Editura Global Info / Literatură

Panait Cerna

Plânsul lui Adam

Arcaşi îndemânateci, semeţi, cu paşi de lei,
Doi fulgeri smulşi din noapte-mi erau copiii mei;
Şi parcă-i văd ş-acuma în faptul dimineţii,
C-un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeţii,
Şi cum se pierd cu turma în zarea purpurie,
Făcând din largul lumii imensă-mpărăţie...
Sau cum se-ntorc agale, zâmbind şi mână-n mână,
Buni, fericiţi ca mine, pe când eram ţărână... Iar Eva lăcrăma.
Dar nu-i iertat se vede norocul ce-am avut ─
Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut;
Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primeşti,
Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepseşti...
Un gând de-aiurea ─ ucigătorul gând ─
Şi-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat.
…S-a năruit cu blestem altarul fumegând
Şi s-a târât o pânză de fum, în lung şi-n lat,
Ca o imensă-aripă de vultur săgetat...
Iar de atunce, fumul crescu mereu, ş-a pus
Zid negru între mine şi slava ta de sus ─
Azi, gândurile mele cu greu pot să le-adun,
Să le trimet la tine, Părinte vecinic bun;
Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite,
Ca fumul fără pace al jerfei neprimite...

Şi cum aş vrea şi astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine:
Să-nving robia humii!...
Şi cum aş vrea şi astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine: Să-nving robia humii!...
Nu mi-ai dat Tu lumina şi farmecele lumii?
Pământului meu tânăr nu-i dat nectarul sevei?
Şi nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei?
O rugă, da, un cântec ţi se cuvine Ţie...
Îl simt vibrând..., nimica nu poate să-l reţie ─
Dar, când să pui într-însul îngenunchiata-mi viaţă,
Uit vorbele măririi şi buzele mi-nghiaţă,
Căci geamătul lui Cain din noapte se desface
Şi-mi risipeşte clipa de rugă şi de pace.
E plânsul lui... Din noaptea cărărilor pierdute,
El inima-mi de tată o cheamă, să-l ajute;
Dar n-am puteri... ─ şi spada grădinilor divine
O simt cum se înfige fulgerătoare-n mine.
Tu-l vezi şi-l dai uitării... Ce s-a făcut, Părinte,
Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte?
Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i ─
Ce vrei să faci, Tu, Doamne, cu suferinţa lui?
O, dacă spre urzirea unei cereşti podoabe
Îţi trebuie durerea făpturii tale slabe,
Ridică de pe viaţă-i povara, că-i a mea,
Şi pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea;
Mi-aş duce-o fără murmur, chiar de m-ar frânge-n cale,
Căci inima-mi cunoaşte şi darurile tale...
De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos,
El a făcut păcatul atâta de frumos:
Un farmec, o beţie ce-n veci în tine-o porţi ─
Pe clipa rătăcirii îndur şi mii de morţi...
Dar prea e crudă legea ca fiul să spăşească:
De-a pururi, fără vină, greşala părintească...

...O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit,
Era prin rai lumina, şi flori, şi ciripit,
Plutea o voluptate-n văzduhul primăverii ─
Miresmele grădinii părtaşe-au fost căderii...
Să cadă însă plumbul osândei pe-amândoi,
Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi,
De ce să-ţi blestemi mama, gemând prin râpi sihastre,
Tu, singura lumină a gândurilor noastre?

Găsi-vei tu vrodată liman nemângîierii
Să-i ierţi pe-aceia care te-au hărăzit durerii?
Noi nu ştiam, copile, că tu ai să plăteşti
Cu chinuri clipa noastră de vrăji sărbătoreşti!
De-ar şti vrodată floarea de pom, din paradis,
Că-n fructul ei un vierme duşman va sta închis,
'Nainte ca să lege, s-ar scutura-n noroi ─
O, sfânt copil al Evei! îndură-te de noi...

Sămănătorul, III, nr. 40, 3 octombrie 1904

TE-AR MAI PUTEA INTERESA