Editura Global Info / Literatură

Panait Cerna

Către pace

I

O, zee!
Nu-i printre noi un suflet, să nu poarte
Dorinţa pământescului tău rai
Spre tine-ntindem dreapta toţi, dar vai!
Tot fulgera, de dincolo de moarte
Însângerata spadă a lui Mihai...
Iar la lumina ei, cetim deodată
Măreţ, fulgerător, dar fără ură,
Veni şi s-au plecat supuşi Carpaţii,
Şi-o clipă după un mileniu, fraţii
Viu mâinile şi-ntind: se cunoscură...
El a căzut, răpus de-a nopţii gloată,
Şi-ai lui s-au risipit tăcuţi, în cete
Dar mâinile ce s-au atins odată
Se caută şi azi, cu vechea sete.
El a căzut, dar visul lui nu moare:
Din groapa-i tăinuită, creşte-o floare,
Mereu se-nalţă floarea-nlacrămată
Şi-a ei mireazmă umple ţara toată...
I-aţi sborul înapoi! În fiecare,
Trecutul plin de răni e încă viu:
Domneşte-n toţi un duh de răzbunare,
Vii prea de timpuriu:
De-ar amuţi în mâna noastră durda,
Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda,
Al neamului străjer?
Ce-ar glăsui strămoşii din morminte,
Când am uita dorinţele lor sfinte?
Ia-ţi sborul către cer!
Iar, când vom vindeca străvechea rană,
Când visurile fi-vor întrupate,
Iar nedreptăţi de veacuri răzbunate;
Noi cei dintâi din lumea pământeană
Cu flori te-om aştepta,
Cu doine vom chema cereasca mană:
O, zee! Vie-mpărăţia ta,
Să ne păzeşti a neamului icoană...

II

Înăbuşite glasuri vuiesc ca din pământ
Tot creşte-adâncul murmur:
Zadarnic vii şi-atunci
Noi suntem închinaţi mântuitoarei munci,
Dar rodul trudei noastre se risipeşte-n vânt...
O, zee! Cei puternici ne pun în jug de prunci,
Şi anii trec zadarnic,
Căci nu-i a noastră casa pe care o zidim;
Pământul, pentru care am plâns şi suferim,
Pe noi ne-ngroapă numai; iar pentru ei e darnic,
Chiar pe Isus, ce-odată s-a coborât pe lume,
Să plângă împreună cu cei îngenuncheaţi,
Pe El chiar ni-l furară, şi azi, în sfântul nume
Cel tare-mpilă slabii, iar fratele pe fraţi.

O, zee! fruntea noastră, plecată de furtună,
Cu florile durerii destinul o-ncunună:
Şi totuşi, noi ne-am duce, tăcând robia grea,
De n-ar fi cruzi să râdă când plângem; de-ar avea
O vorbă, o privire ce ne-ar pricepe chinul,
Atunci în noi revolta nu şi-ar înfige spinul,
Şi-n ceasul de pe urmă al vieţei, i-am ierta...
C-un semn, c-o mângâiere, ne-ar îmblânzi amarul,
Căci nici eterna vieaţă ce ne-o şopteşte-altarul,
Nici sorii ce descoper un colţ din univers,
Nimic nu preţuieşte cât un fior de milă
Cât clipa sfântă-n care o mână de argilă,
A mângâiat o rană şi-o lacrimă a şters...

O, zee! Dacă sceptru-ţi va fi să-ncremenească
În formele de astăzi vieaţa pământească,
Rămâi mai bine-n lumea visării nemplinite!
Ce bine-aduci tu, oare, mulţimii oropsite,
Cruţând-o de popoare asupră-i ridicate,
Când îi rămân acasă călăi în chip de frate...
Vii prea devreme. Omul e încă slab sau rău,
Nedemn de raiul tău...
Dar vor apune zeii tirani, de la o vreme,
Şi nu va fi pe lume nici sclav, nici domnitor,
Ci pân-atunci pământul, visând de viitor,
Asemeni unui suflet ce de păcate geme,
Va trebui să-şi facă osânda-n purgator:
Cu torţe-aprinse robii, zburând din loc în loc,
Vor îmbrăca pământul într-un vestmânt de foc;
Vijelioase flăcări vor mistui palate,
Vor şterge orice urmă din vechea nedreptate,
Şi până-n bolţi vor creşte, cercând la cer intrare...
Iar când se va desface de-a lor îmbrăţişare,
Pământul, vechiul tată, va fi ca renăscut,
Va scutura, cu-n geamăt, robia din trecut...
Atunci, de pretutindeni va curge viaţă nouă.
În orişice ungher,
Copii cu ochii umezi de a nădejdei rouă,
Cu braţele întinse, te vor cerşi din cer.

III

O, zee! în nădejdea minunei, cine ştie
De câte ori pe cruce va mai muri Isus?
Şi mulţi din noi găsi-vor o moarte timpurie:
Îi va ucide dorul de pace şi frăţie
Întinderea de braţe spre umbra ta de sus...
Dar dacă eşti aievea aşa cum te visăm,
Şi dacă după veacuri putem să te-ntrupăm
Prin lupte uriaşe şi jertfe de eroi,
Atuncea nu se plânge nici unul dintre noi.
Ce este o durere şi-o lacrămă ce-nseamnă,
Când tânăra nădejde la luptă te îndeamnă?
Şi ce-i să cazi, când viaţa n-o pierdem în zadar,
Când trupurile noastre sunt pietre de altar,
Când fiecare ştim,
Că făurim o lume ce-o vor primi ca dar
Acei ce nu sunt încă şi totuşi îi iubim?

Sămănătorul, III, nr. 51, 19 decembrie 1904

TE-AR MAI PUTEA INTERESA