Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Panait Cerna

    Iisus

    Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul…
    Un Dumnezeu- cum te credeau părinţii –
    Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:
    El nu ne poate înţelege plânsul.

    Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
    Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
    Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
    El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

    Dar Tu ai sângerat pe negre căi,
    Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;
    Tu ai gemut când te pătrunse fier,
    De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

    Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
    Şi gura ta sa-nvineţit de chin,
    Şi duhul tău, ce nu putea să moară,
    A smuls din trup suspin după suspin.

    Un om, un om, prin patimile tale!
    Şi, totuşi, cât de sus, lumina mea,
    Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!
    De mila ta, la glasul tău de jale,

    Să se deştepte morţi de mii de vremi
    Şi-adâncul lumii să se înfioare,
    Iar Tu – să ai privirea iertătoare,
    Un om să fii – şi tot să nu blestemi!...

    Cum au putut să steie laolaltă
    Atâta chin şi-atâta bunătate?
    Se rătăceşte mintea şi nu poate
    Să te urmeze-n lumea Ta înaltă...

    *

    Al nostru eşti: al celor slabi şi goi –
    Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde,
    Dar umbra Ta rămase printre noi
    Şi inima-mi te simte orişiunde.

    De sufletul ce-a întâlnit mizerii
    Şi cu obolul său le-a vindecat,
    Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
    Şi strângi în taină mâna care-a dat;

    Apostolului răsplătit cu ură,
    Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere!
    Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură
    Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere;

    De cel ce geme, neputând să moară,
    Apropii cupa liniştii de veci;
    Mereu sporeşte-a inimii comoară
    Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci.

    Al nostru eşti! Ce ochi văzu vreodată
    Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
    Ce gând nebun zvârli această pată,
    Pe cel mai mare dintre visători?

    Putut-a oare sufletu-ţi să fugă
    La cei senini şi fericiţi din cer,
    Când jos, prin murmure de chin şi rugă,
    Atâtea braţe tremură şi-l cer?

    Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
    Nu Te-au lipit atât de strâns pe lemn,
    Cât Te-a legat de-acest pământ nedemn
    Nemărginirea rănilor umane.

    Atâta timp cât lutul n-o să crească
    Copii asemeni chipului Tău sfânt;
    Atâta timp cât liniştea cerească
    Nu se coboară-n inimi pe pământ;

    Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
    Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,
    Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
    Va trebui să mângâi şi să ierţi;

    Atât de mult vei auzi jelire
    Şi rana Ta va sângera mereu -
    Îmblânzitor de oameni prin iubire,
    Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu!

    ...Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
    Din somnul lung al greului răbdat,
    Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
    Atunce Tu zâmbi-vei împăcat;

    Atunce numai îngerul hodinii
    Va coborî supt ochiu-ţi înţelept:
    Îţi va culege de pe frunte spinii
    Şi-ţi va închide rănile din piept.


    Sămănătorul, V, nr. 23, 4 iunie 1906




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA