Editura Global Info / Literatură

Octavian Goga

Poveste

1914

Cum stau acuma şi-mi număr a vremurilor salbă,
Parcă-mi revăd, în casa din satul de sub deal
Pe-un biet bunic din ceata de moşi cu barba albă
Prin cari vorbeşte gura tăcutului Ardeal.

Îl văd aşa de bine... Îi flutura oftatul
Subt bolta înfrunzită a nucului înalt,
Când începea povestea: Doi ochi avea-mpăratul...
Dar de râdea cu unul, plângea cu celălalt...

Poveste minunată şi tainică poveste
Şoptită în amurgul atât de stins şi mut,
Subt soarele de toamnă care murea pe creste,
Când mi te-a spus moşneagul, eu nu te-am priceput.

Dar printre anii tulburi, cari-şi sporiră-n cale
Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas,
Nelămurită taină a înţelepciunii tale,
Poveste bătrânească, în minte mi-a rămas.

Şi-abia târziu, odată, ţi-am înţeles fiorul
Şi te-am văzut cum stărui şi-nfricoşată creşti,
În clipa cea dintâie când mi-a atins piciorul
Ţărâna fermecată a ţării româneşti.

Atunci, în cutropirea furtunii fără nume,
Când râuri de văpaie îmi clocoteau prin sânge,
Te-a luminat întreagă un glas din altă lume:
Ei, ochiul care râde, noi, ochiul care plânge.

*

În volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră,
Cum stau acum în noapte şi-n golul ei mă zbat,
Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastră
Şi-l văd pe cel din basme, pe bietul împărat...

Îl văd şi-mi muşcă-n suflet durerile păgâne,
Şi patimi şi ispite şi vifore mă frâng;
Căci cine-mi spune mie ce vom avea noi mâine:
Doi ochi ce râd în soare, ori doi ochi care plâng?...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA