Editura Global Info / Literatură |
Panait Cerna
Iisus
Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul…
Un Dumnezeu- cum te credeau părinţii –
Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:
El nu ne poate înţelege plânsul.
Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
El din fiinţa lui nimic n-a rupt.
Dar Tu ai sângerat pe negre căi,
Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;
Tu ai gemut când te pătrunse fier,
De-au tremurat şi ucigaşii tăi.
Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
Şi gura ta sa-nvineţit de chin,
Şi duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin după suspin.
Un om, un om, prin patimile tale!
Şi, totuşi, cât de sus, lumina mea,
Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!
De mila ta, la glasul tău de jale,
Să se deştepte morţi de mii de vremi
Şi-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu – să ai privirea iertătoare,
Un om să fii – şi tot să nu blestemi!...
Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin şi-atâta bunătate?
Se rătăceşte mintea şi nu poate
Să te urmeze-n lumea Ta înaltă...
*
Al nostru eşti: al celor slabi şi goi –
Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde,
Dar umbra Ta rămase printre noi
Şi inima-mi te simte orişiunde.
De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Şi cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Şi strângi în taină mâna care-a dat;
Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere!
Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere;
De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniştii de veci;
Mereu sporeşte-a inimii comoară
Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci.
Al nostru eşti! Ce ochi văzu vreodată
Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători?
Putut-a oare sufletu-ţi să fugă
La cei senini şi fericiţi din cer,
Când jos, prin murmure de chin şi rugă,
Atâtea braţe tremură şi-l cer?
Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
Nu Te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât Te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.
Atâta timp cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului Tău sfânt;
Atâta timp cât liniştea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ;
Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi şi să ierţi;
Atât de mult vei auzi jelire
Şi rana Ta va sângera mereu -
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu!
...Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce Tu zâmbi-vei împăcat;
Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî supt ochiu-ţi înţelept:
Îţi va culege de pe frunte spinii
Şi-ţi va închide rănile din piept.
Sămănătorul, V, nr. 23, 4 iunie 1906