Octavian Goga

Vita nuova

Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,
Brâu împletit din lacrimi şi din sânge,
Veriga ta de foc nu mă mai strânge
Şi lanţul tău a încetat să doară.

Trecutul însă tot se mai răsfrânge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Şi-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvăţau a plânge...

E în zadar! Din munţii vechi de ură
Eu nu mai simt nici o fărâmitură.
Pe veci în mine fiara a murit!...

Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am câte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit...