| Editura Global Info / Literatură |
Panait Cerna
Printre lacrămi
─ Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurământ...
...Ce copil eşti! Să te-ntuneci de o vorbă spusă-n vânt!
Nu plec, uite!... sunt cu tine. ─ Spune, mult ai suferit?
Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit?
Că nu ţi-a primit o rugă, idolul nu l-ai sfărmat?
Cu privirile în lacrămi, lui, tot lui te-ai închinat?
Şi nu mă urăşti? Nu?! Vino, robul meu, stăpânul meu ─
Pleacă-ţi fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu
Să-i sărut, să uit de-a pururi vremea ce ne depărta ─
Să-mi rămâie numai gândul că trăiesc în umbra ta...
─ O, copilă, tu mă mântui, tu mă faci în cer să crez,
Şi durerile trecute să le binecuvântez.
Spune, spune înc-o dată, murmură-mi de mii de ori
Vorbele ce dau viaţă, cântecul ce dă fiori;
E o muzică, pe care o asculţi cu ochii uzi
Şi oricât ai auzi-o, însetezi s-o mai auzi.
Până când îţi intră-n suflet şi cu dânsul una face,
Până când vieaţa toată se învăluie în pace ─
Până când pământul, cerul, tot ce-ai vrut şi ai gândit,
Într-o singură lumină se cufundă-n infinit...
*
Firea scânteie sub lună, râde, pare fericită,
Că-i mai fuse dat să vadă o făptură-nlănţuită;
Prahova îşi mână-n taină cântecul adânc pe vad;
Printre ramuri înflorite raze tremură şi cad,
Parcă-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre,
Să asculte mai de-aproape şoapta inimilor noastre;
Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie,
Piruie în urma noastră, în lumina argintie.
...O, tu, inimă fierbinte, suflet care ne-nţelegi,
De-ai putea doini tot astfel nopţi de-a rândul, ani întregi!...
Simţi tu răvărsatul zilei? Inima ţi-i fermecată?
Ori ai vreun farmec, care ne dezleagă viitorul
Şi ne spui în cântec vestea că ni-i fără capăt dorul?
Cântă, cântă înainte! Clopote din sat, sunaţi,
Şi întreg pământul numai la serbare să-l chemaţi...
Iar tu, vântule, ascultă murmurele din păduri,
Şoapta plină de cutremur de pe buze să ni-o furi
Şi, purtând din stâncă-n stâncă vorbe pline de uimiri,
Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!...
*
De l-ai dăruit cu lacrămi, orişicât ai suferit.
Tot îţi pare că norocul prea uşor l-ai dobândit...
Aiurit stai lângă dânsul, lauzi mintea-naltă, care
Puse-o cale-atât de lungă ─ între vis şi întrupare!
Cine-ar şti beţia luptei şi fiorul vieţii ─ cine ─
Dacă lacomele braţe ar fi rodului vecine?
O, destin! o, fericire!... Vine-o clipă când înveţi
Că atâtor idealuri depărtarea le dă preţ;
Că, de vrei să-ţi dea norocul clipe cum n-au fost la fel,
Trebuie să lupţi dorindu-l şi să suferi pentru el ─
Vecinic inima umană osândită-i să-şi măsoare
Cu durerile-alergării fericirea cea mai mare...
Ca şi sufletele noastre însetate de o rază,
Mii de flori pierdute-n noapte după soare lăcrămează;
Deodată se vesteşte el, nemuritorul mire;
Pune-n creştetul naturii o cunună de mărire
Şi, văzând că după dânsul plâns-au gingaşele-i roabe,
Lacrămile de pe ele le preschimbă în podoabe:
Într-o clipă, de pe toate, mii de scânteieri a smult ─
Mai puternic străluceşte floarea care-a plâns mai mult.
Sămănătorul, IV, nr. 30, 24 iulie 1905
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
