cetate pustie. Laiotă mergea înnainte, călăuză bună a duhului rău. Peste două zile, păgînii, duşi de un creştin ca acesta, stăteau înnaintea Cetăţii Neamţului, ce-şi înnălţa zidurile pe un deal rotunzit, într’un ţinut înnalt, de o nespusă frumuseţă, avînd în fund, ca razim, Carpaţii.

Ce era să mai aştepte Ştefan care auzia din adăpostul său vuietul mulţimii, pocnetul sineţelor şi zguduitorul cîntec de nimicire al tunurilor? Ceva mai sus era Baia, şi, odată ce trecea duşmanul de Baia, el ar fi avut pănă la Suceava drumul lesnicios făcut de cursul apelor limpezi.

Se aşeză deci în margenea Pîrăului Alb, într’o vale strîmtă, bogată în păduri bătrîne. şi, cînd trecu în sfîrşit Sultanul, lăsînd în urmă împresurătorii Cetăţii Neamţului, — el se vădi prin salutul săgeţilor.

Acum era însă soarele de Iulie care luminează toate ascunzătorile. Căldura curăţise bălţile, uscase rîurile, care pe aici nu-şi sapă prăpăstii. Moldovenii erau puţini, şi nu dintre aceia cari se lasă ucişi pe locul unde i-a aşezat Domnul lor. Laiotă ştia bine ţara şi oamenii. şi inima Turcimii întregi dădea viaţă taberii duşmane: Sultanul Mohammed, pentru cinstea bătrîneţelor căruia se dădea lupta.

Boierii se închinară frumos înnaintea morţii, şi o primiră în faţă. Periră astfel — bunicii lîngă nepoţi, înveşmîntaţi în acelaşi giulgiu de glorie — Stanciul şi fiul său Mîrzea, Bodea Vornicul, Paşcu, Buhtea, Ivaşcu al Hrincului, Şteful al lui Isac, Mihai Spatarul, Postelnicul Iuga, Dajbog pîrcălabul Neamţului, Stolnicul Barsu, Ilea Huru Comisul, şi atîţia alţii vrednici de a fi pomeniţi în veci pentru bucuria cu care şi-au vărsat sîngele gîndindu-se la cei ce vor veni după ei, la noi şi la cei ce vor trăi după moartea noastră. Iar Ştefan însuşi, pe care norocul îl păstră pentru neamul nostru, vorbeşte astfel despre această nenorocire, care se poate plînge fără a ne ruşina vre-o dată de dînsa: «Eu şi cu Curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă, şi s’a întîmplat ceia ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui!»

Ştefan nu trecu hotarul, căci nicăiri n’ar fi putut el să aştepte o primire potrivită cu numele său, de nicăiri nu s’ar fi întors cu o oaste nouă. Cei ce au spus că l-ar fi văzut într’o ospătărie la Sniatyn în Pocuţia, cu alţi pribegi, s’au înşelat: mai bucuros, — dacă ar fi voit să părăsească pămîntul sfînt al ţerii sale, — putea să se odihnească în cetatea-i ardelenească, în Ciceu, unde stăteau încă de la 1475 pîrcălabii lui.

Dar el nu se duse nici acolo ca să milogească în zădar de la aceia despre cari ştia bine că «unii se bucură poate de paguba pe care i-au făcut-o lui şi ţerii lui Necredincioşii». El ştia că zarea, acoperită acum de aburii calzi ai celui mai scump sînge al Moldovei, de fumul care se ridica de-asupra tuturor tîrgurilor moldoveneşti pănă la Suceava şi pănă la Hotin, se va lumina peste puţin pentru dînsul. Pe două mari nădejdi i se răzima sufletul, pe care jalea nu-l frînsese şi nu trebuia să-l frîngă, căci prin acest suflet numai putea trăi Moldova acum şi pururea. Întăiu, făgăduiala cinstită a ţeranilor; boierimea înroşise cu sîngele ei Valea-Albă a pîrăului limpede din codrii Neamţului, umbrele nemîngîiate ale Sfatului domnesc plîngeau, în lunca plină de trupuri, pentru biruinţa, pe care n’o putuseră cîştiga, pentru peirea desăvîrşită a ţerii. Dar trăiau sutele de mii de ţerani pe umerii suferitori ai cărora se răzimau, atunci ca şi acum, toate. După trecerea celor două săptămîni, în care se sărutase fruntea celor vii, se pomeniseră morţii şi se căutaseră în zădar robii,— pîlcuri, pîlcuri sătenii se suiau pe poteci ştiute numai de dînşii către Vodă care era în munte şi ştia să cheme pe ai săi la dînsul. Pe cînd se înfiripa astfel oastea cea nouă, Turcii, pe cari-i lega în jurul Sultanului numai frica unui duşman ce n’ar fi fost încă învins, se risipiseră pretutindeni şi, asupra cetelor răzleţe, pe care din cînd în cînd se găsia cine să le împuţineze, ca şi asupra Ienicerimii supuse şi strălucitorilor Spahii ai Padişahului, zburau iazmele răzbunătoare ale Ciumei şi Foametei. Hrănită de căldurile straşnice ale lui Iulie şi August, boala înghiţia pe bolnavi în ceasul în care pusese mîna pe dînşii, şi pînea se făcuse aşa de rară, încît un dărăb se plătia cinci aspri. Oastea biruitoare se topia ca de un blestem.

Din toate părţile veniau pe urmă veşti rele. Toate cetăţile moldoveneşti se ţineau bine, şi, fără cucerirea lor, fără aşezarea Turcilor în ele, la ce folosise baia de sînge din Valea-Albă, la ce folosia prada din fiecare zi, rătăcirea oarbă, aşa de obosită de la o bucată de vreme, pe toate cărările Moldovei, supuse numai pe cîteva săptămîni? La Suceava se putu arde numai tîrgul, pe care nici nu-l apăra nimeni; ghiulelele de piatră loviră în zadar, la Apus, în zidurile Neamţului, la Răsărit, în acele ale Hotinului, amîndouă înnălţate în vechi timpuri din stînca muntelui. Cinci sute de Ieniceri fură prinşi lîngă Chilia, şi periră. Păzitorii Cetăţii-Albe se răpeziră asupra unui buluc tătăresc ce se întorcea spre casă, ducînd mii de robi, îl sfărîmară şi dădură drumul bieţilor oameni, cari se socotiau întorşi de pe cealaltă lume, aşa de mare li era bucuria că se vor întoarce în sfîrsit acasă, unde căsuţa arsă se putea ridica din nou la venirea gospodarului din tabără.

Pe Marea albastră aşteptau corăbiile cu pînze, luntrile ca să treacă înnapoi pe Împăratul neînvins, sau cercetau porturile muntene şi crîmlene pentru ca să aducă de acolo hrană la zecile de mii de ostaşi. Dar o straşnică vijelie de August le zgudui ca un cutremur şi deschise adîncurile tulburate pentru veşnica odihnă a corăbierilor Sultanului. Tot mai mult erau răzbunaţi morţii viteji din Valea-Albă.

În sfîrşit, Ungurii veniau. De la Neamţ, încheind, credea el, cu Ştefan, Mohammed trimesese pe Laiotă ca să prade în Ardeal. Acesta apucă prin pasul Oituzului, dar se dădu răpede înnapoi, căci ca un trăsnet îi venise vestea de spaimă că se apropie, cu 30.000 de oameni, Ştefan Báthory, Marele-Judecător al Ungariei, căpitan al oştilor crăieşti împotriva Turcilor, şi cu dînsul acel care ştia să spulbere domnii şubrede, să cadă din văzduh asupra Turcilor, să înnalţe în mărirea ţepilor pe oamenii usurateci cari doriau ce nu erau în stare să apere: Vlad-Vodă însuşi, Dracul, Ţepeş. Laiotă dădu răpede de ştire stăpînului său, iar el se ascunse în margenea munţilor, la reşedinţa sa din Gherghiţa, unde era la l-iu August, atunci cînd duşmanii săi — căci chemarea oştii se făcuse numai pe ziua de 24 Iulie, la Turda — se clintiseră abia din Mediaş, departe, în Apusul Ardealului.

Ungurii veniră întăiu la Oituz, ca să împiedece năvălirea Turcilor în Ardeal. Aici se găsia Bâthory, în satul Breţc, la 16 August, pe cînd Ştefan, al cărui cuib de pîndă îl găsise în sfîrşit, pîndia din inima muntelui. Sultanul, care se oprise la Neamţ, pe cînd călăreţii săi atinseseră Suceava şi Hotinul, părăsise împresurarea cetăţii, silit de nevoi şi de veştile rele şi pornise spre vaduri. Pănă la sfîrşitul lui August, valurile tulburi ale Turcimii întregi se strecurară spre Dunăre şi Mare, păstrînd ca răsplată pentru atîtea osteneli, ca despăgubire pentru atîtea pierderi, numai prada sărăciei noastre, care nu putea uimi pe nimeni. În urma Sultanului plecat fără ispravă, ducînd cu sine, aşa cum îl adusese, pe Alexandru-Vodă fiul lui Petru Aron, din care voise a face un Laiotă pentru Moldova, se înnălţau mîndre întăriturile Chiliei şi zidurile vechi ale Cetăţii-Albe. Stăpînul adevărat al Moldovei se coboria din munte, ca un nou descălecător de ţară.

Solul veneţian, Gerardo, care se oprise la Braşov, pănă se va potoli furtuna, putea scrie, în cele din urmă zile ale lui August, aceste cuvinte care judecă războiul lui Mohammed al II-lea în Moldova: Sultanul a ieşit din ţară cu cetele sale fără a fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decît prada ce a dus cu sine; iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată Domnia lui».

Pe acelaşi timp se aduceau la Buda Turcii prinşi în Serbia, cu steagurile, trîmbiţile, tobele lor, şi ei mergeau legaţi cot la cot în vederea Trimeşilor Creştinătăţii. Era sigur că pănă în primăvară Sultanul nu va putea găti nici-o oaste, şi că fiara turcească-şi va linge numai rănile primite. Ştefan doria din toată inima să aibă de vecin în Ţara-Romănească pe Vlad Ţepeş, care se mişca necontenit, stăruind, aproape şi departe, la Unguri şi la Moldoveni — pentru aducerea sa în Scaun, care ar fi pus iarăşi întreaga Dunăre în mîna creştinilor, şi li-ar fi dat măcar tăria ce o aveau la 1462.

Deci la 6 Septembre Matiaş porunci ca Saşii, ce se întorseseră acasă de la oaste, socotind că rostul ei e numai să mărturisească despre plecarea Turcilor din Moldova, să se întoarcă înnapoi în tabără pentru a pătrunde apoi prin păsuri la Munteni, împotriva nenorocitului de Laiotă. La 2 Octombre, căpitanul războiului din aceste părţi, Báthory, era în Braşov şi cerea locuitorilor să-i încredinţeze, cum voieşte Craiul, cîteva tunuri şi cincizeci de călăreţi. Ajutorul ce dădea Laiotă Turcilor de la Semendria se aflase şi atîtase şi mai mult furtuna asupra lui.

Îndată oastea se coboria pe plaiuri, pe cînd Ştefan veni spre Milcov cu cîte puteri apucase a strînge. Pănă a nu ajunge el poate, Basarab pierdu o luptă la poalele munţilor şi se făcu nevăzut, cu boierii şi cu Turcii lui, apucînd în largul şesului, încă sigur pentru dînsul, spre Giurgiu. Tîrgoviştea fu cucerită, şi Vlad făcu să se întărească această veche Capitală a lui, unde va fi văzut cu părere de rău că lipseşte livada lui iubită, a ţepelor. Bucureştii, la care se ajunse după trei zile, la 11 Novembre, nu vor fi zăbovit multă vreme pe năvălitori, odată ce stăpînul scăpase. Boierimea întreagă, afară de doi fruntaşi, se închină lui Vlad care secerase atîta în rîndurile ei. Ştefan şi Vlad făcură jurămînt, într’o serbare înnălţătoare, că-şi vor fi buni şi adevăraţi prieteni pe viaţă.

Era un bun sfîrşit pentru anul cel straşnic. Dar binele nu ţinu mult, ci trecu odată cu bucuria sărbătorilor de iarnă. Vlad nu se încredea în acei boieri cărora li făcuse atîta rău ce nu se putea uita de azi pănă mîne: el ceruse şi căpătase de la Ştefan o strajă de 200 de oameni. Dar mai erau Turcii de la Dunăre, de cari nu putea să-l apere o mînă de oameni viteji, nici agerimea şi bărbăţia lui însusi. Greşeala cea mare fu a Ungurilor cari se întoarseră prea răpede, cu toate că nu-i chemau în Ardeal griji aşa de mari ca acelea care făcură pe Ştefan să se întoarcă îndată în Moldova. Încă de la 5 Ianuar 1477, noutăţi rele pătrunsese pănă la Hîrlău, unde petrecea Domnul, îngrijindu-se zilnic de îndreptarea ţerii pustiite şi prădate. El întrebă la Braşov, de unde-i venise o ştafetă, ce se mai aude despre «pricina cu fratele nostru Măria Sa Vlad din Ţara-Romănească». «Pricina» era foarte rea. Laiotă se întorsese cu Turci mulţi, pe cînd Vlad nu era pregătit de luptă. El ieşi însă înnaintea duşmanului său în preajma Bucureştilor: moldovenii se luptară ca nişte vrednici ostaşi ai lui Ştefan, şi-şi vărsară sîngele cu aceiaşi credinţă ca şi boierii de la Valea-Albă. Din două sute rămaseră, scrie cu mîndrie, Domnul lor, numai zece. Iar Vlad peri cu dînşii, ca un voinic.

III. ÎMPREJURĂRILE MUNTENE PĂNĂ LA AŞEZAREA ÎN SCAUN A LUI VLAD CĂLUGĂRUL.

Dacă această nenorocire n’ar fi luat creştinătăţii şi neamului nostru pe straşnicul Domn al vitejiei sîngeroase, Ştefan s’ar fi simţit altfel faţă de Turci. Împotriva lor, el n’ar fi început fără îndoială războaie zădarnice, căci era prea cumpănit şi prevăzător, prea încredinţat că viitorul unei ţeri întregi, unui întreg popor atîrnă de faptele sale. Dar încercările Turcilor împotriva lui n’ar fi izbutit şi niciodată cetăţile de la Dunărea-de-jos n’ar fi ajuns în mîna Sultanului, cum s’a întîmplat în cea mai neagră zi din Domnia lui Ştefan, fără să fi trecut măcar zece ani de la biruinţa cea mare din 1475.

Cu Laiotă, iarăşi Domn muntean, nu putea să fie înţelegere, şi nici măcar o adevărată pace. El era spionul şi unealta Turcilor, şi trebuia să fie gonit. Acel ce pornise trei războaie împotriva lui Radu, nu era să ierte aşa de uşor pe omul supt călăuzirea căruia, peste toate legăturile de neam, de lege, de recunoştinţă, Turcii prădaseră Moldova şi-i nimiciseră boierimea, aruncîndu-i pe ei însuşi aproape în gura morţii.

Deci la 13 Mart 1477 Ştefan era în tabără, la Vasluiu, şi Basarab-cel-Tînăr, oaspetele lui, scrie Braşovenilor, cari nici ei nu iubiau pe Laiotă şi adăpostiau la dînşii trei pribegi ceruţi cu nerăbdare de acesta în 1476, Oprea Logofătul, Voicu Tatul şi Horga, — că are «mare nădejde în Dumnezeu de a căpăta, cu ajutorul lui, ţara sa părintească». Moldovenii ar fi năvălit de sigur peste Milcov dacă ar fi fost siguri de un sprijin din partea Ardelenilor. Aceştia se vor fi bucurat însă de peirea aceluia care risipise odinioară bogăţia lor şi li vărsase sîngele; precum la primirea lui Vlad în 1462 ei se grăbiseră a se învoi cu Radu-cel-Frumos, Domnul Turcilor, aşa şi în rîndul acesta, cînd un Domn de la Turci înlocuia pe Ţepeş, ei recunoscură din nou pe Laiotă: la Buda se află pe la 13 Februar că este pace cu Ţara-Romănească.

Dar pacea aceasta nu putea să ţie mult nici din această parte. Din Floreşti, în Judeţul Ilfov, Laiotă, care părăsise cu totul pe acest timp reşedinţele cele vechi ale Domnilor, se plînge către Braşoveni, la 9 August, că un duşman al său se află în Făgăraş şi că pribegii se adună la Cohalm.

Şi Ştefan se gătia să-l lovească. El îşi înnoise puterile după marea încercare din 1476 şi alesese sfetnici noi în locul celor căzuţi: în 1477, el avea lîngă dînsul pe Hrană Vornicul, pe Şendrea, căruia-i dăduse dregătoria, întemeiată după asaltul Turcilor asupra Sucevei, de Portar al acestei Capitale, pe Costea Spătarul, pe Gherman, pe Ion Ceaşnicul, pe Stolnicul Petru, pe Comisul Groza, iar, dintre vechii boieri, pe cei patru pîrcălabi de la Dunăre, pe unchiul Vlaicul, care apărase Hotinul de Turci, pe Zbiarea, pe Neagu, fost pîrcălab la Chilia, pe dregătorii din Neamţ şi Orheiu, pe Dragoş, ce trecuse pîrcălab la Roman, pe Fete, fostul pîrcălab, pe Iaţco Hudici. Cu aceştia era să pornească la vînătoarea vulpii din vecinătate.

Pe la începutul lui Novembre, printr’un scurt războiu, a cărui amintire n’a pătruns pănă la noi prin spusa celor de ţară, şi abia prin cîteva cuvinte încurcate din partea unui străin, Laiotă fu gonit, şi Basarab-cel-Tînăr aşezat în locul lui, ca să fie Domn creştin şi vecin bun, tovarăş de luptă în potriva păgînilor. Ardelenii nu luaseră parte la sfărîmarea stăpînirii lui Laiotă, pe care-l primiră la dînşii pentru ca să aibă, în vederea viitorului, un pribeag domnesc mai mult. Udrişte, sprijinitorul de căpetenie al lui Laiotă, căpătă şi el o ascunzătoare săsească în Ardeal. La 28 Ianuar 1478, Voevodul Ardealului, Petru Greb, dădea voie Braşovenilor să primească, să ţie la dînşii sau să trimeată îndărăt pe Muntenii ce ar fi siliţi a veni în cetatea lor.

Basarab-cel-Tînăr petrecu în linişte cele d’intăiu luni ale stăpînirii sale. Ca să împace pe Unguri, cari nu-l puseseră la cale şi deocamdată nu-l voiau, el trimese, înnainte de sfîrşitul anului, pe Neagu, mare boier, Vornic, încă de pe vremea lui Radu-cel-Frumos, şi pe Stanciul, care ţinea pe Anca, sora Domnului. Fireşte că solii fură primiţi cu o deosebită plăcere.

Prietenia ţinu şi în 1479, pănă în toamnă, între noul stăpînitor al Ţerii-Romăneşti şi Moldova, de o parte, Ardealul de alta. Vecinii îi ziceau numai Basarab-Vodă, şi nu luau în samă tînguirile lui Laiotă împotriva răului de «Ţepeluş», cum îl cinstia el. Ştefan putu să se odihnească în sfîrşit: el n’avu alt năcaz decît cel de acasă: moartea, la 19 Decembre 1477, a Doamnei Maria.

Temerile sale de a nu vedea întorcîndu-se Turcii la Chilia şi Cetatea-Albă, cele două cetăţi despre care el zicea pe atunci că «sînt toată Moldova», nu se dovediră întemeiate, căci Mohammed avea de luptă în Albania şi în Bosnia; de la Veneţieni, la cari trimesese ca sol pe o rudă a sa, un «unchiu», Ioan Ţamblac, poate o rudă a Mitropolitului Grigore Ţamblac, Ştefan nu căpătase, de alminteri, decît obişnuitele laude zădarnice. Cu gîndul la aceiaşi primejdie, el se grăbise a făgădui, din Roman, la 22 Ianuar 1479, Regelui Casimir, care trimesese un sol la dînsul, că va veni, după chemarea Craiului, la Colomea ca să facă jurămîntul de credinţă. Folosul şi de aici fu, bine înţeles, acelaşi,—nici-unul.

În toamna anului 1479, cei doi Mihalogli trecură însă Dunărea. Un timp, ei stătură nehotărîţi asupra drumului pe care-l vor lua: un pas ducea la Sibiu altul la Braşov; de-a lungul şesului se ajungea în Moldova, care nu făcuse încă pace cu Turcii şi nu li plătia bir. Încă de la 3 Iulie se zvonia că Turcii se găsesc în Ţara-Romănească şi că Muntenii ar vrea să năvălească la Făgăraş, care se dăduse pentru traiu lui Laiotă; se luau măsuri neobişnuite pentru pază la Bran, cetatea de hotar care stăpîneşte pasul ce duce la Rucăr şi Cîmpulung. Ştefan nu fu mai puţin prevăzător decît Voevodul Ardealului: în Iunie se începu clădirea din piatră a cetăţii de la Chilia, care se mîntui în ceva mai puţin decît o lună, la 16 Iulie, pe malul Dunării, unde fusese împrejmuiri de ţeruşi din 1476, în faţa ostrovului cu dărîmăturile vechii Chilii a Genovesilor şi Muntenilor.

Corăbii se iviseră în adevăr în Marea-Neagră, odată cu trecerea begilor dunăreni în Ţara-Romănească; dar ele se îndreptară spre castelul Matrega, pe care-l stăpîniau, mult mai departe, spre Răsărit, Genovesi din familia Ghizulfi. Oastea de uscat, în care se găsiau cinci Paşi şi cineva care pănă acum se arătase bun creştin, dar plecase fruntea înnaintea nevoii, ca atîtia înnainte şi după dînsul, Basarab-cel-Tînăr însuşi, credinciosul Craiului unguresc,—trecu pe la Turnu-Roş asupra Sibiiului, un drum care cruţa de pradă cea mai mare parte din ţara Domnului muntean. Înnaintea lor ieşiră, pentru ca să mîntuie bogatul şi frumosul oraş, Bâthory, acum Voevod al Ardealului, Pavel Chinezul, păzitor al graniţii dunărene în Banat, şi Sîrbul Iaxici. Romînii Basarabului se lăsară zdrobiţi fără a se clinti, în lupta de la 13 Octombre, în Cîmpul-Pînii; dar Turcii fugiră.

S’a spus mai tîrziu că Ardelenii ar fi urmărit pe fugari şi ar fi pătruns pănă la Gherghiţa. De fapt, întorsul jalnic se făcu prin aceleaşi locuri care văzuseră intrarea bucuroasă a Turcilor, de-a lungul Oltului, pe unde se mergea la Nicopol şi Vidin, cheile lanţului dunărean din această parte. La Gherghiţa, care era pe această vreme un fel de Capitală a ţerii, va fi venit, după ce se mîntui cu năvălirea, altcineva. Laiotă fusese în Sibiiu, de unde oamenii săi prădară în Ţara-Romănească; apoi el fu pus, pe la jumătatea lui Decembre, să păzească la Braşov graniţa, fără să aibă voie a o trece însă pentru a-şi mai cerca norocul. Basarab cel credincios răpezi însă de aici o ceată de boieri îndrăzneţi, cari, ajutaţi de oamenii din Zerneşti şi Tohani, prinseră pe Maria, bunica lui Ţepeluş, pe Doamna acestuia, Maria, pe o rudă, şi ceva mai scump — căci Ţepeluş strigă mai tîrziu că nu dă nici doi «bani roşii» ca să-şi scoată nevasta din robie —, Vistieria.

Pe acest timp Ţepeluş nu era în Scaun. El trimesese, încă din lagărul turcesc, la Ştefan Bâthory soli ca să-l mintă asupra părţii ce luase el la războiu, arătînd că el îndreptase la Poartă, pentru împăcare, oameni pe cari îi oprise Alibeg la Dunăre. În locul său rămăseseră ca ispravnici de Scaun Neagu Vornicul, Vornicul Vlad şi Vistierul Cazan, care slujise lui Ţepeş. Pe Vremea cîrmuirii acestora se făcu năvălirea lui Laiotă, şi bieţii oameni nu ştiau cum să se roage ca să se dea înnapoi, înnainte de sosirea Domnului, persoanele şi lucrurile răpite. Pe lîngă aceasta, solii plecaţi in Ardeal pentru a lămuri amestecul muntean în năvălirea turcească, fusese opriţi de a se întoarce, — o măsură foarte firească după cele întîmplate şi faţă de hotărîrea trădătorului de a se închina Turcilor.

La 25 Februar 1480, cînd Voevodul Ardealului dădu în paza Braşovenilor pe Doamna lui Ţepeluş, acesta se întorsese de la Turci. La sosirea lui, el nici nu voi să audă de un preţ de răscumpărare pe care să-l dea «bătrînului», şi, puind mîna pe o fată a lui Laiotă, se lăudă că o ţine în lanţuri şi o supune la chinuri, dacă nu i se va trimete înnapoi nevasta. Vestea că roabele au fost luate de la duşman de Voevodul ardelean, care şi le-ar fi făcut «fete de suflet», îl mîngîie întru cîtva. Dar cea mai mare mîngîiere fu moartea lui Laiotă, care se stînse în Ardeal, fără să putem şti în ce împrejurări. În Decembre, cînd Craiul cerea Braşovenilor un ajutor împotriva Turcilor, cari năvăliseră în Serbia şi în Bosnia spre marea bucurie a lui Basarab-cel-Tînăr, ostaşii şi boierii lui Laiotă se aflau la Braşov, dar acesta murise, de puţină vreme; ei n’aveau astfel nici un rost, şi Bâthory scria orăşenilor să tocmească 110 călări dintre ei, cu cîte doi florini, pentru slujba regală împotriva Turcilor.

Basarab-cel-Tînăr scăpase deci de grija «duşmanului» său celui mare, dar el rămăsese pentru Unguri, cum i se zice în vară, «necredinciosul Craiului şi al Creştinătăţii întregi», deci un om care trebuia gonit oricînd şi prin orice mijloace. Aceasta era cu atît mai îngrijitor pentru dînsul, cu cît, de o parte, regele Matiaş răsbătu, în Novembre, în Bosnia şi Pavel Chinezul, de alta, se aruncă asupra Serbiei, cu Sîrbii pribegi în Ungaria şi cu Bănăţenii săi, învinse în unsprezece lupte şi se întoarse cu o biruinţă desăvîrşită. Pe de altă parte, Ştefan-Vodă nu înţelegea de loc să fi schimbat un om turcesc cu altul, şi era cu atît mai sigur că, la cea d’intăiu împrejurare, Moldovenii vor trece încă o dată graniţa împotriva unui «creştin rău», cu cît Ştefan nu voise să dea Turcilor, în 1480, drumul de pradă spre Cameniţu pe care ei îl ceruseră. La dînsul se adăpostia un doritor de stăpînire muntean, care îşi zicea fiul lui Vlad-Vodă şi era fiul lui Dracul cu o jupăneasă din Brăila, anume Călţuna.

Ca să se apere de îndoita primejdie, Basarab luă, în cursul iernii încă, mai multe măsuri. Întăiu el se duse la Poartă, după cum fusese poftit, şi căpătă de acolo o întărire care trebuia să-l înnalţe în ochii supuşilor săi: el nu se întoarse de la Împăratul decît la 14 Februar 1481. Încă pe cînd el lipsia şi trebile erau purtate de Vornicul Cazan, începu să se ridice iarăşi la hotarul Moldovei cetatea Crăciuna, care stătea dărîmată încă din 1474; vedem odată pe Cazan care chiamă pe mai mulţi boieri la Crăciuna. Vestea se răspîndi în Ardeal pe la 9 Februar, pe cînd Ştefan nu ştia sau nu voia să vorbească despre această clădire ameninţătoare în coastele sale, şi se întări în Mart. Ca să nu tulbure pe vecinii săi ceilalţi, Saşii, cari se arătau buni cu dînsul şi stăruiau pentru împăcăciune pe lîngă Voevodul Ardealului, Basarab li trimese din Argeş, unde se va fi găsit pe la jumătatea lui Februar, pănă a nu trece însuşi la Crăciuna, pe omul său boierul Tudor, rugîndu-se a-i da de tovarăşi doi juraţi de ai lor şi a-l face să ajungă la Craiul Matiaş însuşi pentru a-i înfăţişa supunerea sa. Bâthory însă n’avea nici cea mai mică încredere în luptătorul din Cîmpul Pînii: din Cluj, unde ei pregătia apărarea ţerii, chemînd Săsimea şi chiar Romînii de pe pămînturile cetăţilor acestora, la lupta pentru mîntuirea Ardealului, el învăţă pe Braşoveni să nu dea niciun jurat şi să spuie că pacea o poate încheia numai Voevodul, iar Sibienii să primească pe Tudor la dînşii, dar să nu-l lase a se întoarce înnapoi şi să nu dea drumul nici negustorilor romîni, căci Alibeg vine în ţara-Romănească împotriva Ardealului.

Să fi chemat Ţepeluş pe ocrotitorul său din ultimele timpuri? De sigur că unui om ca dînsul nu-i era să facă războiu împotriva nimănuia, şi el care scosese pe Turci, în 1479, prin pasul cel mai apropiat, nu era bucuros ca ei să-l prade acum ţara, să i-o stoarcă de hrană. Dar Alibeg voia răzbunare pentru oamenii ce pierduse, pentru prada ce i se smulsese de anul trecut. În Februar se credea că fraţii Mihaloglu vor ţinti iarăşi Sibiiul, care li scăpase din mînă, sau Braşovul. În April, o ceată lovia cetatea Orşovei, lîngă graniţa munteană, dar fără s’o poată lua, şi se poruncia pază bună la Haţeg, pe cînd Voevodul Ardealului se coboria, cu puterile ce putuse aduna, spre tabăra de la Cohalm. Se credea că, măcar în vară, o mare năvălire va cădea asupra părţilor ungureşti vecine cu Turcii.

Ţepeluş era însă mulţămit de Braşoveni, cari dădeau drumul la dînşii oamenilor săi — dintre cari unul voise să ucidă prin April pe Vlad Călugărul, fiu al lui Dracul şi vînător de Domnie,— şi-i dădeau şi arme. Pe Ardeleni nu voia să-i ridice asupra lui, după ce văzuse cît ţine ura lui Bâthory, care şi acum îl cinstia cu numele de «duşman al nostru şi al Creştinătăţii întregi». Turcilor li trebuia însă o pradă, şi Ştefan al Moldovei ţinea la dînsul pe domnişorul Mircea, pentru care el scria Muntenilor, din Roman, unde avea tabăra încă de la începutul lui Februar, împotriva lui Basarab Ţepeluş, îndemnîndu-i să asculte de acest fecior de Domn orfan, Mircea, căruia el îi va fi tată şi pe care cu orice preţ îl va aşeza în Scaunul strămoşesc.

Deci Domnul Ţerii-Romăneşti îndreptă — cum s’a şi lăudat mai tîrziu — pe Alibeg şi Schenderbeg, prin Maiu, asupra Moldovei. Ei trecură pe la Crăciuna, dar, în loc să apuce spre Chilia, cum se zvonise în iarnă, ei luară Siretiul în sus şi ajunseră pînă la Lunca-cea-Mare, în ţinutul Bacăului, arzînd ce mai puteau găsi în ţara pe care de sigur că Ştefan însuşi o pustiise iarăşi în drumul lor. Ţepeluş era şi el printre jefuitori, făcînd şi el acum, al doilea nerecunoscător, ceia ce făcuse Laiotă în 1476.

Ştefan, care oprise în părţile aceste, la Soci, pe Radu-cel-Frumos în 1471, nu lăsă nici pe Ţepeluş să treacă mai departe. Ceia ce a făcut pe Turci să se învîrtejească îndată înnapoi, nu fu însă numai aşteptarea Domnului, cu care ei nici nu dădură atunci o luptă. O ştafetă straşnică sosise în lagărul lor: bătrînul Sultan Mohammed murise în ziua de 3 Maiu, şi cei doi fii ai săi, Baiazid şi Gem, se luptau pentru moştenire.

Lupta de la Ienişer, care hotări în folosul fratelui celui mare şi făcu iarăşi linişte în Împărăţie, se dădu abia la 20 Iunie. Cine era cuminte şi ager, trebuia să se grăbească a întrebuinţa scurtul ceas. de noroc pe care-l dădea desfăşurarea vremilor. Ştefan fu printre aceia cari vămuiră norocul.

El porni răpede pe urmele lui Basarab, de la care se vor fi rupt mulţi dintre Turci, îndreptîndu-se spre locurile unde-i chemaseră poruncile Sultanului celui nou. Ca în 1473, i se puse întăia piedecă la Rîmnicul-Sărat, unde Domnul muntean îşi desfăşură în margenea dealurilor o oştire ce s’ar fi ridicat la 20.000 de oameni. Asupra ei se aruncă Ştefan de pe înnălţimi, fără nici un ajutor ardelean, după cît se pare. Lupta fu învierşunată, şi doi mari boieri căzură în acea zi de Duminecă, 8 Iulie 1481: Şendrea, cumnatul Domnului, şi Costea.

Dar biruinţa fu deplină. Basarab fugi, ca atîţia înnaintea sa, pe aceleaşi locuri, înnaintea mîniei aceluiaşi om. Moldovenii urmăriră pe Turci pănă la valurile Dunării, într’o strălucită goană; mai mult încă, ei împresurară cetatea Turnului, în faţă cu reşedinţa lui Ali-beg, care pe atunci va fi fost încă în Asia pentru războiul frăţesc al celor doi Sultani; ei arseră, ca pe vremea lui Ţepeş, malul bulgăresc al Dunării, care de multă vreme nu mai văzuse nici-un duşman. Cetătile muntene se închinară lui Mircea-Vodă, care scria cu bucurie că şi-a luat ţara; boierii se plecară înnaintea acestei umbre trecătoare a puterii lui Ştefan. Treizeci de steaguri fură trimese Craiului Matiaş ca dovadă a marii izbînde, care se cîştigase în numele lui Ştefan şi a fiului său iubit Alexandru, care se lupta acum, flăcău de şeptesprezece ani, lîngă părintele său.

Ţepeluş ştia că n’are ce să aştepte deocamdată de la Turci. Scăpînd din lupta pierdută, el se ascunse in măguri, şi prin ele se îndreptă spre Olt, unde-şi avea cele mai multe moşii şi cei mai mulţi prieteni sfetnicul său de căpetenie, pe a cărei fată, Neaga, o luase în căsătorie poate: Neagu Vornicul; acesta, celalalt Vornic, Vlad, un om din sînge domnesc şi el, Logofătul Vintilă şi cîţiva boieri încă stăteau în jurul fugarului, pe care-l vor fi iubit, de vreme ce-i împărtăşiau primejdia. Cînd se află la Buda vestea cea bună, învinsul se oploşia la Piteşti, undei găsim la 6 August.

Înlocuitorul său, Mircea, va fi perit însă în războiu. Dar ceia ce se pare mai sigur e că Ştefan Bâthory trimesese lui Ştefan pe omul său, asupra căruia Ţepeluş înteţise ucigaşul la Braşov, pe Vlad Călugărul. Timp de douăzeci de ani acesta stătuse adăpostit la Sibiiu, iar dincoace, la Braşov, de la moartea lui Laiotă numai. Vlad-Vodă, fiul Dracului, fratele lui Ţepeş şi purtătorul aceluiaşi nume, dar şi el un biet om moliu, cu sufletul veşted al unui bătrîn călugăr răspopit, luă astfel puterea.

El se aşeză în Tîrgovişte, şi de aici el scria Braşovenilor cu bucurie, că s’a început războiul în Asia între cei doi fii ai lui Mohammed şi nu-l va tulbura nimeni; despre Ţepeluş, pe care-l urmăriau Moldovenii în părţile Severinului, el auzise chiar că a trecut Dunărea. Întoarcerea lui Alibeg, cu Turcii lui «istoviţi de drum», nu-l sperie: boierii trecuseră în cea mai mare parte la dînsul, şi Aii se arăta gata să-l sprijine dacă-i va plăti stăruinţile la Poartă. La 20 Novembre era linişte desăvîrşită în ţară, şi Domnul cel nou stătea în Tîrgovişte.

Dar iarna aduse o întoarcere a lui Ţepeluş, ce părea înviat din morţi prin mîna făcătoare de minuni a Turcilor de la Dunăre, cari-şi călcaseră cuvîntul. Avînd lîngă el ajutoarele lor şi pe Barbu şi Pîrvu, cumnaţii lui, el trecu Oltul înnapoi, şi tot pe drumul muncelelor ajunse la Crăciuna.

Ştefan nu zăbovi cu răspunsul. Fiul său Alexandru era la Bacău în ziua de 16 Ianuar 1482, ducînd spre Ţara-Romănească fruntea oştilor părintelui său. La 10 Mart cetatea cădea, şi intrau în ea pîrcălabi moldoveni — pentru mai multă siguranţă —, Vîlcea şi Ivanco. Atunci învinsul trecu în cetatea lui Laiotă, Gherghiţa, cu boierii săi tineri şi cu însuşi Mitropolitul, Macarie: aici se găsia el la 23 Mart, puţin timp după căderea cetăţii Crăciuna. Gonit şi de aici, el fugi iarăşi la Olteni, însă boierii din Mehedinţi îl uciseră la Glogova.

Vlad Călugărul ajunse răpede Domnul tuturor boierilor ţerii sale, cari i se închinară pe rînd: lîngă el stau încă din 1482 Udrişte bătrînul, care primise de la Saşi Făgăraşul, ce-i rămase pînă la moarte; Neagoe al lui Borcea, care slujise pe Radu-cel-Frumos, Cazan, fostul credincios al înnaintaşului său, Vintilă din Floreşti, şi el un om al lui Ţepeluş, Drăghici, care trecuse prin Divanul lui Radu-cel-Frumos ca şi prin al întăiului Basarab, Vistierul aceluiaşi Laiot: Manea Negrul; Staico, căruia îi dădu Domnul pe fiică-sa Caplea, făcîndu-şi-l Logofăt. În 1483 se adauge la acest Sfat bătrînul Dragomir feciorul lui Manea, Cristian, care fusese pîrcălabul la Tîrgovişte al lui Ţepeş în 1476, Nan, Vornicul-cel-mic al lui Vlad ca şi al fratelui acestuia, Radu; Vladislav Spătarul. În sfîrşit, la 1487 nemeresc drumul la Curtea lui pănă şi Barbu şi Pîrvu, fiii lui Neagoe, Craioveştii, în vitejia şi puterea cărora se sprijiniseră cele din urmă zile de Domnie ale lui Ţepeluş; Neagu, fiul Neagăi, se vede şi el în Divan ca Stratornic, sau Căpitan de oaste, încă de la 1490, —acel Neagu care era să fie apoi Domn şi el. Cu aceştia cîrmui Vlad ţara pănă la sfîrşit,—mai mult de zece ani.

Ştefan trăia în pace cu acest paşnic Domn căruia el îi dăduse puterea. Sabia lui se odihni cîtăva vreme, şi ţara se bucură de pacea care-i lipsise multă vreme. Mesterii domneşti lucrau în toate părţile la bisericile şi mănăstirile ridicate întru amintirea zilelor cînd ajutorul lui Dumnezeu fusese cerut pentru a hotări după dreptate soarta războiului. Dintre ai săi se duseseră pe rînd, după Doamna Maria din Mangop, Bogdan-Vodă fiul cel de-al doilea al Voevodului, la 26 Iulie 1479, puţin timp înnaintea năvălirii Turcilor în Ardeal, apoi, la 8 August următor, mătuşa Domnului, fata lui Alexandru-cel-Bun şi a Marinei, şi, după trei zile, Marele-Vornic Stanciul, care întărise în 1475 legătura cu Matiaş Craiul. La 21 Novembre ale anului următor, se stînse şi tînărul Voevod Petru, aşa încît din tot neamul lui Ştefan rămaseră numai Alexandru şi Elena, cei mai mari dintre fii, de o parte, iar, de alta, unchiul şi vărul, Vlaicu şi Duma.

Dar la l-iu Februar 1481 încă Ştefan putea să însemne numele unui nou fiu, născut dintr’o legătură întărită de biserică. La întoarcerea din ţara-Romănească, în iarna anului 1473, el adusese cu dînsul pe Doamna învinsului Radu-Vodă şi pe cele două fete, care vor fi fost atunci într’o vîrstă cu totul fragedă. Vlăstarele lui Radu-cel-Frumos se vor fi împărtăşit de însuşirea, de singura însuşire a acestuia. După moartea Măriei din Mangop, Ştefan-Vodă nu mai avea nevoie să caute în străinătate o mireasă pentru vrîsta sa, cam înnaintată acum. Maria, fata Radului-Vodă, era frumoasă şi dintr’un sînge tot aşa de scump ca şi al său. Letopiseţul, care înşiră faptele de căpetenie din stăpînirea marelui Domn, a uitat să spuie cînd s’a încheiat această căsătorie. Dar, cînd Ştefan înfruntă pe Ţepeluş în lupta de la Rîmnic, soţia sa era coborîtoarea dreaptă a vechilor Domni munteni, şi, pe cînd Alexandru, fiul cel mare, învîrtia lîngă dînsul paloşul sîngeros, la Suceava plîngea în leagăn un prunc domnesc, şi el Romîn după tată ca şi după mamă, dar coborîndu-se de o potrivă din cele două neamuri stăpînitoare ale poporului nostru. I se dăduse la botez numele de Bogdan, în amintirea bunicului ucis la Reuseni şi a fratelui ce fusese abia înmormîntat, şi de Vlad, după bunicul mamei sale, Vlad Dracul.

IV. CĂDEREA CHILIEI ŞI CETĂŢII-ALBE.

Îndată însă trebuiau să vie zile rele, cele mai rele din toată Domnia aceasta binecuvîntată.

În toamna anului 1483, Banul unguresc al Croaţiei pătrunse în Bosnia, unde prădă cumplit, aducînd mari pagube Turcilor. Îndată după aceasta însă, o pace pe cinci ani fu iscălită cu Sultanul, care o ceruse el. Iarăşi gîndul lui Matiaş zbura spre cuceriri în Apus.

Ştefan putea să se creadă asigurat: împotriva Domnului muntean n’avea nimic, şi cetatea Crăciuna se găsia în mînile sale. Cu Ungurii din Ardeal trăia frăţeşte. Cu Polonii înnoise nu de mult legăturile sale. Tatarii nu se mai apropiaseră încă din 1476 de pămîntul Moldovei. Turcilor nu li plătia poate birul, ce e dreptul, dar el se ştia cuprins în pacea lor cu Craiul Matiaş, şi mai ştia şi aceia că Baiazid al II-lea n’a dovedit încă prin nimic că va călca pe urmele marelui său părinte; deocamdată ochii Sultanului celui nou pîndiau în Apus mişcările fratelui său Gem, care mersese la creştini pentru ca să li ceară a-l face Împărat păgîn în Constantinopol. În sfîrşit, Ştefan îşi întărise cetăţile, şi în 1483 făcu el să se lucreze ziduri de piatră la Roman. De spre Tatari putea crede că s’a asigurat şi prin căsătoria, care se serbă la Moscova, în ziua de 6 Ianuar 1483, între Domniţa Elena, fiică a Domnului moldovean şi a unei principese de Chiev, şi între Ioan fiul ţarului muscălesc Ioan şi al unei principese de Tver. Încă de la 1480 Domnul Moldovei schimbase solii cu Muscalul, cari voise întăiu să-şi însoare moştenitorul cu fata lui Isac de Mangup, cumnatul lui Ştefan. În 1484 Elena născu un fiu, Dimitrie, căruia îi părea sortită stăpînirea asupra întregii Rusii muscăleşti.

În asemenea împrejurări prielnice căzu nenororocirea asupra Moldovei.

Încă de la începutul anului 1484 umbla prin toate părţile zvonul că Sultanul Baiazid strînge mari puteri pentru o lovitură neprevestită, de care se temeau toţi vecinii, de la Veneţia pănă la Chios, pănă la Rodos, lîngă coasta Asiei. Se putea aştepta Ştefan ca lovitura să-l atingă tocmai pe dînsul?

Pe la jumătatea lui Maiu chiar, el stătea liniştit în Suceava, îngrijind de trebile ţerii în toată siguranţa. Ţeranii îşi căutau de munca verii, boierii erau risipiţi prin pîrcălăbiile lor sau se găsiau, cei mai mărunţi dintre dînşii, la satele ce stăpîniau. Niciun ajutor nu se ceruse de nicăiri.

Se întîmplă însă că Ienicerii, cari de la moartea lui Mohammed al II-lea nu fuseseră scoşi nicăiri la căutarea de pradă, la prinderea de robi, la cucerirea faimei, începură a se nelinişti, strigînd împotriva Sultanului trîndav, care nu vînează fapte vitejeşti, ci-şi pierde tinereţele între femei. Unii dintre dînşii spuneau că Baiazid ar vrea să-i măcelărească, pentru ca în sîngele lor să înnece războaiele viitorului. Sultanul era stăpînul acestor ostaşi de oţel, dar şi robul lor; ei îi dădeau biruinţa, dar puteau tot ei să-i iea Domnia şi viaţa. Baiazid făgădui răsculaţilor că va merge însuşi în fruntea lor pentru a li dezmorţi braţele şi a li umplea gurile. Ei nu voiră să-l creadă deocamdată şi cerură ca Paşii a căror bărbăţie li era cunoscută să fie chizeşii Împăratului. Baiazid nu-i puse în primejdie: pe la începutul lui Iunie, el pornia spre Dunăre, cu o uimitoare răpeziciune, ca un rîu mînios ce şi-a frînt zăgazurile. Ştefan auzi abia despre pornirea Turcilor, cînd ei treceau acum pe luntri prin vadul de la Isaccea.

Trebuie să spunem că Sultanul cel tînăr nu mai avea, ca odinioară Mohammed, o oaste fără de număr, prelungită prin jefuitori şi prin ţerani bulgari de la Dunăre, cari cer multă hrană, aduc multă zăbavă şi aprind, prin îngrămădirea lor, prin foametea, ce-i bîntuie neapărat, biciul dumnezeesc al ciumii, care topeşte oştirile vestite. Ienicerii, şi cîteva mii de Spahii dunăreni poate, ajungeau; corăbii, puţine la număr şi ele, aduceau tunuri grele pentru împresurarea cetăţilor moldoveneşti, care, în hărnicia meşteşugului, negoţului, pescăriei lor, nu se gîndiau la soarta ce le aştepta.

Acel care călăuzia prin aceste meleaguri pe tînărul Sultan, era, de sigur, un om cuminte. Toate se petrecură în cea mai fulgerătoare grabă şi cu cea mai desăvîrşită rînduială. La Isaccea se înfăţişară în clipă, urmînd porunci, de la care nu se putea îndepărta decît cel puternic sau cel ce ar fi ascultat de o chemare neînvinsă, şi Vlad Călugărul, cu o mînă dintre ai săi, cîţi putuse strînge aşa de iute, şi Hanul, cu horda care stătea totdeauna gata de pradă şi care fusese şi mai dăunăzi prin părţile Chievului. La 6 Iulie, ghiulelele izbiau neprecurmat în porţile Chiliei, care nu era pregătită de o lungă apărare şi în care se adăpostise, crescînd lipsa, zăpăceala şi spaima, sătenii de prin prejur. Pîrcălabii, Ivaşco şi Maxim, care fusese pus în locul lui Neagu la 1480, se împotriviră opt zile întregi, dar tunurile împărăteşti îi biruiră, sfărîmîndu-li zidurile. Numele lor nu se mai aud niciodată; ei vor fi murit luptînd pe acest prag al Moldovei, unde era datoria lor să moară.

Turci, Tatari şi Munteni porniră apoi de-a lungul Dunării, de-a lungul mării, cu aceiaşi siguranţă răpede. Peste şese zile de la căderea Chiliei, la 20 Iulie, Sultanul vedea piatra veche a Cetăţii-Albe de la Nistru oglindindu-se în adîncul liman albastru, care aducea corăbiile pănă la poarta oraşului. Aici pîrcălabii Oană şi Gherman se apărară zece zile, împroşcînd din înnălţime pe Turcii cari făcuseră pe salahorii lor de puţin preţ să umple şanţurile cu ţerna malului şi cu trupurile lor sfărîmate. Nimeni n’a mai văzut de atunci înnainte nici pe cei din urmă pîrcălabi ai Cetăţii-Albe. Locuitorii fură luaţi robi, cu toate că se închinaseră, aruncaţi în luntri şi duşi la Constantinopol. Cîţîva pescari rămaseră numai dintre Moldoveni, ale căror locuri fură luate de Ieniceri şi Tatari, totdeauna supt arme.

Şi astfel, pe cînd în depărtata Suceavă Ştefan, învins fără să se lupte, rînit de moarte prin această lovitură dată în inima ţerii sale, îşi frîngea mînile de durere pentru pierderea cetăţilor ce hrăniau şi apărau Moldova, Sultanul biruitor lua, cu aceiaşi iuţeală cu care venise şi cucerise, drumul întorsului, oprindu-se numai o clipă la Chilia pentru a porunci să se dreagă în ostrov cetatea veche. La l-iu Septembre, oastea se va fi întors la Adrianopol, încărcată de prada pe care n’o plătise prea scump. Ştefan n’avuse măcar mîngîierea de a şti că s’a împotrivit.

Îi rămînea însă aceia de a se putea răzbuna asupra răpitorilor. La Vlad Călugărul nu se gîndia: bietul om făcuse singurul lucru pe care-l putea face pentru a scuti de peire ţara sa, pentru a scăpa de nimicire Scaunul său domnesc. Nimeni nu-l ţinea de rău pentru aceasta, şi nici Ştefan, care se deprinsese cu nerecunoştinţa celor slabi. Oamenii pustiului, Tatarii, nu puteau fi găsiţi decît cînd îi împovăra prea mult rodul jafului, la un întors spre casă. Cu Turcii trebuia început un războiu crîncen, îndărătnic, care să răsplătească măcar, dacă nu să dobîndească îndărăt cele pierdute.

Cine era să-l ajute în această grea luptă cu un duşman care se afla acum, ca dincolo, în Ţara-Romănească, aşezat pe pămîntul chiar al ţerii, ştiind tot ce se petrece şi gata să se răpeadă oricînd?

Ungurii, nu. Craiul Matiaş scrisese în adevăr în Ardeal, la vestea despre venirea Sultanului, pentru ca să se dea ajutor lui Ştefan, însă, de sigur, numai atunci cînd Domnul ar fi fost învins ca în Iulie 1476 şi Turcii s’ar fi apropiat de pasuri. El trimese şi un număr de ostaşi cari să poată apăra Ardealul, dacă armele turceşti ar suna şi în văile lui; dar întoarcerea lui Baiazid opri la Oradea-Mare pe aceşti luptători pentru Creştinătate. Regele însuşi s’a lăudat că era gata să alerge, dar îl ţinea în loc o luptă cu Împăratul creştin, care era să se mîntuie numai cu moartea lui. El scrise Sultanului cu mustrări că a călcat pacea, însă, cînd acesta răspunse că, din greşeală poate, dar cetăţile nu erau cuprinse în ea, Matiaş tăcu, fiindcă era adevărat întăiu, şi fiindcă nu-i dădea mîna să lămurească pe Turc că, afară de slova unui tratat, este şi înţelesul lui, care, acesta, fusese de sigur călcat. De altmintrelea, în vara anului 1485, un sol turcesc veni la Buda, cu alaiu de călăreţi, şi cu dînsul se învoi Regele, în Iulie, la o prelungire a păcii. Iar în luna următoare chiar— se vede că iarăşi Ungurii uitaseră a pomeni ţara lui Ştefan în hîrtia de învoială! — Turcii se aruncau asupra Moldovei.

Polonii făcură ceva, după ce Ştefan trebui să se coboare la o umilinţă pe care pănă acum o tot zăbovise, cu scopul de a nu o îndeplini niciodată: închinarea de faţă înnaintea Regelui de peste Nistru. Ei se luptară cu Turcii, măcar odată, se plînseră cu adevărată amărăciune Sultanului, iarăşi o singură dată. Nu pentru că se socotiau îndatoriţi faţă de Creştinătate sau faţă de acest Domn al Moldovei, care, oricum, fusese un bun vecin şi un apărător sigur al Poloniei, primind în pieptul său lovituri care, altfel, ar fi atins-o. Ceia ce-i durea pănă într’atîta, încît îi făcu să se trezească din amorţeala cu care se deprinseseră, era închiderea drumurilor de negoţ prin care se îmbogăţiau oraşele lor, prin care se hrăniau vămile şi Vistieria regelui.

În adevăr, odată fusese două drumuri mari care legau Răsăritul cu Apusul prin schimbul mărfurilor. Unul străbătea pustiul primejdios al Tatarilor de ajungea la Caffa, pe atunci în mîna Genovesilor. Cellalt, plecînd tot din Cracovia şi Lemberg, în Galiţia, se coboria la Suceava, iar de acolo ţintia, prin Iaşi, prin Vasluiu, prin Bîrlad şi prin Basarabia-de-jos, la Cetatea-Albă.

De cînd Caffa căzuse — o mare nenorocire pentru negustorii poloni — rămăsese numai calea aceasta moldovenească, prin care, spre folosul mijlocitorilor poloni, postavurile, uneltele din Apus treceau spre ţerile turceşti şi mărfurile Răsăritului se suiau spre Polonia. Izbînda din 1484 a lui Baiazid dădea şi acest drum în mîna unei Puteri care nu ţinea samă de nici-o învoială şi care făcuse încă de pe atunci din hrăpire, din stoarceri, hrana obişnuită a dregătorilor ei, pănă şi a celor mai înnalţi. De aici dragostea Polonilor pentru Ştefan-Vodă, silinţile lor de a căpăta de la păgîni acele porţi de intrare în Răsărit, care fuseseră Chilia şi mai ales Cetatea-Albă.

Încă din Mart 1485 se vorbise deci la dieta din Thorn că ar fi bine să se sprijine Domnul Moldovei, şi se cerură pentru aceasta luptători de la cavalerii din Prusia, Teutonii, şi de la ţarul din Moscova, care, cu toată înrudirea, răspunse că «lui i-i departe, şi de aceia nu poate să dea ajutor».

La 4 Septembre regele Poloniei dădea lui Ştefan, pe care-l numeşte «prieten» al său, dar şi «slugă» — ceia ce nu se mai făcuse pănă atunci —, o carte de asigurare, dacă va veni cu boierii şi ostaşii săi la Colomea, precum făgăduise, ca să se închine; după închinare se va sta de vorbă apoi în privinţa măsurilor ce trebuie luate «împotriva duşmanilor păgînî». La 16, Domnul făcea jurămîntul, cu toată strălucirea, care pe dînsul îl va fi durut amar: steagul de mătasă roşie, ca sîngele curat ce se vărsase pentru cinstea lui, se plecă înnaintea unui bătrîn încoronat care nu ştia să se lupte nici cît cel din urmă dintre boierii ce încunjurau pe Ştefan. Din partea lui, Casimir se îndatoria între altele să primească oricînd pe Ştefan în ţara sa, să-l ajute a-şi lua iarăşi Domnia, să-l sprijine în căutarea «vechilor hotare» şi să nu facă nici-o înţelegere cu Turcii în această privinţă pănă nu-l va înştiinţa şi pe dînsul.

Patru zile după aceasta, Suceava ardea în flăcări, rămîind numai cetatea, pe care nu mai era acum Şendrea să o apere. O mulţime de Turci, pornind din Chilia şi Cetatea-Albă, supt călăuzirea beglerbegului Greciei, Ali Hadimbul, se aruncase fără de veste, după obiceiul cel nou al războaielor iuţi ca trăsnetul, asupra Moldovei, din care plecase Domnul, stăpînul şi străjerul. Ei aduseseră şi un Domn nou, căruia i se spunea Hromot, cu un nume care se mai întîlneşte în vremile vechi: poate pe acelaşi fiu al lui Petru Aron pe care-l luase Sultanul cel bătrîn supt ocrotirea sa la 1476. Dar, după ce îndepliniră sarcina lor de a nimici ţara îndărătnicului Domn, care nu voia să îngenunche înnaintea Împăratului păgîn, beglerbegul, cu bietul doritor de Domnie în cîrcă, se făcură nevăzuţi, pe drumurile arse pe care toamna începea să le acopere de neguri.

Ştefan se întoarse cu o mică oştire polonă, vre-o 2.000 de călări în zale, suiţi pe cai mari, cari puteau fi, în ciocnirile cu Turcii, un zid puternic, dacă l-ar fi ţinut în loc vitejia: la aceştia adause el apoi pe ţeranii săi. În Ţara-de-Jos, se aflau încă, veniţi din nou, sau rămaşi din mersul prădalnic al beglerbegului, sangeacii cei mari ai Dunării, paznicii lui Vlad Călugărul: Ischender-beg Mihaloglu şi Balibeg, feciorul lui Malcoci sau, pe turceşte, Malcocioglu. Asupra lor se îndreptă Ştefan în grabă, şi, prinzînd cîteva mii dintre dînşii lîngă lacul Cătlăbugei, în apropiere de Dunăre, se încăieră cu ei în ziua de 16 Novembre. După o crîncenă frămîntare, el învinse, — aproape în preajma Chiliei pierdute.

Dar acum li era uşor Turcilor să se tot întoarcă asupra ţerii din care nici o putere omenească nu-i mai putea scoate cu totul. Primăvara aduse pe Hromot, şi ca o săgeată păgînii ce-l încunjurau loviră drept la Şcheia lîngă Roman. Duşmanul se apropiase de Capitala Moldovei, care acum se ridica abia din cenuşa celei din urmă prădăciuni. Dar în mijlocul nenorocirii, pe care n’o putuseră înlătura micile biruinti ca acea din toamna trecută, un ceas de noroc sosi pentru Ştefan. În lupta de la Şcheia, dată la 6 Mart 1486, Hromot fu prins: el avu soarta lui Petru Aron, tăiarea gîtului prin călău, de care se făcuse vrednic prin atîta suferinţă adusă de dînsul asupra ţerii sale, peste care voiâ să domnească.

Acum se părea că lucrurile se limpezesc iarăşi. De la moartea ruşinoasă a lui Hromot, begii dunăreni nu mai aveau de ce să tot iea drumul Sucevei. Pe cînd Ştefan se gătia de răsplătire, ostaşii poloni porniră din nou spre dînsul, mulţi şi buni, avînd în capul lor pe fiul cel mai mare al bătrînului Rege, Ioan-Albert. Trufaşul tînăr veni în Iunie încă la Lemberg, de unde se cobori pe încetul, dar nu spre Moldova, ci spre Nistru departe în Răsărit. Înnainte de jumătatea lui Septembre. Ioan-Albert întîlni îndată mulţimi tătăreşti care roiau în părţile acestea. Raita încrezută se mîntui prin două ciocniri fără însemnătate: la 8 Septembre şi cîteva zile după aceasta. Apoi fiul de Craiu se întoarse acasă ca să-şi bucure părintele prin povestirea isprăvilor ce făcuse.

De fapt, Polonii erau tot aşa de bucuroşi de pace ca şi Ungurii; un timp, ei nădăjduiră s’o capete împreună cu cele două cetăţi. Încă din Iulie 1486, ei stăruise pentru mijlocire la Veneţieni, cari pe atunci stăteau bine cu Turcii, şi în Septembre solul lor era încă la Veneţia. În 1487, trecură prin Lemberg şi doi soli la Poartă, în urma cărora Ioan-Albert îşi invîrti calul prin părţile tătăreşti. În Maiu 1488, un om al Sultanului veni la Rege, şi acesta trimese pe Nicolae Firley de Dainbrowycza pentru a cere o ultimă dată Chilia şi Cetatea-Albă. I se răspunse fireşte că nu se poate da înnapoi pămîntul călcat de oşti turceşti învingătoare, pămîntul în care se odihnesc Musulmani, mucenici pentru credinţă. Atunci solul scăzu cererile şi vorbi mai smerit, pănă ce la urmă, în Mart 1489, el iscăli o pace care asigura numai negoţ slobod pentru negustorii amînduror părţilor.

Ştefan era jertfit de toţi prietenii săi. Singur el făcuse cît n’ar fi crezut nimeni, şi puterile ţerii sale, de atîtea ori prădate şi arse, erau stoarse deocamdată. El se supuse soartei pe care nădăjduise s’o învingă: plăti bir şi dădu Turcilor ca ostatec pe fiul său Alexandru.

Cartea V. Cei din urmă ani din viaţa lui Ştefan-cel-Mare

I. LUPTELE CELE D’INTĂIU CU POLONII.

Viaţa lui Ştefan capătă acum o întorsătură hotărîtoare. Odată cu sosirea bătrîneţelor, toate se schimbau pentru dînsul. Prieteni vechi ca Ungurii uitau cu totul de fiinţa lui, şi de sigur că regele Casimir se supăra fără cuvînt pe Sfîntul Părinte din Roma, care, la cererile de ajutor ale Domnului, socoti, neputînd face nimic din partea lui, să-l îndrepte către Corvinul din Ungaria, cunoscut ca un vechiu luptător împotriva Turcilor. Matiaş nu mai era acela ce fusese în tinereţele sale; prins cu totul de războiul apusean, cu Împăratul german, el nu se uita decît în treacăt la împrejurările Răsăritului, pe care le potolise pentru dînsul pacea din 1483, şi, cind i se vorbi, în 1489, un an înnaintea morţii lui, de un nou şir de lupte pentru Cruce, el arătă, zîmbind în necaz, că, atunci cînd Polonii ridică împotriva lui pe Tatari, el nu poate decît să se bucure de prietenia sigură a Turcilor.

Odată numai, în 1488, el dădu voie Ardelenilor, în mijlocul cărora stătea încă Ştefan Bâthory, acum un om cu totul paşnic, să dea lui Ştefan armele ce-i pot fi de nevoie pentru lupta cu păgînii.

Duşmănia cu Sultanul o încheiase el de bună voie, precum, cu de-asila, fusese silit să o încheie şi Domnul Moldovei. Dar soarta, ce are une ori un zîmbet de mustrare şi de batjocură, voi ca în ziua de înnaintea morţii Craiului, căruia podagra îi pecetluise încheieturile, să se primească vestea că asupra Ardealului se porneşte cu siguranţă o mare oştire turcească, avînd cu dînsa pe Moldoveni şi pe Munteni. Poate cea din urmă măsură a lui Matiaş, care muri la 6 April 1490, fu, astfel, aceia de a trimete de la Curte în grabă pe Bâthory ca să apere graniţa.

Polonii se bucuraseră atîta vreme de prietenia lui Ştefan care li asigura graniţa şi li făcea atîta cinste. Ei înţeleseseră totdeauna să răspundă la îndatoriri prin vorbe goale şi făgăduieli al căror soroc era veşnicia. După ce Ştefan plecase fruntea lui de om mare înnaintea nimicniciei trufaşe a lui Casimir şi îndoise piciorul său rînit în cortul de deşertăciune de la Colomea care se şi ridică de o dată pentru ca toată lumea să vadă ce puternici sînt acei ce se închină Regelui polon, — el se alesese numai cu cele 3.000 de călări din 1485, care nu vor fi petrecut nici toată iarna la dînsul. Pe Hromot îl bătuse el singur; feciorul de Craiu îl ispitise numai venind pănă la Cameniţa, ca să se piardă apoi în pustiul Tatarilor; anul următor aduse tîrguielile cu Turcii, iar anul 1489, pacea desăvîrşită, deci pentru dînsul plata pe fiecare an a birului lui Petru Aron şi înstrăinarea fiului, care se şi stînse între păgîni, la 26 Iulie 1496, lăsînd în locul său ca ostatec pe fecioraşul său, numit Ştefan după marele bunic.

Nu se răzbună numai faptele rele, ci şi nepăsarea. Şi nepăsarea Polonilor faţă de cele mai straşnice nevoi, fată de cele mai mari interese, fată de cele mai sfinte dureri ale Moldovei, care li dăduse tot ce putea să li dea, întrecuse de mult măsura. Ştefan era un om sărac, şi mai sărac de la luarea cetăţilor decît înnainte: din sărăcia lui el trebuia să trimeată acum Împăratului păgîn, ca o chezăşie veşnică a păcii, miile de galbeni de aur. El îşi aduse aminte atunci de vechea datorie pe care o avea Polonia aceasta trîndavă, fată de strămoşii lui, datorie pentru care se amanetase Pocuţia ca să fie luată apoi îndărăt la cea d’intăiu împrejurare priincioasă. Va smulge el ţerii sale prădate banii cu cari să-şi plătească birul? Va lăsa urmaşilor Moldova fără Pocuţia, aşa cum o primise şi el de la înnaintaşi nevrednici? Ştefan se hotări astfel, necruţîndu-şi trupul obosit, să culeagă birul la Leşi, cari-l siliseră să-l dea, şi să întregească ţara la Miazănoapte prin cucerirea ţinutului amanetat.

El începu astfel, după războaiele de apărare, cu Turcii, războaiele de răzbunare, cu Polonii.

Lupta se dovedi uşoară. Încă din vara anuluî 1490 Ştefan era în Pocuţia fără să fi întîlnit un duşman în cale, căci Polonii, cari se temuseră pănă atunci de Ungurii regelui Matiaş, aveau acum grija moştenirii acestuia. Tatarii arseseră Chievul în 1489 şi pricinuiseră pierderi Principelui Albert, trimes împotriva lor; apoi ei veniseră în iarna din urmă pănă pe la Lublin, «şi», scrie un povestitor din acel timp, «nimeni nu plecă asupra lor, în toată Polonia». Ştefan veni pe urma Tatarilor, nu ca să prade ca dînşii, ci ca să cucerească.

El începu printr’o solie care merse la Casimir spre a cere ca oamenii domneşti să poată trece prin Litvania spre Moscova, al cărei ţar, cuscrul lui Ştefan, se înţelesese cu Maximilian, regele Romanilor, ales şi în Ungaria, ca să năvălească în Polonia dacă Regele de acolo ar încerca să împiedece cu puterea aşezarea lui Maximilian în Scaunul unguresc. Boierii moldoveni, cari mai aduceau şi unele plîngeri, sosiră numai după ce veştile că Ştefan se află în Pocuţia ajunseseră la urechile lui Casimir. Acesta răpezi îndată la credinciosul său din Suceava, a cărui faptă nu voia să o creadă,— «cu toate că Măria Ta ar fi spuind pe faţă că a dat astfel de porunci dregătorilor săi», — pe archiepiscopul de Lemberg şi căpitanul de Haliciu, ca să ceară lămuriri şi darea înnapoi a cetăţilor luate cu hapca şi fără nici-un cuvînt.

La 15 Mart 1490 Ştefan era acasă încă, în Suceava, unde pregătia lovitura, pe care o vestise poate prin prădăciuni uşoare. El îşi făcuse încă de la 1487 o nouă Curte pentru luptele cele nouă: Micotă şi Reaţeş erau acum pîrcălab! de Neamţ, Groza, fiul celui d’intăiu, avea grija Orheiului, cu toate că Tatarii erau acum prieteni, dacă nu ajutători — ceia ce n’au fost nici-odată —, Ion Săcară păzeşte la Roman, Ion şi Şteful, fost Pitar, stau în Hotin, doi pîrcălabi pentru o cetate ameninţată; spătarul e Clănău; Boldur, fost Vistier, înlocuitor al Grecului Chiracola, ia Vornicia şi stă, împreună cu vechiul sfetnic care era Logofătul Tăutul, în fruntea boierimi! moldoveneşti; Andreico, apoi Matei, Ceaşnicii sau Păharnicii, Ieremia Postelnicul, Şandru Comisul, Petru Stolnicul, Andreico Czartoryski Litvanul (Ciortorovschi) desăvîrşesc Sfatul, împreună cu cîţiva boieri veniţi mai tîrziu: Isac. Movilă, Frunteş şi Dinga.

Ştefan luă îndată,— de-a dreptul sau prin căpitanii săi —, Colomea şi Haliciul, şi în August el stătea înnaintea cetăţii Sniatynului. Pe atunci Polonia era cu desăvîrşire lăsată în voia Moldovenilor, a Tatarilor, a ţeranilor ruşi, răsculaţi supt o căpetenie cu numele de Mucha. Bătrînul Casimir nu se mişca nici ca în timpul de pănă acum, cînd bătrîneţele nu-l amorţiseră cu totul. Luptătorul regal din anii trecuţi, Ioan-Albert, om pornit, neprevăzător, dar plin de neastîmpăr şi viteaz, trecuse graniţa pentru a smulge Coroana ungurească fratelui său Vladislav, Craiul din Boemia: căci amîndoi fuseseră aleşi de unii magnaţi unguri, şi Albert avea mulţi sprijinitori, mai ales în Ardeal, pe care cel puţin îl voia ca despăgubire. În zădar se chemă o oaste care să răspingă pe Moldoveni şi să li iea Pocuţia: în ziua de 14 Septembre, sorocul de adunare al apărătorilor Poloniei, puţini se vor fi adunat în tabăra de la Bobrka, lîngă Lemberg. Ioan-Albert stătea la Caşovia, în Ungaria-de-sus, Casimir nu îndrăznia să hotărască între cei doi fii, cărora li doria de o potrivă tot binele, şi, în sfîrşit, se răspîndise pretutindeni vestea, în stare să îngrozească şi pe cei mai îndrăzneţi, că Sultanul însuşi soseşte ca ocrotitor şi tovarăş de arme al «Moldoveanului». Acesta-şi puse deci ostaşii în cetăţi şi se întoarse fără nici-o pagubă, ca stăpîn al Pocuţiei, în care pănă atunci nu-i mai fusese dat să calce.

Nimeni nu căută să-l despoaie de cucerirea sa, pentru care el jertfise sînge scump şi strămoşii săi plătiseră bani buni. şi în 1491, cei doi feciori de Craiu, dintre cari şi unul şi altul nu se mulţămia cu o singură Coroană, se luptară împreună în Ungaria, care se dovedia tot mai mult că vrea pe molîul, paşnicul, plîngătorul Vladislav, şi nu sufletul de foc şi de vrajbă al fratelui celui mic, iubitul mamei sale, Albert. Cu acest cîntec sălbatec în urechi, muri părintele a unsprezece copii, Regele Casimir, la 7 Iunie 1492. Pănă atunci din Polonia nimeni nu căutase a ridica arma împotriva lui Ştefan. Chiar la începutul anului, Regatul, fără călăuză, orbecăind în nenorocirea jafurilor şi pierderilor de ţinuturi, ameninţat de toţi vecinii săi fără deosebire, suferise o nouă dijmuire din partea Tatarilor, cari topiră zăpezile prin focul ce ardea satele pustiite de locuitori. Nici îngroparea Regelui nu fu scutită de această întovărăşire de pradă, robie şi omor, — căci Tatarii se întoarseră la jaf în vară.

Regele Casimir lăsase cinci fii, dintre cari unul părăsise lumea, un al doilea era archiepiscop de Gnesen, cel d’intăiu dintre episcopii ţerii lui, iar ceilalţi trei voiau de o potrivă stăpînirea, — adecă Vladislav din Ungaria, Ioan-Albert, vestit pentru loviturile sale de sabie, cînd folositoare, cînd zădarnice, date mulţimilor tătăreşti prădalnice, şi un mai mic frate, Sigismund, care avea veniturile Lembergului şi Zipsului. Sprijinul bătrînei Crăiese Elisabeta făcu să se aleagă Ioan-Albert, la 27 August. Dar, potrivit cu orînduiala Regelui mort, Litvania, pe care el o moştenise de la tatăl său, ducele Iagello, trecu asupra altui fiu, Alexandru, şi astfel se despărţiră, şi în ceia ce priveşte stăpînitorii, cele două ţeri, ce fusese pănă atunci în aceiaşi mînă, căreia, ce e drept, nu i se supuneau de o potrivă. Aceasta era o împrejurare de cea mai mare însemnătate pentru Ştefan, care avea ceva de păstrat împotriva voinţii Crailor leşeşti.

El căută să ajungă la o înţelegere asigurătoare cu Alexandru Litvanul, prin ţara căruia mergeau din cînd în cînd soli la Moscova ca să afle cum mai petrec acolo fiica Elena şi micul nepot Ivan, pe cari nu era să-i vadă niciodată aievea. Alexandru se arătă prietenos faţă de Domnul moldovenesc îmbătrînit în gînduri cuminţi şi fapte viteze, straşnic duşman, dar prieten credincios şi de mare folos. Ca răspuns la trimeterea unui sol cu vestea suirii în Scaun a tînărului vecin, Ştefan porunci, în Ianuar 1493, Vornicului său Jurj şi lui Iura fiul Şerbului să arate lui Alexandru cît i-a părut de rău — noi avem voie însă să nu credem — pentru moartea «prietenului său Casimir, Dumnezeu să-l ierte», şi ce frumos ar fi dacă prin îndemnul cneazului litvan s’ar ridicai atîtea rude, atîţia prieteni ce are el, asupra Turcilor. În Novembre, Woytech Cuciucovici şi Fedko Gavrilovici pleacă la Ştefan ca să-i spuie că Alexandru vrea pace şi o bună învoială, păstrîndu-se hotarele cele vechi între Moldova şi Litvania. Apoi sosesc la Curtea vecină Jurj iarăşi şi Mihai Pitarul, tot pentru înţelegerea de care era vorba încă de la început. În sfîrşit, prin Woytech şi Fedko, prin Jurj şi pisarul Matiaş, prin Fedko şi Petru Olechnowicz, prin Ioan Pitarul fiul lui Isaia şi diacul Toma se trimet vechile acte de îndatorire, întărite prin jurămînt. Ştefan ceru să se aducă unele schimbări, dar la urmă tot se făcu din amîndouă părţile jurămîntul cel nou, poate în 1496. Ştefan făgăduise şi amestecul său la Turci pentru a cîştiga de la aceştia cruţarea graniţilor litvane. Prietenia dintre el şi tînărul Alexandru se răzima şi pe legături de familie, căci soţia cneazului Litvaniei era, de la 1495, fata lui Ivan din Moscova, care ajunsese astfel socrul unuia, cuscrul celuilalt.

Altfel stăteau însă lucrurile cu Polonia. Ştefan îşi ţinea căpitanii în Pocuţia pe care el era hotărît s’o apere pănă la sfîrşit şi pe care Polonii nu înţelegeau cîtuşi de puţin să i-o lase, aşteptînd numai clipa potrivită pentru a smulge din mînile Moldoveanului, despoietorului ţerii lor, «bucata de pămînt ce se întinde de la pădurea de fagi a Haliciului în jos pănă în Nistru şi pănă în Munţi». Starostele moldovenesc care stătea în Cernăuţi, astăzi capitala Bucovinei austriace, Ion Grumază, era pentru aceşti vecini un spin în ochi, care durea amar şi umilia adînc.

Din partea aceasta nu veniră deci nici veşti de suire în Scaun, nici amintirea legăturilor strînse ce fusese odinioară între Moldova şi Polonia, nici îndemnuri spre înnoirea lor pentru binele Creştinătăţii. Pentru Ioan-Albert. Ştefan era una cu Tatarii, cu Turcii, cu păgînii aceia cari erau înfăţişaţi ca prietenii statornici şi tovarăşii de jaf ai «Moldoveanului». În 1493, în anul după începerea Domniei nouă şi în Polonia, se strîngeau bani de la locuitorii regatului pentru apărarea hotarelor, aşa de mult călcate în timpul din urmă, «de Turci, de Tatari şi alţi vecini», dintre aceia ce nu se numesc, dar se urăsc cu atîta mai mult. Ioan-Albert nu sămăna, de alminteri, cu tatăl său, «prietenul» Domnului Moldovei. Cu gîndul să lovească el pe alţii, tînărul Craiu nu se lăsa lovit. În acelaşi an 1493 el se lăuda că-şi păzeşte aşa de bine ţara, «încît nu mai pot fi năvăliri atît de lesnicioase cum se făcuse obiceiul». Ştefan nici nu plănuia, din partea lui, asemenea încălcări ale pămîntului leşesc: el luase ce credea că este al său şi ce era al său după dreptate — căci banii daţi de strămoşii săi nu se plătiseră şi zălogul intrase fireşte în stăpînirea împrumutătorului, — şi el nu mai avea arme decît împotriva acelor ce ar fi căutat să-l trimeată în graniţele cele vechi.

Siguranţa păcii se întări peste puţin, cînd Craiul cel cu scopurile mari, pedepsitorul Tatarilor, duşmanul neîmpăcat al păgînilor, poftitorul Coroanei ungureşti, făcu pace cu Sultanul. Solul său era la Poartă pe vremea cînd Turcii cercau Severinul şi Belgradul, cînd Sultanul înnainta pănă la Sofia, asupra Ungariei, a cărei pace se mîntuise. Alibeg din Semendria — fratele său murise — şi Malcoci, adecă Bali-beg, fiul lui Malcoci, aşezat în Vidin acuma, pustietorii Moldovei în 1485, trecură prin Oltenia în Ardeal şi fură striviţi şi săgetaţi în munţi de Romînii olteni şi ardeleni de lîngă pasul Turnului-Roş. În April 1494 se jura la Constantinopol asupra unei păci pe care Ioan-Albert, cu toate că-l prădase abia dăunăzi Tatarii, o întări prin jurămînt, în Iunie.

Ea trebuia să ţie trei ani turceşti, deci numai pănă în 1496. În acest an, prevăzîndu-se jafuri pentru sfîrşitul sorocului făgăduit, Ioan-Albert strîngea iarăşi bani ca să-şi plătească ostaşii. Tatarii, după deprinderea lor, apucaseră înnainte şi, nu numai că dijmuiseră unele părţi ale Poloniei, dar arătau chiar că voiesc să rămîie acolo. Pentru a întîmpina mai bine un viitor, care putea să fie greu, Polonia şi Litvania se legau a sta totdeauna alături, cum fuseseră atunci cînd acelaşi om le cîrmuia pe amîndouă.

II. LUPTA DE LA DUMBRAVA-ROŞIE.

În loc să aştepte pe păgîni, Ioan-Albert, sfătuit de trufia, de neastîmpărul, de lăcomia lui, pe de o parte, iar, pe de alta, de un foarte învăţat Italian pripăşit la Curtea lui, Ioan Buonaccorsi, ce-şi zicea Callimachus — un mare făuritor de planuri zădarnice şi costisitoare —, se hotări să se arunce el pe neprevestite asupra duşmanului veşnic al ţerii sale. Alexandru Litvanul îi arătă, mai tărziu, în 1496, ce bine ar fi dacă s’ar căpăta îndărăt de la păgîni Chilia şi Cetatea-Albă, gurile în mare ale negoţului Poloniei şi Litvaniei, dacă astfel s’ar pune din nou înnaintea Tatarilor vechea graniţă a Nistrului cu vadurile bine apărate. De pretutindeni veniau ştiri straşnice despre un nou avînt al Turcilor ce se pregăteşte pentru a sfărma cine ştie ce puteri creştine. În Croaţia periseră peste 5.000 de Unguri, cărora li se tăiase nasurile pentru a sluji drept dovadă a sălbaticei isprăvi păgine; o sumedenie de oameni din această tară căzuseră în robie. La graniţa sîrbească se ţeseau într’una vicleşuguri, şi Pavel Chinezul putea s’o apere numai înfrîngînd sălbătăcia prin altă sălbătăcie. În munţii Albaniei umbra lui Scanderbeg îndemna iarăşi la luptă pe falnicii săi Arnăuţi, cari se scuturau din robie. Venetienii, cari simtiau că ochii Sultanului apasă lacomi asupra oraşelor lor din Morea, arătaseră, printr’o solie de cinste, încă de la suirea în Scaun a lui Ioan-Albert, ce sarcină ar fi mai potrivită pentru dînsul, şi ei aveau galbeni buni şi mulţi, cari ispitiau. Din Roma venia, în sfîrşit, glasul de îmbărbătare, cuvintele de binecuvîntare ale Sfîntului Părinte.

Vladislav al Ungariei era învinuit de supuşii săi că e prea slab, prea suferitor faţă de orice jignire. El plecase în 1494 la Leutschau ca să se întîlnească cu fraţii săi, să-şi ierte unul altuia toate greşelile, să-şi împartă tot ce mai aveau de împărţit, să-şi unească, pentru pace ca şi pentru războiu, regatele şi stăpînirile şi să fie buni fraţi în fruntea unor ţeri surori, pentru binele Creştinătăţii răsăritene: cardinalul Frederic serbă liturghia de împăcare şi iubire înnaintea vlăstarelor lui Casimir, al cărui suflet se însenină în sfîrsit. La întoarcerea de la această întîlnire, în care crescuse inima tuturor Iagellonilor, Domnii Răsăritului, de la Adriatică la Marea-Neagră, Vladislav merse în Ardeal, unde strînse birurile şi lăsă toată grija unui singur om, Bartolomeiu Drágffy, din sîngele lui Dragoş Moldoveanul, un aspru Romîn din Maramureş, care ştia să facă pace, trăgînd în ţapă pe turburătorii ei; apoi el se întîlni în Banat cu cellalt Romîn de strajă la hotare, cu viteazul şi cumplitul Pavel Chinezul, şi el un Ţepeş binefăcător. Îndată Bartolomeiu şi Pavel trecură Dunărea, arzînd Semendria: ei culeseră o pradă cum nu se mai pomenise de mult şi băgară groaza pănă şi în Constantinopol. Pavel muri în toamnă, după întoarcere, cu aceiaşi mulţămire cu care murise Iancu-Vodă, — cel d’intăiu dintre Romînii cei mari ai veacului ce sta să se încheie acum,— cînd despresurase Belgradul. Pacea se învoi Turcilor în 1495 numai pe trei ani, deci pănă în 1497, cînd se mîntuia şi pacea lui Albert.

În sfîrşit prădăciunea la care fusese supusă Ţara-Romănească în 1493, ameninţările Vidinenilor lui Malcoci în 1494, trezirea spre lupte a celor doi prooroci ai peirii, Malcoci tînărul şi bătrînul Ali, care-şi smulgea barba de mînie cînd nu-i ajungea sîngele vărsat, puseseră pe gînduri, şi pe bietul Vlad Călugărul, care rîvnia iarăşi către o călugărie liniştită, şi pe Ştefan, care tresări simţind cum se apropie furtuna. Trimeţînd la Turci în 1496, el cercetă cu solie în acelaşi timp pe Munteni, — de cari nu voise să ştie atîta vreme, pentru că Domnul lor îl trădase şi-l păgubise. Se zice că între cei doi Domni se făcu o înţelegere şi că ei ar fi făgăduit Ungurilor 20.000 de oameni pentru războiul creştin. şi care putea să fie în adevăr cea mai sfîntă nădejde a bătrînului din Suceava decît să vadă iarăşi fluturînd steagurile sale cu chipuri de sfinţi creştini pe zidurile vechi ale Cetăţei-Albe, în cuprinsul Chiliei înnălţate de dînsul, să întinerească o clipă luptînd cu vrăjmaşii din tinereţele sale şi apoi, văzîndu-şi cu ochii mîntuirea, Domn creştin între Domnii creştini, biruitor între biruitori, să plece liniştit pe lumea pe care se duseseră strămoşii săi?

Ştefan va fi fost încunoştiinţat din vreme de hotărîrea lui Ioan-Albert, care voia să dea înnapoi Moldovei, Poloniei, Creştinătăţii Chilia şi Cetatea-Albă. Pe cînd se îndreptau spre tabăra din Lemberg magnaţii Poloniei Apusene şi ai celei Răsăritene, Mazovienii, Silesienii, cavalerii Ordinului Teutonic, călugării înnarmaţi din Prusia, cu cari se ciocniseră în alte timpuri Moldovenii lui Alexandru-cel-Bun, Domnul se cobori spre Dunăre, şi-l găsim în Curţile din Vasluiu,—lîngă locul celei mai vestite biruinţi ce cîştigase asupra duşmanilor ce erau să simtă din nou puterea braţului său, — în zilele de 13 şi 19 Mart 1497.

Craiul zăbovi însă. În loc să înceapă fulgerător un războiu de primăvară, el se puse în mişcare abia în Maiu, după ce trimesese un sol la Poartă ca să înşele pe Turci. La 19 ale lunii, el îşi făcu intrarea în Lemberg, unde se făceau pregătiri mari pentru acest drum de cucerire, ce putea să crească iarăşi bogăţia orăşenilor de aici, vechi negustori prin Moldova. Abia la 1-iu Iunie se ridică de departe Hans von Tiefen, Marele-Maiestru al Teutonilor, cu şirurile grele ale cavalerilor săi purtători de cruce. Numai în cea de-a doua jumătate a lunii ostile se îndreptară spre Nistru.

Ştefan trimese înnaintea oaspetelui său dorit pe Vistierul cel nou Isac, un boier mai tînăr, care avea această dregătorie numai din anul 1491: acesta se întoarse cu o solie regală de lămuriri. Se spuse prin cei doi Trimeşi, Creslau Kuroswanski şi Nicolae Podlodowski, pe cari Ştefan nu-i mai văzuse pănă atunci, că mîntuitorii Moldovei se apropiau. El mulţămi Craiului că s’a gîndit la nevoile lui şi-l sfătui să se grăbească a străbate prin valea Nistrului, din partea Tatarilor sau din partea lui, spre Dunărea-de-jos; cînd Polonii vor fi acolo, se va înfăţişa şi el în lagărul lor şi vor lupta frăţeşte luptă creştinească. Cu acest răspuns plecă Isac, a doua oară, şi vechiul credincios al Domnului, Logofătul Tăutul, care se întorsese abia de la Constantinopol. unde va fi fost pentru acelaşi scop ca şi solul leşesc. Trimeşii Regelui veniau plini de daruri, şi oamenii domneşti aduceau şi ei daruri viitorului dezrobitor al cetăţilor de la Dunăre.

Cei din urmă ajunseră în tabără pe la sfîrşitul lui Iulie, cînd se vedeau acum rîpile înnalte ale Nistrului, la gura căruia, hăt în jos, Ienicerii păziau în Cetatea-Albă. Craiul se arătă foarte binevoitor pentru cei doi boieri fruntaşi ai Moldovei, dintre cari unul păstra pecetea şi cellalt Vistieria ţerii. Dar, întîrziind răspunsul — într’o cale ca aceasta sînt doar atîtea grijii —, el îi luă cu sine mai departe.

Nistrul trebuia trecut la Camenita, dacă era să se aleagă drumul prin Moldova, unde Ştefan făgăduise că va da hrană destulă prietenilor săi. Isac şi Tăutul văzură cu mirare că oastea se opreşte la satul Mihalcea, mult mai sus, şi trece prin vadul de acolo, de unde se putea cobori drept la Sniatynul Pocuţiei, atingînd pe această cale, scurtă şi sigură, Prutul.

Dar Pocuţia era tocmai vechea pricină de vrajbă între Polonia şi Moldova, care se chema că se luptă acum umăr lîngă umăr împotriva păgînilor. Din vederea locurilor de aici, cetătilor ce-şi schimbaseră stăpînul, satelor înfloritoare care secerau pentru alţii grîiele de aur, nu puteau să răsară decît păreri de rău, porniri răzbunătoare, amintiri de mînie. şi, iarăşi, dacă era un drum pe care Ştefan n’ar fi voit să-i treacă prietenul cu cele 50—80.000 de oameni, cu carele fără de număr, care se socotiau cu miile, cu tunurile zguduitoare ale căror guri largi făgăduiau sfărîmarea zidurilor vrăjmaşe, — apoi acel drum era drumul Pocuţiei. Ce căuta prin Pocuţia omul acesta pe care Ştefan îl cunoscuse în 1487 ca uşuratec şi trufaş, gata să urmărească oricînd ceia ce nu putea să ajungă? Era poate un duşman, ale cărui asigurări, a cărui frăţie războinică, a cărui iubire pentru Creştinătatea ce sufere nu erau decît minciuni, vicleşuguri ticăloase, momeli de trădător care vrea să răpească o ţară, vrednică de cinste şi recunostintă, fără a cheltui sînge şi a înfrunta primejdii? Era tînărul leu leşesc numai o sălbatecă vulpe litvană, ca strămoşii săi păgîni? Dacă era aşa, Moldova ştia laţurile prin care se prind astfel de vietăţi făcătoare de rău!

Răspunsul îl dădu Măria Sa Craiul, apărător şi răzbunător al Crucii. Cînd ajunse la Coţmani, de unde începea ţinutul Sepenicului, alipit de mai multă vreme la Moldova, el puse în lanţuri pe soli şi-i trimese înnapoi la Lemberg. Aceasta însemna războiul.

Ştefan îi află rostul de la prietenul său din Ardeal, Voevodul Bartolomeiu, sau Birtoc, ruda sa, precum şi de la oameni cu priinţă din Polonia însăşi, din Lituania, unde Alexandru era prea încurcat cu Tatarii şi se temea prea mult de Muscal, ca să-şi poată trimete la timp ostaşii în tabăra regală. Taina era aceasta: Sigismund din Zips vedea pe un frate al său rege de două ori, în Boemia şi în Ungaria, pe un al doilea, rege polon, pe un al treilea, cneaz litvan, pe un al patrulea căpetenie a Bisericii din Polonia, şi i se părea că lui i se face o nedreptate. Dacă ar fi fost el la Dunărea-de-jos, ce strălucite slujbe n’ar fi putut aduce tuturor vecinilor săi şi ce frumoasă n’ar fi fost această mare Împărăţie iagellonică, legată prin jurăminte, care s’ar fi întins fără nici-o întrerupere de la hotarul Veneţiei pănă la graniţele Moscoviei, zid de fier înnaintea Turcilor, Tatarilor, Muscalilor, înnaintea tuturor păgînilor şi necredincioşilor? Deci, înnainte, pentru întemeiarea Scaunului lui «Sigismund Voevod, prin mila lui Dumnezeu Domn al ţerii Moldovei». — Domn străin pentru scopuri străine!

Domnul cel adevărat şi legiuit, Domnul romănesc al Moldovei, era în Suceava cînd îi sosi vestea. Deci nu era de ajuns că Leşii aceştia-i smulsese un jurămînt după altul, că-i plecase genunchii spre închinare în cortul de la Colomeia, ca-l lăsase singur în mijlocul Turcilor, că-l uitase, că se gîlceviau cu dînsul pentru o ţară a cărei răscumpărare din datorie n’o puteau plăti, că-l pîriau pretutindeni ca prieten al păgînilor. că-i aruncau în sarcină orice jaf, orice pagubă făcută în ţara lor, — acum voiau să-i răstoarne Scaunul Domniei, să-i iea în stăpînire ţara, să-i dezrădăcineze legea, să sfarme viitorul neamului său şi să-i arunce bătrîneţele pe drumurile mari ale pribegiei? Se hotări deci la o luptă fără cruţare, care să rămîie ca o pildă veşnică pentru oricine s’ar încumeta să atingă neatîrnarea, să batjocurească mîndria Moldovei, să caute stîngerea neamului romănesc.

La vadul Prutului, lîngă Cernăuţi, de unde plecase starostele, Polonii primiră de la o strajă, trimeasă anume pentru aceasta, o salutare de săgeţi. Dar, cînd se trecu apa, nici un duşman nu stătea în faţă ca să taie drumul. Ştefan primi încă în Suceava, la 27 August, pe cei d’intăiu prinşi căzuţi în mîna străjerilor de la Prut; erau şese: trei plecară la Constantinopol, de unde se putea cere cu toată dreptatea un ajutor, acum cînd creştinii veniau cu astfel de gînduri în Moldova, — căci, mai presus de orice este şi va fi totdeauna neamul! Ceilalţi trei se suiră în spînzurători, cărora de acum înnainte, zi de zi, li aduseră hrană pîndarii din codru, vînătorii oaspeţilor celor răi. Apoi, în aceiaşi zi, lăsînd grija Sucevei lui Luca Arbore, Ştefan călări în grabă spre Roman. Aici era mai aproape de munţi, prin păsurile cărora aştepta să-i vie Secuii, de cari nu se despărţise nici-odată, şi Voevodul Birtoc însuşi, cu toate puterile lui. Aici îşi chemă în tabără ţeranii. Aici fură poftiţi să alerge Turcii din cetăţile dunărene, despre mîntuirea cărora prin Poloni fusese vorba pănă mai ieri.

Într’o Duminecă, la 24 Septembre, Leşii ajunseră la Suceava. Ce drum frumos în răcoarea munţilor, în blîndeţa zimbitoare a celor d’intăiu zile de toamnă, în margenea satelor albe, care se înroşiau de flăcări şi a bisericilor sfinte, din care se dădeau jos icoanele şi se prădau odoarele; supt dealurile încă verzi, pe potecile codrilor plini de susur, de zuzăt, de şoapte! Sigismund Voevod venia cu noroc în ţara roditoare, paşnică şi proastă a Moldovei.

După două zile, cînd se orînduiră cele patru tabere şi se aşezară carele în jurul corturilor, tunurile începură să bată în cetate, tunuri cum nu se mai văzuse prin aceste părţi, căci unul cerea patruzeci, iar altul cincizeci de cai ca să fie mişcate din loc. Cîteva ghiulele de-ale acestora să lovească în porţile de stejar, şi ele se vor deschide pentru intrarea mîndră a noului stăpînitor de neam bun şi de vestită viţă! Dar zidurile se arătară mai tari decît cum se credea, şi ele ţinură bine la prubă; «Valachii» cari săgetau din dosul lor sau trăgeau cu sineţele, ba chiar împroşcau şi ei din tunuri, mai mici, dar bine întrebuinţate, erau oameni neînfrînţi şi foarte ageri, cu adevărat neadormiţi, căci ei dregeau în ceasurile jerfite ale nopţilor pagubele pe care duşmanul le putea face ziua. În zădar deschideau Polonii poartă de intrare pentru Sigismund; Moldovenii o zidiau înnapoi pănă în revărsatul zorilor, grămădind pietre, cărămizi şi lemne.

Aşa trecură două săptămîni, şi în tabăra aşa de bucuroasă la început, aşa de îmbătată de jafuri, foametea începu să-şi arate chipul supt şi sarbăd. În sus şi în jos, dincoace şi dincolo de Siretiu, ţara era pustie; grînele secerate stăteau la loc bun, iar oamenii, afară de nevolnici, se aflau la Roman, între două ape, a Moldovei şi a Siretiului, în apropierea muntelui, în jurul lui Vodă. Suceava nu se putea lua fără să se înfrunte zilele reci care se grăbiau; drumul înnainte era închis şi de primejdia Moldovenilor şi de a Turcilor. Înnapoi însă, cu toată ruşinea, putea să se întoarcă cineva, bătut, fără să se lupte. Da, — însă numai cu voia lui Ştefan.

Această voie o ceru Birtoc Ardeleanul, care sosise cu cîteva mii de oameni, ca să împiedece o luare a Moldovei de către Poloni, pe care avea cine s’o oprească. Poate că el nici nu ceruse voia Craiului său, care totuşi se luptase şi el odată cu acest frate fără astîmpăr, fără măsură şi statornicie care era Ioan-Albert. Dar Voevodul Ardealului nu doria să verse sînge creştinesc, căci între Ungaria şi Polonia se făcuse în 1492 o legătură mai ales împotriva Turcilor, ci sosise ca să împiedece şi pe alţii de a-l vărsa.
El se înţelese de-a dreptul cu Regele polon: acesta trebuia să se ridice d’innaintea Sucevei fără nici-o întărziere şi să se întoarcă înnapoi pe unde venise. Cererea se primi cu bucurie, şi se spune că Ştefan, căruia-i plăcea batjocura care umileşte pe cei prea încrezuţi, ar fi dat duşmanului său sfatul cel bun de a merge tot pe drumul mare şi de a nu se încurca prin pădurile, vestit de rele, ale Moldovei, unde i s’ar putea întîmpla ceva neplăcut din partea atîtor oameni fără căpătăiu ce locuiesc mai bine decît acasă în desişul fagilor Bucovinei.

Ioan-Albert nu fusese învăţat îndestul prin isprava sa de pănă acum. Era zorit să ajungă în sfîrşit în ţara sa primitoare, unde sînt petreceri potrivite pentru un om de vîrsta sa, unde e hrană şi băutură din bielşug şi cîntecele plutesc prin aierul greu de mirezme al odăilor de ospăţ. Apucă de-a dreptul prin codri, ale căror poteci se suiau pe înnălţimi, care se rupeau apoi în coaste prăpăstuite. Se înnainta încet, cu atîta mulţime obosită şi sigură de pace. Pănă în codrul Cozminului, dincoace de Cernăuţi, lîngă rîpa Derehluiului, se cheltui o săptămînă în capăt.

Miercuri sara, oastea ajunse, cu Craiul bolnav, zguduit de frigurile mustrării de cuget şi ale mîndriei rănite, în margenea dumbrăvii pe care el venia s’o boteze cu sîngele ostaşilor săi: Dumbrava Roşie. Copacii fremătau în noapte ca o ameninţare şi trunchiurile prin care trecuse limba fierăstraielor se clătinau ca, odată, la Crasna sau la Sepenic, în zile de mare nenorocire pe care le uitaseră bătrînii şi nu le pomeniseră tinerii. Cărările erau înguste şi gloata multă: pănă la căderea nopţii se putură strecura numai călării din ţinuturile Poloniei apusene, cari fură lăsaţi a străbate cele două leghi de pădure şi a-şi face iarăşi tabără de cealaltă parte, la Cozmin, în vale. Regele, cu cei mai mulţi dintre ai săi, petrecu noaptea — ultima noapte pentru multe mii de oameni şi pentru atîţia fruntaşi cari aveau acasă curţi domneşti, supuşi şi bogăţii de tot felul — în tabăra cea veche.

A doua zi, cînd Moldova serba pe Sfîntul Dumitru, trîmbiţele dădură semnalul de plecare. Pe rînd intrară în codrul cuprins de neguri şi înfiorat de un vînt rece ca fiorii morţii tunurile greoaie, carele, straja, Craiul bolnav, dus într’un leagăn, călăreţii Poloniei Răsăritene, cari ştiau mai bine ce sînt Moldovenii, oastea cu plată şi gloata.

Ioan-Albert ajunsese acum la mijlocul drumului, cînd chiotul obişnuit al Moldovenilor se înnălţă pe neprevestite, încremenind rîndurile polone. Un vînt de primejdie zgudui codrul, şi în urma Regelui zidul de arbori căzu la pămînt, tăind poteca. În zborul nebun al săgeţilor, ţerănimea, curtenii, boierii, în frunte cu Domnul însuşi, se aruncară asupra drumeţilor din coadă. Ei nu încercară măcar să se lupte, ci se închiseră în lagăr, ca într’un staul, pe care-l împresură lupii. Măcelul se săvîrşi aici, fără învierşunare, cu rînduiala unei pedepse ce se îndeplineşte.

Regele smulse atunci cea mai frumoasă parte din călărimea sa ca să scape pe cei cari muriau. Înnaintea călăreţilor greoi, în legăturile de oţel ale cărora se rupeau, scînteietoare, razele soarelui de amiazi, Moldovenii se dădură în lături, umplînd văzduhul limpede cu nenumărate săgeţi. Nenorociţii închişi în tabără se răpeziră atunci în pădure, unde găsiră alţi nimicitori de vieţi. Împlinindu-şi sarcina lor mîntuitoare, călăreţii intrară înnapoi în codru, care era singura cale spre tabăra cea nouă, spre şes, spre lumină şi siguranţă. Din toate părţile însă pîndia primejdia: mulţimile înnebunite părăsiră tunurile, carele, armele mai grele, cei din urmă călcau în picioare pe cei d’intăiu, pe cînd sprintenii luptători romîni, strecurîndu-se printre trunchiuri, aruncau laturile şi învîrtiau securile şi topoarele, fără cruţare. Codrul îşi pierduse drumul, înnăbuşit de morţi, de uriaşe sfărîmături stropite cu sînge, şi soarele, apuind asupra acestei grozăvii, părea că aprinde un rug din vechile vremuri sălbatece.

Regele se odihni — de o jalnică odihnă — la Cozmin, satul de lîngă pădure, şi mai trecură cîteva zile pănă putu să ajungă iarăşi la vadul Prutului de la Cernăuţi, pe unde venise aşa de fălos cu cîteva săptămîni în urmă. Polonii nu mai ştiau de unde să se păzească, atîtea braţe avea moartea pentru a-i ajunge. Ziua şi noaptea, cete de călăreţi se aruncau, chiuind de bucurie, ca vînătorul cînd descopere fiara, asupra bieţilor fugari, cari se dădeau în dosul carelor ce mai păstraseră. Întunerecul nopţii era spintecat de miile de limbi de flacără ale buruienilor şi miriştilor aprinse pe care vîntul le zoria din urmă, făcîndu-le să alerge spre duşmanul ţerii, — al pămîntului şi al oamenilor,— ca nişte uriaşi şerpi roşii. Trecerea Prutului se făcu la 30 ale lui Octombre cu multă greutate, căci Moldovenii nu părăsiseră o clipă pe învinşi, şi rîul îşi primi şi el partea lui de morţi. Cu o zi înnainte, pe cellalt mal, puţin mai sus, Vornicul Boldur nimicise la Lenţeşti pe toţi Mazoviţii, ce veniau să primească pe Regele lor învins, şi muriră pănă la unul fără să-l vadă în toată strălucirea ruşinii sale. Străbătînd Pocuţia ca un fulger, Ioan-Albert ajunse la 12 Novembre în Lemberg.

Aşa ieşiră Polonii din Moldova, şi o astfel de ieşire ticăloasă să o aibă în vecii vecilor toţi oamenii nedrepţi şi lacomi cari vor călca pămîntul muncit al ţerii noastre ca să ni stîngă neamul! Adincurile codrilor şi rîpelor să nu ajungă pentru a li cuprinde trupurile sfărîmate, şi buruienile pustiului să se ridice pe mormintele lor! Căci pămîntul e al acelui care l-a lucrat din neam în neam, şi a se atinge de dînsul, e cea mai neiertată faptă de hoţie ce se poate săvîrşi într’un ceas blestemat.

Polonia trăise un timp în linişte, nu numai fiindcă-şi avea pacea cu Turcii, ci fiindcă Moldovenii îi erau prieteni. Duşmănia cu Moldovenii era un foc nestîns pentru Rusia şi Podolia, ţinuturile mărginaşe, şi ea deschidea Turcilor şi Tatarilor trecătoarea pănă în adîncul Regatului.

Aşa se întîmplă după lupta din 1497, după încercarea nesocotită de a ucide pe bunul străjer de la hotare.

Malcoci-beg sosi în Maiu 1498, ca un straşnic oaspete, şi in ziua de 13 Maiu orăşenii din Lemberg, ale căror nopţi erau luminate de focul ce înghiţia satele şi tîrgurile neîntărite, văzură cu ochi îngroziţi raitele sălbatece ale celor 40.000 de Turci cari încunjurau cu poftele lor bogata cetate. Ca unii ce erau grăbiţi să prade aiurea, ei se făcură nevăzuţi chiar a doua zi.

Ştefan veni la sfîrşitul lui Iunie, pe o cale unde Turcii nu făcuseră încă pustiul. Liovenii îl văzură şi pe dînsul sosind de spre Podhaecz şi Buczacz. Şi ameninţările lui se ridicară către dînşii. Apoi el se îndreptă spre Nistru, îl trecu iute, cu boierii şi ceilalţi călăreţi ai săi, străbătu prădînd ţinutul Haliciului, se înfăţişă iarăşi ca stăpîn in Pocuţia, unde în zădar venise Craiul în anul trecut, şi se întoarse acasă fără nici-o pierdere. Oameni de-ai săi ajunseseră şi la margenea Litvaniei, unde arseră cetatea Braclaw.

Polonia era aşa de jos căzută cum nu se mai pomenise poate de două veacuri, din vremurile de mai înnaintea lui Casimir cel d’intăiu. Regele stătea în Cracovia şi se încunjura de ziduri nouă, pe cînd de jur împrejur îi ardea ţara şi robii mergeau în şiruri nenorocite după caii jefuitorilor. În Litvania, care nu îndrăznise să se lupte în 1497, o parte din magnaţi se ridicase asupra cneazului Alexandru, şi întreaga ţară era în fierbere şi risipă.

Atunci iată că la sfîrşitul lui Iulie veniră Tatarii în Podolia, ca un puhoiu de foc. Ioan-Albert ieşi împotriva lor la 7 August abia, dar înnaintă aşa de încet, cu ostaşi cari sfărmau ce mai rămăsese, încît năvălitorii se întoarseră cu prada întreagă.

Iulie fusese al Tatarilor. Novembre aduse pe Turci, al căror număr fu crescut de nemărgenita groază pănă la 70.000. Ei apucară drumul Haliciului şi cuprinseră toate părţile vecine într’o lungă îmbrăţişare de moarte. Gerul singur putu să-i gonească şi să-i pedepsească pentru fărădelegile lor, — un ger grozav, care el însuşi era pentru ţară o mare nenorocire.

Ioan-Albert trebui să se coboare la pace.

Ştefan i-o dădu bucuros. În sufletul său el rămăsese tot omul de la 1475, prietenul şi apărătorul Creştinătăţii, mai presus de folosul căreia el punea numai nevoile de viaţă ale neamului său. În 1492, el nu voise să lase pe Tatari a-i străbate ţara pentru a merge asupra Ungurilor şi, după sfaturile sau de frica lui, Vlad Călugărul nu se înduplecă să plece, spuind că se teme de duşmanii de peste munţi. Cu inima frîntă numai, chemase el, în 1497, 2.000 de Turci, pe cari-i întrebuinţă foarte puţin şi-i trimese cît mai răpede îndărăt. În Maiu 1498 nu fusese el acela care trimesese pe Malcoci, ci acesta venise singur din cuibul Cetăţii-Albe, bucuros că duşmănia dintre Moldoveni şi Poloni îi deschide drumul spre îmbogăţirea prin jaf. Dacă Ştefan însuşi înnaintase în Polonia, el înţelegea să-şi răstoarcă astfel numai paguba ce i se făcuse în 1497, şi trebuie să se ţie în samă că el nu s’a mai întors înnapoi să prade; el voia apoi să se arate ca stăpîn în Pocuţia, pe care Regele căutase a i-o smulge în anul trecut. De prădăciuni tătăreşti prea aproape de dînsul, fireşte că nu era bucuros de loc. Iar cu ce ochi privise deprinderea ce părea că-şi făcuse Turcii de la Dunăre de a lovi într’una Polonia, dovedeşte cursa pe care o întinse celor din Novembre, cari, străbătînd Moldova in mijlocul iernii albe, fură ajunşi din urmă de Leşi neobişnuiţi, cari aveau iuţeala Tatarilor şi o vitejie ageră ce nu se întîlnia pe această vreme la supuşii lui Ioan-Albert. Urmăritorii nu cruţară pe păgîni. Ei erau Moldovenii lui Ştefan, cari, puind pe dînşii haine străine, păstraseră toată hărnicia lor războinică.

Trei soli unguri, Trimeşi ai Craiului Vladislav, sosiră în Polonia chiar din vara anului 1498, cînd Ştefan se afla încă pe pămîntul prădat al duşmanului, pentru ca să aducă o pace de obşte, prin care s’ar fi putut pregăti viitoarele lupte împotriva păgînilor, de care în Apus se vorbia tot mai mult, cu cît corăbiile Turcilor turburau mai tare mările şi ameninţau porturile. Ungurii se speriaseră şi ei de învierşunarea loviturilor pe care Turcii şi Tatarii le îndreptau asupra Poloniei şi, fără a se mai gîndi la înnăsprirea legăturilor cu această ţară în 1497, şi ei cerură ajutor Germanilor, la dieta de la Friburg, pentru toată Creştinătatea răsăriteană ameninţată de o cumplită şi grabnică peire.

Încă de la 20 Iulie se încheiaţi înţelegeri între Polonia şi Moldova, pe care rămînea acum ca Ştefan să le întărească, apoi altele între Polonia şi Ungaria, şi tot aşa între Litvania şi Ungaria, — care ţintiau deopotrivă la o luptă puternică şi unită împotriva Turcilor, duşmanii tuturora.

În primăvara următoare veni pentru iscălirea învoielii hotărîtoare o altă solie ungurească, în fruntea căreia stătea Dominic, episcop de Oradea-Mare, poate acel care venise la Ştefan în 1475, atunci cînd era numai preposit de Alba, şi Căpitanul Bosniei. Ştefan însuşi, care nu răspinsese împăcarea ce nu fusese cerută de dînsul, alesese pentru a merge la Craiu şi la Cneaz pe bătrînul pîrcălab Hărman şi pe Ivanco Pisariul.

Pacea se făcu la 19 April 1499, — cu Ioan-Albert, ca şi cu Alexandru Litvanul şi cu Sigismund care se visase Domn în Moldova; ea trebuia să se întindă şi asupra urmaşilor tuturor părţilor. De o atîrnare a Moldovei faţă de Polonia ca pe vremea lui Casimir, nu se vorbeşte nimic, şi nici-odată Ştefan n’a făcut o altă învoială de acest fel cu Ungaria. El era acum — afară de birul ce dădea Turcilor — un stăpînitor cu totul neatîrnat.

Pagubele se vor uita şi de unii şi de alţii, spunea mai departe învoiala aceasta hotărîtoare. Prieteniile şi duşmăniile se vor împărtăşi. Unul va apăra pe cellalt. Fugarii şi Domnişorii moldoveni nu se vor oploşi în Polonia, dar Domnul poate intra orîcînd în această ţară, cu voia de a se întoarce cînd va crede de cuviinţă. Negoţul va fi slobod — cum îngăduise, de altminteri, Regele încă de la 4 Ianuar, cînd pacea era pregătită în destul. Afacerile de hotare se vor judeca de căpitanii din Cameniţa, Hotin şi Cernăuţi. Polonii vor ajuta încă de pe acum pe Ştefan, dacă Turcii se vor ridica asupra lui. Iar, cînd va da Dumnezeu şi vor porni creştinii asupra lor,—regele Ungariei pe Dunăre, cu Muntenii, regele Poloniei pe la Obluciţa,— el, Ştefan, sau, fiind dînsul bolnav, fiul Bogdan ori vre-un boier de frunte îşi vor scoate oştile pentru acelaşi scop mare şi sfint. Peste cîteva săptămîni, la 12 Iulie, Ştefan întăria această pace din Hîrlău, unde serbase în 1497 biruinţa lui asupra lui Ioan-Albert.

III. LUPTA DIN URMĂ PENTRU POCUŢIA.

După pacea cu Moldova şi unirea cu Vladislav, urmă, în Maiu 1499, întărirea legăturii cu Litvania. În Ungaria se aştepta să sosească soli ai Veneţiei, ai Papei, ai regelui Franciei pentru a face un singur mănunchiu al tuturor creştinilor împotriva păgînătăţii. Ioan al Moscovei vorbi şi el, tot în 1499, de o astfel de luptă pentru Cruce. Anul 1500, care prevestia un veac nou, părea menit să înceapă cu un mare războiu de isgonire a Turcilor.

În pacea sa de la 1499 Ştefan nu lua îndatoriri zădarnice, ca să înşele pe creştini, cum, bună oară, cu doi ani în urmă, aceştia îl înşelase pe dînsul. Goana din anul 1498 îi făcuse iarăşi poftă a lupta cu păgînii, şi înnaintea ochilor săi se ivi din nou strălucitoarea ispită pe care i-o vrăjise şi Ioan-Albert prin făgăduielile sale, a Chiliei şi Cetăţii-Albe, curate, tari, bogate, supt umbra ocrotitoare a steagurilor moldoveneşti. Scrisorile pe care i le trimese Papa, şi lui şi vecinului Radu, îndemnurile Veneţienilor, siguranţa că nu-l va împiedeca nimeni dintre vecinii de aceiaşi lege, că Pocuţia, pe care o cere el la sfîrşitul anului de la IoanAlbert, nu va fi lovită în lipsa lui, că Litvania, pe care umbla să o împace cu Muscalii, îi va fi cu prietenie în războiul cel nou, — toate acestea întăriau avîntul sufletului său, cel din urmă avînt de lupte pentru Creştinătate.

Turcii nu socotiau totdeauna bine cînd era vorba ca ei să iea bani. Un Trimes împărătesc veni la Ştefan ca să-i ceară birul cu două luni şi jumătate înnainte; în loc de a i se da sacii de aspri, cari să facă «rămăşiţa de 500 de galbeni», i se tăie nasul şi i se scoaseră ochii,—un mijloc cumplit, dar nu tocmai rar, de a răspinge o cerere nedreaptă. Pe aceiaşi vreme, o ceată de Moldoveni, călăuzită de viteazul cel mare din acele zile, de învingătorul de la Lenţeşti, Vornicul Boldur, se ivi supt zidurile cetăţilor de la Dunărea de jos, aruncînd săgeţi aprinse. Focul nu se lipi de piatra întăriturilor, dar Moldovenii se întoarseră cu o pradă bogată din încercarea lor îndrăzneaţă.

Îndată Ştefan trimese doi Frînci de la Curtea sa ca soli la Veneţieni şi la Papa. Alţi doi oameni domneşti, boieri de frunte, avînd un frumos alaiu de şeptezeci de călăreţi, împreună cu un însoţitor din partea Voevodului ardelean, veniră la Craiul unguresc în Ianuar 1500; ei stătură la el pănă în luna următoare, cerînd ajutor pentru primăvară. Un nou sol moldovean sosi în Veneţia în Mart 1502, dar încă din Septembre 1501 Ştefan, lăsat numai cu puterile sale, făcuse pace cu Sultanul, şi, cînd, în Decembre 1503, soli turceşti veniau în Polonia pentru întărirea unei păci, care, precum ei singuri spuneau, se încheiase mai mult de frica Moldovenilor, ei apucară drumul prin Suceava. Cei patruzeci de oameni în haine de postav aurit, urmaţi de slujitori îmbrăcaţi în mătasă, se înfăţişară, avînd în fruntea lor pe un Sinan-bei, văr cu Paşa Herţegovinei, a doua zi după Sfintul Ştefan, înnaintea Ştefanului moldovean.

Prin astfel de privelişti de cinste rămînea ca acesta să se mîngîie pentru cetăţile ce nu mai erau să se întoarcă la dînsul, nici la urmaşii din sîngele său. Birul, urcat la 4.000 de galbeni — al Ţerii-Româneşti era de 8.000 şi fiul de călugăr de acolo, evlaviosul întemeietor de biserici, Radu, trebuia să meargă la Constantinopol la fiecare trei ani ca să sărute mîna Împăratului păgîn, — nu mal suferi nici o întrerupere. Ba încă, Ştefan stătu la mijloc, împreună cu Munteanul acesta Radu, ca să se facă pacea din 1503 între creştinii din Răsărit şi Sultan.

Din altă parte, pe cînd corăbiile Sultanului luau Veneţiei Coronul şi Modonul şi Apusul se pierdea în lupte lăuntrice, Ioan-Albert trimetea un sol la Turci şi alt sol venia de la Baiazid: el stătu în Cracovia din Februar pănă în April 1500. Apoi, în Iunie şi în August, două iuruşuri tătăreşti, mai nimicitoare decît cele ce fusese săvîrşite pănă atunci, luară bietului Rege ori ce gust de a-şi cerca norocul împotriva Craiului-Nou al lui Mohammed. Bătut, umilit, ţinut de rău de toată lumea, el plăti mai scump decît orice vinovat, greşala sa din 1497. Omul puternic de odinioară, uriaşul războinic, se cobori fără de vreme în mormînt, omorît de o ruşine pe care n’o putea suferi. El muri în Prusia, unde plecase pentru a sili pe noul Mare-Maiestru, ales în locul celui ce murise la Lemberg în 1497, să i se închine, — la 17 Iunie 1501. Cu cîteva săptămîni înnainte, Ştefan, care nu dăduse Pocuţia îndărăt şi nu înţelegea să o deie, rămînînd să se judece pentru dînsa, — izbutise a face să se taie la Czichow, înnaintea oamenilor săi, capul lui Ilie fiul lui Petru Aron. Această faptă, fără păreche pănă atunci, era o nouă şi strălucită dovadă despre puterea Domnului Moldovei, despre frica pe care o coborîse el în inimile unor vecini cari nu se coboriau uşor la măsuri ca acestea.

Urmaşul lui Ioan-Albert fu Cneazul Alexandru. Acestuia îi era, ca rege polon, tot aşa de dragă Pocuţia, «bucata de pămînt» de care vorbeşte cu atîta dragoste Ştefan, ca şi fratelui său. Cu tot amestecul de mijlocire al Ungurilor cari trimesese pentru aceasta, în 1500, pe Emeric Csobor, el ar fi pus pe Ştefan înnaintea unui războiu, dacă războiul cu Moscova nu l-ar fi oprit în loc cît mai trăi Moldoveanul.

Precum făcuse şi la alegerea sa în Litvania, noul Craiu leşesc trimese la Ştefan un soi de cinste ca să-i vestească suirea sa în Scaunul părintesc. Ştefan făcu daruri omului regal şi-l întovărăşi la întoarcere cu un boier al său, care cerea şi voia de trecere pentru diacul Şandru, ce mergea la Muscali, la cuscrul Ivan.

Regele nu îngădui pe Şandru să se ducă la Moscova. Prin alţi Trimeşi ai săi, Nicolae de Cameniţa, castelanul de Sandomir şi căpitanul Cracoviei, el făcu aspre mustrări unui om care nu era deprins să le asculte şi obişnuia a răspunde altfel decît prin solii la dînsele. După cuvintele Regelui, Ştefan ar fi întrebuinţat timpul de nesiguranţă ce se strecurase între moartea lui Ioan-Albert (17 Iunie) şi alegerea, sosirea şi încoronarea, abia tărziu, la 12 Decembre 1501, a lui Alexandru, pentru a face la hotare prădăciuni vrednice de un duşman şi de un păgin. I se mai spuse că el, Domnul, ţine fără drept în mînile sale Pocuţia, atunci cînd pămîntul adevărat al Moldovei se opreşte la Colacin; că el nu-şi îndeplineşte îndatoririle luate, atunci cînd de hatîrul lui s’a tăiat fără vinovăţie capul lui Ilie-Vodă, că el ar cere în zădar să i se dea pribegii Ivaşco şi Ioan, cari nu fac rău nimănui şi sînt paşnici locuitori ai Regatului. Mai departe, se făcu plîngerea că el smomeşte la dînsul oameni de pe pămînturile Craiului, că nu cere de la negustori numai vămile cuvenite, şi mai ales că nu se gîndeste la bătrîneta lui înnaintată şi la folosul ce ar avea fiul lui, Bogdan, începîndu-şi, mîne-poimîne, Domnia ca un prieten al Polonilor, cari au fost totdeauna ocrotitorii siguri şi de folos al Moldovei.

Nu ştim ce va fi răspuns Ştefan la aceste tînguiri aprige. În unele lucruri el va fi fost gata să îndrepte, dar de Pocuţia nici nu voi să audă. El se arătă însă gata să se judece, aşa cum se judecau în Moldova oamenii pentru cite o moşie: să-şi «puie zi» amîndouă părţile înnaintea cuiva pe care Ştefan îl privia ca mai mare decît dînsul şi decît Alexandru, înnaintea Craiului unguresc Vladislav; atunci să-şi arăte fiecare «cărţile», documentele ce are, şi oamenii lui Vladislav, în numele stăpînului lor, vor face judecata dreaptă şi vor întări pentru totdeauna «bucata de pămînt» aceluia cu care se va găsi dreptatea. El alese sorocul de 29 Septembre, ziua Sfîntului Mihai la catolici. Apoi trimese ştire la Buda despre cele întîmplate, cerînd ca mijlocitorii să vie la timp, de la Craiul care rîvnise şi el moştenirea lui Ioan-Albert şi cu care Moldova urmă să fie în legăturile cele mai strînse.

Una din părţi lipsi la judecată, aceia care se aştepta să piardă. Ştefan privi pe Leşi, după datina pîrilor pentru pămînt în Moldova, ca «rămaşi de judecată». Va să zică Pocuţia îi era întărită lui. El se hotări să o iea cu adevărat în stăpînire, să-şi aşeze căpitanii în cetăţi, să puie pietre cu bourul moldovenesc, «hotare neclătite», de-a lungul hotarelor şi să strîngă veniturile. Căci pînă atunci el lucrase cu sfială în această tară nouă a sa, făcîndu-se că «o lasă pustie», pănă ce se va hotări într’un chip statornic asupra drepturilor fiecăruia.

Împrejurările erau din cele mai potrivite pentru această măsură de asigurare. De mult încă ţarul Ivan pîndia ţinuturile mărginaşe ale Litvaniei, pe care ar fi voit să le adauge la stăpînirile sale. El era un Domn drept-credincios, ortodox, şi mulţi dintre puternicii Litvaniei, cei mai mulţi dintre locuitorii acestei ţeri erau şi ei de această lege, şi simtiau aceasta cu atît mai tare, cu cît Alexandru prinsese a prigoni pentru ortodoxie, căutînd să cîştige ţara sa pentru Scaunul din Roma. Nici soţia lui, Elena, fata lui Ivan, nu scăpă de îndemnurile, une ori ameninţătoare, al Regelui, care, între atîtea greutăţi de pe lumea aceasta, mai găsia vreme pentru a urmări mîntuirea sufletului supuşilor şi familiei sale pe lumea cealaltă. Ivan se umplu de mînie cînd auzi ce-i sufere fata la Curtea ginerelui catolic. Ciocniri începură să se întîmple la hotare, vestind un războiu crîncen.

Ştefan ţinea întăiu cu Ivan, care era de legea sa şi care ridicase încă din 1498 pe Dimitrie, fiul fiului său şi al Elenei din Moldova, la rangul de moştenitor al său. Soliile curgeau şi acum necontenit de la Suceava la Moscova şi de la Moscova la Suceava. În 1498—9, ţarul mijlocise, prin oamenii săi Bersen şi Baliţa, ca să se încheie pacea, care ţinea de atunci între cuscrul şi ginerele său. Cînd duşmănia între Ruşi şi Litvani începu să se cunoască, şi Ivan şi Alexandru, unul în puterea înrudirii, cellalt în puterea legăturii din 1499, cerură ajutorul puternic al Moldoveanului, Ştefan încercă, la rîndul său, să împace pe cei doi prieteni cari nu se înţelegeau; diacul Şandru merse în 1502, împreună cu boierul Toader feciorul Isaii, la Moscova. I se răspunse aici că Alexandru e vinovatul, fiindcă nu lasă pe soţia lui, Elena, şi pe atîţia alţii să creadă şi să se închine aşa cum au apucat. Încercarea de împăciuire nu izbutise.

Mulţi vor fi crezut că Ştefan se va da de partea lui Ivan, care începu peste puţin războiul, încă pe timpul verii. Cumintelui Domn i se va fi părut însă că toate aceste lucruri se petrec prea departe şi că nu-l privesc de-a dreptul pe dînsul. Pe urmă, dacă interesul său cerea să se unească mai bine cu Muscalii, se întîmplâ la Curtea lui Ioan, un om pornit şi sălbatec, ceva care împiedecă pentru totdeauna orice prietenie din inimă. ţarul avea o soţie tînără, Sofia, din neamul împărătesc al Paleologilor din Constantinopol, şi din această a doua căsătorie i se născuse un fiu, Vasile, pe care fireşte că mamă-sa doria să-l vadă ţar în locul lui Dimitrie, fiul fiului vitreg şi al Moldovencii. Încă din 1499, Sofia izbutise a face pe soţul ei să-i ierte greşala de răzvrătire şi planuri viclene de care se făcuse vinovată. Peste trei ani, tocmai în 1502, în luna lui April, mînia lui Ivan căzu de o dată asupra surorei şi nepotului, cari pierdură în acea zi nenorocită, şi pentru totdeauna, şi iubirea ţarului, şi libertatea, şi viitorul de stăpînire pe care-l visaseră pănă atunci. Ei fură zdrobiţi de această cădere neaşteptată, şi muriră înnainte de vreme: mama în 1505, iar fiul în 1509, — cîţîva ani abia după moartea părintelui şi bunicului din Suceava, a cărui inimă sîngerase de durerea copiilor pe cari nu-i putuse apăra, nici ajuta.

Într’o nouă solie, de prin Maiu-Iunie 1502, a diacului Bohusz, Alexandru arătă lui Ştefan, ca să-l întoarcă spre dînsul, ce cinste se face la Moscova, Elenei şi lui Dimitrie, şi-i ceru cu stăruinţă ajutorul împotriva Muscalilor, fără să mai pomenească acum de acea Pocuţie, începătoare de vrajbă.
Dar Ştefan nu era omul care să-şi încurce ţara în lungi şi grele războaie ca să răzbune jignirile ce i s’ar fi adus lui ca om. Pe de o parte, el îndemnă încă odată la pace pe Alexandru, iar, pe de alta, prin acelaşi diac Constantin, el aminti ţarului datoria cea mare către Creştinătate, care e mai sfîntă decît aceia către legea pravoslavnică.

Pe atunci, după luarea de către Turci a cetăţilor veneţiene din Morea, Apusul se îndemna iarăşi pentru lupta de răscumpărare, şi în Răsărit se primiau scrisori lungi, cu făgăduieli de toată frumuseţa, de la Veneţieni, de la Papa şi de la Împăratul din Germania. Ungurii bătuseră pe Turci în Bosnia, şi în acelaşi an, la 12 Maiu 1501, se vestia în adunarea din Pesta începerea războiului sfînt cu învinşii. În primăvara lui 1502, noii apărători ai graniţei de miazăzi, Ioan Corvinul, fiul Craiului Matiaş, Căpitanul din Banat, Ioja de Som, care înlocuia pe Pavel Chinezul, şi urmaşul lui Birtoc Drágffy în Voevodatul Ardealului, Petru de Pösing, luau Vidinul — o mare biruinţă, care avu un răsunet pretutindeni —, apoi Cladova, în faţa Severinului, care şi acesta se afla pe atunci în mîna Ungurilor, şi flăcările aprinse de călăreţii lor se prelinseră pe zidurile Nicopolei: vechile cuiburi de pradă turceşti plătiră astfel paguba pe care o făcuseră, atunci cînd din ele stăpîniau, ameninţau şi prădau fraţii Mihalogli şi Balibeg fiul lui Malcoci, duşi aiurea sau trecuti din această lume.

Ştefan scrise astfel lui Ivan, care-şi strîngea toate puterile asupra Litvaniei, că «toţi Craii şi toţi domnii creştini şi toate ţerile frînceşti ale Apusului se unesc şi se gătesc a sta împotriva păgînului, şi ar fi bine ca şi tu, în loc să te cerţi cu creştinii, să te ridici cu dînşii asupra păgînimii».

Cuvintele acestea nu fură ascultate. În cursul verii, Muscalii loviră Smolenscul. Toate puterile Poloniei erau strînse la această graniţă, şi Regele însuşi plecase în Litvania, din Maiu încă, lăsînd Regatul în sama fratelui său, cardinalul Frederic, un om slab de suflet şi bolnav, care avea numai cîteva luni de trăit. Abia se încleştase războiul cu Ivan, şi vechiul prieten al acestuia, Hanul din Crîm, Mengli-Ghirai, care nimicise cu totul puterile Hanului de la Volga, prietenul lui Alexandru, Seid-Ahmed, silindu-l a căuta un adăpost în Cetatea-Albă, apoi în Chiev, — se aruncă asupra Poloniei. Într’un singur avînt, Mengli-Ghirai pătrunse în Septembre pănă la Sandomir, fără să întîmpine un singur duşman, şi se întoarse înnapoi tîrînd după dînsul la 40.000 de robi.

În Polonia era o nespusă groază. De jur împrejur stăteau numai duşmani, şi mijloacele pentru a-i răspinge, pentru a-i împiedeca de a năvăli şi păgubi lipsiau cu totul. Frica de Ştefan nu era cea mai slabă în sufletul acestor bieţi oameni îngroziţi. După Muscal, după Tatar, ei aşteptau acum pe straşnicul Moldovean, ca să desăvîrşească peirea ţerii lor. Încercarea cu Ivan în Litvania îi încredinţase că Rutenii, de limbă rusească şi de lege ortodoxă, nu sînt bucuroşi de stăpînirea polonă şi catolică. Ei vedeau numai trădători între aceştia, şi bănuieli de acelaşi fel cădeau şi asupra unor dregători de margene, despre cari se zvoniau lucruri rele. Se credea astfel, în Septembre 1502, că Ştefan are înţelegeri la Cameniţa şi pănă la Lemberg, care şi-ar deschide bucuros porţile înnaintea lui, şi se luau ce măsuri se puteau lua, împiedecîndu-se, între altele, negustorii moldoveni de a veni in număr prea mare.

În sfirşit, lucrul de care se temuseră, se întîmplâ. În Octombre Moldovenii se revărsară asupra Pocuţiei. Dintru întăiu se auzi că Ştefan a înteţit numai nişte «duşmani» — erau acum aşa de mulţi, încît nu li se mai dădea de capăt şi de nume! — asupra Regatului. Se vesti pe urmă că Ştefan însuşi, cu Turci şi Ruşi, adecă Ruteni, vrea să puie mîna pe Haliciu, pe Buczacz, prădat de dînsul în 1498, pe Czerwona, pe Iaszlowiec şi pe o cetate care i-ar fi fost în adevăr de mare folos, Camenita cea puternică. Regele era chemat să vie răpede înnapoi, lăsînd grija Muscalilor din Litvania, căci altfel el va pierde Podolia toată, malul cellalt al Nistrului, care se va preface şi el în pămînt moldovenesc.

Dar aceste ştiri nu erau adevărate. Ştefan nu era, nici în tinereţa sa, dintre aceia cari fac cuceriri ca să le dea apoi îndărăt. Era să pornească oare acum, în zilele sale albe, zboruri nebune asupra pămînturilor străine? Nu, el venise numai să-şi iea toată ţara sa a Pocuţiei: el aşeză aici ca staroste pe Clucerul Hrincovici şi ca vameş pe Chiracola, poate, Vistierul de odinioară. Graniţa o însemnă, cum ştia el că-i scrie în zapise, mai jos de Haliciu, la o milă şi jumătate depărtare. Vămile i se plătiră lui de acum înnainte. ţeranii de aici, Romîni şi Ruşi, fură poftiţi, după obiceiul din Moldova, să-i vie în tabără la Colomea, unde stătea orînduind,— fiecare cu calul şi armele sale; şi îndată el avu numai din această cucerire a sa trei mii de ostaşi. La 2 Novembre 1502 sosi la Lemberg Trimesul domnesc Ilie Steclea ca să poftească pe negustori a-i veni iarăşi în ţară, în cea nouă ca şi în cea veche, fără nici-o teamă şi fără nici-o grijă, căci «el nu vrea să aibă războiu cu Craiul, ci şi-a luat numai ţara bunicului său, care i se smulsese mai de mult cu puterea».

Însă, iarăşi, el era gata să se judece, dacă, precum se zicea în Moldova, Alexandru n’ar fi fost mulţămit cu «legea» d’intăiu, ci ar fi cerut «lege peste lege», care trebuia să se deie oricînd, după datină. Iarăşi el trimese un sol la regele Vladislav ca să-i arăte că «şi-a pus oamenii în acea ţară», în «bucata de pămînt» de supt Haliciu. De la Unguri, cari nu ţinură de rău pe prietenul lor, mai bun şi mai folositor decît Polonii, sosi iarăşi un judecător, anume Marcu Fîrtat. Sorocul asupra căruia se învoi Ştefan cu dînsul fu acela de 2 Novembre 1503, cînd trebuiau să vie din Polonia, de la Cardinal, care se plînsese amar lui Ştefan pentru călcarea păcii, Iacob de Buczacz, iar, de la Vladislav, Ştefan Telegdy, Francisc Balassa şi Emeric Csobor. Însă iarăşi, Trimesul polon nu sosi la vreme.

IV. MOARTEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE.

Ştefan era bolnav pe această vreme, de boala pe care i-o dăduse ostenelile sale războinice, nopţile de iarnă nedormite în lagăr, petrecerea îndelungată în umbra umedă a codrilor prieteni, goana peste cîmpii în bătaia furtunilor şi supt căderea ploilor de primăvară şi de toamnă şi a zăpezilor moi. Încă din Februar 1501 veniseră la Veneţia doi oameni de-ai lui, Frînci, ca să cumpere nişte stofă scumpă de aur şi să tocmească un medic, căci medicii veneţieni erau pe atunci vestiţi în lumea întreagă. În August 1502 abia, ajunse la dînsul Matei din Murano, medicul dorit, care-l găsi chinuit de podagră, dar, altfel, «voinic pentru vrîsta sa», şi în stare să mai călăuzească ostaşi, cum făcu peste cîteva luni. Matei, care se îmbolnăvise pe drum, boli într’una şi muri în Moldova, iar, cînd Ştefan trimese după alt medic, în Octombre 1503, mînile şi picioarele-i erau înţepenite; solul său, întrebat asupra boalei, arătă că «numai mînile şi picioarele nu poate să le mişte, dar, altfel, n’are nimic». Ieronim de Cesena plecă spre Moldova, unde mai venise pe rînd, pentru ca să încerce mîntuirea bolnavului, un medic din depărtatul oraş german Nürnberg, Ioan Klingensporn, un Evreu de la Hanul Tatarilor şi un bărbier unguresc din Buda.

În 1503 murise, de o boală urîtă, care nu era a unui viteaz, nici a unui preot, cardinalul Frederic. În toamnă regele Alexandru, care oprise războiul cu Moscova printr’o pace foarte puţin aducătoare de cinste, se întoarse în Polonia şi, în loc să stea la vorbă cu Ştefan, precum făgăduise la 17 Octombre, el chemă o dietă la Lublin, în cele din urmă zile ale lunii. Aceasta luă măsuri pentru ca să smulgă îndărăt Pocuţia, tocmind luptători pentru primăvara următoare.

Dar, cu toate laudele Polonilor, nu se făcu nici-o ispravă decît poate aceia, foarte ieftenă, a prădăciunilor de hotare, care nu speriau pe nimeni. Un războiu cu Ştefan, supt steagurile crăieşti, un războiu mărturisit, nu se putea face acum şi pentru aceia că amîndoi Iagellonii, şi cel din Ungaria şi cel din Polonia, care trimese la Turci pe vechiul cunoscător al lor, Nicolae Firley, făcuseră pace cu Sultanul, întărind-o în vara anului 1503. şi apoi ar fi îndrăznit slăbănogul Alexandru să încerce o luptă care ieşise aşa de nenorocit unui viteaz ca Ioan-Albert? Doar nu trecuse nici zece ani de la măcelul din Codrii Cozminului, şi oasele morţilor înnălbiau încă poienele Dumbrăvii-Roşii. La sfîrşitul lui Novembre 1503, soli ai lui Ştefan veniau la Craiul polon; în Decembre oameni de-ai lui Alexandru se duceau la Vladislav în afacerea Pocuţiei. Se spune lămurit că pe atunci se aşteptau şi boieri din partea Domnului Moldovei. În Februar 1504, un Trimes unguresc venia spre Suceava unde se zvonise de oarecare mişcări tătăreşti. Cit de puţin se gîndia Craiul la o luptă cu Ştefan, dovedeşte şi plecarea lui în 1504 ca să iea jurămîntul în Prusia. Cît trăi Ştefan, Pocuţia, «bucata de pămînt», rămase ţară moldovenească.

Măreţul patriarch îşi petrecu deci în linişte cele din urmă zile ale vieţii sale, pregătindu-se prin odihna de aici pentru odihna cea mare. Cineva care l-a văzut pe acest timp, ni-l înfăţişează ca «un om foarte cuminte, pe care nu-l poţi lăuda în de ajuns, foarte iubit de supuşii săi, fiindcă e plin de îndurare şi judecător drept; e foarte ager şi darnic şi, dacă n’ar fi boala lui, pentru vrîsta ce are, e încă puternic». Lîngă dînsul stătea în Suceava, gîndindu-se cum să asigure moştenirea fiului ei, Doamna Maria, a cărei mamă se stînsese de curînd, în 1500. Bogdan, fiul ei, trecuse de douăzeci de ani: el era «orb», fiindcă pierduse un ochiu luptîndu-se; «era sfios ca o fată mare şi om viteaz, cu purtări bune şi avînd în jurul lui tot oameni ca dînsul».

În boierime se schimbase puţin: la Hotin, după Muşat, erau Toader şi Negrilă, Ieremia şi Dragoş păziau la Neamţ, Ivanco şi Alexa la Orhei, Costea în cetatea cea nouă de la Soroca, altă piedecă pentru Tatari, Ion Grumază la Cernăuţi, şi la Roman era Şandru. Tăutul trăia, şi poate tot aşa bătrînul Hrăman, bătrînul Şteful, foşti pîrcălabi amîndoi, bătrînii Duma fiul lui Vlaicu şi văr al Domnului şi Duma zis Brudur. Dar Jurj era Vornic în locul lui Boldur, care trecuse în rîndul tovarăşilor pe cari Ştefan îi mai vedea numai în amintirile sale. Cozma Şerpe se adăugise la sfetnicii din anul Cozminului. Grija Sucevei o avea tot Luca Arbure. Toţi, spune un străin, un Veneţian, bun judecător de oameni, care i-a văzut, «viteji şi harnici, nu să stea pe saltea, ci să lupte în tabără». Mitropolitul era Gheorghe, Vasile păstoria la Roman, iar în Rădăuţi ţinea cîrja tot Ioanichie, cel d’intăiu episcop al acestui Scaun, întemeiat de Ştefan.

Ţara se întremase cu totul: an de an se înnălţau falnicele lanuri, şi mii de mii de oi şi vite străbăteau păşunile grase ale Moldovei. Oraşele fusese împodobite pe rînd cu frumoasele biserici de piatră săpată, înflorite cu fluturi de smalţ verde şi galben, de maieştrii lui Ştefan, cari totdeauna aveau de lucru undeva. În ele se întîlniau Nemţii, Armenii din Lemberg, Saşii din Ardeal, Grecii şi Turcii cari veniau de la miazăzi, lăsînd bogăţie în urma lor.

Noul Domn muntean — care înlocuise în 1497 pe Vlad Călugărul, mort, — Radu, privia pe Ştefan ca pe un părinte. În Ardeal pîrcălabii moldoveneşti stăteau în Ciceu şi în Cetatea-de-Baltă, pe care Domnul o căpătase pe la 1478. Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaş legăturile bune cu Ungurii. Turcii din cetăţile de la Dunărea-de-jos se stîmpărase; Mengli-Ghirai, Hanul Crîmului, socrul lui Selim, fiul cel mai mare al Sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei. Numele «Moldoveanului» era cunoscut cu cinste în lumea întreagă, şi Polonii înşişi, duşmanii bătrîneţelor sale, recunoşteau făţiş ce putere cuminte pleacă din sufletul acestui om cum nu se găseşte uşor un altul.

Căldurile verii deschiseră rana de la Chilia, şi fierul ars al medicilor nu folosi la nimic. Ştefan simţi că moare, dar gîndul său nu se întunecă şi voinţa lui de fier nu suferi nici-o slăbire. Ca şi înnainte, toţi stăteau încă supt farmecul lui.

Auzise că boierii nu se înţeleg asupra urmaşului său, că unii voiesc pe Bogdan, iar alţii socot că ar fi mai drept să domnească Ştefan, fiul lui Alexandru, — nepotul domnesc din Constantinopol, ca unul ce venia în locul fiului celui mai mare; întetitori ar fi sămănat vrajbă între cei d’intăiu şi ceşti din urmă. Lui Ştefan i se va fi părut că vede luptele nemernice de după Alexandru-cel-Bun, frămîntarea sălbatecă şi nelegiuită pe mormîntul părintelui, bunicului adormit. El nu voia însă ca mormîntul să-i fie stropit cu sîngele său şi al neamului său, ca ţara pe care o ridicase aşa de sus, să se prăvale iarăşi în prăpastia păcatelor.

Boierii se zbăteau în lupta alegerii noului Domn,— cînd Domnul cel vechiu se ivi înnaintea lor pe cîmpul de adunare. De pe patul de moarte, el stăpîni ca de pe Scaunul său de poruncă, Înteţitorii îşi pierdură capetele în clipă. Împăcaţi prin frică şi prin înduioşare, ceilalţi aleseră pe Bogdan Voevod, şi ei fu înnălţat în Scaun supt ochii umezi ai părintelui său, care asigurase astfel şi viitorul ţerii.

Peste două zile, la 2 Iulie 1504, Ştefan muria, după ce domnise «patruzeci şi şepte de ani, două luni şi trei săptămîni», Domn adevărat, viteaz, cuminte şi iubitor de ţară şi de neam, din clipa întăiu pănă în cea din urmă. El fu îngropat la Putna, supt piatra de marmură ce-şi pregătise şi care se vede pănă astăzi.

Într’însul găsise poporul romănesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mînie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în graiu, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici-o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr’însul de aiurea şi de mai sus. Si cu cît se vede această icoană mai limpede, cu cît se înţelege mai desăvîrşit şi se iubeşte mai mult, cu atîta şi viitorul se vesteşte mai bun, — căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte.

Cartea VI. Moştenirea lui Ştefan-cel-Mare

Moştenitorii lui Ştefan risipiră una cîte una scumpele pietre din coroana pe care o adunase vrednicia vitează şi înţeleaptă a părintelui, bunicului şi străbunului lor, şi prin vina lor Moldova se prăbuşi răpede de pe sigura culme de glorie unde o înnălţase acest domn al vremurilor sale. Nedestoinici din fire unii dintre dînşii, aceiaşi sau alţii roşi de păcate, ei uitară trecutul şi primejduiră viitorul. Dintre dînşii toţi, nici-unul nu s’a arătat vrednic de a fi pus alături în recunoştinţa noastră cu vechiul biruitor cuminte, cuceritor şi întemeietor, meşter de biruinţe, de aşezăminte şi de biserici. Cei mici se zgribuliră în cîte un colţ din purpura uriaşului Voevod, ai căruia strănepoţi fură pănă la o vreme sau cutezară a se zice pănă ceva mai tîrziu, cînd se îngropă pe ascuns, ca un trup sîngerat de mînile tîlharilor, amintirea drepturilor din timpurile bune.

Sfiosul tînăr Bogdan, cu faţa de voinic scrijelat de războaie şi cu sufletul «de copilă», părăsi Pocuţia, momit de gîndul trufaş de a se încuscri cu Craiul, de a aşeza lîngă dînsul în Scaunul ţerii pe însăşi sora regelui Poloniei, care era şi sora lui Ioan-Albert învinsul din codrii Cozminului, şi nu se putea gîndi cu dragoste nici la Moldova ucigătoare pentru neamul ei, nici la legea «grecească», oropsită, din aceste meleaguri, nici la urîtul soţ care voia să-i cumpere frumuseţa prin înstrăinarea unei părţi din stăpînirea părintească. Răspins, într’un chip care-l acoperia de batjocură şi ruşine, ca Domn şi ca om, el aprinse, peţind tot înnainte, o straşnică făclie de nuntă în năvăliri de pradă şi nimicire care amintiau anul de după lupta lui Ştefan cu Polonii. Nici cu acestea el nu folosi nimic, şi Bogdan-Vodă trebui să se mîngîie cu o căsătorie în ţară, fără nici-o altă strălucire decît a farmecului miresei şi cu o Moldovă din care el însuşi desfăcuse Pocuţia, întinsă principesei polone Elisabeta ca un dar de logodnă.

Odată el îşi duse oştile la Munteni, pe drumul Rîmnicului ca şi tatăl său care ştia totdeauna de ce porneşte cu steagurile, dar se întoarse pocăit după cuvintele de înfruntare ale călugărului sîrbesc, de foarte mare neam, care ajunse Mitropolit al Ţerii-Romăneşti supt bisericosul Radu-Vodă. Acesta putu să-şi încheie zilele în linişte, şi sîngele frăţesc, cheltuit supt Ştefan numai pentru înnalte scopuri romăneşti şi creştine, nu se vărsă în deşert cu acest prilej de ceartă trecătoare.

Cu Turcii, Bogdan înnoi vechile legături, asigurat ca şi tatăl său că pe credinţa lor, cinstit ţinută, se poate răzima viitorul nostru, atît cît ni-l îngăduiau împrejurările măcar.

Bogdan muri încă tînăr, lăsînd ca urmaş al Scaunului care fusese prea larg pentru dinsul, şi de unde el zburase fără ţintă către două hotare, pe un copil, căruia înţelesese să-i prezică viaţa dîndu-i numele de Ştefan. Une ori, dacă fiul e mai puţin vrednic, nepotul calcă pe urmele bunicului. Aşa va fi fost, se putea crede, cu fiul lui Ştefan-cel-Mare şi tatăl lui Ştefan-cel-Tînăr.

Acesta trăi întăiu supt aripele părinteşti ale unui bătrîn boier ce purta numele de Arbure, şi pe care el îl răsplăti apoi tăindu-l şi stingîndu-i şi neamul prin uciderea, în acelaşi ceas, a celor doi copii ce avea. ţara întreagă se mişcă de durere şi de mînie la această veste, şi pentru cea d’intăia oară după anul de întemeiare din 1457 un Domn al Moldovei avu în faţă un steag al ţerii îndreptat împotriva lui.

El învinse, şi atîţia sfetnici ai părintelui său, ai bunicului chiar, îşi pierdură capetele ca şi Arbure pe care voiseră să-l răzbune într’o zi fără noroc, sau se împrăştiară prin străinătatea care nu mai primise de mult pribegi, nemulţămiţi din Moldova. Ştefan domni singur de acum înnainte, fără să-şi poată găsi o ţintă pentru netăgăduita vitejie şi hărnicie ce moştenise, fără să poată descoperi un drum pentru avîntul pornit al tinereţelor sale. Lovi odată pe nişte Turci cari se întorceau din Polonia, dar lăsă ca Ungaria să se prăbuşească, acoperind şi vecinătatea supt dărîmăturile ei, în marea luptă de la Mohâcs, în care Soliman-cel-Mare, Sultanul Răsăritului păgîn şi creştin, înnecă în baltă, cu tînărul Ludovic al II-lea, tronul de mărire al lui Matias Corvinul. Ca şi tatăl său, el făcu războaie pentru nuntă, şi ca şi dînsul el trecu hotarul Milcovului pentru o biată gîlceavă fără însemnătate, încercînd să zguduie puterea nouă a viteazului Radu-Vodă de la Afumaţi, fiu al Radului din 1507, — numai pentru a-i putea lua nevasta, pe care o voia mai bucuros decît pe nevasta sa, sora aceleia. Doamna şi-ar fi răzbunat otrăvindu-l, şi astfel peri, fără să fi ajuns la vîrsta bărbăţiei, Ştefăniţă copilul, cel d’intăiu Domn al Moldovei care după 1504 purtase numele glorios de Ştefan-Vodă.

Boierii înţeleşi cu otrăvitoarea chemară un stăpînitor dintre pribegi, căci fratele mai mic al lui Ştefăniţă, Petru, murise cu cîteva luni înnainte de acesta. Şi pe pribeag îl chema tot Petru; mamă-sa era o tîrgoveaţă din Hîrlău, în casa căreia poposise une ori ca oaspete iubit Ştefan-cel-Mare, care însemnase pe copil cu semne de recunoaştere ce-l îndreptăţiau să rîvnească Domnia. Pănă atunci i se zisese Rareş, după numele soţului mamei sale, dar erau destui cari să ştie ce scump e sîngele său pentru ca el să vadă nevoia de a-şi cruţa viaţa fugind în Polonia, de unde se întoarse abia acum ca să stea unde stătuse părintele său.

Petru-Vodă Rareş sămăna cu Ştefan la gînd şi faptă: gîndul îi era înnalt şi cuprinzător, iar fapta fulgerătoare. Mari însuşiri, pe lîngă care nu se întîlnia însă şi aceia, şi mai neobişnuită, care dă, mai ales, între oameni izbînda necontenită şi roditoare, bătrînetele senine şi recunostinta urmaşilor: anume măsura, judecata dreaptă şi cumpănită. De aceia viata lui Petru, Domnia lui de vre-o douăzeci de ani — timp în care pot încăpea multe fapte mari! — n’au fost o tragedie zguduitoare şi măreaţă care se încheie prin împăcarea sufletelor, ci un zbucium de fiecare zi, plin de groază şi duioşie, şi mîntuit prin umilinţa unor lanţuri care împiedecă mînile şi strivesc inima.

Ei s’a amestecat întăiu în Ardeal, unde se luptau doi puternici pentru Coroana Ungariei, culeasă pătată din mocirla roşie a înfrîngerii de la Mohàcs. Ar fi putut să lege de dînsul, ca Ştefan-cel-Mare, pe Secuii deprinşi să asculte de porunci venite din Moldova, ar fi putut să cîştige pe Romînii din Ardeal, coborîţi de slăpînitorii străini ai ţerii în rîndul dobitoacelor de muncă, povară şi petrecere, pe acei Romîni ardeleni pentru cari Ştefan întemeiase episcopia Vadului în unghiul de spre Baia al ţinutului. Lui i se păru că e mai folositor să puie mîna pe bogata şi tarea cetate de hotar a Bistriţei, care se înfiora de mîndrie săsească supt stăpînirea Moldovenilor şi scăpă la cel d’intăiu prilej, blăstămînd zilele nenorocite ale robiei. În zădar zdrobi vrednicul fiu al marelui tată pe Saşii regelui Ferdinand în lupta de lîngă Feldioara — ale cărei ziduri amintesc şi astăzi această ispravă străbună —, în zădar împresură Braşovul, în zădar străbătu el, prădînd şi ameninţînd, Ardealul. Lipsia din aceste fapte îndrăzneţe, zgomotoase şi scînteietoare, socoteala cea bună, rostul cuminte, «mintea Moldoveanului cea de pe urmă». Stăpînirea lui în colţul ardelean vecin cu păsurile prin care trecuseră întemeietorii ţerii sale, se risipi în fum peste cîtăva vreme, şi însuşi trăi în de ajuns pentru ca să-i vadă sfărîmarea.

De la Poloni Rareş avea să ceară Pocuţia. El urmă faţă de dînşii purtarea lui Ştefan. Ceru dreptate, judecată şi, în aşteptarea ei, luă în stăpînire cu arma ţinutul pentru care era cearta. Şi el prin hotărîrea lui răpede aruncă pe vecinii de la Răsărit şi Miazănoapte în nedumerire şi încurcătură faţă de mijloacele ce trebuiau întrebuinţate. Petru-Vodă făcu însă marea greşeală de a înnainta prea mult pe pămînt străin, de a merge pe drumuri deschise, de a primi o luptă învăţată, în cîmpia netedă, cu pedeştri împotriva pedeştrilor, cu călărime împotriva călărilor, cu tunuri împotriva tunurilor. El fu bătut astfel în 1531 la Obertyn, pierdu Pocuţia, pierdu cinstea şi încrederea boierilor, dar nu lăsă nici după aceasta, îndărătnic cum n’a mai fost altul, nădejdea stăpînirii în Pocuţia.

Pentru ca să se încerce şi mai departe, i-ar fi trebuit o deplină siguranţă despre Turci. Aceştia însă erau obosiţi de plîngerile ce veniau necontenit la Poartă pentru purtările Moldoveanului, şi, văzîndu-l aşa de neastîmpărat, aşa de harnic în căutarea duşmanilor, ei se temeau să nu se întoarcă într’o bună zi şi asupra lor, urmînd şi întru aceasta faptele părintelui său. Marele Sultan Soliman, cuceritorul Ungariei, veni în 1538 ca să cucerească şi Moldova.

I-ar fi stat bine fiului lui Ştefan-cel-Mare să lase neamului romănesc măcar amintirea unui al doilea Războieni, pentru ca să se mîndrească pe urmă. Ca să se poată bucura însă de cinstea învinsului fără fugă şi închinare, i-ar fi trebuit lui Petru iubirea boierilor, cari să moară în numele său, precum părinţii lor muriseră în numele iubit al lui Ştefan-cel-Mare. Dar el n’avea această iubire, şi boierimea-l părăsi, primind la Suceava cu pace şi cu umilinţă pe Împăratul din ţarigrad, care li dădu ca oblăduitor pe un Ştefan-Vodă de batjocură.

Lumea-l ştia că e fiul rămas la Constantinopol şi crescut în obiceiurile de acolo, — pănă într’atîta încît era bănuit că-şi schimbase şi legea, — al lui Alexandru fiul lui Ştefan-cel-Mare. El însă, un slăbănog şi un neruşinat, socoti că-şi înnalţă nemernicia numindu-se în hrisoavele sale fiu al marelui Domn. Aceiaşi boieri cari îşi plecase frunţile de trădători înnaintea lui Soliman, cerură lui «Ştefan-Vodă fiul lui Ştefan» să dea înnapoi Moldovei pămînturile hrăpite de Turci la suirea lui în Scaun: toată tara dintre Prut şi Nistru în apropierea Dunării-de-jos, şi, în sus, pănă la Tighinea, din care Turcii făcură marea lor cetate a Benderului. Bietul om nu putu săvîrşi această minune, pentru care ar fi trebuit altfel de Ştefan-Vodă, şi el fu măcelărit în odăile sale domneşti. Deci, după Ştefan-cel-Mare mort la Suceava în glorie, în ascultare şi iubire, veniseră pe rînd Ştefan cel Tînăr care perise de otravă şi Ştefan Lăcustă (numit aşa după încă un biciu dumnezeesc din zilele sale), care perise de sabie. Cel d’intăiu fusese dus din Hotin la Putna, unde mormîntul său se ridică lîngă al bunicului; acestălalt Ştefan, nepot de fiu şi el al aceluiaşi bunic, fu îngropat în pripă într’un loc ascuns, a cărui amintire se pierdu. Abia trecuse treizeci de ani de la moartea apărătorului Moldovei.

Ucigaşii bietului Lăcustă făcură Domn pentru toate placurile şi poftele lor pe boierinaşul Cornea, care-şi aduse aminte deodată că e fiul lui Bogdan Orbul, şi se numi în hrisoave şi legături cu străinătate cu numele lui Alexandru-cel-Bun.

Peste cîteva luni însă, capul său uşuratec, care se încununase pentru o moarte înnainte de vreme, cădea din porunca lui Rareş, care plecase din ascunzătoarea sa ardeleană şi căpătase din nou, ca o despreţuită pomană turcească, cerşită de dînsul în genunchi, cu cenuşa pocăitului pe creştet, Domnia moldovenească pe care o dobîndise întăiu din partea ţerii, în numele sfînt al părintelui său Ştefan-cel-Mare.

Era cel d’intăiu Domn al Moldovei venit de la Turci, cu oaste turcească, împotriva boierilor şi fără ştirea ţeranilor. De sigur cea mai mare înjosire petrecută după moartea învingătorului păgînilor. Domnia lui de-a doua ţinu numai opt ani. Petru nu mai era el însuşi, vînătorul neobosit de cuceriri la toate hotarele, ci o unealtă supusă a Sultanului. Sufletul său mîndru perise în ziua cînd el trebuise să iea drumul Ardealului, ca fugar, rătăcind zile de spaimă şi nopţi nedormite prin pădurile muntelui. Sabia sa nu se mai înnălţă nici odată pentru el şi pentru ţara şi neamul său.

Avuse mai mulţi fii, dintre cari doi ajunseră să domnească. Cel mare se chema Ilie, ca şi orbul fiu al lui Alexandru-cel-Bun. El crescuse mai mult la Constantinopol, unde tatăl său fusese silit a-l trimete ca zălog. Se întoarse mai turc decît Ştefan Lăcustă, şi peste cîţiva ani el se coborî din Scaunul Moldovei pentru a pune pe capul său nebun — ruşine a ruşinilor pentru el şi seminţia sa! — cealmaua lepădaţilor de lege. Cu mai puţin de cincizeci de ani în urmă, Moldova o stăpînia Ştefan-cel-Mare, apărătorul credinţii.

Pe fratele mai mic şi urmaşul lui Ilie îl chema Ştefan, după numele străbunului. Acest nou Ştefan-Vodă era un stricat, care-şi făcea rîs de casele boierilor săi: ei îl uciseră, prăbuşind asupra-i cortul în care se găsia la Ţuţora, în cîmp, din jos de Iaşi, într’o zi caldă de Septembre. După Ştefan otrăvitul, după Ştefan înjunghiatul venia acest al treilea Ştefan, strivitul. şi de departe lumină asupra acestor privelişti de ticăloşie şi nelegiuire, cu raze ca nişte lacrămi, chipul de sfînt al lui Ştefan-cel-Mare.

Elena, fată de Despot sîrbesc, văduva lui Petru Rareş, îşi logodi în grabă fata cea mai mică, Ruxanda, după boierinaşul Joldea, care va fi simţit şi el că sîngele lui e acum al lui Ştefan-cel-Mare, şi nu al unui părinte de rînd. Peste cîteva zile îl gonia într’o mănăstire, însemnîndu-l la nas — pe acest Ioan-Vodă —, un fiu din flori al lui Bogdan Orbul, născut cu o femeie din Lăpuşna, peste Prut.

Lăpuşneanul îşi zise Alexandru-Vodă, după Alexandru-cel-Bun, iar pe fiul său cu Ruxanda, smulsă de la bărbatul ei călugărit, îl numi Bogdan, după bunicul acestuia. Alexandru se lupta cu un vîntură-ţară Grec, Vasilic Heraclide, care izbuti, bătîndu-şi joc de toate drepturile şi de toate datinile, pe care nu le putea înţelege, să iea Moldova, unde fu al doilea Ioan-Vodă. Peirea străinului de neamul domnesc, de neamul romănesc şi de lege veni de la boieri, cari se deprinsese a ucide Domnii, pe cei legiuiţi ca şi pe ceilalţi. Tomşa Hatmanul se făcu el stăpînitor în locul Grecului de lege protestantă, nemţească, şi i se păru că numele lui Ştefan-Vodă s’ar potrivi pentru dînsul. Dar Turcii ce veniau cu Alexandru, îl goniră în Polonia, unde totuşi el prădase. Aici i se tăie capul în închisoare. Al patrulea Ştefan-Vodă, cel descăpăţînat.

Alexandru-Vodă se scăldă în sînge, orbi ca o pedeapsă a lui Dumnezeu şi peri în durerea lui şi în blestemele altora: se zice că Doamna lui l-ar fi otrăvit, precum otrăvise pe bărbatul ei Doamna lui Ştefăniţă.

Bogdan-Vodă, urmaşul, se dădu petrecerilor, peţi în Polonia cu zgomot şi ceartă, fu rînit şi oprit în prinsoare acolo.

Atunci Turcii dădură Moldova, fără să întrebe pe nimeni, cuiva care nici nu domnise nici-odată, lui Ioan giuvaergiul din Constantinopol, fecior de Armeancă din ţară. El îsi zise fiu al lui Ştefănită, şi a lăsat amintirea unor lupte cu aceiaşi Turci, aşa cum nu se mai pomenise de mult în istoria ţerii. Ajutat de Cazaci, el prădă Bugeacul şi Ţara-Romănească. Muri ca un viteaz, vînzîndu-şi scump viaţa. Oasele sale, sfărîmate de goana cămilelor, de care-i fusese legate mînile şi picioarele, rămaseră pe cîmpul măcelului celei din urmă din oştirile sale, iar capul său crunt se bătu pe poarta Curţii domneşti a Bucureştilor. Dar ca să se ajungă acest scop, nu venise în ţara, de unde un Sultan ca Mohammed al II-lea nu putuse dezrădăcina pe Ştefan-cel-Mare, nici măcar beglerbegul Rumeliei. Şi, fiindcă războaiele se judecă după scopul căruia i s’a închinat jertfa de vieţi, nu trebuie să se uite că Turcii nu avuse înnaintea lor pe un apărător al ţerii, neamului şi legii, de care Ioan era pe jumătate străin, ci pe un Domn dorit de stăpînire îndelungată, care-şi apăra cuca împotriva acelor ce i-o dăduseră şi voiau acum să i-o smulgă.

Ioan, zis cel Cumplit, fiindcă se înfruptase prea mult din sîngele boierilor, fusese mazilit, bătut şi spîrcuit pentru a se face un loc de Domnie lui Petru-Vodă, fost Domn al Ţerii-Romăneşti. şi acesta era un trimes de-a dreptul din ţarigradul Împăratului. Dar ceia ce era şi mai înjositor, ceia ce însemna încă o treaptă de umilinţă pe care o coboria ţara, era faptul că Petru nu se putea numi fiul unui Domn moldovenesc, cum fusese sau stăruise că sînt cîţi veniseră înnainte de dînsul în vechea Suceavă sau în Capitala cea nouă a Iaşilor. Numai mamă-sa, Chiajna, soţia lui Mircea-Vodă Ciobanul, Domn muntean, fusese din neamul lui Ştefan-cel-Mare, şi Petru, căruia i s’a zis şchiopul, om beteag şi bun, purta numele lui Petru Rareş, tatăl Chiajnei. Dar, după judecata acelor vremuri, ţara privia pe acest nou Petru-Vodă ca pe un străin, pus cu de-a sila de alţi străini într’un loc ce nu i se cuvenia după dreptul cel vechiu. şi de-aceia în Domnia lui d’intăiu veniră necurmat de la Cazacii Niprului, amestec de luptători strînşi din lumea largă, tot flăcăi frumoşi cari ziceau că sînt Ioan-Vodă, dreptul moştenitor, care n’ar fi perit pe sîngerosul cîmp al ultimei sale înfrîngeri; ba odată veni şi un «Alexandru-Vodă», fratele lui Ioan, pe cînd se mai aţineau de peste hotar fii de-ai lui Lăcustă şi de-ai lui Alexandru Lăpuşneanu, — alţi «drepţi moştenitori».

După cîţiva ani, iarăşi Turcii singuri, şi fără să întrebe ţara, trimeseră un Domn nou al Moldovei, pe un fiu al lui Rareş cu o Săsoaică din Braşov, care cîştigase pe vremea împresurării acestei cetăţi de către Moldoveni inima, lacomă şi de altfel de cuceriri, a lui Petru-Vodă. El se numi şi ca Domn cu numele său din copilărie de Iancu: un ciudat Iancu-Vodă, cum încă n’a mai fost vre-o-dată în Moldova. La rîndul lui, el fu schimbat în folosul lui Petru, căruia i se ceru îndată un bir mai mare şi decît acela ce crescuse nespus de mult în veacul de la moartea lui Ştefan-cel-Mare; sărmanul creştin era milos pentru suferinţile săracilor, aşa încît fugi la Nemţi, sătul de atîta cinste, şi muri la dînşii, de dorul ţerii.

Avuse un fiu Vlad, numit ca la Munteni, dar pe al doilea copil al său, un copil de dragoste tîrzie şi neiertată, cu o roabă, îl numi Ştefan, binecuvîntîndu-l astfel pentru un mare viitor domnesc. Copilul întovărăşi pe tatăl său în pribegie: o minune de băieţaş cu ochii mari albaştri, gura mică şi lungile plete de aur. El muri la optsprezece ani, într’o rece zi de primăvară din Alpi, de oftică şi de podagră, într’o ţară şi într’o lege care nu erau ale lui. După Ştefanii periţi de morţi strasnice, un Ştefan de suferinţe blînde, cosit de o moarte zîmbitoare înnainte de vîrsta bărbăţiei. Era al cincilea după Ştefan-cel-Mare şi domnise şi el cîţîva ani, întărit de Turci pe lîngă tatăl său bătrînul.

Noul Domn, la sfîrşitul veacului, fu Aron, copil nerecunoscut al lui Alexandru Lăpuşneanu, căruia-i sămăna, fiind rău şi lacom. Acest Aron-Vodă se făcu, de groaza cererilor turceşti, tovarăşul de luptă al lui Mihai Viteazul, mîntuitorul prin sabie, răsărit în Ţara-Romănească. Dar nici aşa, ca luptător pentru cruce, el nu plăcu boierilor, şi aceştia ajutară pe Hatmanul Răzvan, un om de ispravă în războaie, să se facă Domn. Răzvan se gîndi că e cu adevărat fiul lui Petru Şchiopul, care şi-ar fi încălzit inima de slăbănog la ochii de foc ai ţigancei ce născu în Răzvan un prunc domnesc. El îşi zise, ca unul ce ridicase arma pentru neatîrnarea de păgîni şi ajutorul creştinătăţii, Ştefan-Vodă. Peste cîteva luni Polonii îl goniră, puind — pentru întăiaşi dată, ceia ce însemna o nouă înjosire — un Domn al lor, care nu era, nici după tată, nici după mamă, coborîtor al vre unui Voevod din Moldova sau din cealaltă tară cu stăpînire romănească, pe boierul Movilă: Ieremia-Vodă. Răzvan cercă să-şi capete înnapoi Scaunul, dar fu învins şi căzu în mînile unui duşman care nu era plecat să-l ierte. Al şeselea Ştefan-Vodă peri zvîrcolindu-se în vîrful ţepei.

Neamul Movileştilor, închinat şi Turcilor şi Polonilor, plătind bir şi pocloane în două părţi, închinîndu-se umil la doi Dumnezei, neam turcit şi leşit, dădu pe Ieremia-Vodă, pe Simion, pe Constantin, pe Mihăilaş şi Alexandru, pe Moise şi pe Miron Barnovschi Movilă. Odată Turcii aduseră pe un nou stăpînitor, care se făcea fiu al lui Ştefan-Vodă Tomşa, şi-şi zicea şi el Ştefan. Acest al şeptelea Ştefan-Vodă era un bătrîn viteaz, crud şi temut. El domni de două ori, fu mazilit pentru totdeauna şi muri la Constantinopol.

Pe rînd se strecurară în Moldova Radu Mihnea, fiul nepotului de văr al lui Petru Şchiopul, Alexandru fiul lui Iliaş şi nepotul de fiu al lui Lăpuşneanu bătrînul, şi, pe lîngă aceşti «moştenitori legiuiţi», un Croat catolic, care slujise pe Turci la pacea cu Germanii: Gaşpar-Vodă Gratiani. Pentru întăia oară după Despot, întărit de Turci după ce se aşezase prin arme însă, Moldova primia de Domn pe cineva care n’avea nici legea nici neamul locuitorilor ei. Ca şi Ioan-Vodă el se ridică asupra Turcilor, sprijinit de Poloni, fu învins, şi doi boieri îl uciseră în fugă.

Un străin, un Grec, cel d’intăiu Grec în Scaunul ţerii, Grec după tată şi după mamă, de şi botezat cu un nume romănesc, fu Lupul, care-şi zise ca Domn Vasile-Vodă. El domni mult şi cu strălucire, purtînd şi războaie, pentru lăcomia sa,—căci voia încă un Scaun domnesc, — cu Muntenii. În trufia lui, el visă că şi urmaşii săi, din neam în neam, stăpînesc în Suceava şi Iaşi. Astfel el boteză pe fiul său din căsătoria a doua cu o foarte frumoasă Cerchesă, rudă a Hanului, Ştefan. Ştefăniţă şi ajunse Domn. Boala lîngorii, de care murise Ştefan al lui Petru-Vodă, stînse şi pe Ştefan fiul lui Vasile Lupu, pe acest tinerel Ştefan-Vodă al optulea.

După el şi înnainte de dînsul veniră boieri de ţară, ca Istrati-Vodă Dabija, un bun bătrîn beţiv, ca Vodă Petriceicu, care se chema Ştefan poate după numele lui Ştefan Lupu, un om vioiu, războinic, iubitor de creştini, — al noulea Ştefan-Vodă, care peri în pribegie fără nădejde, la Poloni. Apoi Cantemir-Vodă bătrînul, un ostaş cumpănit în hotărîrile sale, şi fiii lui, Antioh şi Dumitru, care chemă pe Ruşi în 1711 împotriva Turcilor şi fugi odată cu dînşii, fără să mai vadă Moldova, căreia-i făcu cea mai mare cinste cu scrierile sale; Mihai Racovită, care dădu celui de-al doilea fiu al său numele mare de Ştefan: Ştefan Racoviţă nu ajunse a domni în Moldova şi muri, încă tînăr, de beţie, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, ca Domn muntean.

Între ei se vede o clipă Iliaş fiul lui Alexandru Iliaş şi ultimul coborîtor al lui Ştefan-cel-Mare. Trăit între Greci, dintre cari a fost de sigur şi mama şi bunica sa, el ştia abia romăneşte şi a murit bătrîn, sărac, uitat, între Grecii din Constantinopol.

Grecii aceştia, oameni siguri pentru Turci, ajung a stăpîni moştenirea lui Ştefan-cel-Mare. Mavrocordăteştii, cari se coboriau dintr’o fată a lui Alexandru Iliaş, Casandra, mama Sultanei, soţia lui Alexandru Mavrocordat, Tălmaciul Porţii; Ghiculeştii, al căror bunic, Grigoraşcu, ţinuse pe Maria Sturdza. Şi unul şi altul din aceste neamuri aveau o obîrşie romănească în parte. Callimachii, cari începură a domni pe la 1750, erau coborîtorii Orheianului Calmăşul şi al unei Cîmpulungence.

Numai pe urmă, după 1774, veniră Greci curaţi, printre vlăstarele nouă din cele trei neamuri înrudite cu poporul romănesc sau pornind de-a dreptul din el. E vremea cînd se înnalţă asupra noastră familiile: Ipsilanti, Moruzi, Suţu, Carageà, Hangerli. Vremi grele, în care toată povara Împărăţiei turceşti slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii ţeranului romîn. Ţara fu ruptă în bucăţi, ca trupul lui Ion-Vodă: Austria luă în 1775 Bucovina, cu Scaunul sfînt al Sucevei şi mormîntul sfînt al Putnei, iar Rusia, în 1812, Basarabia, cu Hotinul, cu Soroca, cu pădurile din Lipnic, marture ale luptei lui Ştefan-cel-Mare cu Tatarii, cu cetatea din Orheiu, cu vadul din Tighinea, cu zidurile din Chilia şi Cetatea-Albă, — care nu s’au mai întors nici-odată la noi.

De la 1822 avurăm iarăşi Domni de tară, cari se păstrară pănă la Unirea Principatelor în 1859, cînd din Moldova şi Ţara-Romănească, două ţeri din Romînime, se făcu Romănia.

La 1877, patru sute de ani după luptele de la Podul-Înnalt şi Războieni, Romînii, supt Principele Carol, smulseră neatîrnarea lor, într’o nouă luptă biruitoare cu Turcii. În 1875, se pomenia un veac de la înstrăinarea Bucovinei, şi Romînimea venită din toate unghiurile locuite de dînsa îngenunchiase în 1871, cu toată cuviinţa tristă a celui ce se închină strămoşilor pe pămînt străin, înnaintea mormîntului lui Ştefan-cel-Mare, la împlinirea de patru sute de ani de la clădirea Putnei.

În 1881 se proclamă Regatul romănesc. O conştiinţă nouă străbătea întreg poporul nostru, şi de atunci ea se întăreşte necontenit. şi această conştiintă, uimită de focul orbitor al lui Mihai Viteazul, cere sfaturi de întemeiere înţeleaptă de la cellalt străbun, de la Ştefan-cel-Mare.

Cartea VII. Amintirea lui Ştefan-cel-Mare

I. ŞTEFAN-CEL-MARE LA CRONICARI.

Cărturarii n’au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan, căruia-i datoriau însă putinţa de a scrie în ţara lor şi pe limba lor. În puţinul pe care l-au scris ei, cronicari ce înseamnă anii Domnilor, scriitori bisericeşti şi, tîrziu de tot, cîntăreţi, se află foarte puţin despre marele Voevod. Sufletele rătăciau aproape de pămînt în vremuri de întunerec şi de neîncredere, în vremuri nerecunoscătoare şi obosite, şi scrisul nostru nu se putea ridica pănă la înnălţimea Lui.

Cînd, pe vremea lui Vasile Lupu, Vornicul Grigore Ureche prefăcu în romăneşte spusa săracă a vechilor letopiseţe slavoneşti, el se pricepu numai să înnădească pe lîngă dînsa unele din veştile ce se cuprindeau în povestirile bogate şi amănunţite ale trecutului altor neamuri. Despre locurile unde s’au fost dat luptele, despre cetăţile de Scaun, despre bisericile înnălţate din porunca lui Ştefan aproape în fiecare oraş al Moldovei, el nu poate să spuie nimic. Ce pune el în scris, nu-l încălzeşte decît foarte rar şi foarte slab, şi cugetările lui sînt mai mult gînduri de morală bisericească. Abia la sfîrşit dă el drumul condeiului său greoiu şi stîngaciu ca să spuie că Ştefan — al cărui chip adevărat îl putem desluşi numai foarte neguros din zugrăveli de cărţi sfinte, care dau totdeauna oameni frumoşi cu ochii mari şi plete lungi bălane —, că Ştefan era «om nu mare de stat», că era «mînios şi degrabă vărsa sînge nevinovat», trimeţînd din căldura ospeţelor de-a dreptul la moarte fără nici-o judecată, el, bunul judecător. Încolo Ureche nu mai mărturiseşte despre eroul de la moartea căruia trecuseră ceva mai mult de o sută de ani, decît că avea acea vitejie măiestrită şi îndărătnică pe care o vedem de alminterea şi din desfăşurarea războaielor lui.

Cîţi au mai scris povestea trecutului moldovenesc s’au mulţămit să întregească după scriitorii străini: Leşi şi Unguri, izvodul bătrîn al lui Ureche. Numai Ioan Neculce, înjghebînd după alţi cincizeci şi mai bine de ani o istorie bătrînească a Moldovei mergînd pănă în zilele sale, culege cîte ceva din gura poporului despre cel mai mare dintre vechii Domni neatîrnaţi şi mai lămureşte cîte ceva şi din partea lui: precum, despre darea Bugeacului de către Ştefan în mîna Turcilor (ceia ce s’a întîmplat numai în 1538), despre păharul de iasp şi arcul cu vîrtej ce le-a dat mănăstirii Putna, unde au stat, în turnul de de-asupra porţii, pănă la Cazacii prădalnici de supt Domnia lui Constantin Cantemir şi pănă la egumenul doritor de petreceri, care, la o benchetuială cu oamenii domneşti, a stricat la beţie minunea de păhar, «ce era în chipul marmurei albe şi a farfuriei». Tot el se face a şti că Regele Casimir ar fi dat lui Tăutu cîndva ţinutul pentru care Ştefan se lupta cu Polonii.

Dimitrie Cantemir, marele învăţat de pe acest timp, nu înţelege şi nu iubeşte pe acela către care trebuiau să se îndrepte cu deosebire ochii unui Domn moldovean ca dînsul, care doria să înnoiască pentru ţara sa trecutul de linişte şi de mîndrie. Istoricii din Ardeal, cari se iviră în a doua jumătate a veacului, nu coborîră nici-unul din ei asupra lui mai ales dragostea ce o aveau pentru neamul romănesc întreg, pe care voiau să-l înnalţe strălucitor, curăţit de rugina trecătoare a clevetitorilor, în lumina preţuirii tuturora. Poeţii de pe atunci erau deprinşi a scrie, după modeluri franţuzeşti mai ales, mici flecării sunătoare şi bine gătite, asupra iubirilor uşoare şi legăturilor puţin trainice şi adevărate dintre oameni. Trecutul nostru a fost mai totdeauna închis acestor cavaleri de ietac, mai lungi în bărbi decît în gînduri, şi unul dintre dînşii, Matei Milo, a cutezat — în nepriceperea şi uşurinţa lui — să apropie pe Alexandru-Vodă Moruzi, un Fanariot cu anul al Turcilor, de măreaţa umbră argintie a lui Ştefan străbunul.

II. PANEGIRICUL LUI ŞTEFAN-CEL-MARE.

Dar în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfînt al iubirii pentru trecutul mare se cobori asupra unui călugăr care a fost cel d’intăiu cîntăret al lui Ştefan-cel-Mare.

El trăia în Putna chiar, în ctitoria lui Ştefan, care-şi dormia somnul cel veşnic între zidurile ei. Aceste ziduri suferiseră multe, din anii îndepărtaţi cînd le înălţase spre nestinsă pomenire voinţa cucernică a biruitorului. Pe vremea lui chiar, frumoasa clădire arsese odată pănă la pămînt, în 1484, în primăvara anului cînd Sultanul răpi Moldovei — Ştefan va fi văzut în acest pojar nimicitor, care alesese mănăstirea lui printre toate celelalte, o prevestire — Chilia şi Cetatea-Albă. Ea se înnălţă însă peste cîtăva vreme tot aşa de falnică, şi daniile o împodobiră şi o îmbogăţiră pănă la moartea întemeietorului, care se odihni în cuprinsul ei. Peste ceva mai mult de un veac, cînd Moldova era supusă Turcilor şi rău apărată de Domni cari se strecurau ca nişte umbre trecătoare, hoţi din Bîrgău, în Ardeal — să credem mai curînd Unguri decît Romîni —, se năpustiră asupra Putnei, din care luară tot ce se putea lua şi încărca pe caii ce adusese cu dînşii: «argintul şi sculele mănăstirei toate, carile au fost făcute de cei Domni bătrîni», scrie cu tînguire Domnul de atunci, tot un Ştefan, Tomşa al doilea. Venind cu Cazacii săi sălbateci în ajutorul lui Vasile Lupu, aruncat din Scaun de Logofătul său, — fiorosul tînăr Timus Hmilniţchi, ginerele Domnului Moldovei, se întări în Suceava, şi ostaşii săi nesăţioşi se răpeziră pănă la Putna, pe care o stricară cu totul, după ce o despoiaseră: Logofătul învingător, Gheorghe-Vodă Ştefan, începu din nou lucrul bisericii, pe care n’avu însă mulţămirea de a o vedea isprăvită, căci ea se sfinţi abia supt Istrati Dabija, în 1661. Cînd, la sfîrşitul acestui veac, se începu pentru zeci de ani lupta cea mare dintre Turci şi Lesi, aceştia din urmă se aşezară în mănăstiri, în care ei vedeau numai cetăţi de apărare şi stăpînire: un Romîn trecut, de dorul Domniei, la Poloni, Davidel, porunci din mănăstirea Putnei, care avu să sufere nespus de mult pe urma unor astfel de oaspeţi necredincioşi şi lacomi, pentru cari şi crucea răsăriteană şi mormîntul lui Stefan-cel-Mare erau de o potrivă un lucru de batjocură. Poate atunci se scormoni mormîntul lui Ştefan, care fu găsit mai tîrziu fără nici o podoabă pe fărîmăturile oaselor sale: Romîni şi creştini de legea răsăriteană n’ar fi cutezat de sigur să tulbure, fie şi pentru a căuta podoabe nouă icoanelor, pacea unui mormînt ca acesta.

Egumeni prea bucuroşi de mese mari, ca Misail Chisăliţă, cel ce strică la petreceri păharul lăsat de Ştefan-cel-Mare, scăpîndu-l din degetele sale slăbite de băutură, grăbiră pustiirea minunatului lăcaş de odinioară. Pe la 1750, turnul de la poartă se pleca spre pămînt, străbătut de crăpături adînci, zidul de prin prejur nu mai îndepărta pe nimeni, peste trapezăriile dărîmate şi pivniţile umplute cu ţerna părăsirii creşteau copaci vînjoşi; biserica n’avea acoperămînt şi răni de moarte îi crestau păreţii; călugării se risipiseră mai toţi, căutînd adăposturi mai sigure.

Atunci norocul aduse pe Scaunul de Mitropolit al Moldovei pe călugărul Iacov din Putna, un om sfînt. El cheltui pentru înnoirea desăvîrşită a Putnei toată agonisita vieţii sale, şi se făcu astfel al treilea ctitor al ei. Cînd un Domn care voia să aibă lîngă sine pe fratele său ca Mitropolit, îl sili să plece, Iacov se întoarse la Putna, de unde pornise, şi fu îngropat, peste mulţi ani de zile, aice.

Ajutorul de căpetenie al lui Iacov era un învăţat călugăr, cunoscător şi de slavoneşte, Vartolomei Măzăreanu. Îi plăceau de o potrivă cărţile bisericeşti şi povestirea întîmplărilor viforoase ale Domnilor de de mult. Mai ales de cînd Iacov îl trimesese în Rusia ca să aducă de acolo tipărituri pentru mănăstirea amîndurora, Vartolomei îşi cheltuia vremea cu tălmăcirea unor tipărituri ca acestea, cu prescrierea de letopiseţe şi alcătuirea de condici ale hrisoavelor de danie şi întărire păstrate prin deosebitele mănăstiri. Astfel ajunse el să stăpînească pe deplin limba înflorită a laudei sfinţilor şi cunoştinţa unui timp pe care toate îl amintiau în Putna, cu toate dărîmăturile şi înnoirile.

Pe la 1762, Arhimandritul Vartolomei ajunse şi egumen al Putnei, în locul lui Pahomie. În Rusia el auzise preoţi şi călugări meşteri în cuvîntare lăudînd înnaintea mulţimilor smerite, în ziua hramului, viaţa ctitorilor vrednici de pomenire. Astfel lăudă şi el într’o zi de 2 Iulie, între 1762 şi începerea războiului apropiat dintre Ruşi, spre cari mergea inima lui de călugăr, şi Turci, în cari vedea nişte păgîni făcători de rău, — pe Ştefan-cel-Mare.

Cuvîntul, de o mare frumuseţă, e foarte întins, şi se împarte în trei părţi, care laudă pe rînd vitejia, dreptatea şi iubirea de Dumnezeu a lui Ştefan în vorbe ce se înşiră ca o cunună de mărgăritare pentru fruntea străbunului. El zugrăveşte pe Sfîntul Moldovei aşa cum a fost în adevăr, ca pe un viteaz fără trufie, «cu picioarele de-apururi pe piatra ajutorului de sus», ca pe un întemeietor, căci «însuşi şi pănă astăzi ţara aceasta cu dreptele lui aşezări se ţine», ca pe un cinstitor al clerului, care «pleca armele petrahilului». Înfierînd mîndria zădarnică a neamurilor mari, suciturile de şarpe ale linguşitorilor oploşiţi pe lîngă Domniile nouă, şi alte păcate ale timpului, Vartolomei ajunge să se întrebe, cum se vor fi întrebat atîţia cari auziau povestirile poporului despre Ştefan sau rămîneau gînditori asupra slovei letopiseţelor: «Oare ne vom mai învrednici şi noi a vă ave», voi, vremi ca acelea?

Lauda lui Ştefan-cel-Mare nu se potrivia cu simţirea sfioasă şi cugetarea umilă a unor timpuri îngenunchiate, care cutezau să nădăjduiască mult mai puţin decît atîta. Ca tot ce nu era de nevoie în biserică sau pe lingă biserică, ea nu s’a tipărit, şi ea se află numai în două manuscripte — dacă ele nu sînt chiar unul şi acelaşi —, aşa încît n’a avut nici-o răspîndire.

III. ŞTEFAN-CEL-MARE ŞI ŞCOALA LITERARĂ NOUĂ.

A trecut apoi mai bine de jumătate de veac, şi numele lui Ştefan-Vodă nu s’a mai pomenit în scrise romăneşti. Bucovina intrase în stăpînirea Austriei, şi măsurile de orînduire a mănăstirilor luate de Împăratul Iosif hotărîseră că în mănăstirea Putnei vor locui numai douăzeci şi cinci de călugări, romîni şi, de-acuma ‘nnainte, fireşte şi ruteni.

La 1812 se întorcea însă în Moldova Gheorghe fiul protopopului Lazăr Asachi, după ce învăţase în Roma multe lucruri şi se încălzise de un foc patriotic pe care nu-l aveau mulţi pe această vreme. Gheorghe Asachi era şi un poet, un puternic şi mîndru poet, care vorbi în versuri de lucruri pe care cetitorii le găsiseră pănă atunci numai în cărţile de istorie şi de limbă ale Ardelenilor, din care se trăgea neamul mamei lui.

Dar din avîntul tinereţelor lui Asachi nu rămase decît hărnicia. El tipări un chip al lui Ştefan-cel-Mare după acela de la Putna, făcut din nou in zile tîrzii; el înfăţişă într’un tablou pe Ştefan dînd în clipa morţii sfaturi înţelepte fiului său; el cîntă şi în romăneşte şi în franţuzeşte — şi foarte slab în amîndouă limbile — întîlnirea viteazului învins cu mamă-sa, neînvinsă, la Cetatea Neamţului, şi atinse în Nuvelele sale istorice anumite împrejurări din viaţa Voevodului. Dar nu-l înţelese şi nu-l înfăţişă nici-odată după cuviinţă.

Tablourile lui Asachi sînt din 1833, poesia despre tăria de suflet a «Doamnei Elena» a fost tipărită în 1841 în revista lui Asachi, Spicuitorul, care ieşia în romăneşte şi în franţuzeşte pentru ca să răspîndească şi în străinătate numele întemeietorului ei. La 1837, Mihai Kogălniceanu, un om de o înnaltă şi largă înţelegere, tipăria la Berlin o parte din Istoria Romînilor în franţuzeşte, care a fost însă cetită şi de ai noştri. Peste trei ani, întors în ţară, el începea să scoată la lumină izvoarele trecutului moldovenesc, în a sa Archivă romanească. După alţi trei ani, Kogălniceanu se dovedia un mare cuvîntător, vestind de pe catedra sa de la Academia Mihăileană, — de unde fu aruncat jos îndată, de o Cîrmuire care nu putea face altfel —, evanghelia cea nouă de credinţă în neam. «Inima mi se bate cînd aud rostindu-se numele lui Alexandru-cel-Bun, lui Ştefan-cel-Mare, lui Mihai Viteazul… Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sînt cîştigate de către Romîni… Baia, un sat ca toate satele pentru străini, pentru Romîni are mai mult preţ decît Corintul, pentru că în Baia, avanul rigă al Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, Craiul Crailor, cum zicea Sixt al IV-lea [Papa], rînit de sabia moldoveană, fu pus în fugă şi uită drumul patriei noastre!».

În asemenea cuvinte nu se mai vorbise de zilele vechi ale Romînilor, şi, ţinîndu-se samă de deosebirea timpurilor, ele pot fi puse alături, întru mărirea lui Ştefan, cu laudele bisericeşti ale călugărului Vartolomei din Putna. La 1845 începeau să se împartă cele d’intăiu coli din marea şi, pentru acea epocă, măreaţa culegere a Letopiseţelor, din care se alcătuia, de la un bătrîn povestitor la altul, povestea Moldovei luptătoare, chinuite şi umilite: Ştefan părea că iese din mormînt, buciumîndu-şi isprăvile pentru a-şi îndemna urmaşii, din rîndurile cumpănite ale Vornicului Ureche, înnainte-mergătorul marturilor trecutului.

Atunci Moldova văzu ce a fost, şi fu cuprinsă de ruşine şi de jale. Pe cît îngăduia censura într’o ţară stăpînită de Domn şi de consulul rusesc, mai mare decît dînsul, toţi cei ce-şi simţiau chiemarea de a împărtăşi prin scris frumos gînduri sănătoase şi folositoare, se închinară înnaintea strălucirii moarte a veacurilor voinice: şi Alecu Russo, care nu uită pe «voinicii ce dorm la Valea-Albă» şi nu doria ca Ştefan să se întoarcă pe pămînt căci s’ar da înnapoi de mînie înnaintea celor ce nu mai aveau sufletul lui şi nu-i mai vorbiau limba lucie ca un ascuţiş de sabie încercată; şi Costachi Negruţ (Negruzzi), şi poetul tinerimii vioaie, încrezătoare şi setoase de luptă, Vasile Alecsandri.

Într’un calendar din 1845—după ce ieşise în parte Letopisiţile — Kogălniceanu sau Russo scrie, zugrăvind lupta lui Ştefan la Baia: «Romînul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut: el îţi va răspunde: Ştefan-cel-Mare. Orice pod, orice biserică, orice fîntînă, orice curte sau palat vechiu, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezămînt ale căruia rămăşiţe mai trăgănează pînă astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-Vodă le-a urzit. În sfirşit, acest Domn pentru Moldoveni resumă toate isprăvile şi instituţiunile făcute în cinci veacuri, de atîţia stăpînitori».

IV. ŞTEFAN-CEL-MARE ÎN LITERATURA POPORULUI. POMENIREA LUI ÎN TIMPURILE DIN URMĂ.

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan-Vodă, după ce vorbiseră despre dînsul însemnările cărturarilor mai apropiaţi de dînsul. Ţeranul din munţi şi văi, din păduri şi de pe malul apelor nu ştia nici ziua luptelor, nici anii şi nici veacul, căci mai marii lui cuprind mai multe veacuri, nesfîrşit de multe, cu trupul lor de uriaş; el nu ştia nici numele boierilor, sfetnicilor, Doamnelor şi iubitelor care nu luaseră loc lîngă dînsul înnaintea lumii; el nu putea să deosebească o luptă de alta, ba nici-un duşman de cellalt; el nu văzuse nici-un hrisov de la marele judecător, nu ajungea să-şi însemne nici-una din datinele la începutul cărora stătuse voinţa lui; nu cetise măcar una din pisaniile ce stăteau in fruntea bisericilor durate în cei patruzeci şi şepte de ani de Domnie.

El ştia atît, în marea lui nenorocire şi în adîncul lui întunerec, pănă la care ajungea însă, cu mîngîiere şi făgăduieli, o rază bună din acel veac mare, că neamul său a dat cîndva,—dăunăzi, peste trei sute de ani sau cu o mie alţii în urmă, — un om minunat, un sfînt cum nu mai poate răsări altul: el era izvorul a toată vitejia, el era fîntîna tuturor dreptăţilor, el era marea bunătăţilor. Pămîntul Moldovei nu fusese al lui numai atunci cînd oamenii de de mult îl putuse vedea; el rămăsese al lui în vecii vecilor, cu toţi oamenii ce se îngropau pe rînd, şi, în clipe grele, suspinul şi rugăciunea se suiau la dînsul ca la Dumnezeu: «Săracul Ştefan-Vodă, unde-i să vadă?!».

Poporul, înnaintea căruia stătuseră largi deschise uşile lui, îl chemase la dînsul prin povestea lui iubitoare, care născocia înlocuind adevărul de care n’avea nici-o ştiinţă: Ştefan nu fusese fecior de Domn, ci copilărise între băieţaşii şi băietanii satelor, şi se arătau la Borzeşti, în ţinutul Bacăului, unde i se înnălţa frumoasa biserică, locurile care-i văzuseră jocul de vitejie. Învîrtise în mîni ca ale Făt-Frumosului care glumeşte cu armele grele ale zmeilor, un buzdugan ieften, tăiat din trunchiurile străvechi ale codrului. El străbătuse în peşteri ca să ucidă urşii, aşa precum alţii de vrîsta lui prindeau fluturii strălucitori de-asupra florilor pajiştei. Meşteşugul luptelor cu oamenii răi îl învăţase de la arhangheli trimeşi de Dumnezeul ce plînge de suferinţile săracilor, şi, ca să nu sperie pe copil cu penele lor de aur orbitor, ei se făcuseră a fi doi moşnegi, adecă doi moşnegi de la ţară, cu căciulile nalte şi drepte, cu pletele şi barba căzînd în valuri de argint, cu ochi cari văd adînc în amintirile zilelor moarte, cu vorba cuminte şi înceată, venind totdeauna de foarte departe, — aşa nişte moşnegi cum va fi fost sus pe Scaunul de aur în hainele-i de mătasă încheiate cu pietre scumpe Vodă Alexandru-cel-Bun.

Cînd s’a făcut mare şi a început luptele lui drepte şi bune, nici-un colţ de ţară n’a rămas nesfinţit de biruinţile lui sau de suferinţile cu care le plătia. În scorburile acelea mari de lîngă Baia s’a adăpostit el, singur-singurel în codru, pîndind pe Unguri meniţi peirii. Scările acelea tăiate în stîncă au fost făcute pentru dînsul, care căuta vîrful muntelui. Colo la Voroneţul din Bucovina, la Dobrovăţul din Vasluiu, a stat el la uşa sihastrului ce se ruga pentru toţi oamenii şi de la care voia sfatul cel mai bun ca să mîntuie ţara, ai cărei apărători periseră: sihastrul l-a primit în chilie, i-a dat învăţătura dorită şi i-a arătat prin luminile minunate ce se iviau în paltinii pădurii, în ce loc trebuie să se ridice mănăstirea de mulţămită. La Podul-Înnalt se arată cetatea lui, fundătura unde s’au grămădit Turcii bătuţi, beciul lui săpat în pămînt; podul de colo se zice al Harapului pentru că un Paşă din Arabia depărtată a căzut în acel loc, muşcînd de durere pămîntul străin. Lîngă Bozienii Neamţului, pădurea ce a dăinuit pănă dăunăzi a fost aceia în care s’a odihnit Ştefan după nenorocirea fără umilinţă de la Războieni. La Cozmin se ştie unde s’a risipit codrul asupra duşmanilor, cari nu mai sînt Leşii, ci Turci adevăraţi, aceia de cari Ştefan a scăpat ţara. Dincoace au fost vrăjiţi Tatarii cu fuioare fermecate şi nori de fum, şi tăiaţi pănă la unul. Cazacii au fost nimiciţi la gîrla Cazacului. La Ciortărei, de unde era poate boierul său Andreico Ciortorovschi sau Ciortoreanul, a dat Dumnezeu o pîclă de a putut să răpuie Ştefan pe păgîni. Cei şepte munţi din Vrancea au fost dăruiţi de Ştefan la şepte voinici, pe cari mama lor bătrînă îi dăduse pentru luptele cele nouă, şi numele lor era scris în slovele de pe masa de piatră «a lui Bucur». Cutare cruce de la fîntîna din acelaşi ţinut al Putnei mărturiseşte că acolo şi-a dat sufletul, la picioarele stăpînului său, ciobanul care colindase ţara întreagă culegînd ostaşi pentru Vodă, rămas fără tovarăşi. Dincoace Ştefan a învins pe straşnicii Căpcăuni, cu cari se putea pune numai unul ca dînsul. Aceasta-i, lîngă Cotnari, sau în Bucovina, Dumbrava-Roşie, unde Leşii au asudat sudoare de sînge supt bice şi strămurări arînd pentru codrul de stejari cu frunza roşie şi răsunetele de gemăt. Oasele acelea înfipte în măruntaiele rîpei pe care o spală apele mînioase ale Siretiului de primăvară, sînt oase de duşmani, pe cari i-a răpus braţul lui Ştefan. Valea Groazei a văzut spaima Turcilor strînşi de arma lui răzbunătoare. La Poiana Dealului-Mare se văd cetatea şi şanţurile prin care au crezut în zădar Tatarii că se pot apăra de acelaşi ascuţiş de sabie. La Sîngeri el a vărsat, pe dreptate, acel sînge mult ce se pomeneşte în numele locului. Din cerdacul de lîngă Huşi, el a pîndit în zare, peste Prut, mersul Tătărimii pustiului. În stîncile de la Ştefăneşti, care ar fi întemeiat fără îndoială de dînsul, Ştefan şi-a ascuns mama, care se pomeneşte la Cetatea Neamţului, şi Domniţa, în cămări închise cu uşi de fier. În Cotnari ca şi în Dobrogea se povestesc luptele lui cu Doamna Cătălina, care a pus să se facă fîntîni pentru drumeţi în margenea drumului mare. Movila aceia din Vasluiu care se zice a lui Burcel, a fost dată de prietenul săracilor unui biet om nevoiaş care chiuia în auzul lui arînd Dumineca, pe vremea slujbei, cu boi de împrumut. Toate satele vreau să se tragă din strămoşi dăruiţi de Ştefan pentru vitejie. Unde n’a măritat el fete fără avere, unde n’a făcut el biserici şi cetăţi şi fîntîni răcoritoare? În care ţinuturi nu se cîntă vre-o iubire a frumosului Vodă Stefăniţă care coboară pe neştiute inelul său de aur în cofiţa fetelor ce dau să beie străinului frumos?

Tot ce a fost pe acest pămînt se topeşte în lumina lui.

Se ştie că el a murit şi că pe mormîntul lui a ars trei zile şi trei nopţi o lumină pe care n’o aprinsese nimeni. Dar moartea nu i-a luat simţirea, şi, cînd neamul lui sufere, strămoşul plînge în mormîntul său. Plînge, căci nu se poate mişca, dînd la o parte povara grea a marmurii albe. Dar odată şi odată el va învinge prin puterea straşnică a durerii sale nemărgenite. Întăiu sabia-i va răsări din groapă, floare de oţel, vestind «războiul cel mare», care va da dreptate neamului romănesc. Apoi însuşi va ieşi în vederea duşmanilor îngroziţi, călare, înnarmat, săgetînd ucigător din ochii săi straşnici, limpeziţi de ceaţa morţii îndelungate. Oastea lui, va fi el. şi sîngele se va sui pănă la coamele cailor, şi poporul lui Ştefan-cel-Mare va avea atunci pretutindeni pace şi fericire. Iar el se va culca iarăşi în mormîntul lui de la Putna, dormind acum cu drepţii.

Cărturarii aveau de unde culege fapte şi poveşti pentru a slăvi numele lui Ştefan: Letopisiţele li stăteau înnainte, şi de pe la 1850 se tipăriau tot mai multe cîntece ale poporului, se cercetau tot mai mult spusele lui despre timpurile bătrîne.

Dar ei n’aveau nici puterea de simţire, nici bogăţia de închipuire, nici învăţătura şi nici adevărata dragoste de ţară care ar fi trebuit pentru ca un vrednic prinos să vie şi din partea lor. Aceasta trebuie s’o spunem.

Se vede şi din următoarea împrejurare:

În 1856, Archimandritul de la Putna, care şi el va fi cetit Letopiseţele, căpătă de la Cîrmuirea austriacă voia a deschide mormintele din Putna pentru a da în sfîrşit lui Ştefan cinstea ce i se cuvenia, pentru a ridica din adîncurile mucede ale pămîntului scormonit de tălhari din alte neamuri, rămăşiţele lui sfinte.

Ceremonia se începu în ziua de 12 Novembre din acel an.

După ce se descoperiră pe rînd oasele Mariei, fata a doua a lui Ştefan, ale Mariei soţia lui Petru Rareş, ale lui Bogdan Orbul, ale lui Ştefan-cel-Tînăr şi ale unui mort domnesc necunoscut, se ajunse peste patru zile la mormîntul ctitorului, aşezat în mijlocul bisericii, la dreapta, în locul de cinste.

O lespede groasă, lucrată cu dalta, fu găsită întăiu de săpătorii cari se lăsau şi ei stăpîniţi de evlavia ce cuprindea pe toţi cei de faţă, chiar şi pe străini. Mormîntul se boltia dedesupt. Opt ţerani ridicară lespedea, pe cînd soborul îşi înnălţa cîntările, rugîndu-se pentru strălucitul mort.

Se găsi ce lasă în urmă o strecurare de patru sute de ani aproape: capul păstrat în cea mai mare parte şi fărîmături de oase între surcelele sicriului şi petecile mantiei; odoarele: cununa, nasturii, inelele, sabia le luaseră hoţii. Atîta se păstrează astăzi în mausoleul ce s’a ridicat pe urmă lui Ştefan.

Răsunetul fu foarte slab în Bucovina, în Moldova şi nu răzbătu în alte părţi ale Romînimii. Se vorbi totuşi încă în Octombre de ridicarea unei statui în Iaşi, dar îndemnătorul, Caimacamul de atunci al Moldovei, Toderiţă Balş, era un duşman al Unirii, şi el vorbia de Ştefan-cel-Mare pentru a înteţi patriotismul moldovenesc al Moldovenilor, în paguba patriotismului romănesc. Se găsiră mai tîrziu ziare mai desluşite, care lăudară între toate faptele lui Ştefan luptele lui cu Radu-cel-Frumos şi cei doi Basarabi, din care făcură războaie cu Muntenii, ceia ce n’au fost.

Iar literatura tăcu.

Numai cînd studenţii din Viena, membrii Junimii de acolo, îndemnară, cu Eminescu şi Slavici în frunte, la o sărbătorire a lui Ştefan la Putna, cu prilejul hramului al patru-sutelea de la întemeierea mănăstirii, numai atunci amintirea eroului stoarse lui Alecsandri două poesii slabe, cu desăvîrşire reci, care fură cîntate înnaintea mormîntului acoperit cu panglici tricolore şi cu flori din partea Romînilor din toate părţile. Cu un an înnainte, Alecsandri povestise într’un poem lupta de la Dumbrava-Roşie, o lucrare din cele mai bune ale sale, plină de versuri răsunătoare, pe care din nenorocire le tot întrerup altele, mai puţin îngrijite. În ea se vorbeşte, fără cunoştinţa adevărului faptelor, de luptele ce s’au putut încleşta între boierii noştri şi fruntaşii Polonilor. Ţeranii sînt uitaţi cu totul, fiii codrilor cari cîştigară marea biruinţă din codru. Poemul s’a vîndut pentru ajutarea rîniţilor din Franţa, unde învăţase şi trăise mulţi ani din viaţa sa cîntăreţul lui Ştefan-cel-Mare.

De baladele, mai vechi, ale lui Bolintineanu aproape nu mai e nevoie să se vorbească: nimeni n’a iubit mai mult pe Ştefan prin ele.

Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înnălţare de cuget, bogat în icoane nouă şi în gînduri adînci şi cuminţi, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Romînilor a scos din viaţa lui Ştefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd şi inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, şi cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrăţească toţi Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel şi care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de faţa lui cînd dormia; de a «nu ne înşela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înşine prin linguşiri şi înnălţări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire şi astăzi, după aproape patruzeci de ani!

O statuie a lui Ştefan-cel-Mare s’a înnăltat la Iaşi abia în 1883. O făcuse un meşter străin, şi a făcut-o rău, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr’un popor îi poate înţelege în adevăr eroii, îi poate iubi şi li poate da viaţa bronzului, a marmurii, a picturii sau a cîntecului. Între cuvîntările rostite atunci au fost şi de acele care n’au ţinut seamă de sfaturile înţelepte pe care le dăduse studentul Alexandru Xenopol celor mai bătrîni decît dînsul la 1871.

Iar în literatura romînească a fost o tăcere….

Afară de marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrşit al poporului, al trecutului, minte adincă şi bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise şi gîndul serbării din 1871. Dar în Iaşii înstrăinaţi, în mijlocul marii serbări oficiale, el s’a lăsat furat de gînduri triste, şi, unde era să se înnalţe imnul mîndru către ceruri, de pe buzele-i îngălbenite zbură duioşia deznădăjduită a unei doine de plîngere şi răzbunare.

Vor şti poeţii, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărgenite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au încunjurat, şi mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte şi sfînt al celui mai mare om ce s’a ridicat dintre Romîni? Se vor înfrăţi ei înnaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se în- naltă liturghia recunostinţii de marile mulţimi care nu pot nici să vorbească, nici să cînte?

Nu prin silinţi răzleţe, ci prin buna înţelegere la lucrul harnic, se întemeiază învăţătura, cultura unul popor, care e vitejia de astăzi, şi la această muncă locul cărturarilor e în frunte, — ca să îndemne şi să îndrepte.

Note

1. Aş crede astăzi că moartea lui Alexandru cel Bun s-a întîmplat în iarna sau, mai degrabă în primăvara anului 1433, fiindcă privegiul dat de Ilie sibienilor, în aprilie, pomeneşte pe toată familia lui, dar nu şi pe bătrîn (nota autorului adăugată la erata ediţiei din 1904).

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Constantin Cantacuzino: Istoria Ţării Rumâneşti

Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vârtos celuia când nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcându-se şi ca o luminare arătându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi céle din întunérec să iasă la lumină.

Mihail Kogalniceanu: Trei zile din istoria Moldaviei

La 25 februarie 1777, Poarta Otomană, uitând aceea ce cu 78 ani înainte, la 26 ianuarie 1699, la congresul de Karloveţ, răspunsese solilor poloni care cereau Moldavia: "cum că ţara Moldovii nu poate să le o dea să le fie lor podană, fiindcă este volnică şi turcilor este închinată, iară nu cu sabia luată".

Constantin Cantacuzino: Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini

Insă dintâi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miiazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Oltului, şi pre apa Morăşului, şi pre apa Tisei ajungând şi până la Maramurăş.

Vasile Alecsandri: Extract din istoria misiilor mele politice

Sunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcărase inimile românilor! Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dansa de poporul întreg şi fiecare om îşi uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri.

Miron Costin: De neamul moldovenilor

Adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ.

Mihail Kogalniceanu: Dorinţele partidei naţionale în Moldova

Atât curţilor Turciei şi Rusiei, cât şi Europei întregi, sunt acum deplin cunoscute întâmplările din luna lui mart trecut. O petiţie în 35 puncturi întemeiate pe principiile Organicescului Reglement, iscălită de mai multe sute de persoane din toate clasele sociale ale Moldovei, fu tratată de către domul Mihail Sturdza (...)