Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Panait Istrati

    Moş Anghel

    Cititorilor mei din România

    Moş Anghel nu e o traducere, ci o scriere românească: o consider egală celei franţuzeşti.

    Aci, grăiesc în limba mea.

    Nu e graiul săltăreţ al directei compuneri în româneşte. Încătuşarea primei creaţii -pe care am ţinut s-o respect cât mai mult, din cinste profesională şi ca să dau un exemplu de traducere acelora care mi-au schilodit pe Chira — încătuşarea aceasta m-a strâns şi pe mine amarnic. Şi dacă uneori am slăbit-o, dacă pe ici, pe colo am dat drumul strânsorilor, sau dacă pe alocurea am făcut chiar mici completări cu înţeles în limba noastră, acestea sunt abateri îngăduite autorului, dar cari nu condiţionează o bună traducere. Licenţele mele neînsemnate rămân înăuntrul atât al cunoştinţei limbii franceze, cât şi al celei româneşti, aşa cum aceste două limbi au rămas pe de-antregul în afara balamucului cuprins în traducerea Chirei, care nu e nici franţuzească, nici românească, ci şoltică.

    Şi să nu vie aceşti şoltici să-mi vorbească cu ifos despre „gramatica" din Moş Anghel, decât atunci când vreunul dintre ei va fi intrat la stăpân, ca mine, la vârsta de treisprezece ani şi va fi izbutit, totuşi, după un sfert de veac de „hamalâc", să scrie franţuzeşte şi să traducă în româneşte mai bine de cum am reuşit, ori de cum n-am reuşit eu.


    Cu acest prilej ţin să mă achit de două datorii: întâia, către criticul Sanielevici, care, singurul până azi în critica internaţională, a afirmat cu aprigă tărie că sunt un scriitor al proletariatului.

    Că sunt, chiar de pe acum, asta nu ştiu cum a putut dânsul s-o vadă, dar că voi fi pe curând, de ceva pot să încredinţez atât pe d. Sanielevici, cât şi lumea muncitoare, oriunde s-ar afla ea grupată politicele. Prin asta nu trebuie să se înţeleagă că voi fi un trâmbiţaş al virtuţilor acestei lumi, ci un om care o va arăta aşa cum este şi îţi va spune gândul fără înconjur: astfel înţeleg eu prietenia.

    A doua datorie o am către Mihail Sadoveanu. În articolul pe care mi-l consacră, d-sa afirmă - cu riscul de a supăra pe anumiţi colegi ai d-sale din Academie - că autorul franţuzescului Moş Anghel „e un fiu al acestui pământ". A spus-o cu vorba caldă de frate, şi vorba lui mi-a mers la inimă, mi-a făcut bine.

    N-am să-l dau de ruşine.

    Oricari ne-or fi drumurile hărăzite de soartă, îmi voi aduce totdeauna aminte că scriitorul Mihail Sadoveanu, uitând că e academician, a întins mâna înstrăinatului şi i-a recunoscut dreptul de a lua loc lângă mormântul mamei lui.

    Panait Istrati

    I. Moş Anghel

    În seara aceea de început de april, cătunul Baldovineşti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui. Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat: de peste tot răsunau focuri de puşcă – închinăciuni creştin–ortodoxe aduse de sătenii noştri pomenirii Aceluia care fu cel mai bun dintre oameni.

    În căsuţa lui moş Dumitru – mezin între doi fraţi şi două surori – veniseră de la oraşul vecin mama Joiţa şi fiul ei unic Adrian, ca să petreacă împreună sfintele sărbători.

    Mama lui Adrian era întâia născută în familie, rămăsese văduvă încă de pe când îşi purta pruncul în braţe, şi acum, când acesta împlinea optsprezece ani, tot văduvă se afla, trăind din munca braţelor sale.

    Nu prea era loc de găzduit în fostul cămin părintesc, căci fratele Dumitru, deşi tânăr, era înconjurat de o numeroasă familie. Buna soră se mulţumea însă şi cu un colţ al încăperii, în vreme ce Adrian – bucuros să–şi revadă leagănul copilăriei – se ducea să se culce cu unchiul său în fânul din podul grajdului, să–i asculte poveştile ca altădată şi să–i istorisească fapte de pe la oraş.

    De altfel, chiar şi fără musafiri, unchiul Dumitru tot prin pod, pe câmpuri şi prin bălţi îşi petrecea nopţile de vară, ceea ce făcea pe Adrian uneori să se mire:

    – Matale te culci în pod, iar nevasta, cu copiii; ce viaţă e asta?!

    – De, băiete, sunt nevoit... Altmintrelea, cum să–ţi spun: copchiii să–mbulzesc prea repede!

    – Iaca vorbă! şi când te dai jos din pod?

    – Mă duc la baltă, să tai stuf!...

    – Şi când te–ntorci de la tăiat stuf?!...

    – Mă urc în pod!...

    – Atunci de unde vin „copchiii"?!...

    – Dumnezeu îi trimete.


    Deşi oameni săraci, se mai aflau la masa lor şi alte câteva neamuri din sat. Cina strămoşească – un borş de miel, cu miel fript, cu cozonaci şi ouă roşii – fu veselă, plină de glume; la sfârşit, moş Dumitru ieşi afară ca să dea şi el foc glugii şi să sloboadă focurile de puşcă tradiţionale.

    Toată laia de copii, ba chiar şi cei mari, îl urmară. Noaptea era înstelată. Dumitru trase cu urechea la zgomotul îndepărtat al trenului care se ducea spre Galaţi, şi zise:

    – Trece „ixpresu" de opt...

    Apoi dădu foc stufului. Numaidecât, flăcări fumegânde se înălţară drept către cer, în mijlocul ţipetelor asurzitoare ale copiilor, cari dănţuiau împrejurul glugii ca nişte drăcuşori cu feţe roşii. Zarva fu şi mai mare când Dumitru descarcă cele două ţevi cu fultuială oarbă ale puştii sale de vânătoare, zicând, cu credinţă creştină, după fiecare foc:

    – Christos a–nviat!

    În clipa asta, mama Joiţa îşi luă fiul de braţ, îl trase mai la o parte şi–i zise pe un ton poruncitor şi cam sugrumat:

    – Dă fuga la părintele Ştefan, vărul nostru, şi roagă–l din parte–mi să vie aici pe curând. Apoi, întinde–o până la moş–tu Anghel şi adu–l cu tine!...

    Adrian tresări ca şi cum i s–ar fi cerut să ia un şarpe în mână:

    – Ce spui mamă!... Cum să–l aduc pe moş Anghel, când ştii bine că el e supărat pe toată lumea şi nu vrea să mai vadă om în ochi?!…

    – Tocmai pentru asta trebuie să vie aici. Spune–i că–l chem eu, sora lui mai mare. Aleargă iute!...

    Adrian se supuse, luă un băţ, strigă pe Sultan, dulăul, şi dispăru în noapte fără ca cineva să–l fi văzut.


    În această familie de dezmoşteniţi, fratele Anghel era al doilea născut. O crâncenă soartă se abătuse peste capul lui şi făcuse, dintr–un om voios şi bun creştin, un învrăjbit şi un păgân.

    Copii de ţărani iobagi pe pământul boieresc, cei doi fraţi şi cele două surori se pomeniseră, la moartea tatălui lor, stăpâni doar pe grinzile căsuţei părinteşti, pe arborii din grădină şi pe butucii de viţă. Ţarina nu era a lor. Şi asta–i hotărî să se răspândească pe alte meleaguri, afară de Dumitru, mezinul, care rămase să poarte de grijă mamei văduve. Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriţi, care îşi râdeau de căsătoria legitimă. Iar micuţul Anghel, în vârstă de–abia de nouă ani, se duse la Brăila şi intră băiat de prăvălie la un crâşmar. El avea un adânc dezgust pentru munca cu palmele pe ogorul altuia.

    Timp de zece ani, "Agheluţă" stătu neclintit la acelaşi stăpân, om de ispravă, care–l răsplăti cu mărinimie pentru slujbele aduse. Apoi, reîntors în satul lui, se îndrăgosti cu patimă de cea mai săracă fată din cătun, cu care se căsători pe loc. Fiind scurt de vedere, fu reformat de ostăşie, cumpără o bucată de pământ şi deschise crâşmă pe drumul mare dintre Brăila şi Galaţi, la ieşirea din sat.

    Întreprinderea îi fu norocoasă, mai ales că vremurile de belşug cari urmară războiului cu turcii îi ajutară mult. După zece ani de crâşmărit, izbuti să agonisească o avere care îi îngădui să cumpere o altă bucată de pământ, între sat şi crâşmă, sădi arbori altoiţi şi vie renumită, clădi acareturi mândre, cu grajd şi pătule, aduse vaci de rasă, păsări, oi, porci şi toate cele trebuincioase unei gospodării de om chiabur. În curând, „curtea lui Angheluţă" avea să fie pizmuită nu numai de către iobagii cătunului, ci şi de însuşi moşierul domeniului. Alexandru Vulioti, care deseori, oprindu–şi brişca dinaintea cârciumii lui moş Anghel, îi spunea acestuia cu vădită pică:

    – Tu, măi Angheluţă, te iei la întrecere cu mine! Ia te uită: vaci tărcate, cai cerchezeşti, ba până şi bibilici bune de nimic, până şi porumbei rotari, cum numai la curtea mea se văd! Ce–i cu tine, mă?...

    – Ce să fie, „boierule": nimic nu–i de furat în tot ce vezi! răspundea gospodarul cu semeţie.


    Dar dacă norocul îi fu mare în treburi bănoase, nefericirea îi păştea în căsnicie. Nevasta lui era o femeie trândavă, chiondorâşă, greoaie în tot ce făcea, murdară până la dezgust şi cu totul nevrednică a conduce o astfel de gospodărie. Nepăsarea ei mergea până la a lăsa toate nevoile curţii pe seama unui argat trudit, iar dânsa, lungită pe o ţoală la umbra unui nuc, dormea ceasuri întregi, cu gura căscată şi plină de muşte, în vreme ce pruncul se tăvălea în scutece scârnave şi ţărână, bocind prin preajmă–i. Vaci nemulse, vite neadăpate zbierau de sete şi de neorânduială. Casa, ograda, vraişte; intra, ieşea cine voia.

    Anghel sângera văzând cum i se prăpădeşte munca. Ţintuit la cârciumă, singur se lupta cu valurile de cărăuşi; ziua şi noaptea în picioare, el găsea cu greu clipa de răgaz când să dea o fugă până la „curte". Adrian îşi aminti cum, într–o zi de vară, îl văzuse pe unchiul său spărgând toate geamurile casei din cauza scârnăviei de muscă, atât de gros depusă, că împiedica lumina de a pătrunde în odăi. Femeia dormea dusă şi nu se deşteptă tot timpul cât ţinu sfărâmatul geamurilor. Anghel trecu pe lângă dânsa, o privi cum sforăia, îi scuipă în obraz şi plecă. Ea îşi continuă somnul.

    Crezând să facă din ea cu răul ceea ce n–a putut face cu binele, o bătu adesea. Nevrednica se tâmpi şi mai tare. Atunci, în neputinţă de a ţine piept la două întreprinderi, bietul om se văzu nevoit să vândă toate dobitoacele, părăsi avutul în voia soartei şi nu mai dădu pe la femeia lui decât o dată pe lună. Iar ca să înlăture de sub ochii copiilor săi priveliştea unei astfel de mame, el îi ridica pe măsură ce împlineau vârsta de cinci ani şi–i depunea la o rubedenie a sa de la Galaţi, unde se ducea de mai multe ori pe an, ca să urmărească de aproape creşterea ce li se da.

    Cu chipul acesta, el rupse ultima legătură ce–l mai ţinea de nevastă–sa. Căsnicia din dragoste, năzuinţele omului cu stare, gospodăria care trebuia să fie cea mai înfloritoare din partea locului căzură toate în ruină: „curtea lui Angheluţă" deveni un mare grajd omenesc. În locul frumoasei crâşmărese, cu poalele–n brâu, zorind după treburi – aşa cum visase Anghel s–o vadă pe femeia sa – o umbră mototolită zăcea acum pe un colţ de prispă ori se strecura cu paşi tărăgănaţi de–a lungul pereţilor stropiţi cu noroi şi prin curtea pustie.

    La început, neobositul soţ mai speră să–şi readucă nevasta în simţiri, înşelând–o pe faţă. N–o făcea din înclinare firească, ci, aşa, ca să–şi răzbune dragostea batjocorită şi poate, cine ştie, să–şi „trezească" femeia, pe care tot o mai iubea. Dânsa ascultă spusele, văzu cu ochii şi nu făcu nici un caz. Somnul îi era mai scump. Ba nu–şi mai dădu nici osteneala de a se spăla pe obraz şi adormea mâncând.

    Dar răutatea omenească atotpizmuitoare nu fu mulţumită numai cu durerea casnică a omului înstărit: nenorocirile soţului nu–i fură îndeajuns. Şi într–o noapte, cunoscând lipsa de pază, dădură foc orăşeneştilor acareturi.

    Din odaia crâşmei, Anghel privi printre obloane flăcările cari mistuiau frumoasa–i locuinţă cu acoperiş de tablă galvanizată şi rămase surd la strigătele celor ce–l chemau în ajutorul propriului său avut. Îşi zicea, înghiţind amarul: „Numai dacă ar arde şi ea!"

    Ea nu arse; şi continuă să doarmă la umbra celor scăpate de la pârjol de către vecini, până în ziua când, înjunghiată de o aprigă răceală, Creatorul – care o trimisese pe pământ ca să arate bărbaţilor câte rele se pot ascunde din–dosul unor frumuseţi femeieşti – o chemă la el, ca să înspăimânte cu dânsa pe ticăloşii din Purgatoriu.


    Moartea ei neaşteptată, oricum, nu lăsă rece pe nefericitul Anghel. Adrian fusese adesea martor al înduioşărilor lui la amintirea celei plecate din lume tot aşa de muţeşte după cum trăise.

    Nepoţelul iubit şi alintat venea din când în când să citească unchiului minunăţii de prin cărţi: să–i explice „sistemul planetar", „facerea lumii", „ce e cerul" –învăţături de care bravul cârciumar era veşnic setos.

    Şi de câte ori, pe frumoase nopţi cu lună, colindând amândoi printre ruine, n–a văzut Adrian pe moş Anghel scoţând batista şi ştergându–şi lacrimile!

    Pustiu înfiorător... Sub acoperişurile prăbuşite: grinzi arse, lemnărie ciopârţită, sfărâmături de mobile putrezeau claie peste grămadă în băltoacele formate de ploi prin camere. Pe alocurea, nu se mai vedeau decât bucăţi de zidărie. Grajdul cel mare, rămas neatins de foc, părea că se tânguie după acele mândre vite, cari prea fuseseră pizmuite de oameni pentru ca să fi putut dăinui. Cucuta, căprişorul, dracila creşteau înalte cât un stat de om în frumoasa curte de altădată.

    –Vezi, Adriene? îi spunea bietul om, cu glasul sugrumat de durere, vezi tu ţintirimul ăsta? El se datoreşte pe jumătate oamenilor, iar cealaltă jumătate, soartei. Dacă aş fi moştenit acareturile astea de la părinţi, aş fi îndrituit pe cojani să mi le prăpădească, deşi ei nu se duc să dea foc conacelor boiereşti. Dar casa asta era ieşită din sudoarea frunţii mele, după douăzeci de ani de trudă. Şi nu era un lux, ci tocmai cât trebuie unui om să trăiască omeneşte, el şi familia lui, iar nu ca dobitoacele. Nu mi se poate nici imputa de a fi fost avar: flămândul găsea oricând la mine cu ce–şi potoli foamea; şi când veneau sfintele sărbători, gândul meu era totdeauna la văduva fără sprijin şi împovărată de copii; la Paşti, îi duceam ouă, cozonac, ciozvârta de miel; la Crăciun, bucata de slănină şi halca de porc. Nu făceam pomană, ci numai datoria mea; Dumnezeu mă ajutase, ajutam şi eu din ce aveam de prisos şi fără să mă mândresc. Nici n–aveam dreptul, căci văzusem pe alţii întrecându–mă în bine: erau aceia cari îşi împărţeau bucata de pâine cu flămândul întâlnit pe drum.

    Putea–va oare cineva să mă învinovăţească de a fi despuiat pe muşteriii mei ca să mă îmbogăţesc? Nici atât. Dacă câştigul mi–a fost mare, a fost din cauză că mă duceam la podgorii să aduc vinul şi rachiul, când curgeau ca nişte râuri în ani de belşug. Pe cărăuşul care intra iarna în prăvălie, cu mustaţa plină de chiciură, eu nu–l priveam ca pe un muşteriu, ci ca pe un frate trudit. Îi strângeam mâinile înmărmurite şi–i făceam loc lângă sobă. Pentru a–i adăposti vitele, am ridicat o perdea cum nu se mai afla la cinci poştii împrejur; iar pentru braţul de fân ce li–l aruncam dinainte, nu primeam să fiu plătit. Vinurile şi rachiurile mele erau dintre cele mai bune şi pot să jur pe lumina ochilor că nu le–am „botezat" niciodată, aşa cum se obişnuieşte peste tot. Şi când vedeam că omul şi–a băut tainul şi că, luat de patimă, voia să treacă măsura, să–şi bea mintea şi să–şi uite de treburi, eu îi vărsam un pahar de la mine şi–l sfătuiam să–şi vază de drum. Adesea, eram nevoit să i–l arăt. Astfel eram ca un fel de slujitor al lui, căci stăteam în picioare ca să–l aştept din zori şi până în miez de noapte. Ba nu pregetam să mă scol din pat şi să deschid cui bătea în uşă, chiar după închidere, uitând că aş fi putut să mă pomenesc în faţa unui răufăcător.

    Dar pilda binelui nu serveşte la mare lucru – şi dacă pământul nu e locuit numai de nemernici, mâna unui singur ticălos, între o sută de drepţi, ajunge ca să–l prăpădească. Mâna asta mă pândea şi pe mine în întuneric, gata să mă izbească. Ea nu putea să–mi ierte belşugul. Ea nu suferea ca eu să fiu altceva decât o mână râioasă, asemuitoare ei, bună să ceară de pomană ori gata să lovească pe furiş. Şi ea mă lovi. Îi fu uşor, nevasta dormea.

    O, Adrian!... Aci, mâna ticălosului întâlni în ajutor, ca să pustiască, mâna mult mai ticăloasă a Soartei – şi amândouă se uniră în îndeplinirea faptei grozave!...

    Făcut–am un păcat îndrăgind pe cea mai frumoasă fată din sat? îndrăgeşte cineva pe cea mai urâtă? Nu ştiu. Ceea ce ştiu astăzi e că am fost orb în dragostea mea şi că n–am căutat să văd dacă sub patul dragei mele era măturat, dacă dindosul urechilor ei nu era murdar şi dacă picioarele îi erau spălate.

    Adriene, în ziua când ţi se va aprinde pieptul de focul sfânt care l–a ars pe–al meu, adu–ţi aminte de cuvintele mele: şi înainte de–a te arunca cu trupul şi cu sufletul în braţele putreziciunii omeneşti, fă ce n-am făcut eu: uită-te sub patul mândrei tale, cată dindosul urechilor ei şi vezi-i picioarele ascunse în ghetişoare frumoase. Iar dacă cumva uiţi de vorbele mele, aminteşte-ţi de cimitirul ce-l vezi aci! Umple-ţi ochii cu grozăvia acestui prăpăd; priveşte buruienile astea sălbatice care cresc ca o blestemăţie aruncată pustiului omenesc; grajdul ăsta care-şi jeleşte vitele; zidurile astea afumate cari îşi strigă disperarea către cer; grămezile de tablă ruginită şi scâlciată, cari străluceau pe vremuri ca o oglindă în soare, de pe un acoperiş ce se ridica mândru de dreptul omului de-a trăi în curăţenie şi înlesnire, nu ca sobolul temător de lumină.

    Aminteşte-ţi! Şi dacă sângele tău pătimaş vrea să te târască la genunchii celei mai frumoase fete din partea locului, opune-te, cheamă în ajutorul tău aceste ruini şi zi-ţi aşa: „Moş Anghel şi-a zdrobit viaţa fiindcă a iubit orbeşte pe cea mai frumoasă fată din satul lui, fără ca mai întâi să-i fi căutat sub pat, nici dindărătul urechilor, nici la degetele picioarelor..." Şi înlătură de la tine mâna soartei nemiloase!...


    După moartea femeii sale, Anghel continuă timp de câţiva ani să lase în părăsire o locuinţă nestrăjuită. Îşi propusese să–i redea strălucirea cuvenită, doar în ziua când copiii vor fi în stare s–o stăpânească. Ridicându–i tot ce avea mai de preţ şi îngrămădindu–l în jurul dughenei, el începu să ducă o viaţă de pustnic, de un pustnic care lua obiceiul de–a gusta cam prea des din rachiul ce–l vindea muşteriilor.

    Om voinic, înalt, bine făcut, mers mândru, barbă frumoasă, creaţă şi căruntă ca şi părul, unchiu Anghel impunea tuturora. Vederea–i scurtă, care–l făcea să–nainteze cu pieptul în pieptul celui ce intra pe uşă, pentru ca să–şi dea seama cu cine avea de–a face, impresiona şi mai mult. El era om bun, dar nu prea suferea să fie sâcâit, cum nu suferă mai toţi aceia cari „ajung" prin puterile lor. Conştient de ale sale, Anghel le înzeci ca să–şi atingă scopul, care era, spunea el, „să prefacă ruinele într–un palat", în ziua când copiii vor fi demni de el. Astfel, cu toate nenorocirile, trecea drept un om avut.

    Dar adevărata lui avuţie, fericirea şi nădejdea lui, erau cei trei copii pe cari îi creştea la Galaţi: un băiat de şaptesprezece ani şi două fetiţe de opt şi zece ani. Flăcăul urma să–şi ia bacalaureatul peste un an, apoi: „Voi vedea, zicea el într–o zi mamei lui Adrian; după ce va ieşi din gimnaziu, se va duce să–şi facă stagiul de un an în armată. Dacă are gustul armelor, aş vrea să fac din el un ofiţer, un braţ voinic şi priceput pentru apărarea ţării; dacă nu, îşi va alege meseria care–i va plăcea."

    Din fetele sale nu voia să facă altceva decât „bune gospodine", să le înzestreze şi să le mărite la oraş.

    Omul îşi propune...

    Într–o zi de iarnă viforoasă, pe când sta cu gândurile sale şi privea la viscolul care mătura întinsa câmpie singuratică, patru oameni intrară în crâşmă, patru necunoscuţi.

    Aşa cum îi era obiceiul, el dădu cu pieptul înainte ca să–i recunoască, dar inima i se strânse ca şi coarnele melcului când sunt atinse: mutrele nu–i plac.

    „Dacă oamenii aceştia sunt cumsecade, nu mai cred inimii mele!" îşi zise, strângând în buzunarul cojoacei revolverul, care nu–i lipsea niciodată.

    – Bună ziua, Angheluţă!... făcură cei intraţi; e cald la tine!...

    – Bun venit, călători! Ger, hai?

    Dar adăugă în gând: „Dracu m–a luat! Astea–s glasuri de sugrumători!..."

    – Ni–e foame, Anghelache, şi–am vrea să bem... Se ştie că vinul tău topeşte gheaţa!...

    – S–o fi zicând... Eu ştiu însă că este o gheaţă pe care nici un vin nu poate s–o topească.

    – Ha, ha!... Eşti şugubăţ, Angheluş!... Şi care–i gheaţa asta?

    – Ei bine, trebuie s–o cunoaşteţi: i se spune „inimă de câine", dar e greşit, căci se nedreptăţesc bietele animale astea, care sunt nişte adevăraţi prieteni, răspunse cârşmarul, arătând lângă dânsul doi câini ciobăneşti care nu–l slăbeau de–un pas.

    – Ei... ai gânduri negre! Nu–i lumea aşa de rea...

    – Se poate... Dar când cineva e, ca mine, crâşmar la drumu mare, vede câte alea şi doarme noaptea cu un ochi deschis.

    Această făţişă încunoştiinţare făcu pe clienţii noştri să simtă cu cine aveau a face. Fură serviţi: pâine, slănină, vin.

    – N–ai vrea să ne scoţi olecuţă de vin proaspăt, Angheluş?... Întrebă unul care făcea pe pisica blândă.

    Unchiul rânji în sinea lui: „Aha! Mă poftiţi la capcană!..." Răspunse:

    – Acuşi scosei un urcior de cinci oca!... Dacă cunoaşteţi la vin, o să–l simţiţi pe limbă că–i proaspăt.

    Asta le încurcă socotelile. Dar ei nu erau degeaba hoţi. Ceva mai târziu, unul ieşi afară pentru o „treabă mică". Anghel înţelese că acesta era semnalul de atac: banditul se ducea să facă de strajă. Îngălbeni şi se ţinu gata. Un moment, îi veni în gând să scoată arma şi să strige: „Sus mâinile!". Îşi zise însă că poate să fie prada unei închipuiri înşelătoare.

    Câteva clipe în urmă, părerea sa de rău fu amarnică.

    Cei trei muşchetari vorbeau, în dorul lelei, de lucruri care n–aveau nici cap, nici coadă. Ei cerură chibrituri. Unchiul îşi zise: „Haiti! Acu–i acu!..

    Dârz la inimă şi la pas, cu mâna dreaptă pe armă în fundul buzunarului, el se apropie şi le întinse, cu stânga, cutia de chibrituri. Cel mai ţeapăn dintre tâlhari dădu s–o ia, domol, tot vorbind în lături, dar când fu s–o atingă dintr–o săritură înşfăcă pumnul crâşmarului ca într–o menghină; şi dacă în aceeaşi clipă nemernicul căzu trăsnit de glontele plecat din buzunarul victimei sale, ceilalţi nu mai dădură timp lui Anghel să scoată arma: îi sfărâmară pe loc ţeasta, cu reteveiurile, în vreme ce dulăii le sfâşiau groaznic pulpele picioarelor. Amândoi fură culcaţi la pământ, unde zăcea şi stăpânul lor, într–un lac de sânge. După care ispravă hoţii luară în grabă banii ce se aflau în tejghea şi fugiră lăsând în urmă–le mărturia netăgăduită a tălhăriei lor: tovarăşul greu rănit.

    Moş Anghel scăpă atunci de la o moarte sigură datorită numai neputinţei ucigaşilor de–a lua cu dânşii pe soţul doborât de glonte. Ei fuseseră aşa de rău muşcaţi de câini, încât de–abia îşi mai putură târî picioarele.

    La vrun ceas după crimă, câţiva cărăuşi trecură pe la cârciumă, ridicară din sângele lor pe victimă şi pe bandit, ambii încă în viaţă, şi–i transportară la Brăila, unde fură tămăduiţi amândoi.

    După cincizeci de zile de spital, unchiul ieşi slăbit, dar nu pierduse decât sângele. Şase luni mai târziu avea să piardă ceva ce–i era mai scump decât viaţa: pierdu pe cele două fetiţe, înecate în Dunăre, împreună cu altă lume, pe când se plimbau în bărci, care, surprinse de valuri, se răsturnară.

    Aici el văzu de aproape mâna neagră a soartei nemiloase.

    Dar omul acesta era menit să cunoască toată grozăvia cuvântului românesc: Să nu dea Dumnezeu omului, atâta cât poate să ducă pe umeri! Şi câte nenorociri nu poate un om să ducă pe umerii lui!

    Întors de la biserică, unde dăduse o liturghie spre odihna sufletelor celor două copile rămase fără mormânt, moş Anghel se zăvorî în crâşmă şi, timp de câteva ceasuri, se plimbă cu mâinile în buzunare. Apoi deschise larg uşa, se opri în prag şi scuipă drept înainte, ca în obrazul cuiva, zicând:

    – Na! Soartă ticăloasă... Tu mă–ncovoi, dar eu mă–ndrept şi te scuip în faţă: na!

    Şi scuipă încă o dată.

    Îi rămăsese flăcăul, ultima flacără care să–i lumineze noaptea creierului său, răpus de durere şi de rachiu.

    Soarta suflă şi în această flacără şi o stinse...

    Unsprezece luni după angajarea fiului său într–un regiment de cavalerie şi a doua zi după primirea unei scrisori în care tânărul îi spunea că doreşte să rămâie în armată, cel mai nenorocit dintre oameni închidea prăvălia – fericit de vestea primită, tot fericit! – şi încăleca pe Roibu ca să se ducă în târg să tocmească meşteri pentru reconstruirea caselor arse.

    Nu făcu însă două sute de paşi, când un poştar călare îl opri în drum şi–i înmână o telegramă. Inima nu–i spuse nimic. Desfăcu hârtia liniştit, şi citi: „Fiul dumitale. Alexandru Anghel, a căzut de pe cal într–o şarjă de cavalerie şi a murit pe când...

    Foaia îi scăpă din mâini; un răget de tigru îi ieşi din piept; se înălţă în scări şi se rostogoli la pământ ca un stâlp ce se prăbuşeşte.

    Astfel, moş Anghel îşi bău paharul până la drojdie.

    S–ar crede că această culme a nenorocirii ar fi trebuit să–i aducă şi sfârşitul. Da' de unde! Ceea ce putea să–i vie ca o uşurare, adică moartea, nu veni; şi nimeni n–a ştiut de ce omul ăsta nu şi–a pus capăt zilelor.

    Nu s–a omorât. Dar se ucidea zilnic, înghiţind fără întrerupere păhăruţe din rachiul lui cel mai tare.

    Procesul de descompunere al acestui om, tată duios, bun cetăţean şi creştin cu evlavie, e cea mai fioroasă din tragediile pe care autorul acestor rânduri le cunoaşte. Aci e descris numai începutul. Sfârşitul ei – tristeţe care rupe inima – va fi povestit mai departe.

    Feciorul său fiind mort, Anghel ceru ca înmormântarea să se facă în cătun. Ea fu urmată de toţi locuitorii. Şi când puştile traseră salvele, în momentul scoborârii coşciugului, toată adunarea, în lacrămi, se aruncă în genunchi. Plângeau ostaşii, plângea şi ofiţerul care comanda onorurile militare. Un singur om nu plângea: tatăl.

    În picioare, descoperit, cu pălăria în mână, el sta pe marginea groapei şi privea coşciugul în fund.

    În clipa asta, un cojan se rupse din mulţime, se aruncă la picioarele sale, îi înlănţui genunchii şi strigă:

    – Anghel!... Anghel!... iartă–mă: eu am dat foc casei tale! Fă–ţi dreptate!... Da' iartă–mă–ntâi!...

    Anghel întoarse capul şi privi îndelung la omul care se tăvălea la picioarele sale, se frigărea ca pe cărbuni aprinşi şi răcnea:

    – Iartă–mă!... Şi omoară–mă!... Aruncă–mă în temniţă!...

    El rosti:

    – Iertat să fii...

    Şi plecă... Nimeni nu îndrăzni să–l urmeze.

    Ajuns acasă, desprinse din pereţi icoana împodobită cu busuioc a Sfintei Fecioare ţinând în braţe pe lisus, precum şi portretele regelui, reginei şi al prinţului moştenitor; luă un hârleţ, făcu o groapă în grădină, le aşeză în fund şi le acoperi cu pământ.

    Apoi se zidi în cârciumă şi se dădu cu trup şi suflet rachiului.

    Din ziua aceea şi timp de un an nimeni nu ştia dacă se afla cineva înăuntru, ori de nu cumva prăvălia era pustie. Locuitorii treceau parcă temători, se smereau în faţa ferestrelor cu perdelele trase şi îşi căutau de drum. Moş Anghel ieşea noaptea, însoţit de–un câine, şi se ducea să rătăcească printre ruinele caselor arse. Ziua, împietrit cu coatele pe masă şi cu bărbia sprijinită în pumni, bea păhăruţ după păhăruţ, fără să se–mbete, şi printr–o crăpătură a obloanelor privea la dărâmăturile fostelor acareturi.

    Când se împlini anul grozavului doliu, pustnicul redeschise crâşma, sau, mai curând, tot ţinând–o închisă, dădea de băut unuia şi nu dădea altuia, fără ca cineva să fi înţeles vreodată pe ce motiv se baza atât refuzul, cât şi preferinţele sale. Trecătorii îi respectau ciudăţenia voinţei, nenorocirile lui fiind cunoscute de toate satele megieşe. De altfel, el nu mai aducea nici un fel de băutură nouă, căci avea hruba plină de vinuri şi de rachiuri.

    Adrian şi mama lui fuseseră singurele făpturi omeneşti cărora Anghel consimţise să le vorbească de două ori în cursul anului care urmă redeschiderii. Mereu aşezat la fereastră, cu sticla şi paharul dinainte, cu câinele lângă el, cu uşa zăvorâtă, unchiul privea neîncetat printre perdele. Adrian văzu un car oprindu–se şi doi oameni venind să bată în obloane. Anghel stătu nemişcat, şi cărăuşii plecară. Un alt car trecu; fără să se dea jos, omul strigă din drum:

    – Anghel!... Aş vrea să beau un pahar! Fu servit.


    În seara aceea de Paşti, ducându–se la unchiul său, după porunca mamei. Adrian se gândi la toate aceste nenorociri şi–şi zise: „Mama se înşală când şi–nchipuie că am să reuşesc să scot pe moş Anghel din vizuina lui!..."

    Într–adevăr, însărcinarea nu prea era uşoară, căci nu era vorba numai de o vizită, ci de o împăcare. Cei doi fraţi, Anghel şi Dumitru, se sfădiseră, cu opt ani în urmă, la moartea mamei lor, pe o ticăloasă chestie de moştenire. N–aveau de moştenit decât bulendre, dar Anghel, care era avut şi gata oricând să ajute pe fratele său, o ţinea morţiş cu împărţitul:

    – Vreau să am un leu moştenire de la mama, ca să–mi cumpăr un şirag de mătănii, pe care să le spânzur la icoană şi să ştiu că sunt de la mama!...

    Dumitru pretindea, cu drept cuvânt, să rămâie stăpân pe ale casei, ca unul care îngrijise de bătrână până la moarte. Mama lui Adrian se opunea din răsputeri la împărţire. Sora cealaltă însă, deşi înlesnită, şi mai ales Anghel, îşi cereau fiecare partea. Şi în focul certei, mezinul aruncă o sudalmă fratelui său. Acesta îl pălmui. Atunci Dumitru săvârşi greşeala de–a izbi cu băţul în frunte pe Anghel, însângerându–l. Lovitul ieşi din casa părintească, zicând celuilalt:

    – N–am să mai intru aici, şi nici tu la mine, până nu mi–i săruta în faţa lumii talpa ciubotelor!...

    De–atunci au rămas certaţi. Înainte ca Anghel să–şi fi pierdut copiii. Dumitru se opusese cu încăpăţânare la rugăminţile sorei de a se duce să ceară iertare fratelui supărat; iar după aceste morţi năprasnice, nimeni nu mai îndrăznise să–i tulbure sihăstria cu un fleac.

    Acum, mama lui Adrian voia cu stăruinţă să–şi împace fraţii. Chemând pe cel jignit, în loc să meargă cu toţii la dânsul, ea se bizuia pe durerea lui, care trebuia să–i fi înmuiat mândria, precum şi pe precăderea pe care, ca soră mai mare, o avusese întotdeauna în ochii fraţilor ei, mai ales în ochii aceluia care, deşi bogat, ceruse împărţirea împiedicată de dânsa, femeie sărmană.


    Erau ceasurile nouă seara când Adrian ajunse la crâşma unchiului. La fereastra dinspre miazăzi, care dă spre sat, se vedea lumină. Tânărul se cutremură, gândind la omul de din dosul acelor perdele trase. El se apropie de geam şi lipi urechea. Nici un semn de viaţă, afară doar de lampa care arde. Sultan, nerăbdător, lătră. Câinele unchiului îi răspunse, dar perdeaua nu se mişcă. Adrian ştia câ era zadarnic să bată, îşi sprijini fruntea de cercevea şi zise, cu sfială:

    – Unchiule! Eu sunt!... Adrian... am să–ţi spun ceva.

    O clipă de aşteptare, apoi perdeaua se dădu la o parte; mâna pustnicului făcu semn băiatului să treacă la uşa crâşmei. Moş Anghel veni cu lampa să deschidă. Adrian intră, urmat de Sultan.


    De la prima aruncătură de ochi înlăuntrul slab luminat al prăvăliei, inima i se strânse şi mai tare. Tristeţe a lucrurilor părăsite de mâna minunată a omului, ce puternic e graiul tău!... Nu mai erau pahare şi sticle pe tejghea; nici pâine pe masa mare, nici slănină spânzurată de tavan ca nişte bucăţi de scândură groasă; nici covrigi înşiraţi pe vergea... Pulbere, uitare, părăsire, pace ucigătoare...

    În mijlocul acestui nou ţintirim, moş Anghel, cu gheba pe umeri, tot înalt, dar gârbovit, vai, încovoiat, omul care mergea pe vremuri cu pieptul înainte şi cu capul sus, ca un leu, moş Anghel îşi privea nepotul cu aer liniştit. Adrian îi apucă cu ambele mâini mâna sa liberă şi i–o sărută, gata să plângă. Fără să scoată o vorbă, unchiul îl duse în odaie.

    Aci, aceeaşi părăsire. Pereţii, goi şi îngălbeniţi, nu mai răspândeau plăcutul miros de văruială proaspătă. Patul, un adevărat culcuş de cerşetor, murdar şi răvăşit, părea că se răzvrăteşte el însuşi împotriva unui trup greu de nenorociri. Soba rânjea prin toate crăpăturile–i negre de fum. Tavanul cu corzile lui afumate şi pline de case de păianjen; ai fi zis o potcovărie. Două scaune hodorogite, masa, o puşcă cu două ţevi, spânzurată în cui de cureaua ei, precum şi alte câteva hârburi, era tot ce se putea vedea. Pe masă: clondirul cu rachiu şi paharul. Biblia, un catastif cu plaivazul legat de sfoară, o pâine începută şi un cuţit.

    Adrian izbucni în plâns.

    Moş Anghel, aşezat pe scaun, îl trase lângă dânsul şi–l sărută, pentru prima oară de la nenorocirea care puse vârf celorlalte. Cu glas bărbătesc, dar dogit, lipsit de sunetu–i de altădată, el îi zise, părinteşte:

    – Sunt mulţumit că te văd, Adriene... dar, ia spune–mi, de ce plângi?...

    – Unchiule... e cu putinţă!... Să mănânci pâine goală... În sfânta zi de Paşte, când până şi câinii gustă azi din cozonac!... Ce blestem!...

    Adrian îşi şterse lacrimile şi, privind pe unchiul său în faţă, îl văzu surâzând cu bunătate, bunătatea neîndurată a omului ucis de suferinţă. Capul începea să pleşuvească, obrajii erau palizi, barba şi părul albiseră cu totul; iar hainele şi cămaşa: murdare şi fără nasturi.

    Răspunse nepotului cu un grai şi mai stins:

    – Dacă numai de atâta lucru plângi, linişteşte–te şi spune–mi de ce–ai venit la mine?

    – Am venit să te–ntreb dacă mai duşmăneşti pe moş Dumitru...

    – Nu mai duşmănesc pe nimeni...

    – Ai vrea să–i ierţi greşeala?...

    – Nu mai am de iertat nimic şi nimănui...

    Anghel răspundea cu lipsa de însemnătate cu care ar fi zis: „Pâinea e pe masă", ori: „Afară e întuneric".

    – Ei bine, adăugă Adrian, cam cu şovăială, mama mă trimite să te rog să vii astă–seară până la noi.

    – Mama ta te trimite... repetă moş Anghel, clătinând din cap. Mama ta e o sfântă, Adriene...

    Apoi, după un moment de cugetare, adăugă:

    – Da' tu ce zici?... Să viu?

    – Mă mai întrebi, unchiule?... Eu o vreau din tot sufletul!

    – Şi ceilalţi o vor?

    – Bineînţeles; toată lumea o doreşte...

    – Dacă e aşa, iaca: o vreau şi eu, ca voi toţi...

    Ce amarnic „o vreau şi eu" fu rostit de buzele sale cari surâdeau neiertător!... Ce înfrângere a oricărei voinţi!... Adrian se înspăimântă.

    Ieşiră împreună, însoţiţi de câinii lor.

    *

    Părintele Ştefan, pe care Adrian îl înştiinţase în treacăt, era un bătrân de optzeci de ani. El nu mai slujea la biserica din Cazasu, se retrăsese în căscioara lui de la Baldovineşti şi aducea mari foloase consătenilor săi, ţinându–le loc de judecător şi de sfătuitor înţelept. Vederea i se cam slăbise; dar picioarele nu se dădeau bătute nici când o lua la sănătoasa lângă un om tânăr. Cum locuia în vecinătatea lui moş Dumitru, îşi luă toiagul şi merse să bată la uşa acestuia.

    La ivirea feţei sale apostolice, încununată de barbă şi plete gălbui–fumurii, toată adunarea se ridică în picioare şi–i sărută dreapta, pe care o punea de cincizeci de ani sub buzele păcătoşilor.

    – Hristos a–nviat, feţii mei!... zise el, cu glasu–i obişnuit de biserică.

    – Adevărat a–nviat!... i se răspunse.

    Mama lui Adrian, din capul mesei, îl pofti să ia loc pe scaunul ei, pe care preotul îl şi ocupă fără multe mofturi, ca un drept al său; iar ea rămase în picioare, se lipi cu spatele de perete şi încrucişă braţele la piept.

    Cei de faţă, oarecum nedumeriţi de această vizită neprevăzută, întoarseră cu toţii privirile spre sora mai mare, cătând o lămurire. Dânsa, slabă, dreaptă, cu obrajii întinşi, îşi plimbă ochii, cu bunătate, pe deasupra adunării şi cuvântă:

    – Te–am chemat, părinte Ştefane, cu gând să–ţi cer ajutorul matale ca să–mpăcăm astă–seară pe fraţii mei Dumitru şi Anghel... – sper să vie şi acesta numaidecât. După cum ştii, iată opt ani de când nu–şi mai dau mâna, se ocolesc şi lasă să treacă cele mai sfinte sărbători fără să guste pâinea şi vinul laolaltă. Ţi se rupe inima. Nu vreau să trec în ochii nimănui drept o femeie fără pată. Am şi eu păcatele mele, între care ăl mai mare e c–am dat naştere unui copil care n–are tată, după ce am trăit zece ani cu un om, fără să fi avut binecuvântarea bisericească... Dar cel mai trist dintre păcate cred că e duşmănia, orice duşmănie între oameni, şi cu atât mai amarnic între doi fraţi...

    – Eu nu mai duşmănesc pe fratele Anghel... Întrerupse Dumitru, posomorât.

    – Sunt bucuros s–o aud, Dumitre... făcu preotul, numai atât că nu te–ai prea grăbit să ne–o spui mai curând...

    – Vezi că el a fost nedrept cu mine...

    – Da; el a fost nedrept cu tine, încuviinţă slujitorul dreptăţii, dar tu ai fost nelegiuit cu dânsul: l–ai lovit şi ai însângerat pe fratele tău mai mare. Ai uitat sfânta credinţă a părinţilor noştri, care spunea că „acela care va lovi pe fratele său mai mare îl va purta în cârcă pe lumea ailaltă" –, ba chiar le şi vedeau umbrele în luna plină.

    Dumitru tăcu. Soră–sa continuă:

    – E adevărat: Anghel a fost nedrept atunci. El n–a ţinut seama de faptul că Dumitru a purtat de grijă bătrânei noastre mame, în vreme ce noi am apucat fiecare încotro ne–a mânat ursita. Dar Anghel, ca om cu avere, voia să–l ajute pe frate–său mai mic să–şi refacă un cămin; şi aci stă vina lui Dumitru; el era mândru, nu voia să datorească nimic celui înstărit. Bănuiesc chiar că–l duşmănea de pe–atunci. Astfel, cearta şi bătaia mocneau în sufletul lui ca jarul sub cenuşă – şi s–au bătut. Acuma, sărmanul Anghel şi–a răscumpărat toate păcatele: nefericirea l–a despuiat de tot ce avem mai omenesc în noi, şi azi el nu se mai numără printre cei vii decât cu bietu–i trup, care de–abia se mai târăşte. Din parte–mi, aş fi vrut mai curând să–l văd mort, căci ce face el acum e mai rău decât moartea. El bea, dar băutura îl bea pe dânsul: i se dă ei cu sufletul.

    N–am mai fost pe la dânsul de la Crăciun, şi nici el nu mai dă pe la nimeni. Odată i–am spus că dacă nu se lasă de rachiu, mai de dorit ar fi să moară. El mi–a răspuns: „Am şi murit..." Dar eu tot nădăjduiesc că l–om putea smulge băuturii. Mai ales sfinţia sa părintele Ştefan ar avea poate o înrâurire hotărâtoare asupra lui. Dacă vine astă–seară la noi, ne–om duce să–l vedem mai des. De asta îl rog pe fratele Dumitru să–i ceară iertare, cu umilinţă...


    În clipa asta uşa se deschise largă şi, în cadrul ei, apăru deodată moş Anghel cu Adrian dinapoia lui. El voia să se ţie drept şi credea că surâde. Cu veşmintele dezmăţate, cu gheba mototolită pe umeri, ciubote pline de noroaie d–anţărţ şi căciula–n mână, l–ai fi luat drept un bătrân cerşetor.

    El salută ca pe alte vremuri:

    – Bună seara, cinstită adunare!...

    Ivirea lui fără de veste în halul acesta disperat mişcă pe toată lumea. Dumitru şi sora sa izbucniră în lacrimi. Cel dintâi căzu la picioarele nenorocitului frate şi–i sărută cizmele. Cealaltă îi plângea pe mâini, care miroseau a rachiu.

    – Sărmane frate!... sărmane frăţior!... cum ai ajuns!...

    Moş Anghel, netulburat de nimic, ridică pe fratele său şi–l îmbrăţişă, precum şi pe soră–sa. Se duse de sărută mâna preotului, o strânse pe–a celor de–o seamă cu dânsul şi–o lăsă pe–a sa să–i fie sărutată de cei tineri. Apoi se aşeză la locul ce i se făcu la celălalt capăt al mesei, în faţa părintelui Ştefan.

    În tăcerea ce urmă, singure se auzeau sughiţurile înăbuşite ale fratelui şi sorei, care continuau să plângă.

    Anghel îşi şterse surâsul binevoitor, de îndată ce luă loc la masă. Privirea i se încruntă. Zise:

    – De ce plângeţi?... Ce îndreptaţi cu lacrămile?...

    Liniştea veni, dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Bătrânul preot ţintea cu ochi pătrunzători pe nefericitul său văr, aproape tot atât de îmbătrânit ca şi dânsul. El îi zise, cu glas hotărât, plin de bunătate:

    – Anghel, mă socot în dreptul meu să–ţi aduc aminte c–ai intrat aci, în sfânta zi de Paşti, fără să rosteşti salutul oricărui bun creştin ortodox.

    Mustratul, vădit neştiutor, întrebă nedumerit, ca şi cum venea de pe alte tărâmuri:

    – Ce salut, părinte?

    Preotul îi înţelese starea de necunoştinţă şi lămuri cu răbdare:

    – Ei bine, vorba noastră cuvioasă: „Hristos a înviat!".

    Anghel plecă fruntea, atinse cu degetul o fărâmitură de pâine ce se afla dinaintea lui, pe masă, apoi, căutând drept la preot, răspunse:

    – Eu nu cred că Hristos a înviat!... Morţii nu înviază.

    – Anghel!... eşti un nelegiuit! Hristos nu–i un „mort", ci Fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu el însuşi!... exclamă omul bisericii, mereu stăpân pe sine, dar cu vocea cam tremurătoare.

    – Nu ştiu nimic... făcu Anghel, nepăsător.

    – Zicând aceasta, scoase dintr–un buzunar al ghebei o sticlă cu rachiu, din alt buzunar un păhărel, îl umplu pe–ndelete, în văzul tuturora, şi puse sticla la loc. Din pahar sorbi o duşculiţă, pe care o plimbă prin gură înainte de–a o înghiţi, apoi aşeză păhărelul pe masă, cu băgare de seamă ca şi cum s–ar fi temut să nu–l vadă răsturnându–se.

    Cei de faţă se priviră înmărmuriţi. Mama lui Adrian făcu mâna streaşină deasupra ochilor şi plânse în tăcere. Anghel, neclintit, nu înţelese nimic din groaza pricinuită, îşi preumblă ochii cu linişte pe deasupra mesenilor, ca şi cum ar fi săvârşit fapta cea mai firească. Şi, într–adevăr, pentru el, firească devenise, tot săvârşind–o de–o sută de ori pe zi, de trei ani încoace, singur în odaia lui, în afară de putinţa oricărei mustrări.

    – Sărmane Anghelache!... compătimi preotul. Te plâng... ai încetat nu numai de a fi creştin, dar chiar şi de–a fi om!

    Drept orice răspuns, Anghel îşi reluă păhărelul, îl duse domol la buze şi trase o nouă înghiţitură. Pe urmă, cu un aer plictisit, zise, ca pentru sineşi, parcă i–ar fi scăpat un geamăt uşor:

    – Eu nu ştiu de ce m–aţi făcut să viu aici...

    Atunci, soră–sa, care sta în dreapta lui, îşi şterse lacrimile, îi luă o mână şi–i zise ca unui copil:

    – Dragă frăţioare... Te–am chemat fiindcă dorim să te readucem în sânul nostru, să te iubim şi să te facem să ne iubeşti. Nu–ţi mai place viaţa?!... Nu–ţi mai place nimic?!...

    – Dacă–mi place, ori dacă nu–mi place, e totuna... Şi tot nimic... Dar de ce te osteneşti cu mine, soro?

    – Cum aşa, Anghelache? Sunt sora ta mai mare, şi nenorocirile tale sunt şi ale mele...

    – Asta nu–i adevărat! Ai suferit şi mai suferi nefericirile matale, dar nu pe ale mele.

    – Ce fel vorbeşti tu, frate?... Suferim, da, prin legăturile sângelui nostru.

    – Nu sunt nici un fel de legături: dacă–mi retez un picior, sângele meu curge, nu al matale.

    – Oricum... chinurile sufleteşti le simţim îndeobşte.

    – Nimic, nimic... Să fie o vorbă în vânt ce–oi spune acuma: dacă ţi–ai pierde mâine băiatul, eu aş suferi, dar matale–ai muri!...

    Soră–sa tăcu, trist încredinţată de dreptatea vorbelor lui; iar el gustă iarăşi din rachiu.

    Preotul reîmprospătă cunoscuta pildă biblică:

    – Anghel, adu–ţi aminte de Iov!... Nenorocirile lui au fost cel puţin tot atât de mari cât şi ale tale, dar el a rămas neclintit în credinţa lui. Gândeşte–te că noi ăştia, păcătoşii, nu putem pătrunde cugetul Domnului. Cine ştie dacă suferinţele taie nu sunt tot atâtea încercări pe care ţi le trimite Atotputernicul, ca să facă apoi din tine unul din aleşii săi?...

    Anghel se sfredeli în scaun; ochii săi luciră. El voi, parcă, să răspundă, dar cuvântul i se opri în drum. Chemă pe Adrian, care sta într–un colţ, şi–l aşeză la stânga sa, între dânsul şi Dumitru, apoi zise cu ceva mai multă tărie:

    – Vere Ştefane! Minciuni urâte trebuie să mai sălăşluiască şi în poveştile voastre bisericeşti. (El tutuia preotul.) Mintea mea nu–i în măsură să–ţi răspundă cum se cuvine, dar iată aci pe nepotul nostru, el ştie mai multe decât noi...

    – Unchiule, întrerupse Adrian, n–aş vrea să fiu amestecat în neînţelegerile dumneavoastră; nu–s de vârstă, şi convingerile mele ar putea să rănească pe părintele Ştefan.

    Moş Anghel îi puse o mână pe umăr şi–l încredinţă:

    – Băiatul meu, n–ai să răneşti pe nimeni. Suntem aci între noi, aproape în familie. Şi, spre binele meu, ai să ne spui adevărul aşa cum l–ai aflat din cărţi. Nu mai trăiesc acum decât pentru adevăr. Dar de doi ani de când tot citesc, cum pot, în Biblie, nu fac decât să mă–ncurc şi mai rău. Cum îţi lămureşti tu, Adriene, că atâta înţelepciune s–aşterne în cartea asta, alături de tot felul de basme, de bunăoară, snoava asta cu Iov?

    Adrian, turburat de căutătura ageră a preotului, răspunse:

    –Lămurirea e că figurile biblice sunt în afară de adevărul istoric. Biblia e o carte cuvioasă, bună pentru credincioşi. Ea îţi cere să crezi, nu să cercetezi.

    – Spune–mi, atunci, dacă ai putea tu să crezi într–un Dumnezeu care ucide năprasnic pe toţi copiii unui tată, aşa, de gust, ca să–l încerce?... Ar trebui să aibă o inimă de adevărat tâlhar!...

    La cuvântul acesta, preotul se ridică, fript:

    – Vă las!... zise el. Locul meu nu mai e într–o casă în care Dumnezeu e batjocorit!...

    – Ăsta e tot ajutorul pe care poţi tu să–l dai unui Iov ca mine? întrebă moş Anghel. Trei copii am avut, şi pe toţi trei i–am pierdut. Ce nelegiuire am săvârşit, oare, pentru ca Dumnezeul tău să mă pedepsească cu atâta cruzime?

    – Nenorocitule!... Mila cerească te alesese ca să te treacă în rândul mucenicilor ei, care se bucură de viaţa veşnică!...

    –Mila ta cerească ar fi făcut mai bine să mă lase să mă bucur de viaţa de om pe pământ, care–mi plăcea, şi să nu facă din mine un beţiv fără familie şi fără Dumnezeu.

    –Nimeni nu–i vrednic să judece faptele Domnului!...

    Zicând acestea, preotul blagoslovi şi plecă.


    – Anghel, îi zise soră–sa, după plecarea vărului lor, n–ai fost cuviincios cu părintele Ştefan; ai uitat că e preot.

    – Dimpotrivă, soro, tocmai fiindcă e preot am ţinut să–i spun că nu mai cred în snoave popeşti. A lor e vina, dacă astăzi eu nu mai am credinţă în Dumnezeu. De ce s–au apucat să ne dea un arhitect atotputernic şi care se amestecă întruna în viaţa noastră?

    Nimic nu e adevărat în povestea asta. Dar adevărul trebuie să fie undeva. Unde? Nu ştiu. Ce ştiu e că trăim, suferim şi murim prosteşte, fără să ştim nici de ce, nici cum. Mai ştiu că marea noastră greşeală e că alergăm prea tare după fericire, pe când viaţa rămâne nepăsătoare dorinţelor noastre; dacă suntem fericiţi, e din întâmplare; iar dacă suntem nenorociţi, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vânturilor şi, oricât am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru. Şi e zadarnic să–nvinuim pe cineva, ori să ne punem nădejdea în ceva; eşti sortit fericirii, ca şi nefericirii, înainte de–a ieşi din pântecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cât mai puţin, ori deloc. Nimicul pe care–l cere, viaţa i–l dă. Şi nenorocit e cel ce simte şi vrea; el n–are niciodată îndeajuns.


    Adrian îşi petrecu unchiul la vizuinea lui. Anghel se opri înaintea uşii şi zise nepotului său în momentul despărţirii:

    –Adriene!... Am să mor pe curând, căci maţele îmi sunt arse de rachiu. Priveşte–mă bine şi adu–ţi aminte, ori de câte ori vei voi să scuipi pe un beţiv, că eu, unchiul tău Anghel, om curat şi iubitor de viaţă curată, am ajuns beţiv şi am murit beţiv din vina nimănui.

    II. Moartea lui Moş Anghel

    Pe drumul desfundat de ploi primăvăratice, care duce de la Brăila la Baldovineşti, căruţa cu doi cai a lui moş Dumitru hurducăia groaznic. Adrian, aşezat pe chilnă, alături de unchiul său, se plânse acestuia de dureri în pântece şi-l rugă să înceteze trapul. Caii, mulţumiţi de-a nu mai alerga, strănutară în aerul proaspăt al dimineţii şi o luară la pas. Atunci, în liniştea care urmă zgomotului de fierărie deşurubată, Adrian îşi îndreptă corpul înţepenit şi privi cu desfătare la câmpia neagră şi tăcută a acestui mijloc de martie, încă amorţită de lungul somn al iernii.

    Moş Dumitru, deşi ţăran de ispravă, cinstit şi deschis, era cam posac de felul lui şi avea obiceiul, uneori, să caute împrejur cu coada ochiului. Curios de a-şi revedea nestatornicu-i nepot, pe care-l crescuse până la vârsta de şapte ani şi care sosea acum dintr-o călătorie prin Egipt şi Siria, el îl cerceta în ascuns. Adrian băgă de seamă şi se simţi stânjenit în plăcerea lui.

    - Unchiule, îi zise cam cu asprime, dacă cumva vrei să ştii ce fac în clipa asta, n-ai decât să te întorci spre mine şi să mă priveşti în voie, nu pe furiş, ca poliţiştii. E un lucru neplăcut.

    Drept răspuns, mustratul scoase din buzunar „chişca" cu tutun şi se puse să-şi răsucească pe-ndelete o ţigară; apoi, mai mult în zeflemea, i-o întinse nepotului său, ştiindu-l în neputinţă de a fuma tutun negru. Adrian mulţumi şi aprinse o bună ţigare egipteană.

    - Tu nu mai eşti acuma de-ai noştri, făcu ţăranul, izbind cu amnarul în cremene, ca să aprindă fiului.

    - Iartă-mă, unchiule!... Am uitat să-ţi dau să aprinzi. Iar după o clipă, cu ochii ţintă în zare, adaugă: E din pricină că-s turburat de multe lucruri... Mai întâi, întoarcerea mea prăpăstioasă, care a făcut atâta supărare mamei... Ţarina asta neagră, pe care o uitasem... Şi mai ales gândul de a revedea pe moş Anghel în halul în care zici... Ia spune-mi, nu ştii de ce mă cheamă?

    - Nu ştiu... M-a înştiinţat ieri-seară, printr-un cărăuş, că vrea să te vază musai în ast' dimineaţă.

    - Mai ţine deci cârciumă?

    Dumitru cătă la el, ca încremenit:

    - Nu cumva eşti zevzec?! Când îţi spun că de trei ani e la pat şi că-l mănâncă viermii de viu, n-ai vrea, poate, să se scoale şi să dea de băut drumeţilor? înainte de toate, n-a mai rămas decât scheletul de el; şi, pe urmă, a băut tot, tot... Băut singur!

    Adrian se cutremură şi păli. Dumitru voi să-l îmbărbăteze:

    - Cată să fii tare, dacă nu vrei să dai în vo boală ieşind de la el. De bună seamă, nu-i glumă să vezi un om în halu ăla. El îi mai rău ca Iov. Dac-ar trebui să credem spusele lui popa Ştefan, Iov cică s-a sculat din boleşniţă şi şi-a regăsit, în viaţă, copchiii morţi şi vacile furate, da' Anghel n-o să mai găsească nimic şi n-o să se mai scoale niciodată. De la Iov încoace, vremurile s-au schimbat; Dumnezeu nu mai face minuni. Poate că tot din vina noastră.

    - Cine-l îngrijeşte? întrebă Adrian, gâtuit de groază.

    - Nimeni... Adică da; are un băieţoi pe lângă el; nu cred să-l cunoşti. De câţi ani n-ai mai călcat prin cătun?

    - De vreo şase ani.

    - Ei bine, iată ce s-a petrecut:

    Acum vo patru ani, un băiat a venit să se pripăşească în sat. De unde? Dumnezeu ştie... Bâlbâie aşa de rău, că nu-i chip să-i prinzi o vorbă din zece. Ni s-a făcut milă de el. Câţiva creştini l-au adăpostit, l-au hrănit, şi-au căutat să-l facă să câştige codrul de mămăligă. Dar Dumnezeu a fost nemilostiv cu el; sărmanu' băiat, nu era în stare să păzească nici măcar două oi; le pierdea şi venea acasă cu băţul şi dăsaga, urlând şi dând din mâini ca un luat de ducă-se pe pustii. Nimeni nu-nţelegea un cuvânt din tot ce blogodorea. Aşa că a stârmocit pe la toate uşile şi a mâncat tot felul de chelfăneli. La urmă s-a pomenit în ţărâna drumului. Anghel l-a luat pe lângă el şi a pus pă jăndarmi să afle de unde s-o fi izvodit, dar fără folos. Acuma se zvoneşte că i-ar fi lăsat în ascuns ce i-a mai rămas din avut, prea puţin lucru, de altfel, căci butoaiele sunt goale şi crâşma-i părăginită. Da' şi moştenitorul nu face mai mult decât crâşma şi decât butoaiele. Slujba lui, nu face nici ea mai mult decât trebuinţele stăpânului, şi din partea asta, e de văzut ceva nemaipomenit pă pământ.

    Iarna, ca şi vara, băietanul e afară la jocuri, şi ca să nu se-nă-buşe lângă bietul frati-meu, care e un hoit viu. Anghel, ţintuit de boală, cu trupul numai răni nesimţitoare, are nevoie să-şi bea păhărelul de rachiu, la fiece sfert de ceas. Dar nu mai poate ridica clondirul şi nici glas n-are să strige pe băiat, care-i mereu pe-afară. Atunci, ce i-a trăsnit prin cap? Ei bine, şi-a luat un ţignal ca acela al vardiştilor; şi când îl apucă nevoia de băutură, începe să fluiere. Băiatul cunoaşte soroacele şi vine la pont, ca un ceasornic, să se joace pe lângă fereastra deschisă şi să tragă cu urechea la ţignal. Asta, în timpul verii. Iarna, ferestrele sunt bătute-n cuie; toate crăpăturile astupate; iar nătângu aleargă cu sania. Ce-i de făcut? Să intri şi să ieşi mereu, asta răceşte odaia şi sâcâie pă argat. Iaca cum într-o zi bolnavul băgă de seamă că o gaură de mărimea unui pahar străbătea peretele în dreptul ferestrei. Un şomoiog de paie ţine gaura astupată împotriva frigului. Firmieru o destupă numai când trebuie să asculte. Bineînţeles, uneori mai uită şi el să vie la ţanc. Atunci, Anghel, singur cu soarta lui, cam fluieră mai mult decât se cuvine, ca să-şi aibă papaciocu. Da' el ştie să ierte. Şi dac-ar vrea să facă altfel, n-ar putea. Pripăşitu ăsta e un trimis al Domnului ca să îngrijească pe un om putred: iar boleşniţa fratelui e făcută să dea mijloc de trai unui pribeag fără cuvânt... Bagă de seamă, apropiindu-te de crâşmă, vesteşte-te, nu încerca să intri fără voia năzdrăvanului, că te plesneşte ca mutu! Nici nu ştii când te pomeneşti cu ciomagu-n frunte. Umblă nedespărţit de băţ.

    Căruţa se opri la o răspântie. Moş Dumitru zise:

    - De aci poţi să te duci pe jos.

    - Matale nu mergi? întrebă Adrian.

    - Nu... Am treabă... E şi mai bine să te duci tu, singur.

    Adrian îşi luă bună ziua de la unchiu-său şi se îndreptă spre cârciuma lui moş Anghel, pe care şi-o închipui mai jalnică decât casa mortului.

    Drumul era noroios; paşii se scufundau ca într-o cocă lipicioasă. Dinainte-i şi de jur-împrejur, întinsă singurătate neagră, rece, umedă, presărată ici şi colo de căsoaie albe cu ferestre albastre. De prin toate hoarnele ieşeau lungi coloane de fum.

    Adrian avea acum douăzeci şi cinci de ani. În ultimii şase ani, el nu petrecuse decât doar câteva luni pe an în oraşul său; restul vremii, o parte la Bucureşti, unde se avântase nebuneşte în mişcarea socialistă, iar cealaltă parte, în străinătate, unde viaţa lui aventuroasă pricinuise multă supărare mamei sale şi lui moş Anghel, care cerceta de aproape faptele nepotului său.

    Înverşunatul alcoolic încercase în repeţite rânduri să aibă o întrevedere cu nestatornicul pribeag, care făcea de toate şi nu se oprea la nimic, dar nu fusese chip să pună mâna pe el. Adrian apărea şi dispărea ca o arătare.

    De astă dată fu apucat la timp; Dumitru venise dis-de-dimineaţă să-l ia cu căruţa. A trebuit să cedeze.

    Da, să cedeze. Căci nu cu dragă inimă se ducea el să vadă pe omul cu soarta înspăimântătoare. Frica lui era acum mai aprigă decât în seara aceea de Paşti, seara „împăcării" celor doi fraţi. I se părea că se înfăţişează dinaintea unui tribunal, unde faptele sale aveau să fie judecate şi de unde avea să iasă osândit.

    „Îşi cere basamacul fluierând dintr-un ţignal..."

    El se opri la amănuntul acesta, care i se părea o culme a nenorocirii unchiului său.

    Tot rumegându-şi gândurile şi tot întrebându-se de ce o fi ţinut musai bolnavul să-l vadă şi să-i vorbească, el se pomeni pe neaşteptate dincolo de cătun, la vreo sută de paşi de ceea ce s-ar fi putut numi altădată o dugheană. Atunci îşi domoli pasul şi cercetă locurile, cu răsuflarea gâfâind de emoţie. Curiozitatea lui dorea mai întâi să descopere pe faimosul băiat, infirmier şi cerber, care era mereu pe-afară. Cu ochii săi miopi, cătă împrejurul casei. Nimic nu se mişca. Departe, pe drumul Galaţilor, câţiva cărăuşi se strigau între ei, în vreme ce, sub un cer de plumb, nenumăraţi corbi învârteau hora, făcând singurătatea şi mai pustie.

    Adrian se apropie ca un vinovat, cu înfrigurare. El văzu că acoperişul cârciumii era pe jumătate refăcut cu stuf nou. Din marea perdea care adăpostea pe vremuri vitele cărăuşilor, nu mai rămăsese nici urmă. În locul ei, o căpiţă de paie umede, turtită. Însăşi cârciuma se scufundase de vreo palmă în pământ. Uşa şi cele două ferestre se aplecaseră într-o rână. Cât despre geamuri, starea lor de murdărie întrecea pe-a acelora sparte pe vremuri de mândrul stăpân al mândrelor acareturi arse.

    "Aci trage de moarte acum omul care a iubit atât de mult curăţenia!" gândi Adrian.

    Nevăzând nici urmă de băiat, se îndreptă spre uşă. În clipa asta, caraghiosul de păzitor apăru de din dosul căpiţei, ameninţând cu o bâtă mare şi bodogănind, ca un fel de chelălăială de câine bătut, un şir de vorbe neînţelese. Adrian, liniştit, se opri în faţa acestei arătări puţin obişnuite.

    Îmboborojit cu o scurteică în zdrenţe, care-i ajungea până la genunchi, lung în craci ca un cocostârc, cu picioarele goale şi pline de noroi, băiatul acesta ducea cu greu, pe un gât subţire şi întins, o căpăţână în formă de dovleac turtit care se clătina neîncetat între umeri. Adrian îl privi cu mirare şi dezgust:

    - Vreau să intru la unchiu-meu, zise dânsul. Drept orice răspuns, stârpitura îi împiedică trecerea şi ameninţă cu ciomagul; apoi, asigurându-se că străinul n-avea de gând să pătrundă cu sila, deschise, dispăru înăuntru şi trase repede zăvorul.

    Adrian văzu şomoiogul care astupa gaura din perete, îl scoase şi lipi urechea. O sporovăială asurzitoare, dobitocească şi pe nerăsuflate, îi izbi auzul, dar vocea lui moş Anghel nu răzbi până la el.

    În sfârşit, uşa cârciumii scârţâi în ţâţâni şi ciudatul odagiu pofti pe tânăr să intre, arătându-i drumul cu o întinsătură de braţ caraghioasă şi troică în acelaşi timp.

    Adrian se pomeni în vechea crâşmă, care nu mai era acum decât un depozit de ramuri tăiate pentru foc. Tejgheaua de stejar, strălucitoare altădată, zăcea sfărâmată într-un colţ, precum şi o grămadă de clondire, carafe şi pahare cu toartă. Printr-o mare spărtură a tavanului se vedea cerul. Hruba se prăbuşise; un miros greu de mucegai umplea aerul. Ploile şi zăpezile transformaseră pământul bătătorit într-o mlaştină. Locurile astea mute îşi răcneau atât de tare deznădejdea, încât Adrian se simţi pironit locului. El îşi zise, cu inima săgetată de priveliştea acestei năruiri a unei vieţi de om harnic: „şi aci nu-i decât tinda!"

    Biruind gândul ce-i venea de-a o rupe la fugă, el deschise uşa odăii bolnavului. Năprasnică duhoare de hoit şi de privată. Ochii săi, înţepaţi de ţipirig, se închiseră, lăsându-i de-abia vremea să vadă de pe la spate, o tigvă lustruită ca o băşică umflată, precum şi un braţ, cu pielea pe os, ce atârna pe marginea patului plin de ţoale scârnave.

    Adrian se lăsă în genunchi şi îşi lipi fruntea de mâna asta de schelet, rece ca gheaţa. Bolnavul nu se mişcă.

    *

    - Ridică-te... Adriene... Şi îndură-mă...

    Adrian se înfioră. Nu era o voce de om, graiul bărbătesc al lui Anghel, ci o miorlăitură ieşită din nasul unui copil murind de oftică.

    El se ridică cu pălăria în mână şi stătu drept, smerit, în mijlocul odăii, în faţa bolnavului. Bolnavul acesta nu era unchiul său Anghel, ci un moşneag cu obraz de mumie; cu ochi mari, strălucitori, lipsiţi de pleoape şi scufundaţi în două orbite goale; cu nasul lungit şi subţiat ca un vârf de cuţit, cu buzele fripte şi cu gura întredeschisă. O cunună de peri albi înconjura ceafă de la o tâmplă la alta. Barba, creaţă şi neagră pe vremuri, nu mai era decât o învălmăşeală de câlţi fumurii. Împreună cu cele două braţe de schelet care se bălăbăneau în mânecile cămăşii, era tot ce se vedea apărând dintr-o grămadă de saci, velinţe şi ghebe rupte. Era tot ce rămăsese din moş Anghel.

    ..............................................................................................................................

    - Şezi, colo... pe scaun. Ţi-e scârbă?

    - Nu, unchiule; sunt nefericit de-a te vedea în halul ăsta.

    - Eşti nefericit... De ce? Eu nu sunt.

    - Totuşi, trebuie să suferi groaznic!...

    - Dezamăgeşte-te, Adriene... Nu mai sufăr deloc... Capul singur mai trăieşte... Restul... nu-l mai simt. S-a sfârşit cu... restul. Dar capul!... Ce minunat lucru!

    Anghel tăcu un moment, şi privi ţintă la nepotu-său; apoi, cu încredinţare:

    - Trebuia să mor de-acum trei zile... fiindcă nu mai aveam nimic de cugetat, când Irimia veni spre seară să-mi spună că te-ai întors... Atunci am mai zăbovit, aşteptându-te...

    - Ce vorbeşti, unchiule? Nu poţi să zăboveşti moartea când vine, afară numai dacă nu cumva aveai de gând să te omori!

    - Aşa e... încuviinţă Anghel cu blândeţe; cunosc şi eu legea asta firească... Dar, ia spune, nepoate: tu care ştii atâtea lucruri frumoase din cărţi, eşti tu sigur că lumea a sfârşit de-a învăţa?

    - O, nu! fău Adrian; mai rămân multe de învăţat!

    - Prea bine... Şi printre astea multe, poţi să socoteşti şi pe următoarea, de la unchiul tău Anghel: cugetul e mai tare ca moartea. El nu poate s-o înlăture, dar poate s-o sâcâie.

    Tânărul crezu că bolnavul aiurează; îl ascultă din bună-cuviinţă. Pe ţeasta lui chelită el văzu semnele rănilor căpătate cu prilejul groaznicei ciomăgeli, a cărei victimă fusese în propria lui prăvălie.

    - Te uiţi la capul ăsta sfărâmat!... zise Anghel; ei bine, în locul meu, un om cu cugetul şovăitor ar fi putut muri de două ori, căci prin cuget moare omul. Când distrugerea se apropie, creierul tare se opune, luptă, se ia de piept cu moartea şi, uneori, înlătură pentru moment sfârşitul. Îl întârzie. Aşa, de bunăoară, în ziua snopirii mele îmi dădeam bine seama de leşinul care venea, neînvins, şi ameninţa să mă arunce în somnul neştirii. Şi cu toate că leşinat la vedere, cugetul lupta ţeapăn; auzeam tot ce vorbeau doctorii; nici o clipă nu m-am lăsat cuprins de necunoştinţa care ar fi putut să devină veşnică! Mă gândeam mereu la viaţă.


    Anghel se opri un moment ca să răsufle. Adrian crezu că se află în faţa unuia din acei faraoni îmbălsămaţi, din muzeul „Bulac", din Cairo, un faraon ai cărui ochi redeschişi nu mai clipeau. Pielea obrazului, mişcătoare, uscată, străvăzătoare, lăsa să se vadă toate oasele feţei deasupra cărora aluneca, întinsă ca o foaie subţire de pergament, ameninţând parcă să se rupă la fiece mişcare.
    Şi iată că mâna care sta ascunsă către perete se ridică cu încetineală şi duse la gură un ţignal de cositor, legat cu o sfoară de degetul cel mic. Serios, grav, moş Anghel scoase câteva şuierături scurte şi des repetate. Se vedea bine că suflarea nu venea din plămâni, ci din gură. Braţul se odihnea pe ţoala care-i acoperea pieptul. Ochii, deschişi înfiorător, cătau la Adrian cu o străşnicie, de-ai fi zis că vor să-l pironească în zid.

    - Vrei ceva, unchiule? zise tânărul, ridicându-se.

    - Stai la locul tău! Nu ştii ce-mi trebuie.

    În clipa asta, uşa se deschise ca împinsă de vânt şi furiosul infirmier intră în odaie. Stăpân şi slugă schimbată o privire înţelegătoare; apoi, acesta din urmă luă un clondir cu rachiu care se afla lângă pat, umplu păhărelul şi-l răsturnă în gura bolnavului. După care treabă dispăru.

    Adrian privise muteşte la scena asta. El aştepta o lămurire de la unchiul său, dar acesta, neclintit, îşi reluă ideea:

    - Te văd neîncrezător şi plin de bunăvoinţă faţă de ce-ţi spusei... Nu mă supăr: e greu să înţelegi ceea ce n-ai trăit. Ascultă, deci...

    De trei ani de zile, n-am mai pus piciorul jos din patul în care mă vezi. Trei ierni, trei primăveri, tot atâtea veri şi tot atâtea toamne de când stau culcat pe spate şi mă uit la tavanul ăsta înnegrit. E vremea cea mai puternic trăită din toată viaţa mea. De-un an nu mai mănânc şi nu mai dorm aproape deloc, iar de şase luni încoace, deloc, deloc; nici o fărâmitură de pâine, nici o clipă de somn. În schimb, beau, beau rachiul ăsta. Ziua, băiatul mi-l varsă pe gât, după cum văzuşi. Noaptea, ca să nu pier şi ca să nu scol din somn pe sărmana fiinţă, sug buretele ăla de pe masă, pe care îl îmbibez cu rachiu. Dimineaţa e uscat ca iasca, ars de buzele mele...

    Adrian îşi acoperi faţa cu mâinile:

    - Vai, unchiule, strigă el, ce groaznică viaţă!...

    - Groaznică, zici tu, nepoate? Groaznică? O fi... Dar e dreaptă, potrivită soartei mele... Am voit fericirea întreagă, fericirea uşuratică, îndestularea cărnii deşarte... Şi ca s-o am, m-am zbătut aprig. Douăzeci de ani de luptă, pentru ca să dobândesc o femeie frumoasă, care adoarme mâncând; acareturi înfumurate, cari ard ca paiele; vite, cari dispar; copii, cari mor; aur, care-ţi aduce lovituri de măciucă; o cămaşă curată, care e murdară a doua zi. Toate astea trebuincioase unui trup care s-a desprins de capul meu, care mi-e tot aşa de străin ca şi boarfele care-l acopăr, trupul ăsta care putrezeşte acuma, care nu mai e decât un hoit!... Am petrecut o viaţă de om, un sfert de veac, sclav al acestei putreziciuni, pe care aş vrea s-o văd mâncată de corbi, aşa cum e în clipa de faţă roasă de viermi. Un sfert de veac... Şi nici într-un moment n-am băgat de seamă că aveam un cap, un creier, o lumină pe care putregaiul şi viermii nu pot s-o atingă.


    Înăbuşit de sforţarea făcută, bolnavul tăcu câtva timp. Adrian, îndurându-i cu greu privirea, se întreba dacă nu cumva unchiul său avea să-i facă vreo mustrare. Chiar aşa era;

    - Adriene!... Te-am chemat ca să-ţi spun că sunt nemulţumit de tine!..

    Biciuit, tânărul tresări:

    - Nemulţumit de mine, unchiule?!... Şi de ce?

    - Fiindcă eşti un desfrânat!... Fiindcă uiţi lumina din capul tău şi cuvintele mele de altădată!... Asta e îngăduit multor mii de oameni de rând, ca mine, dar nu ţie. Adriene, m-auzi? nu ţie! Creierul tău a cunoscut lumina din cea mai fragedă copilărie. Ţi-aduci aminte când, la cincisprezece ani - vârsta la care atâţia alţii se joacă cu zmeul! - tu veneai la moş Anghel, în crâşma lui curată şi primitoare, să-i vorbeşti de tainele cerului şi să te faci iubit? Ţi-aminteşti cum stăteam, eu şi bravii mei cărăuşi, şi te ascultam atârnaţi de buzele tale, de unde izvora înţelepciunea cerească?

    Ah! Trecutul ăsta! îl văd ca şi cum ar fi fost ieri... Afară, zăpadă şi crivăţ.. . În crâşmă, căldură binefăcătoare, muncitori guralivi, dor de viaţă... Tăiam slănina fără să cântăresc, fără să socotesc, fără calicie şi turnam vinul cu o mână darnică, împinsă de inimă... Mâncam, beam, lăudam pe Dumnezeu şi te ascultam pe tine, care tălmăceai făpturile ziditorului, înmulţeai lumile, măsurai stelele şi-ţi băteai joc de prostia popească!... Ha!... ha!... Asta-mi plăcea!... Le plăcea şi cărăuşilor. Câte unul întreba: „Cine e băiatul ăsta care grăieşte ca o carte?" „Cine să fie altul decât nepotul meu! răspundeam eu, mândru de tine... Şi de mine, care nu ştiam nimic. E singurul fecior al sorei mele mai mari, o drăgăstoasă care n-avea pereche la douăzeci de ani!" şi înşfăcând urciorul, umpleam, de la mine, bărdacele de lut care sufereau de secetă ca ţarina pârjolită de soarele lui Cuptor!...

    .............................................................................................................................

    Dar, hait!... Departe, departe de mine, aste cumplite amintiri!.. . Iar tu, Adriene, nepoate, tu trebuie să mă asculţi, tu îmi datoreşti supunere! Tu nu trebuie nimic să nădăjduieşti, nimic să aştepţi de la viaţa care zdrobeşte pe om, care putrezeşte trupul şi te face să uiţi că ai un cap.

    Ce înseamnă neruşinarea asta pe tine?... Ce e îmbrăcămintea asta făcută pe măsură?... Ce e gulerul ăsta înfumurat?... Ce sunt manşetele astea strălucitoare?... Ce?... Îi trebuie toate aceste împopoţoneli unui tânăr care cunoaşte lumina cerului şi ştie ce-a păţit unchiul său Anghel?...

    Plin de respect, Adrian plecă fruntea. Răspunsuri ţapene îi veneau pe limbă, dar nu îndrăznea să le rostească. Şi în vreme ce dânsul se mira în tăcere de asprimea unchiului său, acesta începu să fluiere cu răbdare, cu încetineală pe năbădăiosu-i slujitor, care sosi pe fugă, umplu paharul, îl vărsă în gura stăpânului său şi plecă, bălăbănind din cap şi din mâini.

    - Acum câţiva ani, reluă Anghel, o istorie murdară mi-a ajuns la urechi: înhăitându-te cu o tinerime stricată, nedemnă de lumina ta, te-ai dus într-o seară la un bal de mahala din Brăila şi-ai întors capul unei copile. În aceeaşi noapte te-ai culcat cu ea. A doua zi o părăseai şi-o ştergeai la Bucureşti. Două săptămâni mai târziu, poliţia te căuta cu mandat de aducere, iar după o lună erai osândit la cincisprezece zile închisoare pentru „răpire de minoră".

    Adrian roşi până după urechi:

    - N-am „răpit" nimic, unchiule... Minora s-a urcat în trăsură din proprie voinţă; nu se urca cu mine pentru întâia oară. Victima acestei afaceri am fost eu... Altfel, ar fi trebuit, după lege, să fiu osândit la trei ani de închisoare.

    - Se poate... Dar tu nu ştiai că o minoră n-are „voinţă" şi că se află sub epitropia părinţilor ei?

    - Nu ceri niciodată părinţilor ei pe fata cu care vrei să te culci.

    - Înţeles! Dar nici nu te culci cu fata care te trimite a doua zi la puşcărie!

    Unchiul aşteptă un răspuns. Adrian tăcu. Cel dintâi urmă:

    - Nu numai de-atâta am să te mustrez. Ştiu că după daravera asta, mama ta a căzut greu bolnavă de ruşine. Părinţii copilei au venit să-i ceară să le iei fata în căsătorie. Aşa că pe când tu te plimbai la Bucureşti, toată mahalaua urla împotriva mamei şi a fiului desfrânat. De asta tu te sinchiseai atât de puţin că, aflându-te în nevoie, ai scris acasă cerând bani. Biata femeie, de-abia sculată din boală, a trebuit să se deşeleze pe albia de rufe, să strângă gologani şi să te scoată din încurcătură... Dacă tu numeşti asta dragoste de bun fecior, mă-nchin.

    Dar ai să vezi că ştiu mai mult decât atât... Ruşinea păţită a silit pe mă-ta să-şi adune bulendrele şi să se mute în plină iarnă, ba chiar să plătească o chirie mai scumpă decât îi da mâna. În sfârşit, ieşit din închisoare, ai şters-o din nou la Bucureşti, ţi-ai frecat coatele cu socialiştii, ai fost arestat şi te-au bătut ca pe hoţii de cai. Urmările: o lună de spital, sănătate zdruncinată şi cuvânt de-a pleca să te îngrijeşti în Egipt, unde ai crăpat de foame şi ţi-ai adus aminte de mă-ta.

    Ah, Adriene!... Nu ştiu ce-ţi lipseşte mai mult: inima, ori priceperea? Am văzut atunci pe biata soră... Galbenă, prăpădită, venea, pentru întâia oară în viaţa ei, să-mi ceară bani ca să trimeată fiului ei. Mi-a fost milă nu de tine, ci de dânsa, şi i-am deschis cu dragoste punga.

    Adrian izbucni în plâns, căzu la picioarele patului împuţit, apucă mâna uscată şi rece a unchiului său şi-o sărută cu umilinţă:

    - Iartă-mă!... iartă-mă... sunt un ticălos!...

    - Foarte bine!... Te căieşti!... Şi căinţa aduce îndreptarea. Sileşte-te să te-ndrepţi, şi te iert de pe-acuma; şi ai să fii Adrian al meu, nepotul meu, fiul de suflet al lui moş Anghel, al ăstui moş Anghel ce-l vezi putrezind pe ţoalele astea din greşeala de-a fi voit nevasta prea frumoasă, casa prea înfloritoare şi cămaşa prea curată. Dar basta!

    - Ce trebuie să lac, unchiule? îngână tânărul, reluându-şi locul.

    Anghel ridică cu greutate braţu-i de schelet, ca şi cum ar fi voit să arunce un blestem:

    - Să-ţi întorci faţa de la tot ce linguşeşte... Să fărâmi dorinţele deşarte... Să înăbuşi glasul cărnii care putrezeşte... Şi să te avânţi, cu tot sufletul, în nemărginirea gândirii, singurul nostru sprijin în timp de primejdie. Iată tot ce-am să-ţi spun.

    - Dar, unchiule, îndrăzni Adrian să spună, matale duşmăneşti astăzi tot ce-ai iubit ieri...

    - Drept... Lucrurile astea, iubite ieri, m-au adus unde mă vezi astăzi.

    - Totuşi, iubim tot ce ne face plăcere: femeia frumoasă, casa înfloritoare şi cămaşa curată. Patimile noastre o impun şi simţurile o cer.

    - Închipuiri, Adriene, închipuiri!... Patimile şi simţurile fac o zarvă nepotrivită cu puterea lor de binefacere.

    - E zarva inimii noastre...

    - Inima noastră e o duşmancă! răcni muribundul într-o supremă sforţare, care-l secătui.

    Cuvintele sale nu mai aveau sunetul vocii omeneşti, ci mai curând nişte şuierături scoase pe nări. O lungă tăcere urmă acestui strigăt răstit. Capul, întors spre perete, se înţepeni; de asemenea şi braţele. Adrian crezu că unchiul avea să-şi dea sufletul.

    Nu, moş Anghel tot mai cugeta. El se întoarse către Adrian şi-l cercetă cu ochii săi de spaimă, care mărturiseau, mai bine decât vorbele, crâncena dezbatere a creierului său. Fără să-şi slăbească din ochi nepotul, Anghel fluieră tare din ţignal, tare şi grăbit, ca şi cum ar fi voit să-i probeze că-şi bate joc de moarte. Băietanul sosi în goană, unchiul îşi înghiţi porţia de basamac, îşi linse buzele-i albe şi zâmbi victoriei sale asupra neantului...

    *

    - Inima noastră!... Biata noastră inimă... Adriene... să-i plângem de milă! Un pumn de carne ce nu încetează de a bate... Un nap care poartă în el veşnicia, care e izbit de mişcarea veşnică de îndată ce întâlneşte căldura pântecului femeiesc, când nu trebuie să fie mai mare decât un vârf de ac. Creşte şi bate, suferă, se bucură şi bate neîncetat, de la naştere până la moarte. Haide... Să fim drepţi cu această duşmancă. Ne dă cam mult de furcă, e adevărat, dar o face din mărinimie. Ha... Iacătă şi amintirile... Blestemate amintiri!... În sfârşit... Hai să mai trăim o clipă din trecutul ăsta grozav!...

    ..............................................................................................................................

    Dacă izvorul lacrimilor mele n-ar fi secătuit, bucuros aş plânge niţel de mila omului ce fusei acum douăzeci de ani... Urcam pe-atunci, culmea fericirii, şi sângele meu în fierbere mă făcea să trăiesc o sută de vieţi deodată. Nimic din ce se petrecea în jurul meu nu-mi era străin, bucurie ori durere. La nuntă, ca şi la încăierare, Anghelache era părtaş. Eu eram ăla care bea întâiul şi cel din urmă pahar cu vin şi tot eu ţineam cel din urmă la trânteală!... Căci - Dumnezeule sfinte! - bine mai e să-ţi auzi tâmplele trosnind, când sângele lui Hristos face „gluglu", coborând pe bageacul nostru în văpăi, după cum e bine să burduşeşti coastele unui neobrăzat care-ţi râde în nas. Şi se ştie că la sărbătorile noastre, sângele Domnului se amestecă adesea cu sângele păcătoşilor de noi.

    Tocmai aşa s-a întâmplat şi la Crăciunul de care vreau să-ţi povestesc.

    De altfel, tu trebuie să-ţi aminteşti puţin, căci aveai şase ani şi s-a nimerit să fii părtaş la învălmăşeală.

    ..............................................................................................................................

    Sărbătorile noastre creştineşti de altădată!... Hotărât, omul nu-i decât un biet animal!... Scurgerea anilor îi încearcă, îi schimbă simţirile şi-i vatămă sufletul mai lesne decât dobitoacelor, cari rămân aceleaşi, în ciuda vremii.

    Dacă i-am pune faţă în faţă cu stârpiturile de azi, am avea dreptul să-i numim lei pe straşnicii flăcăi din tinereţea mea!... Se găseau şi nevoiaşi, dar pe aceştia nimeni nu-i lua în seamă. Când, în vreo crâşmă din Petroiu, din Cazasu, ori din Nazâru, cineva rostea numele cătunului nostru, gândul celor de faţă se ducea drept la câţiva oameni: mai întâi, la Irimia, voinic între voinici; apoi (de ce nu?) la Anghel!... Pe urmă la Neculai, prietenul meu; la Vladimir; la Costache Lungu şi la atâţia alţii, mai puţin vestiţi, dar toţi deopotrivă de neînvinşi la muncă şi la nuntă, la poarcă şi la bătaie!... Astăzi...

    Ah!... Adriene... Scuipă tu pentru mine, că eu nu mai pot scuipa!... Astăzi nu mai vezi decât pocitanii, care se sperie de umbra lor şi se lasă bătuţi de neveste!...


    În ajunul acelui Crăciun - chefliu şi sângeros totodată - am trimis acasă la părinţi un butoiaş de zece vedre de vin, şase claponi graşi şi tot atâţia purcei de lapte, ca să fie fripţi pe varză.

    E prea mult, vei zice tu, pentru duzina de guri care aveau să se adune la masă. Se poate, pentru lepădăturile din vremea ta, care se scârbesc de mâncare după a treia îmbucătură şi se îmbată c-un cinzec de vin. Pentru noi... Ce mai treabă mare!...

    Îl văd şi acum pe vărul Ştefan, preotul care ştia pe dinafară Biblia şi cele patru Evanghelii, mort anul trecut. El avea, pe-atunci, şaizeci de ani împliniţi, nişte măsele de tigru şi o bărbăţie de cocoş. Preoteasa, femeia lui, o iapă cu şalele ţapene şi cu obrajii ca doi bujori, purta sarcina celui de-al optsprezecelea copil, ceilalţi şaptesprezece: toţi în viaţă şi sănătoşi. Ah!... Ar fi trebuit să vezi fălcile acestor feţe bisericeşti îndată după binecuvântarea cuvenită, care fu scurtă din cauză că preotului îi lăsa gura apă!... Bărbia sfinţiei-sale zdrobea copanele, oasele, zgârciurile, de parc-ar fi avut de-a face cu sămânţă de floarea-soarelui, pe când cuvioasa-i barbă se învârtea pe piept ca o piatră de moară.

    Alături de preot, mama, ştiutoare de datoria ei la zile mari şi habotnică până-n vârful unghiilor, lupta voiniceşte cu sfintele sarmale... Fratele Dumitru, arţăgos şi şmecher, alegea cu îndemânare bucăţile cele mai bune... Irimia înghiţea fără să aleagă şi fără să mestece, orice-i cădea sub mână, pe când Costache Lungu, lung de mădulare ca şi în vorbă, preumbla nesfârşitele lui mâini pe tot cuprinsul mesei, „umfla" tot, vorbea puţin şi făcea pe alţii să vorbească, pentru ca să le „umple gura cu vânt".

    - Îngăduit îi este omului să fie lacom, părinte Ştefane?

    - Îngăduit, fiule, îngăduit...

    - Nu-i un păcat?

    - Nu-i păcat ce intră în gură; păcat îi ce iese din gură...

    - Povesteşte-ne o întâmplare de la Sfânta Cină...

    - Pe urmă, fiule, pe urmă...

    Şi dă-i din fălci cu ronţăiala, de-ai fi zis că e ceasul ospăţului între porci, mai ales că râgâielile grozave, ieşite din burţi doldora, făceau să se cutremure cele două rânduri de bănci, de la un capăt la altul al mesei.

    Şapte bărbaţi şi şase femei în totul, aşezaţi câte trei perechi, de fiecare parte, iar în capul mesei, cu faţa la răsărit, părintele Ştefan ne întrecea pe toţi cu statura lui de uriaş. Eram disperaţi că ne întâmplasem să fim treisprezece, „pontul dracului", dar ne mângâiam adăugând adunării pe piticul care ne slujea la ospăţ, un bătrânel vesel şi glumeţ, care se tăbârcea printre noi, plimbând borcanul de-o vadră.

    Şi de-ndată ce gurile se descotorosiră de îndopare, capetele se-ntoarseră spre chefăluială, iar gâdlejurile spre garafe. Vinul hiţos curgea gârlă, şi cu el, snoavele. Apoi, Dumitru prinse între degetele-i minunate fluierul lui ciobănesc şi iată-ne pe toţi în picioare, popa cu noi! Un joc nebunesc se încinse în jurul mesei încărcate cu oale şi farfurii. Chiotele şi buşeala făcură să dârdâie casa. Într-un târziu, preotul şi preoteasa, scăldaţi în sudori, plecară să ne dea o pildă de cumpătare. Şi noi, ca să le preţuim pilda, ne puserăm să benchetuim şi mai cu foc!...


    Dar pentru mine, în seara aceea, nu era vorba numai de zaiafetlâc... Un fapt de seamă trebuia să aibă loc, şi însemnătatea lui nu scăpa nimănui. Ba chiar înflăcăra şi despărţea, în două tabere aproape egale, gândurile bărbaţilor care se aflau la masă.

    Era vorba să mărităm pe mama ta, şi alegerea mea se oprise la prietenul Neculai, care era de faţă, gospodar cu oarecare avere şi văduv, fără copii. Irimia şi Costache Lungu aveau să susţie pe omul meu şi să mă urmeze în tot ce avea să se-ntâmple, căci, din păcate, mama ta nu era cu totul slobodă. Pe departe şi cu îndemânare, ticălosul de frate-meu. Dumitru, mi-o luase înainte cu un om al lui, tot un Neculai, bărbat plăcut de altfel, negustor de peşte la Brăila, câştigând bănet şi trăind vârtos. Pescarul se afla şi el printre noi. În afară de Dumitru, candidatura lui mai era sprijinită şi de vărul nostru Tudor, de care ne cam temeam cu toţii, din cauză că era om cu toane şi pehlivan nevoie mare. Tudor era frate de cruce cu Neculai al lui.

    Şi iată-ne, faţă-n faţă la masă, potrivnici hotărâţi, patru de partea noastră şi trei de partea lor, dar Tudor ar fi putut cu uşurinţă să se bată cu doi dintre cei mai tari. Mă-ta se afla aşezată în rândul lor. Până unde mergea însă dragostea ei faţă de Neculai al lor, nimeni n-ar fi putut s-o spună. Se ştia totuşi că în viaţa ei necăjită de multe ori se lăsase să fie ajutată de negustorul de peşte, care o urmărea cu dărnicia lui.

    Şi ce ciudată fiinţă şi biata soră-mea asta!... Frumoasă, la treizeci de ani, ca o fată de curând măritată; plăcută şi veselă din fire, cântând şi jucând ca nimeni alta, o vedeai sălbăticindu-se şi stricând cheful tuturora, de îndată ce ne atingeam de neatârnarea ei, de îndată ce era vorba s-o mărităm. Şi asta numai din cauza ta: gândul că noul ei bărbat ar putea să fie grosolan cu tine, o făcea să fie rea ca o tigroaică. Prin tine, cineva ar fi putut s-o câştige ori s-o piardă; tu ai fost şi în seara aceea râma cu care am încercat cu toţii s-o prindem în undiţă.

    Prietenul meu Neculai te iubea şi venea adesea la noi ca să se joace cu tine. Eraţi tovarăşi buni, tovărăşie pe care ne bizuiam ca să ne ajungem scopul. În seara acelui Crăciun, Neculai venise cu buzunările pline de cofeturi, pe care ţi le arunca necurmat în patul unde dormeai şi te deşteptai după cum era şi zarva. Faptul acesta plăcea mamei tale, dar avu darul să aţâţe pe celălalt Neculai, care, neştiind cum să pună capăt jocului vostru, scoase un pol de aur şi ţi-l zvârli în pat, zicându-ţi:

    - Na, Adriene; ai cu ce să-ţi cumperi zece kilograme de cofeturi!...

    - Da... dar cofeturile alea au să pută a peşte!... făcu prietenul meu, amintind dezgustul fetelor de măritat pentru meseria de pescar.

    - E mai bine decât duhoarea de băligar!... răspunse cu băţoşeală cel dintâi, râzându-şi de starea ţăranului.

    Înţepăturile astea veninoase căzură către miezul nopţii, când singur vinul era răspunzător de cuvintele noastre. Lui Tudor îi sări repede ţandăra. Şi ce era mai de temut e că dânsul nu se îmbătase deloc. Ca să văd până unde era ajuns de băutură, îi pusei piedică pe când trecea pe lângă mine ca să iasă afară; tâlharul se ţinu bine pe picioare...

    ..............................................................................................................................

    Anghel păru sleit de răsuflare. Povestirea îi secătuia slabele-i puteri. El tăcu pe neaşteptate. Faţa lui nu mărturisea nimic, nici tulburare, nici oboseală. Aceeaşi încremenire, aceiaşi ochi groaznic deschişi. Şi din nou îşi fluieră căpăţânosul; din nou mai trase o duşcă. Apoi, cu grai mai odihnit, reluă:

    - Când mă gândesc astăzi în linişte şi caut la ciudăţenia vieţii pătimaşe a oamenilor, mă întreb dacă nu cumva n-om fi nişte adevărate păpuşi, prada vreunui diavol care trage de sfori şi ne face să dănţuim pe placul lui. Căci, oricât de puţin am fi fost oameni cu judecată în seara aceea, lucrul cel mai uşor de văzut era că mă-ta avea tot atâta poftă să se mărite, cât aveam noi să bem păcură!... Dar vinul şi fierbinţeala sângelui nostru ne făcură să ne uităm scopul şi, dintr-una într-alta, ajunserăm să băgăm de seamă că nu mai era vorba să mărităm pe nimeni; că era vorba, nici mai mult, nici mai puţin, să ne burduşim coastele, să ne spargem capetele ca nişte surzi.

    Mă-ta, la rându-i, femeie cu plăcere drăcească de-a se răzbuna pe bărbaţi, şi pentru care mulţi îşi rupseră oasele în tinereţea ei, ajută aşa de bine diavolului, că sângele nostru luă foc, şi focul ăsta fu cât p-aci s-o înghită şi pe dânsa. Cunoscând întrecerea dintre cei doi Neculai, ea îi zăpăci şi mai tare, cântând o neghiobie de mahala de pe vremuri şi în care numele Neculai revenea mereu la urmă:


    „Hai, hai, hai,
    Sărută-mă, Neculai!...


    Da: sărută-mă Neculai, dar care dintre amândoi? şi cum fiecare împingea din răsputeri ca să ajungem cât mai repede la sminteală, Neculai al meu îşi zeflemisea tizul, trăgea la ocheade şi, pe sub masă, făcea soru-mi cu piciorul. Tudor urlă:

    - Sfinte Hristoase! O s-o facem lată!...

    - Lată rău, vericule!... Încuviinţai eu.

    Biata mama se ridică înfricoşată. Tot făcându-se că strânge masa, adună toate cuţitele care erau la îndemâna noastră, dar văzând că singur Tudor rămăsese înarmat cu un junghi înfipt la brâu, se duse să i-l ceară:

    - Tudore, băiatul mamii!... Dă-ncoace junghiul...

    Îngâmfat, Tudor îl scoase şi-l aruncă în uşă. Bătrâna îl luă.

    Apoi, venind cu aghiazmă şi prăftoriţă, boteză odaia, ne tămâie pe toţi şi se rugă:

    - Dumnezeule mare!... Goneşte pe Necuratul din astă casă, unde a venit să-şi vâre coada şi să-nvrăjbească pe oameni!... Trimite-l, Bunule, pă pustii!... Fie-ţi milă de noi păcătoşii, spre lauda Fiului Tău, care s-a născut astăzi!...

    Iar către mă-ta:

    - Ieşi de-aicea, fata maichii!... Du-te şi mai aţâţă focu-n tindă... Şi roagă-te... Tu eşti pricina răului!...

    Toţi bărbaţii se opuseră la plecarea „pricinii răului"!... Irimia psalmodie:

    - La-să-ne fru-moa-sa pri-ci-nă a ră-u-lui!... Ce-am de-ve-ni noi băr-ba-ţii, fă-ră fru-moa-sa pri-ci-nă a ră-u-lui!... Cavalul lui Dumitru răsună îndrăcit. De sub degete şi de pe buze, viersul şi cuvintele se revărsară:


    Dul-du, dul-du, du-l du...
    Dragu-mi-i paharu plin!...
    Dul-du, dul-du, dul-du...
    Şi omul tânăr, nu bătrân!...
    Dul-du, dul-du, dul-du...

    Dintr-o săritură, toată lumea fu în picioare, şi sârba făcu să se cutremure pământul. Tot jucând, Dumitru cânta din caval şi mugea:

    Săi, opincă, bate tare!...
    Să s-audă la hotare!...
    Dul-dul...

    Şi Costache Lungu:

    Vinul bun şi sfânta lene
    Uită furca-n buruiene!...

    Şi leliţa de soră-mea:

    Dragu mi-i omu voinic
    Când să-ntinde pă colnic!...

    Iar Tudor, cârcotaş:

    Dragu mi-i să bat, să zvânt,
    Să culc omu la pământ!...

    Neculai al lor:

    Vinu-i rău, ocaua mică,
    Crâşmăriţa frumuşică!...

    Şi Neculai al meu ne dădu de ruşine:

    Nu-nvârti pe lelea iute
    Că se fâsâie şi pute!...

    ..............................................................................................................................

    - Să bem!... Să bem!... sus bărdacele!...

    - Să bem frăţeşte!...

    Băurăm frăţeşte, doi câte doi, cu braţele încrucişate, capetele apropiate, ulcelele la gură. Şi abia apucai să văd pe mama ta bând frăţeşte cu prietenul meu Neculai, care se nimerise lângă dânsa, că, în aceeaşi clipă, bărdaca lui Tudor zbură ca vântul şi se sparse în capul prietenului meu...

    Ăsta fu semnalul, scânteia... Clipa care urmă fu o grozavă încăierare!... Oalele, farfuriile se făcură ţăndări în capetele noastre. .. Mesele şi băncile se răsturnară... Lampa se sfărâmă şi se stinse... Rămaserăm pe întuneric... Şi sub palida lumină a lunii, care bătea în zăpadă şi se răsfrângea în geamuri, cineva ar fi putut să vadă o înverşunată luptă, în care şapte bărbaţi, şapte prieteni şi rude, se buşeau vârtos, se însângerau cu vrăjmăşie, fără să crâcnească şi fără să ştie de ce. S-ar fi întâmplat poate chiar moarte de om, dacă - atunci când nimeni nu se gândea să se domolească - vocea glumeaţă şi înciudată a pescarului n-ar fi răsunat pe neaşteptate ca o trâmbiţă de pace:

    - Sfinte Papuc!... La naiba, ce? o să ne scărmănăm aşa până-n zori de zi!... Mie mi-e sete!...

    Încăierarea se opri ca şi cum ar fi fost trăsnită din senin! Râsete şi încuviinţări înflăcărate răspunseră strigătului nebănuit al unui vrăjmaş care se săturase de bătaie...

    - Lumină!... Aduceţi lumânări!... Şi mai ales vin!... Unde sunt femeile?... Unde e piticul?...

    Femeile, care fugiseră îngrozite, veniră cu lumânări aprinse, dar mama ta dispăruse, şi tu, cu dânsa. Toate cercetările prin curte şi prin şoproane fură zadarnice. Înşfăcându-te în braţe, singură comoară şi singură grijă, ea o pornise pe jos spre Brăila, în plină noapte, înfruntând zăpada, frigul şi lupii!... Se ducea spre gospodăria ei de văduvă geloasă de neatârnare şi pătrunsă de singura-i datorie: aceea de a-şi creşte fecioraşul!... Pentru dânsa se isprăvise cu cheful... Truda avea să înceapă chiar de a doua zi...

    Dar asta era treaba ei. Treaba noastră fu s-o uităm pe loc, să golim odaia, să aducem vin şi să încingem o vijelioasă chindie după cavalul lui Dumitru. Toţi, în jiletci, cu feţele însângerate, cu veşmintele în zdrenţe, cu vrajba potolită şi în culmea chefului, îi traserăm un joc de duduitelea, strânşi coapsă-n coapsă, bătându-ne joc de răni, ca şi de piticul care ţopăia în mijlocul nostru, cu urciorul pe cap, cu o mână-n şold şi ferindu-se de loviturile de picior pe care i le trimeteam în spate.

    ..............................................................................................................................

    Către revărsatul zorilor, ghiftuit de mâncăruri şi beat mort, luam drumul cârciumii, singur, înfăşurat în şubă, luptând cu omătul până la genunchi şi nesinchisindu-mă o clipă de ziua Judecăţii de Apoi, pe care o vezi sosită.


    Bolnavul tăcu... După puţin, îşi chemă servitorul şi îşi bău porţia de rachiu, în vreme ce Adrian căuta urma unei greşeli în istorisirea pe care o ascultase:

    - Eu nu văd, unchiule, păcatul pe care crezi că l-ai săvârşit şi care ar merita o astfel de pedeapsă cerească... Ai trăit după cum îţi erau simţurile.

    Anghel voi să râdă, dar nu făcu decât să-şi înspăimânte nepotul cu o strâmbătură fioroasă.

    - Nu vezi nici un păcat?! Sărmane prieten, ce-ţi trebuie atunci pentru ca să-l vezi? Să-ţi povestesc lucruri cumplite? Ei bine, iată ceva mai scurt şi mai cuprinzător:

    Era pe vremea când mai speram să-mi trezesc femeia din somn, înşelând-o. Irimia, care nu de surda era fiul năbădăiosului pătimaş ce fu Cosma, mă lua uneori cu el şi-mi dădea prilejuri de crailâc pe pleaşcă. Duşman mărturisit al popilor, din cauză că tatăl său fusese ucis de mâna unui popă, omul acesta petrecea alegându-şi ibovnicele printre soţiile şi fetele slujitorilor altarului. La vârsta de şaizeci de ani, tânăr şi mândru ca un stejar, el izbutea cu uşurinţă acolo unde un flăcău nu făcea nici o ispravă.

    Irimia îmi arătă poteca. Iar cuibul de dragoste, la Cazasu. Ca să te duci, o jumătate de ceas călare, e de-ajuns. Îl făcurăm întâia oară ca şi cum n-am fi căutat nimic. Era, aşa, „ca să bem o duşcă", pe la vreun tovarăş. Crâşmarului îi place întotdeauna să gustărească şi să paraponisească vinul altui crâşmar.

    Ne aflam în toamnă... Vin nou, pastramă bună. Printr-un băieţel din sat, trimes la preoteasa nevrednică, aceasta făcea cunoscut lui Irimia că sfântul ei soţ era dus de-acasă. Singur preot la Cazasu, el îndeplinea slujbe care îl chemau departe de comună, prin nenumărate cătune megieşe. Evlavia şi eresurile ţăranilor aveau nevoie de el în orice moment. Orice pricină era binevenită pentru a da fuga la popă, îl chemau pentru un botez, pentru o cununie, pentru o grijanie, ori pentru o înmormântare; şi cu aceeaşi grabnică nevoie era chemat ca să uşureze durerile facerii unei femei sau ale unei vaci; ori ca să gonească stafiile dintr-o casă blestemată; să boteze o ţarină stearpă; să slujească pe la pomeni şi soroace; să citească rugăciuni pe o cangrenă, pe hainele unui om beţiv, pe capul unui nebun, ori pe acela al unui bolnav de ducă-se-pe-pustii. În sfârşit, se ştia că între două slujbe la biserică, bietul popă era mereu călare, cu lucrurile preoţeşti la subsoară, gata să-şi înceapă colindarea, de unde se întorcea uneori noaptea, târziu. Sufletele obidite îi luau urma şi-l mânau din casă în casă, ca pe o Mesie a ţinutului!


    Mai e oare nevoie să-ţi spun, Adriene, că omul acesta cinstit, drept şi neobosit slujitor al credinţei lui, nu merita jignirea noastră? Că merita şi mai puţin o muiere şi o fiică deopotrivă de stricate amândouă?

    Iată ce nu m-am întrebat în ziua în care, condus de Irimia - să nu-l mai ţie pământul - fusei mulţumit ca un cocoş văzând ocheadele cu care mă săgetau ochii focoşi ai fiicei, nevasta unui biet poştaş, mereu pe drum şi el, ca şi socru-său. Eram mândru de barba mea neagră, de părul meu creţ, de cămaşa mea curată şi de cizmele mele de lac!... Nu m-am gândit nici la răul pe care-l făceam aproapelui meu, nici la acela care avea să-mi ucidă sufletul. Şi cu toate că sufletul meu nu era făcut pentru acest soi de plăcere, l-am gustat totuşi. L-am gustat aşa de bine, că am mai revenit.

    De altfel, amândouă năpârcile erau făcute ca să uiţi lângă ele tot ce nu era poftă trupească. Dumnezeu singur ştia de ce lipise aceste plăgi de dorinţi păgâne pe corpul unuia dintre slujitorii săi cei mai virtuoşi. Preoteasa susţinea că nici Dumnezeu nu ştia de ce şi ne lămurea această stângăcie cerească într-un chip glumeţ: „ştiţi poate, ne spunea dânsa, că Dumnezeu nu fu singur în ziua facerii omului şi că Necuratul era de faţă... El se amesteca în toate, voia să fie pretutindeni şi-l sâcâia neîncetat, în lucrările sale, pe Atotputernicul, care se apăra de dânsul cum putea. Privind la albeaţa orbitoare a aluatului divin, pe care Domnul îl frământa ca să scoată dintr-însul făptura lui cea mai desăvârşită, pe om, Necuratul avu o poftă neînvinsă de-a o murdări. Dar Creatorul o păzea cu mare grijă. Atunci, înşelând buna-credinţă a Stăpânului, Diavolul îi puse repede întrebarea următoare, arătându-i în acelaşi timp soarele care se ascundea din-dosul unui nor: «O, Doamne, tu care eşti aşa de înţelegător, de ce ai făcut ca un nor neputincios să spulbere strălucirea unui astru atât de puternic şi să întristeze pământul, întunecându-l?» «Am făcut-o, răspunse Domnul, fiindcă vreau ca toate lucrurile pământeşti să fie văzute în lumini deosebite şi pentru ca omul să n-aibă nici o siguranţă, să se îndoiască de orice, afară de puterea mea». Împeliţatul ascultă şi se prefăcu că rămâne încurcat, dar în vremea asta izbutise să atingă cu coada aluatul dumnezeiesc, care deveni pe loc cenuşiu. Ziditorul băgă de seamă şi se miră. «De ce te miri? rânji Necuratul; coca ta pare cenuşie din cauză că lumina s-a schimbat!» Dumnezeu se simţi strâns în chingă şi, din deşertăciune, nu voi să se dea bătut. El puse coca în tipar, îi dădu chip omenesc, suflă deasupra ei şi-l făcu astfel pe Adam. Dar, vai, necurăţenia luase şi dânsa fiinţă!... Ea face parte din noi, şi iac-aşa!"


    Şi iac-aşa!... Iacă nişte ochi umezi şi strălucitori cari străpung inima ca vârfurile de suliţă... Iacă nişte buze nerăbdătoare, cari n-aşteaptă decât atingerea mustăţii şi muşcătura bărbatului... Iacă nişte sâni ascunşi cu meşteşug pentru ca să fie şi mai bine văzuţi... Iată două leliţe, iată doi crai, patru făpturi pe de-a-ntregul stăpânite de coada Satanei! Nici urmă de amintire în noi de cugetul dumnezeiesc! Nici o virtute, nici o cuviinţă, nici o ruşine, nici un respect! Două muieri şi doi hăndrălăi, străbătuţi de la creştet până-n tălpi de nemăsurata coadă a împieliţatului!...

    Şi-am muşcat, Adriene, am muşcat din fructul oprit! şi fructul ăsta mi-a plăcut aşa de tare, că am devenit mai bun în legăturile mele cu oamenii. Iertai nevestei somnul ei păgubitor şi n-o mai bătui. Faţă de cei nevoiaşi îmi îndoii mărinimia; iar cu cei care mă furau fusei mai împăciuitor. Şi de dimineaţă până seara roboteam cu inimă voioasă...

    Dar iacă!... Şi iacă ăsta fu altceva... Căci, spune Eclesiastul: toate până la o vreme! O vreme pentru a râde, şi o vreme pentru a plânge; o vreme pentru a îmbrăţişa, şi o vreme pentru a se depărta de îmbrăţişări... Vremea asta sosi.

    Într-o după-amiază înăbuşitoare de vară, gustam, împreună cu Irimia, din plăcerea oprită şi trecătoare, în casa preotului, casă îndepărtată de sat şi singuratică. Poştaşul se afla la treaba lui, iar popa era dus cu Zi-ntâiul prin cătune. Ne credeam la adăpost de orice surprindere şi făceam să trăiască cu nesaţ bucata de lut atinsă de coada Satanei, când mâna răzbunătoare a Domnului dădu uşa de perete, şi în pragul ei apărură, ca nişte grozavi judecători, preotul şi ginerele său!... Plini de colb, galbeni ca ceara şi drepţi ca doi arhangheli, cel dintâi ţinea în mână căldăruşa şi sfeştocul, iar celălalt, un băţ noduros şi geanta de scrisori.

    Ei rămaseră pe prag, neclintiţi, fără un cuvânt, dar noi cei patru vinovaţi sărirăm într-un ungher al odăii. Irimia înşfăcă un cuţit şi fu gata să se apere. Eu încremenii de ruşine. Femeile aplecară capetele cu falsă smerenie. Şi iată că glasul Atotputernicului răsună prin gura slujitorului său batjocorit, dar tare în nenorocirea lui.

    El zise cam aceasta:

    „Pace vouă, răufăcătorilor!... Şi pace să fie şi cu voi, femei neruşinate!... Tu, Irimio, aruncă arma tăioasă, căci un preot, oricare ar fi jignirea ce-l loveşte, nu intră în casa lui, nici în oricare alta, cu gândul să se răzbune!... Domnul singur va să judece pe cel drept şi pe cel nedrept... Asta-i tot ce am să-ţi spun ţie, om fără inimă, fără ruşine, fără milă. Dar ţie, Anghele, ţie vreau să-ţi vorbesc mai mult, căci tu nu eşti lipsit de inimă, nici de ruşine, nici de milă. Eşti nefericit, Anghele, în căsnicia ta, o ştiu... Dar tu cauţi mângâiere în nefericirea altuia? Nu-ţi vorbesc de mine. Eu sunt destul de tare ca să duc pe umeri o cruce pe care Domnul o îngreuiază, din zi în zi mai mult, ca să-mi rupă carnea care a dorit fericirea trupească, pentru ca să-mi aducă aminte că o femeie frumoasă şi lipsită de bun-simţ e ca un belciug de aur la nasul unui purcel. Dar priveşte pe băiatul ăsta care e lângă mine, care e ginerele meu din mânie cerească şi care tremură ca o frunză moartă fiindcă se vede lovit de moarte în fericirea lui trupească, lovit de tine, om care nu eşti lipsit de inimă, nici de ruşine, nici de milă... Priveşte-l, Anghele, şi află că o pedeapsă straşnică ameninţă pe acela care părăseşte cărarea!... Am părăsit-o eu cărarea cea dreaptă, voind pentru mine singur femeia asta hărăzită de Dumnezeu ca să fie a tuturor oamenilor. Şi iată, îmi primesc acum pedeapsa... Tânărul acesta a părăsit cărarea cea bună, strivind o dragoste curată şi deschizând braţele lui unei fete care avea să fie necinstită, fata mea... Şi el îşi primeşte pedeapsa... Tu, Anghele, îţi vei primi-o pe a ta!... Nu-ţi doresc nici un rău, dar răul e în tine; căci dacă e îngăduit patimei omeneşti să cadă peste ciumă luând-o drept curăţenie, nu e îngăduit să te molipseşti cu bunăştiinţă. Haide, ieşiţi de-aici!... Pacea să fie cu voi, dar temeţi-vă de Dumnezeu şi de viermii cei neadormiţi!


    Ai auzit, Adriene? Viermii cei neadormiţi!... Ei bine, iată-i!... sunt aci, sub zdrenţele astea care-i acoperă, pe ei şi hoitul meu viu... Mă rod cu încetul, de un an... Şi de un an nu mai am nimica viu, decât creierul, capul.

    S-a isprăvit cu moş Anghel!... Totul s-a topit!... Praful s-a ales de mândrele lui acareturi; de mândrii săi copii; de barba lui neagră; de cămaşa lui curată; de cizmele lui de lac... Topit, corpul care n-a cunoscut niciodată osteneala şi boala!... Şi ceea ce nişte grozavi ciomăgaşi n-au izbutit să prăbuşească, viermii cei neadormiţi au prăbuşit!...

    Singur creierul luptă cu bărbăţie... El îmi slujeşte de felinar nestins într-o noapte fără de sfârşit, noapte care a început în seara când fiul meu a fost coborât în groapă... În clipa aia felinarul s-a aprins... Şi n-a mai fost untdelemn pentru altă întrebuinţare. Totul pentru el, pentru flacăra lui...

    Aşa am ajuns la mântuire!...

    Şaizeci de oale de lut netrebnic care voiau să cuprindă pământul! Iată-le întinse în nesimţire!... Atâtea trebuinţi, atâtea dorinţi, atâta zbucium şi atât de puţină veşnicie... Doamne, de ce fuseşi aşa de stângaci cu cea dintâi făptură a ta!... Capul, desigur, ne-ar fi fost de-ajuns.

    Unde, în altă parte, mai bine decât în creier, găsit-am eu nemărginirea?... Şi când mă gândesc că această nemărginire a fost redusă la nimic, respinsă ca un bob de nisip într-un colţ al hârcei mele, ea, singura noastră veşnicie!... Toată încăperea umplută numai cu tărăboi... O tobă mare, care potopeşte fiinţa ziua şi noaptea... Un foc de paie, care vrea să ardă templul, dar care nu face decât să-l afume, să-l înăbuşe şi să-l pustiască...

    Cuget, de şapte ani, la tot ce se poate cugeta... Am citit de trei ori Vechiu şi Noul Testament... Eclesiastul a spus într-un singur ceas tot ce se poate spune asupra vieţii; niciodată n-o să se poată spune mai bine, nici mai mult, chiar dacă cineva ar cuvânta zece mii de ani fără întrerupere. Şi, cu toate astea, tot deşertăciune e şi aci, tot goana vântului!... Acolo unde înţeleptul acesta găseşte un dram de fericire, încă nu-i fericire. Căci nu e vorba să găseşti plăcere în viaţă, ci s-o faci să dureze - şi nimic nu durează în lume... De altfel, nimerit ar fi să ştim la ce pot sluji toate astea...

    Iată de ce am părăsit viaţa şi m-am întors către moarte.

    Eşti mort de îndată ce nu mai guşti nimic... Sunt mort de trei ani... Dar nu sunt liber decât de şase luni, din ziua în care pleoapele mele s-au înţepenit deschise asupra veşniciei - şi asta-i tot ce-am putut să fac să dureze... Ziua, ca şi noaptea, mă lasă deopotrivă de nepăsător... Mă aflu peste tot; văd tot; simt tot; şi nimic nu mă mişcă... Bucuria şi durerea sunt piedici în drumul libertăţii...


    De mai multe ori era cât p-aci să-mi iau tălpăşiţa către cerescul Nimic, dar am simţit-o întotdeauna la timp. O simţi. Când începutul Celui Nesfârşit s-apropie, îţi vine să verşi, şi ceva te apasă la rădăcina nasului... Atunci, o clipă de nebăgare de seamă, şi te-ai dus pe copcă.

    Odată mă jucam în felul meu cu viaţa şi cu moartea. Era în iarna trecută. Nu ştiam dacă era ziuă ori noapte; de mult asta nu mai are pentru mine nici o însemnătate. Mă plimbam... Cutare amintire veselă din trecut mă făcea să înclin spre viaţă, cutare alta, tristă, mă îmbia la moarte. Un ţipăt disperat ce venea din depărtare mă umplu de dezgust: erau urletele de durere ale unui porc pe care îl înjunghiau în cătun, în ajunul Crăciunului... Uah!... Îmi amintii de porcii pe care îi înţepenisem sub genunchiul meu; de câte ori înfipsesem cu meşteşug cuţitul în inima care bătea aproape de subsuoara stângă, ori în golul molceluş al gâtlejului, după cum credeam mai bine... Uneori sângele cald îmi ţâşnea în obraz... Dobitocul se zbătea sub mine, apoi ochiii i se împăienjeneau, era mort; îi dădeam una cu palma plină de sânge şi treceam la altceva, la viaţă, aşa cum dai o palmă pe bucile unei cumetre şi treci mai departe...

    Întâmplarea asta mă posomorî... Haosul năvăli de pretutindeni... Nemărginirea, amintirile se stinseră... Creierul îmi fu cuprins de o dulce lene, adormitoare... Un nod mi se urcă din stomac... O greutate între ochi... Mă duceam... Îmi zisei: „Prea bine!"...

    Deodată, trei glasuri de băieţi răcniră în cor la fereastră:

    Bună dimineaţa la moş-Ajun!...
    Bună dimineaţa la moş-Ajun!...
    Bună dimineaţa la moş-Ajun!...

    Apoi, uşa se deschise largă frigului şi vieţii, şi smintitul meu, însoţit de trei băieţandri, intră în odaie, unde aripa morţii mai fâlfâia încă. Sărmanul nevoiaş se sculase în zori, ca să-mi facă plăcerea asta, şi atrăsese către crâşma fioroasă ceata de colindători care umbla cu moş-Ajunul!... Se împlinise şapte ani de când glasurile lor voioase nu se mai apropiaseră de ferestrele mele... Şi n-aveam ca să le dau nimic din ce se dă de obicei: nuci, roşcove, covrigi, smochine...

    Le dădui gologani. Ei îmi urară o „grabnică însănătoşire" şi plecară, luând cu ei aerul rece şi viaţa.

    Privindu-i ieşind, uitai de moarte şi-mi veni să plâng... Era Crăciunul, în sat... Şi moş Anghel, bunul creştin de altădată, n-avea nici o nucă, nici o smochină, nici un covrig, ca să le dea băieţilor care umblă cu Bună dimineaţa la moş-Ajun!

    *

    Gura lui Anghel se lungi de la o ureche la alta, lăsând să se vadă două şiruri de dinţi galbeni-negricioşi, cari îi dădeau înfăţişarea unui cap de mort. Adrian nu putu să-şi dea pe loc seama dacă bolnavul murise, ori numai îi venea să plângă. Mâna dreaptă, aruncată afară din pat, începu să tremure într-o mişcare neregulată, care se îndrepta pe dibuite spre sticla de rachiu, pusă la piciorul patului. Adrian înţelese şi se ridică să-l servească.

    - Vrei să bei, unchiule?

    - Da... repede... mă-năbuş...

    Adrian umplu păhărelul şi-l deşertă în gura deschisă. Paharul clănţăni între dinţi, ca şi cum bolnavul ar fi fost cuprins de friguri.

    Efectul rachiului fu grabnic; alcoolicul se linişti.

    - Am să mor numaidecât, Adriene... Drept orice moştenire, îţi dau sfatul următor: opune-te din toate puterile, şi până nu-i prea târziu, bucuriilor deşarte. Ele ne fac să suferim cel mai mult... Şi e păcat!... Bucuria deşartă vrea să aibă viaţa noastră întreagă. Arde un butoi cu untdelemen şi ne dă în schimb o măslină. E puţin. Prea puţin. Câinii ne ajung în patimă, dar ne întrec în cuminţenie.

    Aş fi vrut să-ţi dau o pildă de nebunie omenească povestindu-ţi viaţa lui Cosma, tatăl lui Irimia şi rubedenie a noastră îndepărtată. Nu mă mai simt în stare... Povestea e prea lungă... Într-o zi, Irimia ţi-o va istorisi el singur, şi mai bine decât mine...

    Dar eu îi iert lui Cosma ceea ce îmi iert mai puţin mie şi deloc ţie. Cosma n-avea creier; eu am avut numai o jumătate; tu însă ştiai la douăzeci de ani ceea ce noi n-am ştiut-o nici la cincizeci; tu ştiai că plăcerile uşoare ne fac să credem că ele sunt viaţa întreagă, că, în afară de ele, nu mai e nimic, pe câtă vreme tocmai dimpotrivă e adevărat. Acest dimpotrivă eu l-am ştiut prea târziu... Cosma nu l-a ştiut niciodată.

    Adrian se crezu în drept să-şi spună gândul:

    - Nu e nici o ştiinţă, unchiule, care să poată înfrânge o mare patimă, fără ca în acelaşi timp fiinţa însăşi să fie înfrântă...

    - Ce numeşti tu înfrânt?... întrebă Anghel, iritat.

    - Numesc înfrânt omul care-şi impune o altă viaţă decât aceea care i-a fost hărăzită.

    Anghel clătină din cap:

    - Ăsta e un om înfrânt? Atunci, cum numeşti tu pe omul ce nu-şi impune o altă viaţă decât aceea care i-a fost hărăzită?

    Adrian nu voi să aţâţe pe bolnav şi tăcu, dar acesta îl întrebă din nou:

    - Cum îl numeşti, nepoate?... Nu vrei s-o spui?... Nu se cheamă oare moş Anghel omul care n-a voit să-şi impună o altă viaţă decât aceea cu care a fost menit?... Cunoşti tu pe acest moş Anghel?... Vrei să ştii unde a ajuns, trăind viaţa care i-a fost sortită?... Ei bine, Adriene, descoperă-mă!... Haide, înlătură boarfele astea; înfăţişează-ţi icoana lui moş Anghel, care n-a voit să-şi impună alt trai decât cel hărăzit de soartă!... Înlătură şi priveşte, mândre nepoate!... Ceea ce vei vedea, te va încredinţa mai bine decât o mie de cuvântări... Haide, ridică ţoalele!...

    - Scuteşte-mă, unchiule. Mi-e groază, îngână Adrian.

    - Îţi poruncesc să mă descoperi şi să priveşti!... strigă Anghel cu sforţare.

    - Iartă-mă, unchiule, fie-ţi milă!...

    Anghel, tremurând, duse cu greutate mâna stângă la buze şi începu să fluiere. Băiatul sosi şi voi să-i toarne rachiu. Stăpânul său îl opri:

    - Nu... Nu vreau să beau. Curăţă-mă întâi...

    Zănatecul începu să arunce cu furie la pământ toate bulendrele; şi pe măsură ce corpul se dezvelea, o duhoare de stârv umplea încăperea. Odată cu cea din urmă velinţă, Anghel strigă:

    - Apropie-te, Adriene, şi priveşte, în numele dragostei pe care am avut-o întotdeauna pentru tine!...

    Cuprins de groază. Adrian se apropie, iar slujitorul îi făcu loc, înţepenindu-se ca un jandarm caraghios la picioarele bolnavului. Dar abia apucă bietul tânăr să vadă cele două rânduri de ţurloaie şi ciolane încremenite, albăstrui, precum şi burta golită de maţe; abia ochii săi zăriră măciuliile şoldurilor străbătând prin pielea ruptă, că pe loc îşi acoperi faţa cu mâinile şi dădu buzna spre uşă răcnind:

    - Grozăvie!... Grozăvie!... Ăsta e moş Anghel?!...

    În aceeaşi clipă, un bătrân voinic, sumbru la faţă, bărbos şi zdravăn de statură, intra în odaie. Adrian se izbi de pieptul lui larg. Musafirul îl prinse în braţe:

    - Ce-i, Adriene? Te-nspăimânţi de moş-tu?

    La cuvintele acestea, Anghel întoarse capul spre cel ce intra şi-i strigă:

    - Irimio! Irimio!... Opreşte-l... Nu-l lăsa să plece, rogu-te... Aci... aci... pe loc... vreau să-i povesteşti năprasnica viaţă a lui Cosma... Vreau s-o aud înainte de-a muri... Vreau să te aud spunând tânărului ăsta adevărul asupra nemerniciei patimilor... Bucuria înşelătoare a lui Cosma şi suferinţele lui vădite... Plăcerile zadarnice şi scrâşnirile-i de dinţi... Arată-i cruzimea Dumnezeului nebun care a făcut carnea pentru ca s-o chinuiască... Prăpădul care pândeşte pe cel ce se lasă târât de furia simţurilor... Dovedeşte-i, Irimio... Spune-i. Vorbeşte-i... de... de... Cosma.

    Anghel tăcu pe neaşteptate. Ochii i se pironiră în tavan. Mâinile i se încleştară.

    - Haide... Irimio... Începe!... Istoriseşte cine-a fost Cosma..., mai adăugă Anghel, cătând în grindă.

    Adrian voi să ţipe, dar Irimia îi astupă gura cu palma. Apoi, rotind nişte ochi fioroşi, îl apucă de mână şi începu, cu glas răsunător, întretăind cuvintele şi uitându-se, când la muribund, când la Adrian:

    - Cosma a fost omul cel mai pătimaş din vremea lui... Viaţa sa a fost o vijelie străbătută de trăsnete... Inima lui a cunoscut bucurii mari şi chinuri supraomeneşti. Şi Cosma a fost pedepsit cu moartea pentru nedreptăţile, silniciile şi greşelile lui.

    .............................................................................................................................

    Povestitorul se opri, dădu drumul mâinii lui Adrian şi se aplecă peste faţa încremenită a lui moş Anghel, pe care o cercetă o clipă. Apoi, cu privirea întoarsă către Adrian, Irimia vârî două degete în ochii larg deschişi, care ţinteau cu înfiorare tavanul. Dar moş Anghel îşi păstră ochii mereu deschişi asupra nepătrunsei Veşnicii.

    III. Cosma

    Irimia trase pe Adrian, îngrozit, în crâşma părăginită. Aci, el puse pe masa dărăpănată o dăsagă grea, pe care o aruncase jos la intrare; din dăsagă scoase o pâine de un kilogram, o bucată de slănină, o ceapă mare şi un cuţit de bucătărie. Apoi, năzdrăvanul strivi ceapa cu pumnul, ciopârţi pâinea şi slănina şi începu să îmbuce ca un căpcăun, făcând din ochi lui Adrian să-i urmeze pilda.

    Adrian, fără să răspundă acestei poftiri, căzu sleit pe o bancă, încrucişă braţele pe masă şi îşi culcă fruntea pe ele. Irimia nu stărui şi înghiţi tot. O singură dată pregetă să se urnească din loc, ca să-şi scoată un urcior de cinci litri de vin. Din urcior îşi turna mereu într-o cană de pământ de-o oca, din care bea.

    După o jumătate de oră, pâinea, slănina, ceapa şi o bună parte din vin luaseră calea pântecului. Când Adrian se uită la dânsul, Irimia îşi fuma luleaua şi zâmbea sub mustăţile sale groase. Tânărul îl privi ca pe-o arătare de necrezut. Irimia îi răspunse mişcând cu repeziciune sprâncenele-i albe, coama de păr cărunt şi căciula care se înălţa peste ele ca o căpiţă pitică de fân. Ochii săi negri şi mari, limpezi ca ai unui copil, erau singura mărturie de dragoste în acest morman de sălbăticie: ei glăsuiau cel mai încrezător, cel mai sincer limbaj prietenesc. Restul era un amestec respingător: barba vâlvoi; veşminte ţepene de jeg şi noroi; cămaşă de cioban înnodată la gât cu sfoară; labe de urs, făcute să omoare un bou cu o lovitură de pumn. Şi ca şi cum Adrian ar fi avut nevoie de-un adaos de sălbăticie, Irimia apucă oala plină cu vin, o dădu peste cap şi, în loc să răsufle, muşcă din marginea ei ca dintr-o felie de pâine, ronţăi în măsele bucata ruptă şi scuipă măcinătura pe masă.

    Amândoi oamenii se priviră muteşte în albul ochilor: Adrian, uluit, bătrânul, uluitor.

    - Nu cunoşti obrazul ăsta, mânzule? Din întunericul întâiei tale copilării n-ai păstrat nici cea mai slabă amintire? Odată, pe o iarnă grea, am întâlnit noaptea o biată femeie cu poalele scoarţă de ger şi am luat-o în căruţa mea. Ne duceam amândoi spre Baldovineşti. Pe drum, ea îşi deschide inima, îmi dezvăluie necazu-i: văduvă; un copil de cinci ani sfârşindu-se de-o boală neînţeleasă; orice speranţă de vindecare, pierdută. Sosim în cătun, la părinţii femeii; apuc mânuşiţele slăbănoage ale omuleţului; îmi împlânt ochii în ochii lui, ţintiţi într-ai mei şi strig, în mine însumi, cu glas de tunet: „Vreau, o! puterilor diavoleşti ale vieţii, vreau ca fiul acesta să se vindece! Ai să te vindeci, micuţule! N-ai să mai plângi şi ai să dormi! M-auzi tu? Pacea, sănătatea, viaţa vor fi cu tine. Amin!". Şi, pe loc, omuleţul căzu din mâinile mele în braţele somnului, pe care nu-l mai cunoştea de mult. Şi s-a vindecat, s-a făcut mare şi frumos, aşa cum se află în faţa mea!... Nu cunoşti obrazul ăsta, mânzule?

    - Dumneata eşti, Irimio, călătorul ciudat care a făcut minunea asta cu mine?

    Irimia încuviinţă din cap. Adrian îi luă mâna păroasă şi i-o sărută. Mâna mirosea a câine ud.

    Afară ciuruia o ploaie măruntă şi în două cu negură. Prin spărtura acoperişului de trestie, prăbuşit într-un colţ al crâşmei, negură şi ploaie măruntă pătrundeau într-un vârtej domol.

    Sluga căpăţânoasă dădu buzna în prăvălie şi cătă cu spaimă la cei doi oameni. Gâfâia din greu. Irimia îi zise:

    - Acuma, dragul meu, nu mai ai nimic de făcut aci... S-a isprăvit şi cu tine!... Haide, du-te, sărmane, du-te şi culcă-ţi greaua căpăţână pe şina drumului de fier. Ai să fii uşurat de-o viaţă prea grea pentru umerii tăi, tot aşa de grea ca şi bietul tău cap... Du-te! fă cum îţi spun: e spre binele tău.

    Nenorocitul dispăru după cum venise.

    -Ţie, Adriene, care ai umeri ca să suporţi viaţa, am să-ţi povestesc istoria lui Cosma, tatăl meu.

    *

    - Cea mai veche dintre amintirile mele se petrece la începutul pământului, pământul îndepărtat al celei mai îndepărtate copilării ale mele — iată şaptezeci de ani împliniţi. Şi când cineva poate să-şi aducă aminte de un lucru trăit cu şaptezeci de ani în urmă, acolo e începutul pământului.

    Stam pe un trunchi de copac şi mă oglindeam într-un lac, întocmai ca un cotei de trei săptămâni care se uită prosteşte cum îl bâzâie musculiţele la nas. În jurul meu, pădure de copaci drepţi, împlântându-şi vârfurile în nori. Nu puteam să cat la ei decât lungit pe spate. Prin apropiere, zgomot de şivoi furios, în faţă, o colibă; oameni spătoşi, cu poturi largi în şolduri, precum şi femei cu catrinţe învârstate, intrau şi ieşeau vorbind tare şi dând din mâini. Deodată, ţipete se auziră în colibă; femeile cu catrinţe frumoase fug care încotro. Apoi, bărbaţi ce se iau de gât; iată că soseşte în grabă unul, cel mai voinic dintre toţi şi care-mi era obişnuit; el aduce liniştea. Toţi pleacă, afară de ăsta din urmă şi un altul, care-mi era tot aşa de cunoscut, dar ce lucru straniu! Cel voinic sare în spinarea celuilalt, mai puţin voinic, şi se lasă dus în cârcă prin toată ograda, până ce se prăvălesc amândoi la pământ. Nu pricep nimic din toată istoria asta şi continui să mă oglindesc în lac.

    ..............................................................................................................................

    Icoana amintirii care urmează acesteia e mai limpede. Vorbeam. Celui mai ţeapăn, dintre amândoi oamenii, îi ziceam: Cosma; pe celălalt îl numeam Ilie. Nu prea făceam haz de nici unul din ei, afară doar când mă urcau pe cal şi mă plimbau. Atunci, neştiind ce să mai fac de plăcere, le dădeam palme. Încolo, trăiam singur.

    Ne aflam acum pe marginea unei ape aşa de întinse, că de-abia îi zăream malul din faţă. Copacii cu crăcile aplecate îşi înmuiau ramurile în apa ce curgea lin. Din vreme în vreme, soseau necunoscuţi în bărci, pline cu tot felul de boccele învăluite, şi sosirile astea îmi pricinuiau multă inimă rea: nimeni nu înţelegea cât de mare poftă aveam să mă urc şi eu în vreuna din scoicile alea şi să lunec ca dânşii pe apă. Dar într-o dimineaţă, folosindu-mă de nebăgarea lor de seamă, m-am urcat într-o barcă goală, am tăiat cu briceagul funia care o priponea de copac şi iată-mă lunecând cu încetineală dintru-ntâi, apoi mai repede, şi la urmă luat de iuţeala scurgerii. Eram aşa de voios că, neavând cui trage palme, mi-am tras mie însumi. Neţărmurită pânză de apă, brâu uriaş, ivindu-se dintr-o zare şi dispărând în zarea opusă. Soarele o argintea, o aurea şi o făcea să plescăiască. Singur pe întinderea ei, n-aveam decât o dorinţă: să lunec cât mai iute. Vai, o luntre se puse în urmărirea mea şi Ilie mă prinse. Adus în faţa lui Cosma, acesta îmi spuse nu ştiu ce, căci eram aşa de necăjit, că nici nu-l luam în seamă, dar simţii numaidecât mâinile lui grele apăsându-mi umerii pe dinapoi. Mă opusei din răsputeri sarcinei care se îngreuia neîncetat, apoi răsuflarea lui Cosma îmi fripse ceafa, genunchii îmi trosniră, mă prăbuşii, aproape leşinat. Nu ştiam încă ce e o pupătură pe obrajii mei, dar după întâmplarea din dimineaţa aceea începui să îndrăgesc pe Cosma. Îl îndrăgii şi mai mult în noaptea care urmă acestei dimineţi, căci, trezindu-ne din somn, în sărite, la alarma dată de Ilie, Cosma stropi cu gaz bordeiul şi-mi porunci să-i dau foc, ceea ce făcui pe dată. Puţin în urmă, pe când galopam în goana mare, ţinut în braţe de Ilie şi primind în obraz nămolul, pe care mi-l zvârlea cu copitele calul lui Cosma - mă întorsei să văd flăcările şi-mi zisei: „Isprava asta, eu am făcut-o!"

    Neclintită, strălucitoare, pe bolta înstelată a cerului de vară, şi rotundă ca o tavă de argint, spânzurată drept deasupra capetelor noastre, luna ne lumina feţele la câteşitrei, precum şi poiana de verdeaţă înconjurată de brazi înalţi, când, dintr-o dată, Cosma se izvodi ochilor mei aşa cum fu întotdeauna: ocrotitor şi despot.

    Aveam cam vreo nouă ani, dar eram vânjos ca o raţă sălbatică. Aerul liber din toate anotimpurile şi viaţa rătăcitoare de prin toate ţinuturile mă învânoşaseră. Zăcerea îmi era necunoscută (şi îmi este încă şi azi).

    În ziua dinaintea acestei nopţi fermecătoare şi neuitate, mi se întâmplase o mare păţanie. Fără nici o pricină şi nici o lămurire, Cosma ne poruncise să părăsim un lagăr foarte potrivit contrabandiştilor şi ne cărase, cu arme şi calabalâc, în locul acesta râpos, prăpăstios şi singuratic, unde şi-a înţărcat dracu copiii. Hotărârea asta despotică nemulţumise pe toţi oamenii, şi era drept: oricât ai fi prigonitul tuturor vânturilor, viaţa gospodărească se lipeşte de contrabandist ca muşchiul de copac. Cunoşti lume; iubeşti şi te legi. Bineînţeles, când primejdia o cere, laşi totul baltă şi te cărăbăneşti, dar nu-i mai puţin adevărat că peste tot laşi fâşii din inima sângerândă. Singur Cosma nu se lega de nimic alt decât de libertatea lui. El singur - deşi drăgăstos până la gingăşie - nu lăsa în urma lui nici măcar un fir de păr din bogata-i chică. Ilie, de asemenea, era stăpân pe inimă, dar o făcea din pricină că inima nu-l sâcâia prea mult; el iubea ca un om cuminte; era înţeleptul bandei, înţelept mai presus de însăşi libertatea lui, această întâie comoară a contrabandistului.

    Porunca de plecare, dată pe când flăcăii îşi dezmierdau ibovnicele, avu ca răspuns un murmur de obştească răzvrătire. Cosma întinse pistoalele şi tună:

    - Să se cărăbănească muierile de-aci înainte să răsuflu de trei ori! şi ăla care o sări pe cal în coada celorlalţi n-are decât să-şi urmeze ibovnica!...

    Femeile se năpustiră aproape de-a berbeleaca pe povârnişul râpei. Voinicii se supuseră. Şi timp de opt ceasuri ne tărbăcirăm din greu prin pârloage şi prundişuri, fără să poposim decât o dată, la namiezi şi de-a-n picioarele.

    Acuma, trupa dormea... În rariştea scăldată de blânda revărsare a luminii din lună, de-abia ne trezirăm din somnul întâi. Cosma aştepta o ştafetă. Ea sosi.

    - Ei bine? cercetă căpetenia; avut-am dreptate?... ori nu sunt decât un iepure fricos?

    Ţăranul se apropie şi-i sărută mâna:

    - Dreptate ai avut, Cosma... Cam pe la toacă, a sosit şi cârc-serdarul cu o puzderie de poteraşi pe locul taberei tale.

    Semeţ, Cosma se zgândări în nas şi porunci lui Ilie:

    - Înnumără-i treizeci de galbeni, ca să-i împărţească ibovnicelor părăsite!... Cât despre ibovnici, să fie mulţumiţi că le-am scăpat pielea; femei se găsesc peste tot!...

    Ilie dădu banii şi tăcu... Tăcu, dar era tăcerea neliniştitoare a înţelepciunii care are ceva de spus; şi când Ilie cocea o împotrivire şi n-o spunea, Cosma ştia mai dinainte că n-avea dreptate. Şi cum? el, Cosma, să fie prins cu o slăbiciune? Asta nu! niciodată!...

    - Ilie! Tăcerea ta mă plictiseşte... Spune ce-ai de spus, dar bagă de seamă: dacă ai dreptate, te smintesc!

    - Poţi să mă sminteşti, Cosma; dreptatea e cu mine!

    - Dacă e aşa, scoală-te şi întoarce spinarea!...

    Ilie se sculă; Cosma îi sări în cârcă; şi, încovoiat sub povara a optzeci de ocale, Ilie începu să facă înconjurul luminişului.

    Cât ai fuma o lulea, el se ţinu zdravăn, apoi sudoarea începu sà-i picure din vârful nasului aplecat spre pământ. Nici unul, nici celălalt, nu scotea o vorbă, în vreme ce luna le plimba umbra pe pajişte. Şi iată că Ilie începe să horcăiască, se clatină şi se prăvale. Cosma îl lasă, se aşează turceşte şi trage din lulea, privindu-l. Dar îndată ce văzu că Ilie se mişcă, Cosma se îndreptă spre un brad şi se puse cu capu-n jos, cu picioarele şi jumătatea trupului în sus, pe copac:

    - Spune, acuma, Ilie, dreptatea ta...

    Galben, Ilie îşi şterse faţa, aprinde luleaua şi zice, cu grai domol:

    - Banul, Cosmo, nu vindecă inimile rănite de dragoste, el le jigneşte... Mărinimia ta e ca a cârc-serdarului: când acesta siluieşte pe vreuna din fecioarele noastre, el îi dă o salbă cu galbeni, şi fecioara se aruncă în puţ cu salbă cu tot. Mărinimia ta, Cosmo, e mai scârboasă decât a cârc-serdarului; acesta e un împilator; lui, nici o fecioară nu i se dă; pe câtă vreme tu eşti un răzvrătit; la tine curăţenia vine singură. Şi cu ce-o răsplăteşti tu? Cu galbeni, ca şi cârc-serdarul!...

    Cosmo, tu eşti voinic, dar n-ai dreptate...

    Ilie tăcu, şi tăcerea lui fu paşnică. Ţipătul unei păsări de noapte făcu să răsune întunericul pe vârfurile brazilor. Luminişul intra în umbră, pe când faţa lui Cosma începea să se învineţească, iar frumoasa-i barbă se boţea, strivită între bărbie şi piept.

    *

    Nici prin gând nu-mi trecea că eram fiul lui Cosma. Nu ştiam nici că Ilie era fratele lui. Dar iată că într-o zi îşi vâră dracu coada, şi aflu tot, fapt care prilejui o daraveră mare. Întâmplarea asta căzu la vreo doi ani după noaptea din poiana argintie. Aveam unsprezece ani. Cosma îmi înnumăra anii şi-i însemna cu un chef de fiecare dată. Împlinirea celui de-al unsprezecelea an fu vijelioasă şi îmi pricinui o mare durere la falcă.

    În ziua aia ne aflam într-o pădure de sălcii de pe malul Dunării, numai noi trei. Cosma mă înnoi din cap până-n picioare, fripse un miel la frigare şi-l înecă cu un bun vin negru.

    - Ai unsprezece ani astăzi, Irimio! îmi zise el la masă. Ai să-mi arăţi astăzi, dacă eşti în stare să te ţii pe cal. La anul, am să-ţi dau luleaua, şi de-aci în doi ani, flinta.

    După hodina mâncării, Cosma mă puse pe şa, potrivi scările la măsura picioarelor mele şi în clipa de-a porunci s-o iau la goană, vârî un ardei sub coada calului. Pişcat, dobitocul se avântă ca o săgeată, şi negreşit că el se gândea la tăun, pe când eu mă gândeam să-mi câştig luleaua şi flinta, anii următori. Agăţat de şa, priveam în jos şi mi se păru că pământul se făcuse o apă alergătoare. Galopul lui Cosma pe calul lui Ilie îmi răsună în spate. Şi ca tot ce osteneşte şi trebuie să se oprească o dată, se opri şi telegarul meu, gâfâind şi plin de spumă.

    Reîntorşi în pădurea de sălcii, Cosma îmi dădu plosca plină cu vin negru, şi-mi zise:

    - S-o dai de duşcă, fără să răsufli şi până voi sfârşi eu de numărat zece.

    Băui. Şi când Cosma sfârşi de numărat zece, plosca era goală, eu plin, şi ne răsturnarăm amândoi pe iarbă. Pământul păru şi el să se răstoarne. Apoi, am adormit.

    La deşteptare, soarele apusese. Un focşor de vreascuri pâlpâia între Cosma şi Ilie, prefăcându-le feţele păroase în chipuri de aramă, înnegrite şi ţepene. Mă aşezai şi eu turceşte, între ei, şi privii în foc.

    - Eşti un viteaz fiu al pădurii, Irimio. Te îngădui.

    Zâmbii şi răspunsei:

    - Eşti dator să mă îngădui, Cosmo.

    Cosma păru să tresară, se întunecă şi săgetă pe Ilie cu o căutătură cruntă. Ilie se lăsă străpuns.

    - Ia spune-mi, pui de lele, de ce sunt dator să te îngădui? Dar bagă de seamă: dacă ai dreptate, te smintesc!

    - Poţi să mă sminteşti, Cosmo; nu-i mai puţin adevărat că, acum trei zile, o babă vrăjitoare, cu buze băloase şi care aduna vreascuri prin pădure, m-a sărutat şi mi-a spus că sunt fiul tău, născut din fiica ei şi că Ilie ţi-e frate şi mie unchi.

    Roşu de mânie, Cosma sări în sus:

    - Blestemată să fie lepădătura aia! şi fiindcă urechile tale au auzit ce nu trebuia s-audă, ai să-mi slobozi numaidecât întâiul tău foc de flintă!... Dar sprijineşte-te de-un copac şi strânge vârtos patul armei împotriva umărului: dacă cumva te plesneşte patul şi-ţi rupe falca, te-zvârlu în Dunăre!...

    De mare bucurie, îi trăsei câteva palme lui Cosma, ridicai greaua armă şi slobozii întâiul meu foc de flintă. Dar patul mă izbi în falcă şi mă trânti la pământ. Repede fusei în picioare şi-mi reluai locul lângă foc.

    Cosma mă cercetă la obraz:

    - Nu-i nimic... Vino acuma să te pup, nu din gingăşie - asta-i treabă muierească - ci fiindcă ţi-ai scăpat zilele: dacă te schilodeai, te-aş fi înecat, căci nevrednicii încurcă lumea şi fac umbră zadarnică pe pământ.

    El mă sărută pe amândoi obrajii. Ilie îşi deschise braţele cu un avânt neobişnuit:

    - Vino să te pup şi eu! Într-adevăr, Irimio, te-ar fi înecat!...

    Focul aţipea molcom. Obrazurile se acoperită cu întuneric.

    Crângul de sălcii se strânse împrejurul nostru, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie înghiţit de Dunăre care îşi repezea valurile semeţite de bezna nopţii.

    Cosma se lungi pe spate, asemănător unui trunchi de copac, şi începu să grăiască aproape în şoaptă:

    - Frate şi fiu sunt vorbe fără nici un rost, ca tată, mamă şi soră. Se întreabă cineva vreodată care e fiul unui câine, ori cine e tatăl lui? Venim pe lume. Dumnezeu ştie cum, iată totul. O singură încredinţare este, şi ea e a mamei, care îşi vede fătul ieşindu-i din pântece. Ea singură poate să spună: „Ăsta-i copilul meu". Copilul nu poate să spună: „Asta-i mama mea". Ce ştie el?... Toate doicile sunt mame pentru ochii cari le privesc în vremea suptului.

    Aşa, de bunăoară, eu şi cu Ilie am avut acelaşi tată, zice-se, care tată avea trei neveste, dintre care două fuseseră mamele noastre. Şi iată-ne fraţi! Dar ce ştim noi?

    Flăcăiandri, am văzut în casa părintească un talmeş-balmeş de bărbaţi şi de femei care uluia pe bietele slugi. O secătură, ce-şi zicea că e căpetenia haremului, întindea tot untul pe pâinea sa, încuia tot aurul şi voia să aibă numai pentru dânsul pe toate femeile din casă. Nouă, ne poruncea să ne rugăm lui Dumnezeu, şi se ruga el însuşi, dracu ştie de ce.

    Într-o zi, mă apropiai de o fetişcană, care-mi frigea ochii; fui biciuit. Fata asta era soră-mea, născută din cutare mamă, îmi lămuriră. Tatăl era mereu el, acelaşi ţap nătâng. Dar ce ştiam eu? şi ce nevoie aveam să ştiu?

    Într-o altă zi, Ilie luă o mână de aur şi o dădu unui om căruia îi arsese casa, uneltele şi toate vitele. Ilie fu bătut până la sânge. Toată hărmălaia încuviinţă această pedeapsă, afară de surioara cu ochii de văpăi. Ea fu bătută la rându-i, fiindcă a îndrăznit să cugete altfel decât hărmălaia.

    Dar veni şi ziua când trupul meu se făcu greu ca plumbul. Atunci, într-un gând cu Ilie, răvăşirăm toată casa, luarăm aurul, îi traserăm o chelfăneală aşa-zisului nostru tată şi-o tulirăm spre sloboda pădure...

    Da, Irimio, Ilie e fratele meu, nu fiindcă ne tragem din acelaşi tată, ci fiindcă trăim în aceleaşi păduri. Şi tu ai să fii fratele şi fiul nostru, pentru că eşti vrednic de a fi: ca şi noi, tu iubeşti vântul care biciuie obrajii; calul care zboară spre mântuire; flinta care seamănă moartea printre duşmanii nemernici; vinul mărinimos; friptura mustoasă; luleaua prietenă şi mâna omului răzvrătit. Mai târziu, vei cunoaşte încă o bucurie care vine de la femeie şi e deopotrivă celorlalte... În ziua aceea, sângele ţi se va învenina şi vei face mult rău în jurul tău. Dar răul, ca şi binele, sunt două puteri ale aceleiaşi vieţi, şi viaţa se sinchiseşte prea puţin de ce gândim şi de ce ne priveşte. Pentru că suferinţa şi bucuria sunt două îndrumări potrivnice ale aceluiaşi vânt orb. Mână-ţi barca cum vei crede, trăieşte şi mori.

    ..............................................................................................................................

    Un cal sfornăi zgomotos. Cosma îşi lipi urechea de pământ şi ascultă; apoi, sprijinindu-se de flintă, se ridică şi se duse să dea o raită. Clisa gemu sub paşii lui grei. Ilie îl privi îndepărtându-se, puse luleaua la o parte, scuipă şi povesti cam cele ce urmează:

    - E numai din întâmplare că tu te afli aci. Fără întâmplarea asta ar fi trebuit să fii azi un rob al pământului, un supus al asupririi, până în ziua când răzvrătirea ţi-ar fi izbucnit în inimă, căci ţi-ar fi izbucnit, fără greş; puiul de lup nu-i făcut să fie ţinut în zgardă la uşa stăpânului.

    Cosma te-a însămânţat, fără să se sinchisească de ce-o urma, aşa cum face el întotdeauna, din blestemăţia sângelui său. Dar blestemăţia asta nu-i un lucru şovăitor. E o tărie care poate să se măsoare cu puterea Satanei, la fel de răspunzătoare şi ştiutoare de rău.

    Într-o zi, ne aflam tăbărâţi pe o colină împădurită cu pini, şi mulţumiţi amândoi de traiul nostru, când, un fluieraş de cioban răsună. Îl ascultarăm, vrăjiţi. Viersul se apropie, se desluşi, apoi un glas femeiesc izbucni şi întrebă: „O fi un ciobănaş, ori o ciobăncuţă?"

    În aceeaşi clipă, pământul dudui. Sărirăm în picioare. În faţa noastră, o ţărăncuţă, cu fluierul de soc în mână, ne măsura cu privirea. Ea nu zise dintru-ntâi nimic şi ne sfredeli în ochi, cu ochii ei mari, negri şi încruntaţi. Obrazu-i ruginit de vânturile arzătoare părea să răsfrângă luciul arămiu al feţelor noastre. Picioarele şi pulpele, goale, erau rumenite de soare. Eu simţii multă plăcere văzând-o, dar Cosma deveni sălbatic ca un taur: barba începu să-i tremure, fălcile-i clefetiră balele dorinţii.

    Ciobăncuţa împreună mâinile la spate, înaintă un picior şi zise, ţintind cu îndrăzneală pe fratele meu:

    - Tu eşti Cosma?

    Întrebatul răspunse:

    - Sunt Cosma pentru prieteni şi tot Cosma pentru neprieteni!

    - Ooo!... făcu ea cu dispreţ; nu te mai răţoi aşa, căci amândoi Cosma fac unul şi acelaşi, care se lasă prins cu uşurinţă, după cum vezi!

    Şi izbucnind într-un râs muşcător, ne întoarse spatele şi fugi printre pini, ca o căprioară. Atunci văzui că purta o cosiţă groasă ca mâna, neagră şi lungă până în josul fustei.

    În seara aceleiaşi zile, în pădurea de pini luminată de lună, o doină răsună, o doină bătrână ca trecutul nostru şi tânără ca mugurul primăverii. Ea răsună în depărtare şi nu se apropie. Cosma părăsi calul şi flinta şi plecă să dea târcoale fluieraşului de soc, în vreme ce eu mă ţineam după ei, ducând caii de zăbale. Dar fluierul părea fermecat, căci în clipa de-a ne apropia de dânsul, el răsuna în altă parte. Apoi, diavolul veni în ajutorul lui Cosma, şi vraja încetă. Pierdui urma fratelui meu. Fluierul nu mai răsună. Atunci, întunericul umplu pădurea de întristare. Priponii caii de un copac şi-mi aprinsei luleaua, aşteptând ca cerul posomorât să se îndure să ne trimeată din nou pe regina lui cu mantaua de argint. Şi când luna revărsă iarăşi blânda ei lumină printre pini, două glasuri răsunară pe drumul din josul potecii unde-mi fumam luleaua. Mă întinsei pe burtă şi privii dedesubtul meu. Cosma ţinea pe fată de mijloc şi îi dezmierda cosiţa la spate. Şi ce-i spunea Cosma, merită să fie auzit:

    -O, mândra mea ciobăncuţă! Rod frământat de doruri şi muşcat de patimă... Am să duşmănesc soarele care te are în voia lui; am să blestem vânturile care te mângâie fără teamă; şi le port pizmă oiţelor pe care le strângi la sânii tăi. Aş vrea să fiu fluieraşul de soc pe care buzele tale îl sărută în toate zilele şi m-aş bate singur cu potera, numai ca să-ţi fiu pe plac!

    Ameţită, iubita ceru:

    - Lasă, Cosmo, potera, părăseşte pădurea şi fii al meu, numai al meu!

    Cosma răspunse hohotind:

    - O, biata mea ciobăncuţă! Tu ceri stejarului să crească sub pat! Tu ceri tunetului să bubuie într-o căldare! Tu ceri lui Cosma să fie numai al tău; tu ai avea prea mult, şi eu nu îndeajuns!

    La aceste cuvinte ale iubitului, văzui pe ciobăncuţă sfărâmând sub picior fluieraşul de soc; apoi întinse braţele, aşa cum o porumbiţă întinde aripile, şi o rupse la fugă pe drumul albicios care se strâmta în depărtare.

    Cosma n-o urmări, puse două degete în gură şi fluieră haiduceşte. Îi răspunsei şi părăsirăm ţinutul.

    Trei ani mai târziu, străbăteam o pădure destul de depărtată de ţinutul ăsta. Ploua ca prin sită. Călăream la pas. Şi iată că, hăt în zarea drumului, o femeie se iveşte din tufiş, pune jos o legătură şi piere în bunget ca o nălucă. Dăm pinteni cailor.

    Legătura era un copil înfăşurat într-o velinţă. Din izvodul bisericesc de botez, pe care-l avea spânzurat la gât, înţeleserăm că era un băiat din flori, născut cu doi ani în urmă, şi că îl chema Irimia.

    Ţâncul nu plângea: părea doar uluit.

    -Ăsta trebuie să fie un vlăstar de stejar care vrea să crească în codru; mi-l iau pe seamă!

    Aşa grăi Cosma şi te vârî în desagă. Te-a hrănit cu must de carne friptă. La trei ani, beai vin cu plosca. La şase ani, înotai ca o raţă. Astăzi ai slobozit întâiul tău foc de flintă. Mâine vei avea calul tău şi îţi vei împlini ursita.

    *

    Ursita mea nu fu milostivă dintr-un început.

    Nu trecuse anul din seara dezvăluirilor făcute de Ilie, că iată întâia bătălie cu potera, de care îmi amintesc. Flinta n-o aveam încă, dar puteam, de la cincizeci de paşi, să găuresc cu pistolul o căciulă agăţată pe o cracă de copac. Şi în lipsa unui prilej de-a găuri un piept de poteraş, petreceam trăgând cu pistolul în căciuli, în lună, ori la urechea calului meu. Era uşor. Îmi fu ceva mai greu în ziua când un piept de poteraş se înfeţişă pistoalelor mele.

    Vărsătura Siretului era în vremea aceea locul nostru de întâlnire. Ceva mai sus, bungetul era des şi sălbatic; acolo aveam să împărţim, într-o zi, între treizeci şi doi de oameni, o frumoasă pradă, jumătate plătită, jumătate luată cu hapca pe Dunăre. Dar un podar, hain ca o soacră, din pricina nu mai ştiu cărei pagube făcută de Cosma podului său, mirosi aflarea noastră prin acele meleaguri şi ne vându ocârmuirii din Brăila, care zori după noi o numeroasă poteră. Din fericire pentru oamenii noştri, ea sosi prea târziu ca să ne poată înconjura şi căsăpi, dar totuşi la timp ca să ne taie cele mai bune ieşiri.

    Era îndeobşte cunoscut că Cosma n-avea un singur fel de a se bate. El se bătea după împrejurări şi în o sută de chipuri. Asta ajungea ca să turbure minţile poteraşilor, care, cu tot numărul lor mare, nu erau decât nişte lefegii, nevrednici să-şi pună pielea-n joc, înfruntând oameni scoşi de sub scutul legilor şi hotărâţi să trăiască slobozi ori să-şi vândă scump viaţa. Cât despre preţul pus pe capul lui Cosma, ştiau ei câte parale făcea această amăgeală a stăpânirii.

    Îndată după îmbucarea de nămiezi, Cosma fu cel dintâi care simţi primejdia. El se bizuia mult pe presimţirea cailor în asemenea împrejurări. Al său, mai ales, ca şi acela al lui Ilie, rar se întâmpla să se înşele. Obişnuite de ani de zile cu atacurile poteraşilor, mândrele dobitoace erau în stare să simtă, de la mari depărtări, apropierea duşmanului şi să-l prevestească pe Cosma prin neliniştea lor.

    Ne aflam prin august. Împărţirea contrabandei sfârşită, nu mai aşteptam decât căderea serii pentru ca să trecem Siretul pe podul plutitor.

    Atunci calul lui Cosma se opri din păscut şi începu să ciulească urechile, să sforăie în vânt şi să-şi lipească nările de pământ, ca în ascultarea unui zgomot. Cosma, care întotdeauna şi oriunde, era cu ochii pe dobitocul lui, îi văzu neliniştea, se sculă, îi mângâie capul şi-i vorbi:

    - Murgule, murguţule, ia spune-mi tu de nu cumva se apropie ştreangul de gâtul stăpânului tău!... Şi întorcându-se către oameni, zise: Goliţi de fultuiala veche flinte şi pistoale şi încărcaţi-vă armele cu pulbere proaspătă.

    Porunca asta făcu să înceteze râsetele. Feţele se întunecară. Ştia fiecare că Cosma putea să fie despotic, dar nu zăpăcit, şi i se îndura orice, fiindcă vedea totdeauna limpede. El era Dumnezeul şi stăpânul nostru.


    Clopotele nevoiaşe ale unei bisericuţe dintr-un sat vecin sunară de vecernie; totul era gata de plecare, când omul care făcea de strajă într-un copac vesti că se apropie o căruţă cu un cal mânat de un ţăran. Cosma ne trimise pe mine şi pe Ilie, să ne ascundem într-un tufiş. Căruţaşul sosi şi se opti în faţa bandei:

    - Pepeni, oameni buni, pepeni verzi! strigă el, rotind nişte ochi înspăimântaţi.

    - Prea bine, răspunse Cosma; păcat numai că vii tocmai când noi suntem pe ducă.

    - Şi încotro vă e calea, aşa de mulţi, v-aş întreba, cu smerenie, dacă e îngăduit?

    - Îngăduit? Da! Ne ducem în partea de unde vii. Şi, cu aceeaşi smerenie, te-aş întreba şi eu: nu cumva ai zărit oameni de-ai stăpânirii tăbărâţi la intrarea în pădure?

    - Ţipenie de om, creştine!... Nici urmă de câine blestemat!

    - Aşa rău? făcu Cosma, prefăcându-se că-l crede pe cuvânt. Şi, întorcându-se către ai noştri: Auziţi, voi, flăcăi, ce mai baftă? Haideţi la drum, până nu înnoptează! Apoi către aşa-zisul pepenar: Mulţumim, frătui. Acuma, o rugăciune: ducându-te spre pod, ai să întâlneşti un voinic ca mine, având în juru-i de două ori atâţia oameni câţi vezi aici. Îl cheamă Ilie. Ei bine, spune-i din parte-mi, să mă urmeze cu toţi oamenii lui; şi pentru ca vorba ta să fie crezută, arată-i banul ăsta de aur, pe care am să-l strâmbez acum între dinţi. Şi păstrează galbenul ca o amintire de la Cosma.

    -Tu eşti Cosma? strigă falsul ţăran, făcând neghiobeşte pe prostul. Domnul să fie lăudat şi calea ta blagoslovită!

    - Mulţumim şi pentru urare, bun creştin! mai zise căpetenia.

    Spionul poterei plecă, înghiţind tot ce Cosma îl făcuse să creadă.

    Îndată ce căruţa se îndepărtă, Cosma se trânti pe spate cu faţa spre cer şi mugi:

    - Ah, câine de podar! Ai să-mi plăteşti scump trădarea!... Şi chemându-mă: Aleargă, Irimio, taie de-a dreptul prin tufiş, urcă-te într-un copac şi vezi ce-o să facă hingherul când o ajunge la răscrucea drumurilor. Dacă ăsta e un adevărat bostănar, îmi raz barba!

    Mă dusei şi venii cu răspunsul:

    - A lăsat căruţa, a încălecat şi a şters-o în goana mare.

    - Noroc şi bucurie de-aşa pepenărie! făcu Cosma.

    Şi căzu pe gânduri. Voinicii vorbeau între ei pe şoptite. Ilie sfătui:

    - Ar fi poate lucru cuminţesc să ne descotorosim de contrabandă şi s-o ascundem în mărăciniş.

    - Da! zise Cosma, dar numai dacă vom fi siliţi să ne deschidem drum prin bălţi, căci iată ce socot eu: în ţinutul ăsta sunt două căi şi o cărare. Cărarea nu e pentru noi, căci pe acolo o duzină de poteraşi ajunge ca să ne măcelărească, unul după altul, ca pe nişte mieluşei. Potera trebuie deci să fie împărţită: jumătate pe drumul care şerpuieşte în sus cu Siretul, jumătate pe acela de unde venea spionul. La vestea că noi am apucat ăst din urmă drum, cârc-serdarul se va hotărî să retragă trupele de pe Siret şi să le îngrămădească aci. Dar iată, e vorba să ştim dacă le va ridica pe toate, ori numai în parte şi cam câţi lefegii au rămas să facă de strajă pe gârlă. Asta, o să se însărcineze Irimia să ne-o spună. Hai, Irimio? Ce zici? Arată-ne că eşti vrednic să trăieşti slobod! Am să te prefac într-un biet băiat de pescar şi ai să goneşti în lungul apei, cu capul goi, cu picioarele goale, cu băţu-n mână. Dând peste viesparul poteraşilor, ai să le spui gâfâind că moare mă-ta şi că te duci în sat să chemi popa, s-o grijească; dar ai să le-o spui plângând cu hohote, cu lacrimi pe obraji, m-auzi tu? N-ai plâns de când eşti. Ei bine, plângi acuma, ca o muiere nevolnică. Şi întoarce-te pe fugă, tăindu-ţi cale prin mărăciniş.


    Peste cincizeci de poteraşi, îngreuiaţi de flinte, pistoale şi iatagane, poposeau la marginea pădurii şi fumau când trecui pe lângă ei, hohotind ca o muiere nevolnică. Putui să plâng, fără să mă prea silesc, căci îmi închipuii pe Cosma şi pe Ilie omorâţi, prinşi, spânzuraţi, iar eu dus în robie să muncesc pământul.

    - Hei! băiete! unde alergi aşa, cu plânset amarnic? Ţi-a murit mă-ta?

    - N-a murit încă, dar e pe moarte şi mă duc să chem popa din sat.

    - Să-i ierte Dumnezeu păcatele! Dar ia spune, micule, n-ai văzut, prin partea de unde vii, o ceată de oameni armaţi, mergând călări şi îmbrăcaţi cojăneşte?

    - Ba da, i-am întâlnit.

    - Mulţi erau?

    - De două ori mai mulţi decât sunteţi.

    - Şi încotro se duceau?

    - Spre Galaţi, pe drumul mare care începe de la podul umblător.

    - Haiti! dracu i-a luat! strigă vătaful de poteraşi, întorcându-se către semenii săi; a avut dreptate iscusitul nostru cârc-serdar să îngrămădească trupele în partea aia! O să mi-i toace ca pe varză! Noi putem sta aci fără grijă, să tragem din lulea.

    - Vă las sănătoşi, oameni buni, zisei eu, plecând.

    - Mergi sănătos, piciule. Nu vrei un cal, ca să te duci mai iute?

    - Mulţumesc, mi-e frică să nu cad.

    - Ce treabă faci?

    - Prind peşte cu tata.


    Soarele roşiatic scăpăta în zare când, cu toţii de aceeaşi părere, trupa noastră luă drumul Siretului, hotărâtă să se năpustească peste duşmani, să-i împrăştie şi să-şi croiască drum înaintea sosirii grosului poterei, atrasă de împuşcături. În momentul plecării, Cosma zise oamenilor:

    - Iată opt ani de când trăim împreună şi slobozi, fără să avem dreptul să ne plângem de soartă, căci voi n-aţi cunoscut până azi decât necazurile hărţuielilor. Acum e cu putinţă ca oarecari dintre noi să-şi lase viaţa. Ei bine, aduceţi-vă aminte că un singur an trăit în libertate preţuieşte mai mult decât o viaţă de robie. Nu numărul anilor face viaţa, ci ceasul trăit fără silnicie. Pentru omul liber tot ce nu e libertate e moarte, dar o moarte fără de sfârşit. Uitaţi-vă la băiatul nostru Irimia; o să înfrunte numaidecât aceeaşi primejdie ca şi noi toţi; şi numai eu ştiu cât îmi e de scump, căci el e din sângele nostru. Totuşi, lui, ca şi nouă tuturora, doresc mai curând moartea decât căderea în robie.

    Vătaful cetei, care călăuzea jafurile după poruncile şi chibzuiala lui Cosma, răspunse în numele oamenilor săi:

    - Şi noi gândim la fel cu tine, Cosmo; să trăim slobozi ori să murim.

    Un galop năprasnic urmă acestor cuvinte. Numai un zid ar fi fost în stare să ne oprească. Cu piepturile ocrotite de bunzi din piele de bivol, ne îngrijeam mai mult de rănile făcute cailor decât nouă.

    Eu mă aflam în fruntea călăreţilor, între Cosma şi Ilie.

    Cât te-ai şterge la un ochi, şi dădurăm iureş peste poteraşi, cari, neştiind despre ce era vorba, încălecau de-a valma. Flintele noastre scuipară într-înşii o grindină uluitoare, ce învălui totul într-un nor de fum. Ne folosirăm de învălmăşeală şi de amurgul întunecat din pădure, străbăturăm rândurile vrăjmaşe şi începeam să ne împrăştiem printre copaci, gata să ieşim la drum bătut, când, o împroşcătură, ce ne fu trimisă din spate, îmi arse ceafa şi mă trânti de pe cal.

    Asta-i tot ce putui să ştiu în momentul dintâi.

    Ceea ce urmă fu pentru mine, amarnic ca moanea şi ca robia.

    Zăcând la pământ, în sângele meu, văzui trupa noastră sucindu-se pe loc, tăbărând din nou pe duşman şi, cu primejdia năvălirii poterei, încumetându-se să-mi scape viaţa într-o groaznică încăierare cu pistoale şi iatagane. Şi era cât pe-aci să fiu scăpat. Cosma, Ilie şi vătaful se îndreptau spre mine, fulgerând cu iataganele lor, tot ce le sta în cale; mântuirea se apropia, şi eu, sprijinit pe genunchi, îi întindeam braţele. Dar soarta mea a fost altfel scrisă, în clipa aceea pământul se cutremură sub ropotul călărimii vrăjmaşe, care sosea în ajutor. Îmbărbătaţi, poteraşii se avântară aprig. Atunci auzii pe Cosma răcnindu-mi, în căderea nopţii:

    - Rămâi! Te-oi scăpa!

    Şi dădură dosul, în goana mare. Leşinai.

    .............................................................................................................................

    Mă trezii, cu mâinile legate dindărăt, în mijlocul unei puzderii negre de poteraşi şi pe o noapte neagră ca sufletele poteraşilor şi ca viitorul meu. Două masalale fură aprinse şi, la flacăra lor, fumegând, văzui aducând doi de-ai noştri, legaţi ca şi mine şi greu răniţi.

    Unul dintre ei muri pe drum. Celălalt fu spânzurat. Le pizmuii soarta, căci soarta mea fu să fiu trimis ia curtea marelui boier grec, arhontele Samurakis.

    *

    Era o adevărată cetăţuie, împrejmuită cu ziduri înalte şi păzită, ziua şi noaptea, de albanezi, curat uriaşi. Înălţându-se peste Valea Siretului dintre Brăila şi Galaţi, clădirea asta este albă ca zăpada; durată pe o mândră colină, părea menită să dea lăcaş şi fericire întâiului venit, cu porţile ei larg deschise, de la răsăritul şi până la asfinţitul soarelui, cu pridvoarele şi balcoanele ei din lemn vârtos, cu ferestrele sale vesele şi cu întinsele-i streşini.

    Şi, într-adevăr, ea dădea lăcaş şi fericire, dar nu întâiului venit. Poştalioane cu patru şi şase cai se opreau zilnic în faţa porţii celei mari. Boieri, mari demnitari ai ocârmuirii ori numai bogătaşi, români, greci, turci, însoţiţi de nevestele lor, se dădeau jos, scuturând praful ori zăpada de pe hlamidele lor de mătase brodată, linguşiţi de slugărimea arnăută care se ploconea până la pământ, sărutându-le mâinile ori poalele veştmintelor, şi heretisiţi de puternicul stăpân, arhontele Samurakis, ocârmuitor al ţinutului Brăilei şi venetic.

    De îndată ce ajunserăm la curte, fusei târât în faţa arhontelui, tot cu mâinile legate, ca şi cum aş fi putut să omor pe toată lumea. Arhontele, singur, întins pe o sofa umbrită de o viţă agăţătoare, porunci să fiu dezlegat şi goni cu asprime pe cei doi călăi ai mei, care se retraseră de-a-ndaratelea şi cu frunţile la pământ.

    Ne privirăm drept în albul ochilor; el, foarte liniştit; eu, turbând de mânie. Arhontele era întâiul om de frunte pe care-l vedeam. Barba lui, cănită negru, îmi displăcea, dar restul făpturii sale, subţire şi mlădioasă, înfăşurat într-o giubea de mătase, era plăcut la vedere. Mâna, împodobită cu inele frumoase, ţinea alene un ciubuc de chihlimbar.

    El mă întrebă şi eu răspunsei pe greceşte:

    - Cum te cheamă?

    - Irimia.

    - Fiul lui Cosma?

    - Fiul codrului.

    Arhontele ridică mâna, cu un fel de dezgust:

    - Nu umbla, bre, cu farafastâcuri, chiar dacă eşti viteaz. Ştiu că eşti gata să te laşi ars de viu, dar altceva aş vrea să aflu de la tine. Ascultă deci: cum nu ai vârsta de-a fi trimes la spânzurătoare, socot să fac din tine un fecior de casă.

    - Ce? Un slugoi din fiul...

    - ... codrului, chiar aşa. Aşteaptă, asta nu e tot. Prin mijlocirea ta, mai socot să aduci aci pe Cosma şi să fac din el omul meu de încredere.

    Izbucnii într-un hohot de râs:

    - Tu nu socoţi decât neghiobii, sărmane arhonte!

    Arhontele sări în sus, frângând ciubucul şi făcând să trosnească sofaua, dar repede se stăpâni şi zise, ca pentru sine:

    - Copilul ăsta mă tutuieşte şi-mi zice sărman. Apoi către mine: Să ştii, şoimule mititel, că obraznicilor eu le tai vârful limbei.

    Zicând acestea, bătu din palme. Două jivine armate ieşiră ca din pământ.

    - Aduceţi-mi pe Fără-limbă! porunci el.

    Slugoii plecară şi se întoarseră însoţiţi de-un om cu părul cărunt şi cu căutătura de nebun. La un semn al stăpânului, îmi arătă spărtura, cu limba tăiată, care-i ţinea loc de gură.

    După îndepărtarea acestora, arhontele îmi zise:

    - Ai văzut? Cată să vorbeşti altfel de faţă cu martori. Aci, un singur om poate să spună tot ce vrea: sunt eu, arhontele Samurakis!

    Îi răspunsei, fără să mă tem de ameninţarea lui:

    - Eşti un mişel, arhonte Samurakis, şi faci bine că nu te plimbi prin codru: acolo n-ai mai spune tot ce vrei.

    Tiranul îşi râse pe înfundate în barbă:

    -Hm! hm! hm! puiule de urs! Aici e tot un codru, codru şi ocârmuire, căci pot să făuresc legi, fără să mă primejduiesc.

    - Naiba să te ia, cu codrul tău de slugi, cu tot!

    - Sunt oameni voinici, ca voi.

    - Ca noi? Niciodată! Bivoli, buni să tragă la plug!

    - Nu toţi! Cei din straja mea sunt bandiţi adevăraţi şi străjii acesteia aş voi să-i dau căpetenie pe Cosma, tâlharul ăsta groaznic, care îmi şterpeleşte cele mai frumoase arămării, cele mai bune arme, precum şi preşurile, mătăsurile şi caşmirurile cele mai scumpe, pentru ca să le vândă ungurilor. Şi de ce n-ar voi să fie căpitanul bandei mele? Ar avea aur, podoabă de vestminte, femei frumoase şi chiar sânge de vărsat, după plac.

    - Mi-e scârbă de tine, arhonte! Haide, dă-mă pe mâna gâdelui!

    - Bagă de seamă, Irimio! Nu mă împinge la mânie!

    - Atâta pagubă de mânia ta!

    - Vom vedea! îţi dau răgaz să te gândeşti.

    El bătu din palme. Javrele apărură.

    - Predaţi pe băiatul acesta muncilor de la făurărie şi aduceţi-l în faţa mea oricând va pofti. Pentru răutăţile de care se va face vinovat, eu singur am să-i dau pedeapsa. Plecaţi!

    Meşterul făurar era o namilă de ţigan rob, liberat, devenit şi mai rob prin libertate. Cu mânecile sumese, cu ochii roşii, cu pieptul gol, plin de peri cărunţi, el mă fulgeră şi mă strânse de braţ, de credeam că-mi rupe carnea. Stătui neclintit, dar sângele mi se urcă la cap.

    - Ăsta-i vulturaşul stăpânului nostru? Ha! Ha! Îşi închipuie că e tot pe vârfurile stejarilor! O să-i tăiem niţel din gheare! Haide, ursuleţule, pune mâna pe baros şi bate ici, în fieru roşu, dar tare, mă!

    Bătui.

    - Mai tare, mă, nu te codi, şi apleacă-te bine pe nicovală!

    Fierarii dimprejur râdeau. Bătui şi mai tare în fierul roşu pe care-l sucea neîncetat şi mă aplecai peste nicovală, aşa cum îmi spusese, căci ştiam că trebuia să muncesc. Dar iată că, pe neaşteptate, ţiganul îşi retrase fierul, ciocanul meu izbeşte în nicovală şi-mi sare în frunte, făcându-mi pe loc un cucui. La isprava asta, râsete obraznice izbucniră în fierărie. Ţiganul rânji:

    - Aşa să-nvaţă meşteşugul!

    - Şi aşa se dezvaţă meşteşugul! zisei eu, aruncându-i ciocanul în piept.

    Meşterul scoase un răcnet şi se prăbuşi:

    - Alergaţi iute şi spuneţi stăpânului! urlă el. Stai tu, tâlharule, am să-ţi trag o sută de vine de bou pe spinarea goală!

    Trimisul se întoarse cu răspunsul:

    - Stăpânul nostru porunceşte meşterului făurar să-l treacă pe Irimia la rotărie.

    - Asta-i tot ce-a spus? turbă ţiganul.

    - Tot..., făcu celălalt, cu umilinţă.

    - Paştele şi grijania! Parc-ar fi având miere în bumb, tâlharul ăsta, de-l ocroteşte stăpânul aşa de iute!

    Trecui la rotărie, dar nici acolo nu făcui purici. Rotăria fiind lipită de fierărie, ţiganul căută numaidecât să se răzbune. Şi îmi jucă un renghi destul de urât. Pe când ajutam rotarului să înţepenească o verigă de fier la o bucşă, fierarul, înţeles poate cu rotarul, găsi chipul să înlocuiască veriga rece cu o alta încălzită până la vineţeală, pe care o apucai cu mâna şi lăsai carnea pe dânsa. Atunci, turbând de durere şi necaz, mă repezii la ţigan şi-i răsturnai nicovala peste picioare.

    El se alese cu un picior strivit, iar eu trebui să îndur „treizeci de vine de bou, pe spinarea îmbrăcată şi fără să se crape pielea", cum glăsuia porunca arhontelui. În sfârşit, fusei dat la îngrijitul cailor, unde mă simţii mai bine şi rămăsei.

    *

    Doi ani trecură, doi ani lungi şi amarnici, în care vreme muream de câte ori mă deşteptam dimineaţa. Mă gândeam la vorbele lui Cosma: „O moarte fără de sfârşit". Era adevărat. Chiar şi norocul de-a mă afla în tovărăşia cailor nu-mi aduse nici o bucurie, căci erau dobitoace fără însuşiri, ghiftuite de ovăz, îngreunate de osânză, somnoroase ca nişte bursuci, aproape tâmpite. Privindu-le, înţelesei că trândăvia îmbelşugată e mai dăunătoare minţii decât robia.

    Într-adevăr, ca şi caii, arnăuţii din gardă dormeau şi ei de-a-n picioarelea, în ilicele lor cu mâneci largi şi spintecate, în şalvarii strânşi la glezne, în pantofii cu canaf şi sub fesul lor alb, pus pe o ureche, ca o ciupercă, caraghioşi de bâlci, împopoţonaţi cu broderii, horbote, şireturi de aur, cu pistoale şi cu iatagane, bune să sperie pe femeile însărcinate. Tembelii ăştia, prostiţi de trai bun şi somn, veneau uneori pe la grajduri şi îmi puneau aceeaşi întrebare neghioabă:

    - Nu te simţi tu mai bine aici, decât hăituit prin păduri, ca fiarele?

    Le răspundeam:

    - Câinele de pază nu poate să înţeleagă viaţa lupului.

    Robii, soţii mei de trudă, nu erau nici curioşi, nici obraznici; ei îşi târau zilele muncind, rugându-se şi nădăjduind o viaţă mai bună în cer.

    Îi plângeam şi-i dispreţuiam.

    În vremea asta, arhontele mă chemase de trei-patru ori, ca să-mi spună că nu m-a uitat şi că aşteaptă mereu învoirea mea de-a deveni feciorul lui de casă. Îi răspunsei că îndur mai uşor robia decât ocara. Totuşi, mai apoi, la o nouă înfăţişare a mea, el mă îmbie să primesc măcar o îmbunătăţire a traiului. Primii, dar:

    - Fără să-mi ceri nimic în schimb, zisei.

    - Nu-ţi cer nimic; ce-ai vrea?

    - Aş vrea să mă plimb singur, seara, după stingere, prin grădina boierească.

    - Vrei să fugi?

    - Nu. Îţi dau cuvânt de cinste. Dar mă înăbuş, de doi ani de zile, în curtea muncilor, tot culcându-mă odată cu găinile şi fără să mai văd un copac, luna, fără să mai aud fâşâitul frunzelor bătute de vânt. Cred că am să mor.

    - Eşti slobod să te plimbi cu începere de mâine. Îţi mai dau o colibă a ta, ca să te culci singur; şi poţi să-ţi ceri mâncarea la bucătăria gărzii.

    - Prea bine, zisei.

    - Atâta ştii tu să mulţumeşti?

    - Dar ce trebuie să fac?

    - Să-mi săruţi mâna, dacă nu poala giubelei!

    - Aşa ceva n-am făcut în viaţa mea!

    Arhontele făcu haz de mine, îmi dădu una pe umăr şi mă trimise să-mi văd de treabă.

    La început, această îndulcire a robiei mele îmi umplu pieptul de voioşie, dar nu pentru multă vreme, căci şi aici domnea aceeaşi nemernicie. Nenumăratele chioşcuri de viţă şi de hamei; tufişuri de trandafiri şi de liliac; plopi răsfiraţi ca stejarii ori drepţi ca brazii, dar ca şi arnăuţii, ca şi caii pe care îi slugăream, tot aşa şi crângul acesta se înăbuşea de lipsa de aer şi de trândăvie. În afara lui şi de jur-împrejur, un zid, înalt de trei stânjeni, se opunea dobitoceşte la tot ce era libertate şi viaţă. Nici o pasăre cântătoare. Ciori şi vrăbii. Vântul, acest călător înaripat care vorbeşte oamenilor slobozi în toate limbile pământului, nici nu catadicsea să se coboare în groapa asta de nenorociri; doar vârfurile plopilor îi mai ascultau şuieratul plângător. Luna, ea însăşi, se întuneca pe cer când aluneca sfioasă pe deasupra acestui lăcaş de falsă fericire, în vreme ce străjerii se plimbau în sus şin jos, tot aşa de nepăsători ca şi cum s-ar fi aflat într-un beci, în vreme ce lăutele de la ospăţul stăpânilor îşi miorlăiau bucuria ofticoasă şi în vreme ce eu mă strecuram printre trunchii sclivisiţi ai copacilor, gândindu-mă la ce era dincolo de zid: Cosma, Ilie şi amintiri, al căror alean îmi rupea inima.

    Mergeam pe al cincisprezecelea an. Într-o zi de trist septembrie, mare zarvă în curte, mişunare a puiţei omeneşti: arhontele pleca într-o călătorie de-o lună. Fusei chemat de el. Gata să se urce în faiton, îmi şopti, punându-şi mănuşile:

    - Să nu încerci să fugi... Nu-i cu putinţă. Am dat poruncă să tragă în tine.

    - Ştiu, zisei.

    Şi cei patru cai o smuciră din loc.

    Numaidecât lefegii îşi luară nasurile la purtare şi se umflară în pene, consfinţind zicătoarea: „Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă". N-aveau nici o teamă de umbra de pisoi care rămăsese acasă, un frate mai mare al arhontelui, o momâie, un motan rebegit de prea multă goană pe acoperişurile de altădată.

    În lipsa asta a arhontelui, Cosma îmi dădu întâiul semn de viaţă. Într-o după-amiază, un bătrân turc cu barba albă, un alviţar, se opri dinaintea porţii mari şi îşi arătă marfa. Albanezii tăbărâtă pe alviţă. Era zi de sărbătoare. Robii se odihneau, care cum credea. Eu mă aflam lângă zaplazul care despărţea curtea muncilor de cea boierească. Strigătele puternice de: "Alviţă! alviţă!" pe care le scotea negustorul turc făcură să-mi bată inima aprig. Mă cocoţai pe gard şi privii. Da! nu mă înşelasem, era bătrânul Ibrahim, pescuitorul de raci şi omul nostru de încredere. El mă văzu şi duse mâna la buze, în semn de prietenie sinceră. Apoi, cu o îndrăzneală de necrezut, îşi deschise drum printre cele două rânduri de străjeri, ce-şi lingeau degetele:

    - Ei bine, strigă el pe turceşte, de ce n-aş duce să guste o bucăţică de alviţă şi băiatului ăla de colo! Îi lasă gura apă!

    Şi sub nasul arnăuţilor, uluiţi de atâta cutezanţă, străbătu curtea cu pas de voinic, întinse alviţa şi zise tare:

    - Na, băiete, mănâncă şi tu! Ştiu că n-ai parale să-ţi cumperi, dar eu îţi spun că o să ai negreşit în primăvara viitoare!

    - De unde ştii tu c-o să aibă în primăvara viitoare? se răsti la el căpetenia gărzii, când fu din nou la poartă.

    - Ei, făcu Ibrahim, am zis şi eu aşa!... De ce să nu faci inimă bună unui copil, dacă nu te costă nimic? Robii au şi ei dreptul la speranţă.

    Zicând acestea, îşi puse tanturul cu alviţă pe cap şi plecă strigând:

    - Alviţă şi speranţă pentru gurile amare!...

    Fugii în coliba mea, ameţit de cuvintele lui Ibrahim: în primăvara viitoare. Cuvinte de vrajă! Ziua şi noaptea pâlpâiră, sub ochii mei înfriguraţi, ca o licărire a speranţei de libertate. Dar cum aveam să fiu liberat? Doisprezece arnăuţi, schimbaţi la fiecare şase ceasuri, făceau de strajă. Alţi şaizeci se odihneau, petreceau ori dormeau, gata, la un semn, să năvălească cu armele în mâini. Cum îndrăzni-va Cosma, cu cei treizeci de oameni ai lui, să atace o asemenea cetăţuie, apărată de ziduri şi de armată?

    După o lună de la plecare, sosi ştirea la curte că arhontele, care era la Stambul, se va întoarce numai după o altă lună şi la sfârşitul acestei luni sosi, cu mare tărăboi.

    Tărăboiul sta în faptul că nu se întorcea singur şi că o femeie îl însoţea.

    Toată şleahta de lefegii fu înşirată pe două rânduri, de la poarta ferecată până la pridvorul mare. Arhontele şi drăguţa lui străbătură parcul, înmuiat şi sumbru, zâmbind ca nişte suverani, în vreme ce şaptezeci de pistoale, repetându-se de câte zece deodată, fulgerau, cu nevinovăţie, cerul plumburiu al acestei toamne. Pitiţi dindărătul zaplazului, căutam şi noi, vitele de povară, să zărim ceva printre crăpăturile scândurilor, dar nu văzurăm mai nimic.

    Chiar de-a doua zi se spunea din gură-n gură că ibovnica stăpânului nostru era mândră ca una din cele trei sute de cadâne cari populează haremul sultanului.

    Timp de trei zile îndrăgostiţii nu dădură nici un semn de viaţă. A patra zi, soare şi vreme rece de noiembrie. Poruncă să ne spălăm curat, să ne punem straiele de sărbătoare şi să ne adunăm, mari şi mici, în curtea de onoare. La nămiezi, ne înfăţişarăm cu toţii. În jurul meu, tăcere şi teamă. În afara pâlcului nostru, garda arvanită.

    Un cavas deschise uşile. Arhontele, strălucitor de fericire, apare, susţinând braţul amantei lui, şi amândoi înaintează până la marginea pridvorului. El poartă o alagea de mătase albastră, brodată cu alagrecuri de aur la mâneci şi la poale. Dânsa, o hlamidă de ermelin, iar deasupra frunţii, o diademă de diamante. Părul ei e negru ca abanosul, precum şi sprâncenile, genele şi ochii; iar pielea, oacheşă şi catifelată.

    Arhontele ne vorbeşte într-o românească stricată:

    - Fromosa domniţa, che vedeţi lângă mine ieşte fidanţata mieo, soţia mieo peste ţinţisprezeţe zile, şi stipuna vostru cu înţepere de astăzi. Domnia-sa ieste pumunteanca; numele seo ieste Floriţica. Lingă domnia-sa, am sa uit naţia mieo, ca sa iubesco la dânsa. Am sa fio rumun. Haideţi, hodiniţi-vă trei zile, muncaţi bine şi beţi vin în sanatatea domnia-sa!

    O grohăială de dobitoace, fără glas, umplu aerul cu strigătele: „Să vă trăiască domniţa!" „Să fiţi fericiţi!" „O să rugăm pe Domnul să vă dea sănătate!"

    Câţiva se aruncasă cu faţa la pământ şi pupară ţărâna curţii. Alţii plângeau de bucurie, sărmanii. Şi turma se retrase în cocinele ei, ca să găsească nişte jgheaburi pline cu o bălăceală mai omenească, câte-un cinzec de rachiu împuţit şi câte-o oală de vin fără haz. Singură odihna fu mai de ispravă, dar şi ea folosi tot arhontelui, căci timp de trei zile robii săi vorbiră neîncetat de bunătatea stăpânului lor şi se rugară lui Dumnezeu pentru dânsul.

    *

    A doua zi după această milostivire domnească, târziu în noapte, cavasul veni să-mi spună că sunt chemat de stăpânul lui.

    Într-o odaie mică şi joasă, cu duşumeaua şi zidurile în întregime acoperite cu scoarţe româneşti, arhontele şi Floricica mistuiau în tihnă, lungiţi pe două mari blăni de urs, ale căror capete se sprijineau pe suluri de catifea roşie. Patru lumânări de ceară ardeau tainic într-un sfeşnic de argint şi amestecau mirosul lor de miere, mirosurilor de cafea turcească şi de tutun macedonean. O sobă ţărănească, spoită cu var, încălzea încăperea.

    Peste tot perne şi scăunaşe în neorânduială.

    Fusei primit ca un om slobod. Fericita pereche sfârşise de fumat narghilelele şi când intrai mă întâmpină cu un:

    - Bună seara, Irimio... aproape într-un glas. Floricica se rostea într-o grecească desăvârşită.

    Frumuseţea ei mă înmărmuri. O floare de scaiete, în plină îmbobocire. Gingaş învăluită într-un halat de caşmir portocaliu, care lăsa să i se vadă glezna-i de căprioară, trupul ei era tolănit cu multă cuviinţă. Obrazul, lunguieţ, nu avea nici o urmă de sulemeneală, iar părul, pieptănat pe spate, nici o meşteşugite. Ea mă privi cu ciudăţenie, aproape mişcată. Mă simţii copleşit de ochii ei mari.

    - Irimia, îmi zise arhontele, ai noroc; logodnica mea a aflat de povestea prinderii tale şi s-a înduioşat. Dânsa ar vrea să ştie dacă-ţi cunoşti mama. Răspunde-i şi fii cuviincios.

    - Sunt fiul codrului... Nu cunosc nici mamă, nici tată... Cosma m-a crescut.

    Floricica părea că luptă cu un nod în gât. Ea mă întrebă cu glas tremurător, dar gingaş şi armonios:

    - Ştii tu, Irimia, cine te-a dat lui Cosma?

    - Nu ştiu. El m-a găsit în pădure pe când aveam doi ani, m-a pus în dăsagă şi m-a hrănit cu must de carne...

    La răspunsul acesta al meu, ceva neînţeles se petrecu: Floricica, dintr-o singură sucire a corpului ei de şarpe, se întoarse pe pântece, îşi înfundă faţa în pernă şi hohoti în plâns. Arhontele fu mişcat şi stingherit de întâmplarea asta:

    - Ce e, draga mea? De ce plângi? Şi, întorcându-se spre mine: Poţi să te duci.

    După două zile fusei chemat din nou, la aceleaşi ceasuri şi în aceeaşi odaie.

    Floricica era cam ofilită şi îmi zâmbea drăguţ. Arhontele, mulţumit, se plimba cu mâinile în buzunarele unei haine largi, îmi zise:

    - Iată, Irimio, logodnica mea vrea să te facă feciorul ei, numai pentru slujba ei.

    - Da! Irimio, zise dânsa binevoitoare, dar serioasă; vrei să mă serveşti?

    - Cocoană, strigai eu necăjit, am răspuns demult arhontelui că mai bine mor decât să mă fac feciorul cuiva, oricine ar fi!

    - Dar te-am lua cu bunătate, ca pe un fiu al... codrului, făcu ea cu blândeţe.

    - N-am nevoie de bunătatea voastră, şi dacă vreţi să ştiţi tot, ei bine, aflaţi că vă urăsc din suflet. Sunteţi vrăjmaşii mei.

    Arhontele voi să vorbească, dar ea îl opri şi mă întrebă:

    - Şi eu sunt vrăjmaşa ta, Irimio?

    - Şi tu, da! Tu eşti femeia acelora care vor să omoare pe oamenii liberi! Cu ce drept mă ţineţi închis aci de mai bine de doi ani, când eu vreau să trăiesc aiurea, cu Cosma?

    Dânsa plecă fruntea în pământ şi o sprijini în palmă. Arhontele strigă, cu vioiciune:

    - Nu vreau să omor pe nimeni, dar Cosma şi banda lui sunt nişte hoţi!

    - Tu numeşti „hoţi" pe oamenii care nu vor să fie slugile tale? Ori îţi închipui că pământul a fost făcut numai pentru gustul tău?

    El se întoarse către amanta lui:

    - Ţi-am spus, drăguţă, că nu-i nimic de făcut cu încăpăţânatul ăsta! Plecai. Şi aici se opriră încercările lor de a face din mine un slugoi.


    Iarnă grea... Amorţire... Crăcile copacilor, chioşcurile se îndoiau sub povara chiciurei şi a zăpezii. Curtea era scufundată în tristeţe, dar tristeţea asta nu se datora numai cumplitei vremi. Credincioasele slugi ale arhontelui ne spuseră că viaţa acestuia devenise un iad, că Floricica îi făcea zile fripte şi că nu trecea zi fără certuri năprasnice. Ştirea asta lămuri lipsa oricărei petreceri şi amânarea la sfântu-aşteaptă a nunţii pe care toată lumea o credea apropiată.

    Într-o seară, mă aflam în coliba mea, pe care crivăţul o zgâlţâia cu furie şi priveam la focul din vatră, cu o pătimaşă sete de deznădejde. Judecam, pe atunci, ca un om matur şi ştiam să cumpănesc viaţa şi oamenii cu o limpezime pe care încercările trăite mai târziu nu putură s-o întreacă.

    Astfel, cu ochii ţintă în văpaia flăcărilor, mintea-mi cercetă cu răceală starea mea de fapt. Mă vedeam venit pe lume datorită unei plăceri trecătoare a lui Cosma, una dintr-o mie. Mă vedeam lâncezind printre dobitoace, datorită voinţei lui de-a da piept cu potera, când mult mai cuminte ar fi fost dacă am fi ascultat pe Ilie, care ne sfătuia să dăm dracului contrabanda şi să fugim prin bălţi. Acuma, un alt gând mă chinuia: bănuiala că Cosma nu suferea îndeajuns de robia mea, că îşi vedea de traiul lui slobod şi voios, sinchisindu-se prea puţin de soarta altora, apropriindu-şi tot ce-i poftea inima şi râzându-şi de viaţa lui, ca şi de-a acelora pe cari îi strivea în juru-i. Şi atunci prinsei pică pe Cosma, îl urâi ca pe un duşman.

    Un dezgust amarnic mă sugrumă. Viaţa nu mai avu nici un rost. Închisoare ori codru liber, plăcere ori suferinţă mi se înfăţişară ca nişte lucruri deopotrivă de zadarnice.

    Focul de crăngi se potolea cu încetul, ca şi dorul meu de-a trăi. În clipa asta, uşa colibei se deschise. Floricica apăru.


    Era înfăşurată într-o lungă şubă de vulpe, cu gulerul ridicat deasupra unui şal care-i acoperea capul şi din care chipul reieşea ca o icoană de Sfântă Fecioară. Ochii, scufundaţi în orbite, şi faţa brăzdată de suferinţă, mă înduioşară. După ce se scutură de zăpadă, căzu sfârşită pe marginea patului meu netrebnic... Mă grăbii s-o poftesc pe scăunaş, lângă foc... Ea tăcu, ca şi cum n-aş fi spus nimic şi mă privi... O privii... Ne privirăm îndelung. .. Apoi, îi întorsei spatele şi n-o mai luai în seamă; o uitai. Ce e un frumos chip de Sfântă Fecioară, într-o şubă de vulpe, când ai cincisprezece ani şi lâncezeşti în robie?

    Într-un târziu, două mâini, mai catifelate decât cea mai plăpândă catifea, îmi cuprinseră obrajii, pe la spate. Floricica se tângui cu cuvinte insuflate de Dumnezeu şi cu un glas care venea din cer:

    - Fecioraş al codrului!... Fecioraş din dragoste! Tu eşti rodul închipuirii. Eşti frumos; eşti priceput; eşti mândru şi vrei mai curând moartea decât robia... Te veştejeşti într-o colibă ocolită de ziduri înalte, când tu ai drept la palatul fără stavilă, pe care tufele îl durează pe munţi... Ochii tăi se pironesc pe o ticăloasă văpaie de crăngi, când ar trebui să se oglindească în pojarurile codrilor... Şi de pe înălţimile unde plutesc vulturii, te-ai prăbuşit într-un grajd... Dar poate că e drept să fie aşa: copiii ispăşesc deseori păcatele părinţilor lor.

    - Cine eşti tu, fermecătoareo, care crezi că copiii trebuie să ispăşească păcatele părinţilor lor?

    - Eu sunt aceea care a căutat fericirea întreagă, care a voit să viseze cu ochii deschişi în soare şi care şi-a ars ochii!

    O răsuflare parfumată îmi atinse obrazul; buze înfrigurate îmi sărutară fruntea şi Floricica dispăru aşa cum venise. Focul adormi... Coliba se întunecă.

    *

    Blând sfârşit de martie... Nevoie de-a te întinde, de a căsca şi de-a asculta ciocârlia. Dar nici fulg de ciocârlie la curtea arhontelui Samurakis. De la cele mai mici gângănii, care furnicau pe pământ, de la robi, cai şi arnăuţi, care pârţâiau de-a valma ori pe rând, şi până la arhontele însuşi şi la Floricica lui, toată lumea asta simţea trebuinţa de a ieşi din crăpăturile ei şi de-a se mişca afară.

    Arhontele nu se mişca prea mult; în schimb slobozea neîncetate şi puternice râgâieli de porc ghiftuit cu porumb, căci stătea lungit pe o sofa pusă în pridvor şi mistuia la aer de primăvară. Ochii lui, pe jumătate închişi, se pironiseră pe intrarea cea mare, păzită de uriaşii săi armaţi. Mai la o parte, Floricica broda batiste, iar eu, între dânsa şi arhonte, le vorbeam de munţi, de şesuri, de codri, de tot ce îmbie la viaţă, căci tot rânind la băligar şi degerând într-o colibă, înţelesesem că e mai bine să ţii tovărăşie unei ibovnice de arhonte şi să te culci într-un palat. Da, mă învoisem; sfârşeşti mai totdeauna prin a te învoi, când ţi se freacă prea mult spinarea cu o ţesală.

    Dar nu făceam nici o slujbă şi nimănui. Făceam pe micul arhonte, în necazul arnăuţilor şi spre uluiala robilor.

    Boierul îmi asculta pălăvrăgeala şi era îngăduitor.

    - Ia spune-mi, Irimio, Cosma n-are frică de potera mea?

    - El îşi bate joc de potera ta.

    - Dar tot o să-l prindem noi odată, şi atunci grozavul Cosma va avea să aleagă între ştreang şi slujba mea.

    - Nu te va sluji; ştreangul îi va părea mai dulce.

    - Ce gogoman! Şi de ce i-ar fi aşa de greu să slujească pe un domn ca mine? L-aş privi ca pe un om liber, numai ca să am pe Cosma la curtea mea.

    - Arhonte, oamenii liberi n-au domni, şi domnii nu pot să aibă oameni liberi la curţile lor: e ca şi cum ai voi să vâri un pepene într-o sticlă.

    - Ei bine, dacă e aşa, am să-l spânzur!

    - Când l-ăi prinde...


    Sub căldura soarelui, aburi se ridicară de pe pământul umed. În faţa porţii apărură doi oameni. Erau doi din acei călugări călători de la Ierusalim ori de la Sfântu Munte, foarte numeroşi în ţară, care cerşesc pentru mănăstirile lor. Înalţi şi voinici, ca arnăuţii, ei purtau plete şi bărbi lungi şi roşcate, aveau feţele arămii, sutanele în zdrenţe, cizme pline de noroi şi erau încărcaţi cu dăsage. Unul ţinea la subsuoară cutia de tinichea, pecetluită şi încuiată cu lacăt, în care se pun banii; celălalt, cel mai voinic, purta condica în care se înscriu obolurile şi numele celor cu inimă creştinească. Acesta din urmă strigă pe greceşte, cu glas puternic, de îndată ce zări pe arhonte în pridvor, şi graiul lui făcu pe Floricica să îngălbenească, iar eu recunoscui pe Cosma şi pe Ilie:

    - Fericit fie multrenumitul prin mărinimia lui arhonte Samurakis! Fericită fie nobila lui soţie, cea mai virtuoasă femeie de pe pământul românesc! Ca nişte smeriţi slujitori ai Domnului, cum suntem, petrecându-ne toată viaţa în posturi şi rugăciuni pentru slava lui Dumnezeu şi odihna sufletelor, venim, cu frunţi plecate, să cerem marelui arhonte îngăduinţa de-a ne lăsa să-i sărutăm poala halatului, ştiind că niciodată om n-a bătut la uşa lui fără să iasă încărcat de daruri!

    Străjerii, obişnuiţi cu asemenea musafiri, rămaseră nepăsători şi priviră statura uriaşă a vorbitorului. Arhontele se ridică, zâmbitor şi măgulit:

    - Fiţi bineveniţi, cucernici călugări! Şi apropiaţi-vă!...

    Cu o prefăcătorie de care nu i-aş fi crezut în stare, Cosma şi Ilie se aruncară la picioarele arhontelui. Îi privii de aproape: erau de nerecunoscut. Făcându-mi cu ochiul şi mişcând din mustaţă, Cosma adăugă:

    - Cer cu umilinţă iertare iubitului domniilor-voastre fiu de a-l fi uitat să-l herestisesc; fericit fie şi dânsul şi să-i dea Domnul înţelepciunea tatălui, zile lungi şi moştenitori care să ducă în vecii vecilor numele de Samurakis!

    - Vă mulţumesc, bravii mei, pentru bunele voastre urări. Fiţi, timp de trei zile, cinstiţii mei oaspeţi, găzduiţi şi slujiţi cu bunăvoinţă. Pentru care mănăstire strângeţi bani?

    - Pentru mânăstirea Sfântu Gherasim de la Sfântu Munte, răspunse Cosma, mâncând din ochi pe Floricica, ce-şi întorcea privirea ca de la soare.

    - Ciudat! făcu arhontele. N-am mai văzut călugări ca voi; n-ai zice că vă petreceţi zilele în posturi şi rugăciuni, ci mai curând s-ar zice că înghiţiţi boi întregi şi beţi râuri de vin!

    - Sfântul Duh, de care suntem purtători, e cea mai bună hrană a noastră, arhonte!

    - Minune adevărată! Nu ştiam că Sfântul Duh e aşa de hrănitor. La ce slujesc banii, atunci?

    - O, arhonte! zbieră Cosma: cu banii noi durăm biserici Domnului şi le întreţinem, cumpărăm untdelemn pentru candele, lumânări, tămâie, precum şi vestminte în aur pentru mucenicii credinţei creştine... atâtea lucruri sfinte trebuincioase odihnei sufletului nostru!

    - Ei bine, pentru odihna sufletului nostru vă dăruiesc patru galbeni împărăteşti. Arhontele vârî banii în gaura cutiei, pe care o ţinea Ilie; apoi luând condica, îşi iscăli numele.

    - Ia te uită! făcu el, citind iscăliturile celorlalţi donatori: aţi fost la cârc-serdarul Mavromihalis, la arhontele Cuţarida... Şi ei nu v-au dat decât zece zloţi de argint? Ce zgârcenie!

    - Adevăr grăieşti, darnice arhonte! Fiecare îşi cumpără în cer locul ce-l crede de cuviinţă.

    - Al lor n-are să fie prea cuviincios!

    - Amin! Singur strălucitul nume la domniilor-voastre va fi săpat cu litere de aur pe marmora din altarul mănăstirii, unde se află icoana Sfântului Gherasim, împodobită cu vestminte de aur curat, cântărind treizeci de kilograme. Şi ca să vă dau o dovadă de recunoştinţa noastră, voi rosti un Chririacodromion1.

    Retrăgându-se trei paşi, cu pieptul scos afară, barbă şi sutană-n vânt, jeratic în ochi, Cosma tună:

    - O singură dată trăieşte omul pe pământ! Şi pământul e al nostru. Pentru noi l-a făcut Domnul! Pentru noi, rodul arborelui şi umbra lui. Pentru noi, raza soarelui, zeama strugurelui şi carnea berbecului. Pentru noi, crângul cu pini şi mândrele ciobăncuţe, cu sânii împietriţi de vânturi, cu ochii cutezători şi cu dorinţele nemăsurate. Pentru noi, tot ce se înfăţişează vederii şi din toate trebuie să gustăm: Domnul a voit-o, şi omul are nevoie. Dar nenorocire ăluia care şi-o însuşi mai mult decât poate să muşte cu cele două rânduri de dinţi ai săi! Semenii săi vor fi lipsiţi de partea ce li se cuvine, şi Domnul se va mânia. Atunci El va trimite ciuma în palatele cu ziduri de cleştar; va slobozi pe întemniţaţii din fortăreţe, care vor pârjoli oraşele strălucitoare şi va face în miez de noapte să răsară bandiţii codrilor în odăile de culcare ale boierilor, păziţi de slugi armate până-n dinţi!…

    - Opreşte! strigă arhontele, ridicându-se; nu-mi place cazania asta! Şi întorcându-se către mine: Du-te, Irimio, şi condu pe călugării ăştia la cazarmă. Să rostească mai bine o blagoslovenie deasupra armelor mele, pentru ca să iasă totdeauna învingătoare în lupta cu bandiţii!...

    Coborâi scările, urmat de călugări, cu dăsagii în spinare. Arnăuţii se înşiruiră după noi. Şi de îndată ce ne aflarăm în cazarmă, slugărimea tăbărî pe ei, cu întrebările:

    - Aveţi lucruri sfinte de la Muntele Athos? Cruciuliţe? Mătănii? Lemn sfânt?

    - Avem de toate, zise Cosma, scotocind în dăsagi. Iată untdelemn care a ars în candelele Sfântului Gherasim şi care vindecă orice boală, numai cât ungi partea dureroasă. Iată mărgean găsit în maţele peştilor de mare; el face iubeaţă pe orice femeie care-l poartă în sân. Iată lemn sfânt, tăiat din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul; e cel mai bun talisman împotriva gloanţelor. În sfârşit, am buruieni de leac, cruci de sidef şi de fildeş.

    Cu banii în mână, arnăuţii dădură buzna la cumpărat. Şi Cosma le împărţi cu dărnicie fleacurile făcătoare de minuni.


    Ospăţul din seara aceea, la cazarmă, fu de pomină. Bine primit de arhonte, Cosma ştiu să câştige încrederea gărzii, cu vorba sa caldă, cu povestirile-i hazlii de la Sfântu Munte şi chiar cu glume dezvelite, care nu prea erau bisericeşti. Pentru întâia oară vedeam pe arnăuţi uitându-şi menirea lor ticăloasă şi devenind mai omenoşi; râdeau cu toţii de se prăpădeau.

    Bucatele veneau cu nemiluita. Vinul curgea gârlă. Când fu în toiul veseliei, Cosma se încruntă deodată şi zise:

    - Flăcăilor! înainte de-a merge mai departe, datoria mea e să vă amintesc că stăpânul m-a însărcinat să citesc o liturghie pentru izbânda armelor voastre împotriva bandiţilor. Pentru asta va trebui să le scoateţi pe toate afară şi să le îngrămădiţi sub ferestrele arhontelui; îndată ce va apare luna pe cer, le voi rosti binecuvântarea. Haideţi să ne descotorosim de corvoada asta. Pe urmă vă voi da să gustaţi din mastica mea de Hio.

    Grecimea fu lovită de căpială:

    - Mastică Hio? Aveţi mastică? O, Hio! O, patrida lui Homiros! O, mastică fără pereche! Ce chilipir pe gurile noastre!

    În mai puţin timp decât ar trebui pentru ca să fumezi o ţigară, flinte, pistoale, iatagane fură puse claie peste grămadă sub ferestrele arhontelui. Atras de zgomot, stăpânul deschise şi întrebă:

    - Ce e tărăboiul ăsta?

    - Pregătim de blagoslovenie, arhonte, răspunse Cosma.

    - Să vă ia dracii cu blagoslovenie cu tot! O să-mi smintiţi cremenele şi cocoşii armelor!...

    - Nu-i nimic, arhonte! O dată blagoslovite, flintele vor lua foc chiar dacă le-aţi încărca cu rumeguş de ferăstrău în loc de pulbere!

    Năzbâtia asta făcu să râdă toată lumea.

    Şi iată ce se petrecu apoi. Reintraţi în cazarmă, Cosma scoase din dăsagă două ploşci de câte trei oca fiecare.

    - Băieţi! Mastica asta e lacrimă de Hio, dar de-abia ne vine câte o înghiţitură de om, căci Dumnezeu n-a voit să facă râuri de mastică în insula Hio. Haideţi, aduceţi gamelele!

    Şi în fiecare gamelă el drămuia porţia cuvenită. Apoi, Cosma şi Ilie, cu ploscile în mâini, arnăuţimea cu gamelele, strigară cu toţii:

    - Pentru ortodoxie! Pentru sănătatea arhontelui şi a gărzii lui! Pentru izbânda armelor lor, eviva!

    - Eviva!

    Băură.

    - Acum ne ducem să dăm şi oamenilor de strajă, să guste din cea mai rămas în plosci, zise Cosma.
    Ieşiră afară. Cosma mă apucă de mână:

    - Du-te şi adu două braţe de surcele, tot atâtea lemne şi o tinichea cu untdelemn şi pune totul lângă grămada de arme!

    - Dar...

    - N-avea nici o grijă! S-a isprăvit. Nu mai avem de făcut decât partea uşoară.

    Noapte de gheenă, noapte ucigătoare în plină revenire a firii... şaptezeci de oameni, voinici să sfarme pietre în mâini, se prăvăleau în dreapta şi în stânga, ca nişte trunchiuri retezate. Pe cele două nesfârşite paturi de scânduri, aşternute cu velinţi, care se întindeau de-a lungul pereţilor cazărmii, precum şi pe duşumea, trupuri omeneşti, menite să se bucure de viaţă, se zvârcoleau cu gurile încleştate şi pline de clăbuci, cu ochii ieşiţi afară din orbite, în mijlocul rămăşiţelor respingătoare de bucate şi al vărsăturilor. Urletele lor ar fi deşteptat şi morţii. Plopii desfrunziţi şi umezi păreau că se cutremură de groază în tinda palatului, doi greci fioroşi, singurii care n-au voit să bea din mastica blestemată, zăceau în sângele lor, înjunghiaţi.

    Cosma deşertă tinicheaua cu untdelemn peste vreascuri şi găteje şi dădu foc. Flăcările cuprinseră grămada de arme. Geamurile de la odaia stăpânului luciră. Şi pătrunserăm la arhonte.

    El era în pat, alături de Floricica, care avea faţa albă ca varul. Văzându-ne drepţi, ca nişte judecători, arhontele se crezu în prada unui vis urât, sări în sus, frecându-se la ochi, şi întrebă:

    - Ce este? Cum aţi intrat aici? şi de ce?

    - Încă o minune a Sfântului Duh, arhonte; am venit să-ţi sfârşim cazania, răspunse Cosma scoţând pistoalele.

    - Tâlharii!...

    - Ţi-am spus: ...şi El va face, în miez de noapte, să răsară bandiţii codrilor în odaia de culcare a boierilor, păziţi de slugi armate până-n dinţi... ţi-aminteşti arhonte?

    - Hei! Arvanitachia! 2 La arme!

    - ... Şi atunci, boierii zadarnic vor striga în ajutor! Atunci vor afla că tot ce vine prin puterea altora se duce odată cu puterea altora!

    - Cine eşti tu, călugăr blestemat? Banditul s-a făcut popă?

    - Nu, arhonte! Popa a fost totdeauna bandit.

    ..............................................................................................................................

    Pe drumurile lăturalnice, care taie de-a curmezişul spre şoseaua naţională a Călăraşilor, şi în noaptea aceea neagră ca păcura, caii noştri înaintau cu greu unul după altul. În frunte, Cosma spunea Florichii, care călărea lângă el:

    - Sânii tăi se vor învârtoşa, biciuiţi de toate vânturile pământului. Trupul tău se va scălda în puhoaie, se va zbici la soare şi florile câmpiilor îl vor îmbiba cu mirodeniile lor... Şi vei fi iubită de Cosma...

    Apoi, oprindu-se din mers, privi spre acareturile arhontelui Samurakis, învăluite de flăcări şi murmură cu cruzime:

    - Un cuib de năpârci mai puţin...

    *

    Timp de-o săptămână întreagă coborârăm spre miazăzi, ferindu-ne de drumurile mari. Copitele cailor se înnămoleau în pământul desfundat al ţarinelor. Ploi mărunte ne sileau uneori să stăm, cu ceasurile, pitulaţi sub cele două corturi ale noastre. Atunci deveneam ursuzi. Dar soarele revenea - vânturile călduţe ale lui april ne umflau ghebele - şi iată-ne din nou voioşi.

    Prefăcut în cioban, Ilie se ducea prin sate să cumpere vin şi pâine. Vânam iepuri. Noaptea, ascunşi prin crânguri ori prin stufişul bălţilor, făceam de strajă pe rând şi vedeam de focurile cari ardeau dinaintea conurilor.

    În tot lungul călătoriei, Cosma nu-mi puse o singură întrebare asupra traiului meu la curtea arhontelui. El se ţinea numai de Floricica lui. Fusei jignit de purtarea asta. Într-o seară, în timpul unui popas în bălţi, întrebai pe Ilie:

    - Făcutu-şi-a cel puţin sânge rău, în ăşti doi ani, gândindu-se la soarta mea?

    - Nu prea.

    - Atunci n-are inimă!

    - Ba da... Dar mărinimia lui e ca a vinului: ea nu încălzeşte decât pe cei de faţă. Încălzeşte şi îngheaţă: sunt cele două feţe ale lui Cosma.

    Ilie părea sugrumat. De-abia îi auzeam glasul. Mai puţin stingherit decât al fratelui său, glasul lui Cosma se auzea din cortul lui:

    - ... O, Floricico, tu ai să fii cea mai iubită!...

    Ilie zâmbi cu amărăciune. Ochii săi luciră în întuneric, oglindindu-se în flăcările focului care ardea la picioarele noastre.

    - Irimio! făcu el, ca într-un geamăt, apucându-mi o mână şi vârându-şi barba în pieptul meu: Irimio!... Cosma e un diavol! L-ai auzit tu ce spune femeii? Ei bine, nenumărate sunt femeile cărora l-am auzit spunându-le aceleaşi vorbe. Şi, Sfinte Dumnezeule, să mor dacă vreodată a fost drept cu ele! Da, cu toate a fost drăgăstos şi gingaş, ca un turturel; darnic ca ploaia care adapă ţarina arsă de soare. Şi cu toate a fost nemilostiv ca un cotoi; iar în faţa lacrimilor lor, nepăsător ca moartea.

    Ascultă, Irimio, povestea pe care am să ţi-o istorisesc. Vei înţelege mai bine.

    Cam la un an după ciocnirea cu potera, când fuseşi prins, ne-am dus departe în Moldova, să răzbunăm pe locuitorii unui ţinut îngrozit de un gospodar hain. Aşa cum făcea de obicei, Cosma se despărţi de tovarăşii noştri, şi numai noi doi, prefăcuţi în marchidani ceaprazari, pătrunserăm într-o seară în conacul despotului. Garda lui se dusese să îngroaşe rândurile unei potere trimise să dea goană unui haiduc viteaz, care semăna moartea printre gărzile ţării moldoveneşti. Răvaşul asupriţilor glăsuia: „Veţi găsi la curte vreo douăzeci de slugi fricoase, pe care vă vom ajuta să le legaţi fedeleş". Ceea ce şi găsirăm: cât de-a le lega, fu mai gata să se-ntâmple dimpotrivă, căci de cum lăsarăm jos samarele, o fată de cojan, cu inima în palmă şi cu ochii vrăjitori, veni să dea foc patimei lui Cosma şi să ne încurce iţele. Ducându-ne la o căpiţă de fân unde aveam să ne petrecem noaptea, ea zise lui Cosma:


    - Marchidane3 ceaprazar.
    Cu iataganu-n pazar4...


    ... să nu-mi omori stăpânul, că mi-a făcut mult bine!

    Cosma strigă:

    - Spune-mi, fetişcană venită pe lume odată cu cireşile coapte, când poiana ne îmbie la tolăneală şi când păsărelele se prăsesc, spune-mi ce bine ţi-a făcut păgânul şi-oi uita numărul nelegiuirilor lui şi menirea mea răzbunătoare din noaptea asta.

    - Da, Cosmo, să uiţi tot, căci stăpânul meu m-a scăpat din ghearele unui hultan şi m-a îngăduit la curtea lui, fără să mă atingă cu un deget: „Vei trăi aici în voia ta, vei îndrăgi pe cine ţi-o plăcea", mi-a zis el. Hulturul e logofătul lui; şi cum astă-seară e lună nouă, mâine în zori va veni pe drumul ce-l vezi în faţă ca să aducă stăpânului său dijmă şi plecăciune. El călăreşte totdeauna singur. Dute, ieşi-i în cale; şi zburătura pe care o meniseşi stăpânului, trimite-o în rărunchii slugii! şi ia-i aurul.. Şi cumpără cu el boi ţăranilor sărăciţi... Apoi, mă fac roaba ta.

    În noaptea aceea, bând tutun şi cătând la stele, zisei lui Cosma:

    - Ai să faci, Cosmo, aşa cum te povăţuieşte diavoliţa?

    - Am să fac, Ilie, aşa cum mă povăţuieşte, căci mi-e dragă diavoliţa şi o vreau.

    - Şi ai să urmezi deci nevrednicia...

    - Am să urmez chiar şi pe dracu...

    - Şi ai să-ţi pui viaţa în joc, ca să loveşti răul la picioare, în loc să-l loveşti la cap?... Cosmo, tu eşti voinic, dar n-ai dreptate!...

    - Ilie, tu ai totdeauna dreptate, dar dreptatea ta mă plictiseşte: scoală-te în picioare!

    Mă sculai. Cosma îmi sări în cârcă şi mă învârti în jurul căpiţei, până ce pierdui răsuflarea şi mă prăvălii. Atunci ne reluarăm locurile.

    - Grăieşte-ţi acuma dreptatea ta, Ilie.

    Zisei aşa, în vreme ce Cosma, tot ascultându-mă, se izbea năpraznic cu pumnii în piept:

    - Cosmo, nu poţi fi viteaz numai pe jumătate... Tu treci drept un viteaz... Oamenii te sfinţesc... Dar tu nu eşti viteaz şi nu sfinţeşti nimic... Ori sfinţeşti prea multe locuri deodată. Iată un ţinut care va spune mâine, după plecarea noastră: „Cosma a venit să omoare balaurul ţinutului nostru şi n-a omorât decât un şarpe. Să fie oare din pricină că şarpele a voit să mănânce un viermuşor şi că viermuşorul plăcea lui Cosma?" Aşa va spune ţinutul... Şi va fi drept... Şi tu vei fi nedrept... Şi un viteaz nu trebuie să fie niciodată nedrept.

    A doua zi, în zori, ne aflam ascunşi în dosul unei dracili de pe marginea drumului pe unde avea să treacă şarpele. Viermuşorul era cu noi. Cosma o alinta de zor şi îşi clefetea balele poftei, căci, vai, viermuşorul ăsta era rupt din soare, era scânteia de jăratic muieresc care dă foc pulberei bărbăteşti.

    - Te visez, Cosmo, din pruncie!

    - Şi eu te caut, flacără, de când lumea!

    - Dar ai să-l ucizi pe omul ce ţi-l voi arăta acuşica?

    - Am să-l ucid, da; căci îmi ard urechile şi-mi zvâcnesc tâmplele. .. Şi câtă vreme vei face să-mi ardă urechile şi să-mi zvâcnească tâmplele, voi ucide, vinovat şi nevinovat, tot ce-i pofti!

    - Ce viteaz eşti, Cosmo!

    - Viteaz, fetică, viteaz până la poalele tale!

    Şi iată că un om trece călare, mergând la pas. La oblânc, o traistă; iar el, cu jiletcă şi cu capul gol, fluieră voios, voioşie de om mândru şi ţeapăn. Deodată, tresare, se opreşte, întoarce capul în toate părţile şi duce mâna la pistoale; auzise o sforăială a cailor noştri, ascunşi în crângul vecin.

    Dar neliniştea lui e de scurtă durată, căci fetica închide ochii şi îşi acoperă faţa cu şorţul, pe când Cosma ia pe călăreţ la ochi şi îl fulgeră de la doi paşi.

    Omul se prăbuşeşte, calul o ia la goană... Pe drumul poleit de răsăritul soarelui, dobitocul aleargă înspăimântat, târând cu el trupul stăpânului său, al cărui picior e prins în scară, în vreme ce capul, sfărâmat, mătură ţărâna.

    Cosma se înfăţişează diavoliţei:

    - Eşti mulţumită, codano? Ce mai vrei? Vrei să-mi ucid fratele? Vrei să-mi ucid calul, care mă aşteaptă nerăbdător? spune-mi ce vrei?

    - Te vreau pe tine, Cosmo...

    - Mă vei avea, veşnicie. Mă vei avea, câtă vreme urechile îmi vor arde şi tâmplele îmi vor zvâcni!

    Un ţăran bătrân ne aduce caii. Cosma îi dădu patru pungi cu galbeni:

    - Asta-i tot, Cosmo?

    - Deocamdată tot, prietene!

    - Crezi că ţi-ai făcut toată datoria?

    - N-am nici o datorie: mărinimoşii nu datoresc nimic şi nimănui.

    Încălecarăm... Cosma călărea în frunte, purtând pe grumajii calului veşnicia lui de-o zi. La vreo douăzeci de paşi în urmă, veneam şi eu, tăcut, gândindu-mă la pustiul omenesc.

    ..............................................................................................................................

    Pe drumuri de pădure, pietroase şi neumblate, când ramurile scuturau mari picături de ploaie peste capetele noastre, precum şi de-a lungul nesfârşitei câmpii, când dobitoacele spintecau aerul, coboram neîncetat spre vărsătura Siretului.

    Într-o seară tăbărârăm la marginea unui codru, bunget fioros, pe care nu trebuia să-l înfruntăm noaptea. La poalele lui, hăt în urma noastră, neţărmurit şes ţelinos, în care Dumnezeu sădise cele mai gingaşe floricele de dragul fluturaşilor săi recunoscători. Şi pe când ne odihneam trupurile ostenite, iată că luna plină se înalţă pe bolta cerească, umple codrul de taine, câmpia de greieri şi sufletul lui Cosma de nelegiuire.

    Da, în seara aceea Cosma fu nelegiuit cu mine, crud ca un duşman, căci îmi ceru să cânt din fluier pentru diavoliţa lui, când ştia bine că nu cântam decât pentru Dumnezeul meu şi pentru libertatea noastră.

    Ea zisese:

    - Dacă un bucium ar răsuna în ceasul ăsta, cerurile s-ar deschide şi îngerii Domnului s-ar coborî să cânte slavă!

    Cosma tresări şi îmi înfăţişă obrazu-i luminat de lună: era un obraz roşu şi buhăit, ca şi cum ar fi suflat multă vreme în foc. Înţelesei apriga-i rugă, dar lăsai ochii în jos şi tăcui, căci îmi fierbea sângele.

    - Cântă, Ilie!

    - Pentru cine să cânt?

    - Cântă pentru veşnicie!

    - E cam scurtă veşnicia ta, Cosmo...

    - Scurtă, Ilie, dar iute ca fulgerul care pârjoleşte pământul.

    Scosei buciumul de la cingătoare; îi umezii găurile; cântai...

    Şi de îndată ce întâiele sunete înfiorară întunericul nopţii, cerul se deschise, îngerii cântară slavă, căci glasul diavoliţei izbucni ca un zăngănit de arămuri, mai duios decât glasul privighetorii. Părul mi se zbârli sub căciulă; degetele-mi alergară drăceşte de-a lungul buciumului; iar biata mea minte crezu cu tot dinadinsul că iadul trebuie să fie mai dumnezeiesc decât raiul şi că un diavol ce cântă e mai cucernic decât un înger ce se roagă.

    Sunt crăiasa din poveste.
    Sunt cu dat, nu cu luat.
    Dumnezeu despot nu este,
    Sufletu-mi nu-i cu păcat...

    Astfel cântă diavoliţa... Şi viersul ei înăbuşi freamătul codrului şi ţârâitul greierilor. Atunci îmi uitai legea, trădai pe Domnul meu şi cântai cu turbare. Cântai până când şiroaiele de năduşeală sărată veniră să-mi ardă ochii. Apoi, când încetai din cânt şi-mi ştersei faţa asudată, văzui că nu mai era nici urmă de Cosma, nici urmă de diavoliţă şi că mă aflam singur, învăluit în noapte şi în tăcere, singur, cum suntem toţi pe pământ.

    ..............................................................................................................................

    Ne urmarăm calea pe neîndurată vreme ploioasă. Oameni şi dobitoace eram înmuiaţi ca nişte şobolani ieşiţi din apă. Ca să-şi ocrotească odorul, Cosma se lăsă în jiletcă şi aruncă pe dânsa toate vestmintele sale. Noaptea o petreceam prin peşteri. Atunci Cosma era de o sârguinţă fără margini. Alerga după uscături, aprindea focuri straşnice, fierbea ceaiuri de izmă cu miere sălbatică, usca straiele ude leoarcă şi, gol până la brâu, se punea să frece armele şi să le încarce cu fultuială proaspătă.

    În sfârşit, ajunserăm la ţintă, vărsătura Siretului, locul blestemat unde, cu un an în urmă, a trebuit să ne răfuim cu potera din nelegiuirea podarului. Acum venise ceasul ca nemernicul să ne plătească pâra-i.

    Socoteala lui fu regulată la iuţeală; dar lucrurile se încurcară, datorită iţelor încâlcite ale soartei, şi nenorocirea fu îndoită.

    Pitulaţi câteşitrei într-o groapă din preajma podului umblător, Cosma pândea, cu arma gata, ivirea trădătorului, pe când caii păşeau într-un frunziş vecin. Femeia, a cărei stea pătimaşă avea să apună în ziua aceea, întrebă:

    - Ce facem aici, Cosmo?

    - Ai să vezi numaidecât; am o datorie de plătit.

    - Ai obiceiul să-ţi plăteşti datoriile?

    - Uneori, da...

    Podarul apăru, cu mâinile în buzunare, se cârmi într-o parte, se cârmi într-alta, apoi veni drept spre puşca lui Cosma, ca să se îndeplinească ce-i era scris în frunte. Dar în clipa însăşi când Cosma îl luă la ochi, femeia îngălbeni, îi apucă braţul şi strigă:

    - Nu trage! E frate-meu!

    Vânăt de mânie, Cosma o răsturnă cu patul armei.

    - Frate-tău? O fi! Dar, duşmanul meu!

    Şi trânti pe podar, care prinsese de veste prea târziu. Soră-sa îi alergă în ajutor când el nu mai avea nici o nevoie, se aruncă pe trupul lui şi boci. L-a apropierea noastră se sculă dreaptă, în faţa lui Cosma:

    - Mi-ai ucis frăţiorul!

    - Am ucis un spion! şi ce credeai tu? Că n-am să mai ucid decât logofeţi?

    - El m-a scăpat din ghearele logofătului... Mi-a făcut cel mai mare bine!...

    -Şi mie, el mi-a făcut cel mai mare rău, m-a dat pe mâna poterei!

    Nenorocita îngenunche lângă fratele neînsufleţit şi se rugă. Ne duserăm să ne luăm caii. Când furăm înapoi, Cosma depuse lângă ea o pungă de galbeni şi zise veşniciei lui de-o săptămână:

    - După ce vei sfârşi de rugat, îngroapă-ţi fratele; apoi du-te şi îngroapă-te tu însăţi într-o chilie, şi acolo continuă a ruga pe Dumnezeu, care-ţi va face pe plac, fără trudă şi fără pagubă, căci el are fraţi ca al tău şi nu se teme de spioni.

    Puţin în urmă, pe când ne depărtam în goana cailor, Cosma îmi zicea cu încredinţare:

    - Femeia e făcută să întoarcă soarta omului pe dos!...

    *

    Ilie tăcu. Faţa lui, slab luminată de vâlvătaia în descreştere, mărturisea o uimire copilărească:

    - Cugetă, Irimio, la toate întortocherile astea ale vieţei... îmi zise el, drept încheiere.

    Şi înfăşurându-se în ghebă, se trânti pe un maldăr de papură.

    Rămăsei singur sub cortul pe care un vânt uşor îl făcea să plescăiască întocmai ca valurile. Nu-mi era somn. Mintea mi se ducea la toate câte trăisem, pe când auzul se trudea să prindă vreo vorbă în cortul vecin, dar n-auzii decât foşnetul pustietăţii.

    Turburat, ieşii să fac câţiva paşi pe-afară şi atunci mi se păru că timpul se oprise din mers.

    Vrajă... Pace veşnică... Împărăţia stufului şi a paparei, a murelor, a puzderiei de broaşte pitite pe foi de nufăr; a nagâţelor dormitând cu un ochi deschis; împărăţia senină a ţânţarilor, neturburată în clipa aceea de către om, gusta din fericirea noptatică a dăinuirii. Auzii un peşte zbătându-se la suprafaţa apei. Un cocor clămpăni prelung din plisc, pe când un uliu sfâşia întunericul cu puternica-i batere din aripi. Şi sub dulcea adiere a unui vânt uşor, nenumăratele spice flocoase ale pipirigului semeţ se plecau într-o parte şi într-alta, mulţumind Domnului în tăcere.

    Judecata îmi amorţi... Devenii una cu pustiul...

    ..............................................................................................................................

    O mână grea, ca plumbul, mi se puse pe umăr şi făcu să mă cutremur: Cosma era dinainte-mi, grozavă namilă neagră. Bogata-i chică se odihnea în neorânduială pe grumaji. Mustăţile şi barba, încâlcite, obrazul păros, precum şi sprâncenele-i stufoase îi acopereau aproape toată faţa. Nu-i vedeam decât nasul cărnos şi doi ochi mari, care îmi părură buni şi mulţumitori. El îmi zise, cu un grai adânc şi mlădios:

    - Bună vremea, Irimio, flăcăule, slobod?... Veghezi, veghezi la fericirea lui Cosma, ceea ce e bine; dar ceasul odihnei tale a sunat... Hai, du-te! Cosma te înlocuieşte.

    - Te înşeli, Cosmo; nu veghez la fericirea ta, ci trăiesc cu balta.

    El făcu un pas înapoi:

    - Asta-i şi mai bine; întâi tu, şi apoi eu; e scris în lege!... dar ia spune-mi: nu cumva îmi porţi vo pică?

    - Da, îţi cam port.

    Cosma căscă şi se întinse. Sub larga desfăşurare a braţelor sale, pământul păru să se micşoreze.

    - Când ai ciudă pe o fiinţă dragă, cel mai bun lucru, ca să te descotoroseşti de mica duşmănie şi să treci repede la dragoste, e să-i tragi pe loc o bătaie, căci mânia care roade cu încetul e mai dăunătoare decât lovitura de pumn dată cu iubire. Iată un piept plin de atâta voioşie, că nici cu ciocanul nu l-ai sfărâma: izbeşte, Irimio!

    Îi pălii una din toate puterile. Cosma nu crâcni.

    - Loveşte tare!

    Lovii, roşu de mânie.

    - Şi mai!

    Ridicai pumnul... Dar faţa asta bucuroasă, pieptul ăsta de urs... Şi mai ales braţele astea întinse ca nişte aripi, gata să-mi cuprindă trupul... Nu!

    Mă zvârlii la pieptul lui şi-mi ascunsei obrazul în blana-i de peri cari miroseau a sudoare bărbătească. Cosma mă strânse cu drag şi-mi dezmierdă capul.

    - Ce ai tu, Irimio? Ce ţi-am făcut?

    - Eşti prea fericit, Cosmo, şi fericirea ta mă lasă prea singur.

    El nu răspunse numaidecât. Simţii braţele alunecându-i de-a lungul corpului, pe când îi ascultam inima, bătând ca nişte ciocane. Apoi, aşezându-se turceşte, mă pofti lângă el, îşi aprinse luleaua şi-mi spuse cam următoarele:

    - Fericirea lui Cosma, dragul meu, nu poate să lase pe ceilalţi decât singuri şi deşerţi. Ea e ca vijelia care ciopârţeşte arborii îmbobociţi; spulberă florile pline de gingăşie, împotmoleşte scurgerea lină a râului voios de albia lui înfiorată de şoapte; omoară dobitoacele... Înghite totul... Tot ce e viu. Apoi se duce să-şi frângă gâtul undeva, fie că se lasă prinsă de stânci, fie că se scufundă într-un pântec de pământ plin cu apă şi cu ceruri nesfârşite. Dar, în acelaşi timp, vitejia e mărinimoasă, căci după trecerea ei viaţa renaşte cu mai multă putere. Eu sunt ca ea. Poate, ceva mai nedrept, ceva mai nevrednic. Află că numai simţirile de rând pot fi împărtăşite şi trăite laolaltă. De îndată ce omul e prea fericit, el rămâne singur; şi tot singur rămâne când e prea nefericit. I-aşa: în groapa mică oricine poate să sară cu tine, dar nimeni nu te urmează în prăpastie. Fericirea întreagă e şi ca un fel de prăpastie; nu visai tu oare, adineauri, cu atât avânt, încât ai uitat de primejdie şi te-ai lăsat prins de mine pe nesimţite? Care dintre tovarăşii noştri de libertate te-ar fi urmat până acolo? Cine m-a urmat pe mine în capcana arhontelui Samurakis, când, deunăzi, îmi veni poftă să te scap pe loc? Ilie! Ilie m-a urmat. Dar Ilie e îngerul meu păzitor, pe care nu-l ascult niciodată. El mă urmează totdeauna şi împotriva lui însuşi. Asta trebuie să fie din pricina că tatăl nostru, ţapul, şi-a pus în cap, când ne-a zămislit, să nu aibă în haremul lui decât pleduri de-ale nebuniei, de-ale tuturor nebuniilor şi astfel avu: pe mine, Cosma, sau nebunia amoroasă; pe Ilie, sau nebunia cuminte; pe sora noastră, o Chiră, sau nebunia gătelii şi, în sfârşit, pe fratele nostru mezinul, care fu nebun sadea şi se spânzură, neştiind poate ce să facă cu viaţa. De altfel, e cu putinţă să mă-nşel, căci bietului băiat îi plăcea aşa de nebuneşte cozonacul cu nuci, încât urla de poftă de câte ori îl vedea ieşind din cuptor şi se poate să se fi spânzurat cu gura plină de cozonac. Trebuie să ştii să mori pentru nebunia ta. Dar să nu te amesteci niciodată în nebunia altuia.


    Zicând acestea, Cosma ţinti o căutătură de nebun asupra cortului său; luna plină, de miez de noapte, se ridicase de trei suliţi şi înfăţişa taleru-i de jăratic posomorât Floricichii, care sta dreaptă în uşa cortului, cu braţele încrucişate la piept şi privea nemişcată. Pe umerii ei, înfăşuraţi într-un halat de mătase albă, păru-i despletit curgea ca nişte valuri de păcură.

    Dinaintea acestei frumoase vedenii, Cosma îngenunche cu faţa la pământ, cu mâinile înainte ca un musulman, în timp de rugăciune şi stătu aşa îndelung. Apoi, se ridică cu împovărare şi întinse spre cer braţele-i goale şi muşchiuloase, care ar fi putut fi luate drept nişte pulpe. Atunci Floricica îmi păru mai puţin impunătoare, iar Ilie, care tocmai ieşea din cort, căscând, un biet om într-o biată ghebă.

    Îi priveam câteşitrei şi cred că şi ceilalţi gândeau ca mine, anume că Cosma ar fi putut să ne stâlcească numai trântindu-se peste noi; dar nu ne temeam de dânsul.

    El se duse s-o ia pe Floricica de mijloc. Ea se lăsă purtată ca un fulg. Pantofiorii ei de-abia atingeau covorul moale de păpuriş uscat, şi împreună făcură câţiva paşi într-o singură măsură. Totuşi, văzând pe şubreda castelană alături de sălbaticul contrabandist, ai fi zis: o zână ademenită de un zmeu.

    În clipa aceea, apăsându-şi pieptul cu palmele şi întorcându-se cu faţa spre lună, Cosma îşi strigă culmea fericirii lui; grăi cu un glas de clopot care făcu pe cai să ciulească urechile:

    - De ce inima asta vrea să-şi rupă băierile? De ce coşul îi pare strâmt? De ce sângele o înăbuşă?

    Luând mâna dragei lui, el îşi mărturisi teama:

    - Floricico! Tu eşti prăpastia care înghite dorinţa omului! ştii tu cel puţin ce e statornicia? Vom porni numaidecât pe lumină de lună şi mâine în zori ne vom afla în lagărul nostru. Treizeci de voinici ne aşteaptă acolo, nerăbdători! Toţi sunt oameni scoşi de sub scutul legilor şi care nu se tem de moarte. Drept orice lege, ei nu cunosc decât una: să-şi îndeplinească dorinţele, cel mai înalt scop al vieţii! Orice lege care se împotriveşte acestui scop, ei o înfruntă cu preţul vieţii însăşi. Iată de ce eu îi numesc viteji. Ei par şi mai viteji în ochii femeii, cu privirile lor de tauri întărâtaţi, ce farmecă, cu mustăţile lor răsucite, cari împung de departe, cu bărbile lor unduioase, cari dezmiardă puful, cu iţarii întinşi pe coapsă şi acea blestemată pungă cu sămânţă nepotolită.

    Şi Cosma ceru ce nu se poate:

    Floricică, floare mică.
    Tot voinicul te ridică...

    ... dar tu să nu te laşi ridicată!... Nu sunt stăpânul acelor oameni, sunt Dumnezeul lor; dar dinaintea femeii, nici un Dumnezeu nu poate să stea în picioare! şi eu vreau să rămân Cosma, vreau să mor Cosma. Jură-mi, Floricico, jură-mi credinţă!

    Floricica izbucni într-un râs de aprigă biruinţă, asemănător zornăitului de clopoţei când trec sănii iarna; acestui râset, luna îi răspunse gătindu-şi chipul cu un văl de argint care înveseli cuprinsul bălţilor.

    - Cosma, Cosma, cu braţ tare.
    Ce lupţi pe nouă hotare...

    ... tu ceri tunetului să bubuie într-o căldare? Tu ceri stejarului să crească sub pat? Tu ceri ţarinei să se împotrivească plugului care o spintecă? Să respingă sămânţa care o face să rodească? Ha!... Ha!... Ha!...

    Întinzând braţele cu mâneci largi, întocmai ca o lebădă ce-şi ia zborul, Floricica alergă spre cort şi dispăru înăuntru, pe când Cosma, palid, cu mersul greoi, se duse drept la Ilie şi-l întrebă, cu voce domoală:

    - Ce zici, tu, Ilie, de răspunsul ce-mi dădu femeia asta?

    Ilie lungi gâtul şi faţa:

    - Eu zic că femeia are dreptate; că răspunsul ei e drept şi meritat.

    - Să te ia dracu, cu dreptatea ta cu tot! Nu asta vreau să ştiu!

    - Atunci, ce? făcu Ilie, liniştit.

    Cosma se plecă spre urechea lui, de-abia stăpânindu-şi mânia:

    - Nu crezi tu, Ilie, că femeia asta e ciobăncuţa din pădurea de pini, de acum şaptesprezece ani?

    - Se prea poate, Cosmo... Se poate să fie ea... Dar nu sunt încredinţat... Şi apoi, ce foloseşti s-o ştii? Dacă ea e ciobăncuţa din pădurea de pini, adu-ţi aminte de mândria ta din noaptea aceea. Şi dacă tu o găseşti mai bună astăzi, la o depărtare de şaptesprezece ani, decât atunci, asta înseamnă că femeia e la fel cu calul: cu cât goneşte mai mult, cu atât devine mai bună.

    Cosma căzu pe gânduri, cu luleaua uitată în colţul gurii.

    Şi când luna fu deasupra capetelor noastre, părăsisem acest din urmă popas, tăindu-ne drum prin desişul de stuf şi papură, cu foile lipicioase care ne umpleau de bale.

    Nimeni nu vorbea.

    *

    Nimeni nu vorbea, Dumnezeii crivăţului!... Şi mare nevoie ar fi fost! Ce? Să vorbim? Nu! Ci să urlăm, să batem, să snopim, să sfărâmăm! Ne-ar fi trebuit în ceasurile acelea un cutremur de pământ care să deschidă crăpături grozave; ori o grindină, ca oul de bibilică, să ne umple capetele de cucuie; ori o bătaie nepotrivită cu potera, care să ne pună pe fugă, plini de răni; ori nişte trăsnete, ori o ciumă sau orice altă năpastă, care să împiedice tăcerea asta, în a cărei vreme capul lui Cosma se pusese să-şi zămislească pierzarea.

    Eu nu bănuiam nimic, bineînţeles. Ilie poate că ştia ceva; de asemenea şi Floricica. Dar o ştiurăm cu toţii, de-a binelea, îndată ce întunericul se duse şi zorile aruncară linţoliul lor alb pe feţele noastre şi peste pământ.

    Străbăteam atunci un câmp pustiu şi înaintam într-un singur rând, la pasul cailor, urmând un drum întortocheat. Floricica, ghemuită în braţele lui Cosma, care o purta pe grumajii calului său, dormita, zgribulită de răcoarea dimineţii şi legănată de cal; iar Cosma, cu privirea rătăcită, cu faţa unsuroasă şi părând să nu mai ştie nimic de lume, îşi iscodea comoara cu un ochi încruntat. Ochiul acesta de fiară sângeroasă se oprea, când pe obrazul ei liniştit de fecioară, împodobit cu un frumos năsuc de cumetriţă îndrăcită, când pe pântecele-i drăguţ, înfăşurat în haina de mătase şi unduiat de mişcările legănării.

    Şi iată că, fără veste, Cosma opreşte calul şi dă drumul preţioasei sarcini; Floricica se lasă îndoită ca un sul pe genunchii iubitului. Ochii-i surâd. Părul se revarsă spre pământ. Umeri, sâni şi coapse alcătuiesc o satanică vrajă.

    Cosma priveşte toată această bogăţie şi strigă:

    - Cum? Asta e o ţarină care s-a lăsat arată de toate plugurile? Rodnicită de toate seminţele? Şi eu, Cosma, care o vream întreagă numai pentru mine singur, eu trebuie să aud toate astea fără să mă duc, pe loc, să tai mâinile care mi-au pângărit bunul?

    Floricica înnodă mâinile sub cap şi zise, cu un dispreţ iertător:

    - Da, Cosmo... Tu trebuie să auzi toate astea şi încă ceva, anume: că pe ţarina înţelenită nimeni nu dă o para, nici chiar tu.

    Şi dintr-o zvârcolire a trupului ei de şerpoaică, sări la pământ. O urmarăm eu şi Ilie.

    Cosma nu se mişcă, dar sângele i se urca la cap; răspunsul Floricichii nimerise bine. Aşa ceva nu putea fi îndurat de el fără o strivire a mâniei; şi cum umerii femeii erau prea slabi ca să-l poată duce în cârcă, el se întoarse împotriva lui însuşi. Înainte ca noi să ne fi putut da seama despre ce era vorba, el alunecă de pe cal, se întinse cu faţa în sus sub pântecele dobitocului şi, luându-i o copită de dinainte, o aşeză pe pieptul său; în aceeaşi clipă dădu o lovitură de picior în burta animalului, care, neobişnuit cu asemenea încercări, necheză şi sări peste trupul stăpânului său.

    Îngroziţi, alergarăm câteşitrei în ajutor. Cosma avea un obraz de ceară şi vărsa sânge pe gură şi pe nas. Dar căutătura îi era bună, potolită. La ţipetele Floricichii, el voi să răspundă ceva; un val de sânge îl înăbuşi; închise încet pleoapele şi leşină.

    Îl crezurăm mort şi-l duserăm în câmp, unde văzurăm că răsufla. Floricica îi spălă faţa însângerată şi-l readuse la viaţă, apoi îi aşeză capul pe genunchii ei, îi înlătură părul lipit pe obraz, îl sărută cu gingăşie şi-i zise:

    - Dragul meu... drag prieten... Fii bun! Nu fi nedrept! şi nu cere vieţii ceea ce nu poate să ne dea.

    Cosma mormăi cu glas hârâit:

    - Îmi bat joc de ce e drept... Şi de ce e nedrept... Şi de ce viaţa dă... Şi de ce nu dă. Pieptul meu e toată viaţa. Ce vrea el, o vreau cu preţul vieţii! şi acum vreau să tai mâinile care mi-au murdărit bunul... Şi le voi tăia!

    La aceste din urmă cuvinte, faţa lui palidă se coloră din nou. Ea se înflăcără, ca arma frecată, sub ţâşnitura de raze roşiatice pe care soarele, răsărind în zare, i-o trimise din plin pe obraz.

    Cosma deschise larg ochii asupra sfertului de disc învăpăiat care se înălţa cu repeziciune drept dinaintea lui, în nesfârşitul depărtării. Atunci, cu o sforţare de om greu rănit, el îşi avântă pieptul înainte şi zvârli astrului un mare scuipat de sânge, rostind cu turbare aceste cuvinte:

    - Na!... Pentru ăla care te-a făcut pe tine... Şi pe mine... Şi pământul... Şi ...

    Se opri, cu gura închisă, ca şi cum ar fi tras cu urechea la ceva, dar sângele îl năvăli deodată şi-i umplu pieptul. El recăzu pe genunchii femeii, ţinând ochii mereu deschişi, nişte ochi care îşi răcneau toată ura lor împotriva vieţii. Nimeni nu îndrăzni să-i vină în ajutor.

    Ilie mă luă de mână şi mă duse cu el pe câmpia ţelinoasă.

    *

    - Mă-ndepărtezi ca să nu-l văd murind? întrebai pe Ilie, ceva mai încolo.

    El urmărea cu ochii un stol de corbi.

    - Nu cred că are să moară de răul ce şi-a făcut acum; Cosma e un om cu şapte suflete. Dar cred că are să moară: mâine, peste o săptămână, ori peste o lună, căci are o doagă de prisos în hârca lui, şi sminteala asta are să-l prăpădească... E o boală care nu iartă. Am să-ţi spun ce e. În inima fiecărui om doarme un vierme care începe să roadă năprasnic, de îndată ce se trezeşte. La omul moale, viermele ăsta nu se deşteaptă niciodată sau rareori, şi atunci e drept ca să caşte şi să adoarmă din nou; ăsta e omul care se împiedică de zece ori pe zi de acelaşi pietroi, se supără, înjură, dar nu urneşte piatra din loc; sau, când îi scârţâie uşa, se mulţumeşte să spună: „blestemată uşă!", dar n-o unge ca să nu mai scârţâie. E omul pe care Dumnezeu l-a făcut, nu ştiu de ce, la sfârşitul săptămânii, când avea creierul obosit de-atâtea minunăţii înfăptuite până atunci. Dar Demonul, care nu făcuse decât să trândăvească şi să sâcâie pe Creator toată săptămâna se folosi de ziua de duminică şi adăugă tigvei omeneşti o doagă a lui, doaga satanică, aceea care face pe om să turbeze de îndată ce un lucru nu-i e pe plac. Bineînţeles, în timpul nopţii care trecuse, omul de rând avusese tot răgazul să populeze tot pământul cu proşti, şi iată de ce se văd aşa de puţini oameni cari îşi fac sânge rău. Totuşi, oamenii cu doaga de prisos se iviră destul de numeroşi pentru ca să răvăşească pământul şi să tulbure pacea divină atât de aprig, încât Sfântu Petru veni într-o zi să se plângă Creatorului: „Doamne, zise el, ciobanul meu nu e ca al tău: liniştit, cuminte, supus, băiat bun; dacă o oaie se rătăceşte, el pleacă cu toţi câinii în căutarea ei, lăsând turma pradă lupilor; dacă brânza e cam râncedă, el mi-o aruncă în nas; şi pentru un purice care îl pişcă noaptea, vântură toată casa şi mă împiedică să dorm. Doamne, tare-s necăjit!" Creatorul îşi luă toiagul şi plecă îndată cu sfetnicul său. La sosirea lor în păşune, ciobanul Prea Sfântului dormea cu gura căscată. Se trezi şi făcu o plecăciune. Domnul îi dădu binecuvântarea sa. Ciobanul lui Sfintu Petru sta pe o movilă şi cânta aşa de duios din caval, că Dumnezeu însuşi trebui să-l asculte, apoi îl bătu pe umăr: „Ia spune-mi, prietene, de ce părăseşti turma şi alergi după o oaie care se rătăceşte?" „Fiindcă se rătăcesc tot dintre acelea care îmi sunt dragi mie!" răspunse ciobanul, fără să facă vreo închinăciune, fapt care displăcu Domnului... ""Ascultă, băiete, tu eşti pus aici ca să slujeşti. A îndrăgi ori a duşmăni, astea nu-s treburi de slujitor!" Celuilalt îi sări ţandăra: „Şi cum adică? Nu-s eu om, înainte de toate?" Văzându-l obraznic. Domnul îl copleşi cu un somn adânc, îi cercetă capul şi strigă: „Bănuiam că Demonul şi-a vârât coada şi aici; tigva asta are o doagă de prisos!" şi i-o scoase. Ciobanul se trezi liniştit, cuminte, supus, băiat bun. Ceru iertare musafirilor că l-au găsit dormind, se închină până la pământ, nu se mai gândi la fluier şi nu mai avu dragoste, nici duşmănie decât tocmai cât îi trebuie unui slujitor. Doaga de prisos a lui Cosma e toată viaţa lui. Dumnezeu să fiu, şi încă nu i-aş scoate-o. Dar el va muri... Viermele lui, trezit de femeia asta, va sfârşi prin a-l ucide. Şi dacă n-ar fi decât să tăiem cele două mâini boiereşti care i-au pângărit bunul, pentru ca să-l scăpăm de la pierzare, bucuros l-aş ajuta.

    Ilie păstră pentru sine urmarea gândirii. Nu ştiam ce să mai cred... ştiam numai că Cosma era scrântit rău şi că avea să moară. Fusei tare mâhnit.

    *

    Ne aflam prin pământurile care se întind între Cernavodă şi Călăraşi, la o mică leghe depărtare de bungetul unde se aflau tăbărâţi vitejii noştri tovarăşi. Ei aşteptau cu nerăbdare pe căpeteniile lor, plecate să mă scape de la robie. Ei nu ştiau dacă suntem vii sau morţi; şi fără neaşteptata mânie a lui Cosma, care ne pironi pe câmpia asta deschisă, ar fi trebuit să ne aflăm de mult în lagărul prietenilor.

    Acum, ce aveam să devenim? Ţinutul era primejdios. Nu departe de noi trecea un drum mare, bătut de tot felul de lume, căci podul umblător de la Cernavodă era în apropiere.

    Neliniştea mă sugrumă... Privii la Ilie: el cugeta. Fruntea lui, de obicei senină, era întunecată. Paşii săi, cu voinţă măsuraţi, păreau să cugete ei înşişi. Totul cugeta. Gheba-i lungă până la glezne îi dădea înfăţişarea aspră a unui călugăr cucernic. Şi în văzduhul mut, nici o pasăre... Ţeliniş tăcut ca nişte morminte... Doar câţiva scaieţi, cari îşi legănau trist capetele, şi ici-colo câte o movilă nisipoasă, care veghea de când lumea peste câmpie, mai îmblânzeau uscăciunea acestui pustiu.

    Ilie îndreptă sumbru-i umblet către una din aceste movile, pe care ne urcarăm. Acolo, cu ochii ţintă spre Cosma şi Floricica, ce de-abia se zăreau, stând unde îi lăsasem, el scoase flinta de sub ghebă şi zise:

    - Vom vedea noi acuşi cât e de bolnav Cosma.

    Şi pe loc slobozi arma. Numaidecât Cosma fu în picioare, cu faţa spre noi, cu amândouă mâinile ridicate către cer, ceea ce însemna: „E vo primejdie?"


    Ilie luă flinta de ţeavă şi o învârti de câteva ori pe deasupra capului, semn că „Nici o teamă!"

    Apoi, descreţind fruntea:

    - Ha! Bun lucru, dacă picioarele-i ţin trupul!

    Coborârăm. El îmi arăta pe jos vechi băligar de oaie.

    - Trebuie să se afle undeva pe aci turme.

    Într-adevăr, pe lunca Dunării, nu departe de muchea pe care ne găseam, o întinsă pajişte, semănată cu tufişuri de sălcioară, hrănea nenumărate oi. La apropierea noastră, dulăi furioşi alergară să ne sfâşie. Cu un singur strigăt, ciobanul îi aduse, supuşi, la picioarele sale. Omul era de statura unui pitic. Oacheş, păros, cu căciula pe sprâncene, cu sarica până-n pământ, el ne aştepta în picioare, cu bărbia sprijinită pe pumnii reuniţi deasupra bâtei. Nu ştiam dacă era armat ori nu, dar tăria acelui chip brăzdat de cunoştinţa vieţii, liniştea trupului şi mai ales acel ochi mic şi negru care ne sfredelea de departe impuneau oricărui om care se sfieşte de nemernicie.

    Când furăm la zece paşi de dânsul, Ilie se opri:

    - Bună vremea, ciobane; din parte-ne, oameni binevoitori.

    - Fiţi bineveniţi, drumeţilor, şi să vă fie gândul ca vorba.

    - Gândul nostru, mai întâi, e ăsta: eşti stăpânul ori sluga turmei tale?

    - Sunt stăpân pe vrerea mea. Turma mă face să trăiesc slobod.

    - Dacă-i aşa, spune câţi sfanţi vrei pe un miel, bun să potolească foamea la patru oameni sănătoşi?

    - Sfanţii, dragii mei, nu fac omenia. Alegeţi. Fiindcă e vorba numai de potolit foamea, luaţi pe cel care e cu blana mai urâtă. Şi mâncaţi-l sănătoşi, mulţumindu-mi în gând.

    Soarele făcuse mai mult de un sfert din drumul lui pe bolta cerului când, cu mielul sub braţul lui Ilie, ne întoarserăm unde se aflau Cosma şi Floricica. Ei întinseră un cort şi stăteau lungiţi la umbră, tăcuţi. Caii, descărcaţi de buclucurile noastre, păşteau prinprejur. O mulţime de muşte verzi se ospătau din sângele răspândit de Cosma. Ilie aruncă ţărâna deasupra, apoi, fără să spună un cuvânt, se duse departe într-un mărăciniş şi reveni mai târziu cu mielul fript, plin de cărbuni şi cenuşă.

    Nu mai aveam pâine. Vin, de-abia o jumătate de ploscă, Ilie întinse o pânză pe iarbă şi sfârtecă mielul. Floricica luă loc turceşte, vădit flămândă. Cosma se apropie şi el, dar fără chef, nici poftă, cu gândul aiurea: nu se afla printre noi. Ilie îl aduse.

    Descoprindu-se, cu faţa-i lungă şi plină de apostolicească credinţă, el zise:

    - Să ne supunem, prieteni, legilor ce nu-s făcute de mâna omului...

    Cosma se răsti:

    - Nu mă supun!

    ... şi să le primim ca fiind neclintite...

    - Nu primesc nimic!

    Ilie rămase nedumerit. Plin de îndurare, el nu voi să-l întărâte mai mult şi începu să mănânce. Dar noi sfârşisem cu masa, când Cosma nu dusese trei dumicaţi la gură şi nu gustase de trei ori din vin. El fu cel dintâi a se îngrijora de acest fapt:

    - Frate Ilie, am intrat în anul morţii... De când mă ştiu pe lume, niciodată mânia nu mi-a tăiat pofta de mâncare... Frate Ilie, ce zici tu de asta?

    Ilie îl privi drept în ochi:

    - Bade Cosmo, eu zic c-ai să mori...

    La rândul lui, Cosma rămase uluit, dar se însufleţi deodată:

    - Nu-i aşa Ilie, c-am să mor? Şi Floricica o să mă omoare!..

    - Nu vorbi aşa, Cosmo! Tu-mi eşti drag... Mi-ai fost întotdeauna drag...

    Cosma îngână:

    - Ţi-am fost totdeauna drag... Şi-mi vii vinovată!...

    - Ce-ai făcut, Cosmo, cu acelea cari ţi-au venit nevinovate?

    - Le-am uitat de-a doua zi, dar asta nu-i treaba mea, asta-i treaba Domnului: n-are decât să lămurească el nedreptăţile omului, de vreme ce l-a dăruit cu o traistă care crapă de pofte şi cu dorinţa de a se adăpa mereu la fântâni cu apă neîncepută.

    Ilie zgâi ochii şi încuviinţă:

    - Adevăr grăieşti, Cosmo... Dacă Dumnezeu ar fi drept, el s-ar găsi încurcat de treaba asta. Te îngădui cu nebunia ta cu tot! Şi dacă o răzbunare, chiar una nedemnă de noi, îţi ajunge ca să te scăpăm de la moarte, sunt gata să te ajut. Spune, pe cine duşmăneşti?

    - Pe Dumnezeu!... Pământul tot !...

    - Nu ne putem bate cu Dumnezeu şi cu tot pământul; iar dacă răul îţi vine de la Floricica, ea n-are nici o vină.

    - Eu n-am făcut nici un rău lui Cosma, se plânse femeia. Altora da, le-am făcut, ca arhontelui Samurakis, ars de viu de noi!...

    - Aşa i-a trebuit! scrâşni Cosma.

    - ... sau ca paşei din Silistra...

    - Paşei din Silistra?!... Ai fost pângărită de câinele ăla? Şi eu stau aici să mănânc miel, în loc să mă duc pe loc să-i mănânc urechile?!

    Cu aceste cuvinte, Cosma sări în picioare, şi atunci se petrecu ceva ce fu în ochii mei ca o scăpărare de lumină.


    Eram toţi în picioare. Cosma, galben, îmi puse o mână pe umăr şi-mi zise:

    - Irimio, mi-e rău!... sunt jignit... sufăr de durerea omului care şi-a pierdut avutul la joc şi ajunge pe drumuri. Eşti tu mărinimos? Vrei tu, ca Ilie, să-mi ajuţi la o faptă josnică? Ea e josnică, dragul meu, dar poate c-o să-mi aducă uşurare; vreau să vărs plumb topit pe gâtul paşei din Silistra! Ajută-mi! eşti fiul meu; îmi datoreşti viaţa şi libertatea.

    Atunci Floricica sări între noi ca o tigroaică şi ne despărţi:

    - Minciuni!... strigă ea cu aprindere. Minciuni!... Nu ţie, ci mie îmi datoreşte viaţa şi libertatea. El e rodul închipuirii şi trebuie să-şi jertfească viaţa unui vis: sunt mama lui!

    Ca şi când am fi fost respinşi de aceeaşi mână, noi sărirăm câteşitrei un pas înapoi, pe când ea se ţinea dreaptă ca o judecătoare...

    Trecându-şi mâna pe obraz, Cosma o întrebă cu avânt:

    - Cine eşti tu, femeie ciudată? Nu cumva eşti ciobăncuţa din pădurea de pini?... Sau eşti poate aceea care s-a ivit cu pruncul în braţe, l-a depus pe marginea drumului şi-a fugit?

    Floricica îşi încrucişă braţele la piept şi răspunse cu o voce înecată de lacrimi, care îmi sfâşie inima şi-mi aminti de ivirea ei, în puterea nopţii, în trista mea colibă, la arhonte:

    - Sunt aceea care a dorit toată fericirea, care a voit să viseze cu ochii deschişi în soare şi care şi-a ars ochii! Tu, Cosmo, fuseşi soarele meu de-o clipă, într-o noapte de vis, tu m-ai învăţat să văd limpede în viaţă.

    De atunci, mi-am urcat calvarul, am aflat multe, şi-ţi viu mai curată ca oricând: nu mai vreau toată fericirea pentru mine singură. Dar tu, Cosmo, tu ai mers pe alt drum, tu nu cunoşti mila. Nedreptatea te răzvrăteşte numai când te loveşte pe tine, şi ca să-ţi îndeplineşti una din poftele tale, ai prăpădi pământul... Cu toate astea, am să-ţi dovedesc cât îmi eşti de scump: tu speri că o josnică răzbunare îţi va uşura inima de pizma care o roade şi vrei să pui o ruşinoasă pată de sânge pe mâinile tale, menite să rupă lanţuri, ba vrei chiar să faci din Irimia un răzbunător mârşav, când tânăra lui inimă nu trebuie să cunoască decât zbuciumul dreptei răzvrătiri. Ei bine, sunt gata să vă călăuzesc, eu însămi, la paşa din Silistra, dar mai-nainte îţi cer ascultare: jură-mi supunere!

    - Supunere?! strigă Cosma şi plecând capul: da, Floricico, te voi asculta, eu care n-am ascultat până azi decât voinţa mea, dar asta dovedeşte şi mai bine că am intrat în anul morţii. Cosma nu mai e Cosma, odată ce se supune!

    *

    Femeia trebuie să ascundă în fustele ei ceva din taina care a purtat de grijă în facerea lumii.

    Ideia asta îmi trecu prin cap privind pe Floricica cum călărea alături de Cosma, pe când eu cu Ilie îi urmam. Ea călărea bărbăteşte. Larga-i fustă n-o stingherea deloc pe o şa de om, dar pulpele picioarelor în ciorapi de borangic se vedeau până la genunchi, nişte pulpe care ar fi putut să scoată din minţi şi pe un pustnic scârbit de viaţă.

    Boiul ei, drept şi în voie, în polca-i fără mâneci, se legăna gingaş la pasul calului, pe când capul se sucea neîncetat, ca într-un şurub, cercetând zarea cu ochii.

    Şi-atunci, ştiind că-i făgăduisem ascultare, m-am întrebat unde sălăşluia voinţa aceea care se impunea nouă: în căpşorul acela şubred, ori în fustele acelea tainice care acopereau tot dosul armăsarului?

    Lângă dânsa, Cosma lipsit de căpetenie îmi părea o huidumă. Ilie... El nu pierduse nimic şi nu câştigase nimic. Dar era ciudat lucru să vezi pe femeia asta care avusese deodată voinţa lui Cosma şi judecata lui Ilie!

    Şi ea zicea că mi-e mamă, iar Cosma tată!... Şi amândoi aveau să se ducă acum să descopere o daraveră pe care n-o prea înţelegeam: să ceară socoteală paşei din Silistra de-a fi iubit pe Floricica înaintea lui Cosma, ori după Cosma, habar n-aveam! Unde era vina acestui paşă? Şi unde dreptul lui Cosma? Şi de ce lăsam baltă pe tovarăşii noştri, cari ne aşteptau cu înfrigurare?

    Ce de lucruri întunecate!

    Totuşi, eram mai liniştit de când îl ştiam pe Cosma supus, căci începuse să mă înspăimânte. Ilie părea şi el mulţumit. Întreprinderea noastră n-avea să fie, prin urmare, prea năprasnică, şi făceam haz, gândindu-mă că am să dau ochii cu un paşă adevărat, după ce o sfeclisem cu un arhonte.


    Ca să ne ducem la Silistra, trebuia să trecem Dunărea pe un pod umblător. Floricica o cârmi de-a dreptul spre şoseaua naţională. Ilie în loc s-o ia prin răzoare, şi cum Cosma îi atrăgea luarea-aminte că drumul mare ne-ar putea fi primejdios, comandirul nostru cu fustă răspunse cu o şagă:

    - Da, cuminte ar fi să apucăm pe căi ferite; dar, pe muchea asta dezvelită, ai putea să vezi de la o leghe un poponete răsucindu-şi mustaţa şi-ar fi să dăm patrulelor de înţeles că suntem cu musca pe căciulă. Mai bine deci s-o luăm pe calea oamenilor ce se cred fără pată şi să ne bizuim pe „dramul de noroc" care uneori face minuni. Cunoaşteţi povestea?

    - N-o cunoaştem.

    - Se vede bine, zise ea, că n-aţi umblat la şcoală. Să v-o spun: Doi oameni mergeau odată printre nişte semănături. Unul avea un car de minte; celălalt, un dram de noroc. Apucându-i noaptea între două sate, ei hotărâră să se culce unde se aflau. Fără să stea prea mult pe gânduri, cel cu dramul de noroc îşi aruncă gheba pe cap şi se trânti în mijlocul drumului. Cel cu minte multă îşi zise: „se poate să treacă o căruţă şi să mă calce". Şi se întinse pă iarbă, lângă drum. Târziu, în noapte, trecu un faiton. Ajunşi în faţa mogâldeţei negre din mijlocul drumului, caii se speriată, săriră în lături şi călcară pe cel care dormea lângă drum: „Decât un car de minte, mai bine un dram de noroc", zice vorba românească. Pe norocul ăsta trebuie să ne bizuim şi noi, ca să ajungem la pod. Şi dacă el nu vrea să ne ajute, atunci, ca totdeauna, ne rămân plumbii flintelor noastre şi picioarele telegarilor.

    Din fericire pentru noi, nu avurăm nevoie nici de una, nici de alta, căci nu păţirăm nimic, dar eu mă răzvrătii împotriva unei nesocotinţi care putea să ne dea peşcheş în gheara duşmanului şi într-un ţinut atât de neprielnic. Şi - Doamne sfinte! -pentru ce toată istoria asta? Cosma era iubit de noi toţi; ce dracu avea în burtă acum cu ăst paşă?

    Îl întrebai pe Ilie. El îmi răspunse:

    - Cosma a intrat în anul morţii. El vrea să ceară soarelui să meargă de-a-ndoaselea şi să desfacă ce-a făcut. Asta nu se poate. Şi va muri. Dar noi avem datoria să-l susţinem până la capăt, cu preţul vieţii şi chiar pentru o nebunie, căci să ştii, Irimio, nebunia ţine în viaţă un loc mai mare decât înţelepciunea.

    Nu fusei deloc mulţumit de răspunsul lui Ilie şi nu mai făcui nici un haz la gândul să văd un paşă adevărat, dacă era vorba să înfruntăm patrule. De-abia scăpasem de o robie şi poate c-o altă robie mă aştepta dincolo de Dunăre; poate chiar moartea.

    Mă bosumflai. Cosma băgă de seamă, ghici pricina şi fu bun, generos, viteaz. Oprindu-se, el se apropie de mine şi-mi zise, cu o seninătate care îmi îngheţă sângele:

    - Nu mai departe decât noaptea trecută, ţi-am lămurit cum, în marile bucurii, ca şi în marile nefericiri, rămânem singuri, nimeni nu ne urmează. Vezi deci c-aveam dreptate: iată-mă lovit de un mare rău şi iată-mă singur. Ei bine, dragii mei: nu silesc pe nimeni să mă urmeze în nebunia mea.

    Duceţi-vă la lagăr; Ilie cunoaşte drumul... Eu... mă voi duce singur acolo unde mă împinge nenorocirea, singur cu calul meu, cu cele două flinte ale mele, cu cele patru pistoale, cu iataganul meu, cu cămaşa mea şi cu soarta mea...

    Nu-l lăsai să continue; îi sării de gât şi-l sărutai. El rămase rece, nepăsător la toate încredinţările noastre că nu-l vom lăsa singur. Dar nu ne părăsi. Şi ne reluarăm drumul.

    Deodată, apropiindu-se de marginea muchii, Dunărea apăru, cu întinsele ei bălţi, jos de tot, departe de tot, cenuşie, stufoasă, singuratică şi bună prietenă a omului liber.

    La vederea ei, Cosma se înălţă în scări şi începu să cânte cu glasul lui bărbat şi mlădios, dar frânt de suferinţă, acest cântec al haiducului:

    Foaie verde de ghindar:
    Trage podu, măi podar,
    Să trec la cel gospodar,
    Că e putred de bogat!
    El îi singur ca un cuc,
    Neica-i tânăr şi haiduc!
    Trage podu mai la vale,
    Să nu-ţi trag v-un glonţ în şale!

    Abia îşi sfârşi versul, că o caleaşcă se ivi din umbra unei vâlcele şi începu să urce coasta pe care noi o scoboram. Dintru-ntâi ne îngrijorarăm, dar numaidecât văzurăm că trăsura era condusă de un om singur, un boier pământean, îmbrăcat în felul cum se poartă în ţările dinspre soare-apune: pălărie înaltă, guler tare, înnodat cu o legătură, surtuc, nădragi şi cizmuliţe. Avea mustaţa rasă şi purta favorite.
    Floricica râse:

    - Nu vă temeţi, îl cunosc, e un prieten...

    Cosma sări ars:

    - Ce? Un prieten al tău, maimuţoiul ăsta?!

    Boierul se apropie, scoase pălăria de la o poştă, se opri şi heretisi pe Floricica într-o românească apelpisită:

    - Prezint omagiile mele cele mai respectuoase jupâniţei Floricica!

    Şi cum dânsa îi întindea mâna, secătura i-o sărută, ceea ce făcu pe Cosma să înfigă aşa de tare scările în coastele calului, încât îl ridică în două picioare.

    - De mult v-aţi întors de la Constantinopole? Aţi fost foarte regretată!

    - Da?! făcu ea cu ifos. Şi de ce? Duceaţi lipsa femeilor?

    - A femeilor nu, desigur, ci a cucoanelor cu ighemonicon! Apoi, aruncând asupra noastră o căutătură de stăpân, întrebă: Ce-i cu cârdăşia asta?

    - Nişte pădurari, pe cari i-am tocmit acuşi.

    - Hm!... Curat bandiţi!

    - Apoi de!... Pădurarii, ca şi bandiţii, sunt bărboşi, au de-a face cu armele şi se spală rar.

    - Apropo de bandiţi: aţi auzit de isprăvile haiducului Cosma? E grozav, dar şi ai noştri fac rău că jefuiesc ca în codru.

    Zicând acestea, sărută din nou mâna Floricichii, făcu o plecăciune până la pământ şi-o porni în pasul calului.


    Cosma nu se urni din loc. Atunci văzurăm că în timpul acestei scurte convorbiri îşi rosese o parte a mustăţii. Şi nu ştiam ce-i cu el; sta liniştit şi trăgea cu coada ochiului la boier, care se depărta, dar o ştiurăm numaidecât, căci îndată ce gospodarul se afla la vreo cincizeci de paşi, el întinse flinta şi-l împuşcă pe la spate, mai repede decât te-ai şterge la ochi. Omul se răsturnă de pe capră; caleaşca o luă razna pe câmp.

    Şi Cosma încheie:

    - Asta o să te înveţe minte, scârnăvie, să mai săruţi mâinile femeilor pe care le vezi în cârdăşia oamenilor care se spală rar... Apoi către Floricica: Şi cu momâia asta te-ai culcat? Vai de păcatele mele, dacă trebuie să mă duc la Stambul ca să-i caut pe toţi şi să-i omor!... Întorcându-se către mine: Du-te, Irimio, şi vezi dacă mai suflă, isprăveşte-l cu pistolul.

    Dădui fuga şi mă-ntorsei: era mort, cu capul sfărâmat.

    Floricica zise:

    - Nu te mai cinstesc, Cosmo, deşi mi-eşti drag; mi-ai făgăduit ascultare şi...

    - Şi eu am uitat, din neobişnuinţă...

    - Ei bine, ai ucis unul dintre cei mai buni oameni din câţi cunosc şi care n-avea decât un beteşug: acela de a fi venit pe lume bogat, precum şi de-a crede, împreună cu toţi bogaţii din vremea lui, că Dumnezeu însuşi a voit să facă pe oameni nedeopotrivă. Dar în deosebire de ceilalţi, el a desfiinţat robia de pe pământurile sale şi a zidit spitaluri.

    Cosma o reteză scurt:

    - Da, i-a luat omului pielea şi i-a dăruit o cămaşe!... Şi-apoi... atâta pagubă!... Nu asta mă sâcâie pe mine acuma... După o lungă şi silnică tăcere, adăugă cu glas stins: Nu ne mai ducem la paşa din Silistra, voiam să-l pedepsesc, crezându-l singurul tău amant. Dar tu ai avut cu nemiluita... Şi până la Ţarigrad. Atunci? Prinde orbul şi scoate-i ochii! Nu. Haideţi mai bine în lagăr... Acolo, voi vedea... Adică n-am nimic de văzut, ci mă voi lăsa în voia nodului ce-mi astupă răsuflarea.

    *

    Sosirăm în zăvoi odată cu seara şi pe loc uitai: şi de Cosma, şi de nodul lui, şi de pizma mea, pentru ca să m-arunc nebuneşte în sânul unei măreţe firi, pe care omul n-o pângărise încă. Unele sălcii erau groase ca nişte butoaie, şi în scorburile lor ar fi putut să se adăpostească doi oameni în picioare. Nenumărate pâraie şi pârâiaşe, vine mărinimoase ale darnicei Dunări, ţeseau o pânză de păianjen care uda neîncetat sute de pogoane de pământ roditor, dar băltăreţ, pe care nimeni nu-l voia şi care făcea fericirea ierburilor ţifoaie de mâzgă. Peştii, păsările sălbatice, gângăniile, laolaltă cu lupul şi cu vulpea, se desfătau de viaţă, trăiau mai în pace şi-şi făceau mai puţin rău, decât noi, oamenii.

    Singur omul, cel mai fioros dintre toate dobitoacele pământului, seamănă moartea, sărăcia, robia acolo unde, cu atât de puţină osteneală, cu şi mai puţine nelegiuiri, atâtea bucurii ne-ar aştepta!

    Găsii pe tovarăşii noştri ceva mai îmbătrâniţi de cum îi lăsasem; iar ei mă găsiră voinic şi mândru.

    În mijlocul unui mare ostrov, pierdut la şase ceasuri depărtare de cea din urmă locuinţă omenească, ei alcătuiseră un mic cătun. Sosirea noastră fiindu-le vestită de către străjeri, ei ne primiră cu trei salve de câte zece focuri de flintă fiecare şi cu strigătele de: „Trăiască viteazul nostru căpitan şi mândra lui tovarăşă!"... „Trăiască înţeleptul Ilie, precum şi bravul Irimia, pe care-l credeam mort!"

    Hărmălaia asta de heretiseli, deşi mai sinceră, mă cam făcu să râd, căci ea semăna ca două picături de apă cu aceea care avusese loc în curtea arhontelui, la sosirea sa de la Constantinopole cu Floricica. Îmi zisei în gând:

    „Liberi ori sclavi, oamenii au cam aceleaşi obiceiuri şi simţiri. Să-i ia dracu pe toţi!"

    Şi începui pe loc să alerg ca un viţel şi să mă dau de-a tumba. Aveam şi de ce! Pe o arie ceva mai ridicată şi curăţită, corturi şi iar corturi, fiecare cu culcuşul lui de stuf, papură uscată şi fân, velinţa pe deasupra. Armele şi calabalâcul se aflau prin scorburile sălciilor, ca în nişte dulapuri, tot haiducul cu salcia şi cu catrafusele lui. Ibovnice, de asemenea, tot voinicul cu a lui, tinere, zvânturatice, robotind după treburile gospodăriei haiduceşti şi urzicate de ţânţari pe mâini şi pe picioarele goale.

    Fiind vremea cinei, ele dădeau în vânt cu gătitul bucatelor, în câteva căldări fierbea mămăliga, care răspândea plăcutu-i miros de mălai şi stropea cu terci pe bucătărese; în altele se pregătea ciorba de ştiucă cu ceapă, mărar, pătrunjel şi leuştean. Crapi mari de câte zece oca, presăraţi cu piper roşu, se zbăteau încă în proţapii lor înfipţi în pământ deasupra jăraticului. Vreo duzină de raţe şi gâşte sălbatice, împănate cu usturoi şi slănină afumată, se prăjeau şi ele mai la o parte. Şi atât de aţâţător era mirosul cu care aceste fripturi umpleau zăvoiul, că lupii ei înşişi urlau de poftă.

    Dar trebuia băutură pentru toate aceste bucate, peste care aveau să se repeadă vreo şaizeci de guri şi se ştie că apa de baltă face broaşte în burtă. Ei bine, nici băutura nu lipsea, şi încă ce băutură!

    Pitit într-o glugă de papură verde care-l ţinea rece, un boloboc de-o sută de vedre, cu un vin ce-ţi spărgea cerul gurii.

    Semăna cu o tainică bisericuţă; pe când în vecinătatea lui se smerea, ca un biet paraclis, un butoiaş de vreo douăzeci de vedre cu sfântul duh al unei sfinte ţuici care ar fi trezit şi pe morţi din mormintele lor, dacă s-ar fi aflat prin împrejurimi!

    Din fericire, nu se aflau ca să ne plictisească cu veşnica lor mărturie a zădărniciei de-a bea şi de-a mânca. Însuşi Cosma, care avea moartea în suflet, o uită în seara aceea, făcu ca toată lumea şi - ca un viteaz căpitan ce era - dădu semnalul bătăliei.

    Toţi mesenii înşiruiţi în forma unei potcoave, fiecare ins se putea duce să-şi taie mămăligă şi să-şi umple troaca cu bucatele din care îi poftea inima, apoi să se aşeze turceşte şi să mănânce pe genunchi, slujindu-se de leoşcă5 pentru ciorbă şi de degete pentru fripturi. Cât despre băutură, cofiţele se duceau goale şi reveneau pline, într-un şirag nesfârşit, întocmai ca hagiii la Sfântul Mormânt.
    Începutul ospăţului îl făcu ţuica, după cum se şi cuvine. Cosma ridică cel dintâi bărdăcuţa. Comesenii îl urmară. Şi cu faţa aprinsă ca un miez de pepene roşu, căpitanul rosti:

    - Prieteni!... Viaţa şi moartea sunt cele două veşnice isprăvi ale iepei Domnului!... Ea este aceea care, cu nările sale, însufleţeşte vieţi pe pământ şi le stinge. Noi n-am cerut să venim pe lume, deci nu datorăm nimănui nimic. O singură datorie avem: aceea de-a fi sănătoşi; şi ca să fim sănătoşi, trei lucruri bune trebuie să facem: să mâncăm bine, să bem bine şi să pârţâim bine. Începem prin a mânca şi a bea. Pe urmă vom pârţâi sub cort.

    Hohote de râs acoperită cuvintele vorbitorului. Bărdacele se dădură de-a duşca; ţuiculiţa se duse să biciuiască pofta de mâncare; apoi, patruzeci de nebuni se băteau la gura fiecăruia! Dumicaţii de mămăligă, după ce erau frământaţi în mână la repezeală, zburau ca nişte vrăbii drept unde le era locul. Leoştele se goleau înainte de-a atinge buzele. Şi când ştiuca şi crapul dădeau prea mult de furcă cu oasele lot vreunui mâncător, toată umplutura gurii era suflată la spate. Capetele întârziau în cofele cu vin până ce gâturile se umflau, învineţindu-se. Atunci băutorul avea un singur gând: să mustre pe Dumnezeu că răsuflarea omului e aşa de scurtă, iar locul în pântece, atât de măsurat. Pentru ca să îndrepte, oarecum, această greşeală cerească, meseanul care se credea nedreptăţit în socoteala lui se scula copăcel şi-i trăgea un joc pe săltatelea, urseşte, ca să mai îndese ale bucate, apoi se aşeza din nou şi-o lua de la-nceput. Unii se mulţumeau cu câteva râgâieli zdravene, dar treaba asta era cu belea, căci de se-ntâmpla ca râgâiala să-l picnească pe om când se afla cu gura plină, toată fultuiala era împinsă în cap şi împroşcată pe nări.

    Pe la sfârşitul ospăţului, un om ne strică cheful. El sta într-un capăt al potcoavei. Vătaful cetei, care şedea la dreapta lui, se ridică, îl arătă lui Cosma şi zise:

    - Căpitane, poate că ai băgat de seamă că un strein se află printre noi: e călugărul ăsta. El s-a înfăţişat într-o zi unei străji şi i-a cerut să fie îngăduit în rândurile noastre, până la întoarcerea ta. Judecându-l răzvrătit, credincios şi brav, l-am primit. Acuma el vrea să bea în sănătatea ta.

    Atunci văzurăm sculându-se un om de statură mijlocie, ţeapăn la trup şi tânăr încă. Barbă şi mustăţi roşiatice, bine pieptănate. Obraz, spălat cu îngrijire. Fruntea, ieşită în afară ca un pepene, era prelungită de pleşuvie până spre creştetul capului şi luminată de ochi mari, cenuşii, cu căutătura deschisă. Comănacu-i castaniu, jerpelit şi pipernicit, îi cădea până la glezne şi-l acoperea de tristeţe.

    Cu grai limpede, el zise cam cele ce urmează:

    - Da, Cosmo... Beau în sănătatea ta şi-a tuturor celor de faţă. Dar îngăduie-mi să-ţi spun că cuvintele tale de adineauri m-au cam mâhnit. Cum? Viaţa şi moartea sunt isprăvile unei iepe? fie această iapă călărită chiar şi de Domnul, nu, asta nu se poate... Viaţa şi moartea sunt făpturile lui Dumnezeu, nu ale iepei lui, presupunând că are una. Apoi ceastălaltă jignire, adusă omului, care, după tine, n-are decât datoria de-a mânca, de-a bea şi de-a pârţâi!... Datorie de porc! Sunt mâhnit. Norodul vede în voi pe mântuitorii lui; şi dacă nu sunteţi puşi în furci dintr-o zi pe alta, asta se datoreşte ajutorului său prietenesc. El nu vă opreşte nici să mâncaţi, nici să beţi ca nişte viteji, dar dacă e numai ca să pârţâiţi sub cort, zău mă-ndoiesc că sunteţi altceva decât nişte boieri. Nu pot să vă spun astă-seară cine sunt şi ce drum am făcut pentru ca s-ajung aici. Vă spun numai atât: fiţi mântuitori vrednici şi vă voi ajuta!...

    De-abia rostise vorba din urmă, că pe loc Floricica sări de lângă Cosma, zbură la călugăr şi-i sărută fruntea:

    - Sărut cugetul meu!... zise ea.

    Ibovnicele tovarăşilor noştri se porniră pe râs, căci la ibovnice râsul ţine loc de gândire. Haiducii, văzând pe Cosma posomorât de întâmplarea asta, se simţiră strâmtoraţi.

    Ilie părea mulţumit. Cosma îl întrebă:

    - Ce zici tu, Ilie, de călugărul ăsta ciudat?

    Ilie dădu din umeri şi cătă la faţa lui bosumflată:

    - Eu zic, Cosmo, că tot călugărul îşi are cazania lui... care place femeilor... Îţi aminteşti de izbânda cazaniei tale la arhonte?

    ..............................................................................................................................

    Se întunecase de-a binelea. Oamenii deveniseră nişte umbre negre. Atunci, fiecare pereche se îndreptă spre culcuşul său. Şi în noaptea aceea, din pricina prea marei ghiftuieli, auzii tot felul de gemete ieşind de prin corturi.

    *

    Iată acum sfârşitul acestei poveşti: Cosma se sculă a doua zi, rău ca râia şi strigă din uşa cortului:

    - Dac-om duce-o aşa încă o bucată de vreme, o s-avem pe curând nevoie de vreo jumătate duzină de moaşe! Haideţi, muierilor, cărăbăniţi-vă şi fătaţi pe la mamele voastre!... Iar noi: la calabalâc!... pe cai!... Şi la drum!...

    - Dar eu? întrebă Floricica.

    - Tu... tu nu eşti o muiere, ci un bărbat, un haiduc! Soarta te trimete ca să-mi iei locul şi să faci mai bine de cum n-am făcut eu, în ziua când voi muri; ziua asta e apropiată, as'noapte am visat că cel dintâi foc de flintă ce-l voi trage asupra duşmanului va da greş pe lună plină. Focul ăsta va fi atunci al treilea, în viaţa mea, care nu nimereşte pe lună plină şi ursitele mele au hotărât să fiu ucis de mâna ăstuia din urmă duşman. Aşa va fi. Şi va fi bine. Cosma a trăit...

    Oamenii se puseră pe făcut legături, în vreme ce drăguţele lor, tot pregătind masa din urmă, plângeau cu fruntea sprijinindu-se de-o salcie ori de umărul iubitului care pleca.

    Floricica, deşi femeie, avu o inimă de piatră, inimă de adevărat haiduc, aşa cum o judecase Cosma. Ea zise celor care se văicăreau:

    - Bineînţeles, sunteţi nefericite, dar vina e a voastră!... Aţi uitat că voinicii ăştia sunt prigoniţi de ocârmuire, că trebuie să doarmă călare şi să sărute femeia în goana calului. Ibovnica aci are o singură menire: să încarce flinta pe care omul o descarcă. Dacă aţi fi fost lăsate în pace, puţin v-ar fi lipsit ca să zidiţi o biserică, să faceţi primărie, s-aduceţi un zapciu şi să ridicaţi o temniţă. Şi întorcându-se către oameni: Ia te uită, Doamne, la negustorii ăştia de telalâc! Voi, haiduci!?... zău, îmi vine să râd! Broderii, mărgele, cârpe cu farafastâc, junghiuri fără tăiş, pistoale cu găteli, un întreg bucluc la fel ca boarfele şi tinichelele care încurcă drumurile mahalalelor din Stambul! Ha!... ha!... ha!... Apoi, către Cosma: Tu eşti „căpitanul" acestui bazar?

    La cuvintele astea, călugărul se repezi la Floricica:

    - Lasă-mă femeie, să-ţi pup fruntea, care ascunde gândul meu!...

    Floricica îi întinse fruntea.

    Cosma privi înlemnit la fapta asta cu neputinţă, începu să fluiere a pagubă şi-o porni singur în desişul de trestie şi papură, de unde făcu să răsune jalnicul cântec al lui Iancu Jianu:

    Floricica bobului:
    Pe malul Siretulu
    Paşte calul Iancului!
    Calul paşte şi-mi nechează,
    Iancu doarme şi-mi visează,
    Visează de-o amurează;
    Amureaza dracului
    Ţese pânza Iancului,
    Pe valea Gândacului!
    Dar nu-i pânză, nici urzeală
    De cămăşi, de primineală;
    Ci un giulgiu de-acoperit
    Doi ochi negri ce-au iubit!

    ..............................................................................................................................

    Cântecul amuţi în depărtare. Fusei cuprins de-o sfâşietoare milă şi plecai în urmărirea lui, luându-mă după dâra paşilor săi, dar cu băgare de seamă ca să nu mă simtă. După un ceas de alergătură, tot străbătând desişuri şi luminişuri, crezui că i-am pierdut urma şi mă urcai într-o salcie, ca să văd în ce parte se mişca tufişul pe unde trecea. Dar el nu mai era în tufiş, ci pe malul unui lac limpede, la vreo douăzeci de paşi de copacul în care mă aflam, şi atunci văzui şi auzii lucruri de necrezut!

    Cosma îngenunchiase şi se ruga. O biată bucată de vreme nu făcu decât să bată mătănii cu fruntea de pământ, apoi, un glas de geamăt se auzi:

    - Ei bine, Doamne! Să fim drepţi, dacă vrei dreptate! Abătutu-m-am eu măcar cu un singur deget de la porunca pe care ai sădit-o în pieptul meu? Eram un băieţel când m-ai făcut să simt scârbă de tot ce e câştig murdar şi silnicie, şi atunci am jefuit pe tata şi am împărţit cu săracii. Apoi, am fugit în codru şi-am trăit din nelegiuiri şi hoţii. Da, din nelegiuiri şi hoţii, după pilda boierilor şi ocârmuitorilor care trăiesc din jafuri, care îşi zidesc biserici ca să te ridice în slavă şi pe care tu nu vrei să-i trăsneşti. Peste ei m-am năpustit eu, nu peste săraci. Şi dacă uneori, gâtuit de mânie, am sărit în cârca lui Ilie şi l-am smintit, a fost din pricină că avea prea multă dreptate. Dar tu nu faci la fel? Nu sminteşti tu şi mai rău pe săracul care-ţi impută nedreptăţile tale? Şi dacă-i aşa, te încumeţi tu să mă dobori cu aste dureri care-mi sfâşie maţele?... Ptiu!

    Şi Cosma scuipă în lac. Apoi se lungi pe spate.

    După puţin, o femeie care aducea o vacă la adăpat se ivi din tufiş. Pe când vita bea apă, ţăranca dădu bună ziua lui Cosma, numindu-l „creştin", oftă din adâncul inimii şi-l privi. Cosma n-o luă în seamă. Femeia, cu o nuieluşă în mână, încrucişă braţele la piept şi zise:

    - Ei... apăi ştiu eu că tu eşti Cosma... Şi că trăieşti cu soţii tăi p-aici, pân preajma noastră, pe pământul sălbatic, ca şi bieţii de noi... Eh!... Să te ocrotească Dumnezeu puternicu!... Da' aibi milă şi de noi, oropsiţii de soartă. Suntem nişte sărmani... Boierii ne iau până şi cămaşa. De! ce să-i faci? Aşa vrea Domnu... ca să ne pedepsească de păcatele noastre!

    Cosma, fără să se mişte, răcni la ea:

    - Cară-te de-aici!... Scârba dracului!... Îngânând-o; Sun-tem-niş-te săr-mani!... Sunteţi nişte nemernici!... Aşa vrea Domnu!... Dracu să-l ia pe Domnul vostru!...

    Şi sărind în picioare, plecă.

    Femeia-şi făcu cruce şi se rugă:

    - Iartă-l Dumnezeule drăguţ, că nu ştie ce spune şi tare-i asuprit!...

    ..............................................................................................................................

    Timp de două luni ne târârăm ca nişte osândiţi la moarte, urcând Dobrogea spre Munţii Măcinului. Nu trăsesem nici un alt foc de puşcă, decât ca să vânăm. Cosma ne urgisise cu totul; se ţinea la o parte. De-abia mai schimba câte-o vorbă cu Ilie şi cu mine; cu Floricica, deloc, deşi biata femeie făcuse totul ca să-l mângâie.

    Oamenii, lăsaţi pe mâna vătafului, se dădură la prădăciuni nevrednice, pe care le dispreţuise totdeauna.

    Şi iată-ne din nou în faţa Brăilei, paragini prielnice traiului slobod, pline de ascunzători temute de poteraşi.

    Aci, de-abia sosiţi, Cosma şi Ilie ne părăsiră într-o seară în chip tainic, trecură Dunărea şi întârziară cinci zile. Când se-napoiară, Cosma strigă dintr-o dată:

    - Am tras al treilea foc de flintă pe lună şi mi-am scăpat duşmanul! De-acuma să nu mă mai socotiţi printre cei vii!...

    Şi aruncând jos toate armele de pe dânsul, sări de pe cal şi-o luă la pas. Mă luai după el, alături de Ilie. Aceeaşi pază i-o făcurăm şi în zilele următoare, căci ne temeam că vrea să-şi pună capăt vieţii, dar curând ne încredinţarăm că bănuiala noastră n-avea temei. De altfel, nu se ducea departe; dădea târcoale în jurul lagărului, venea, mânca la nevreme şi pleca iar. Era cu toane: nici trist, nici vesel, dar la toate întrebările noastre răspundea ridicând din umeri. Uneori, mângâia capul Floricichii, care plângea, îi săruta mâinile şi încerca să-l încredinţeze de dragostea ei. El zâmbea. Şi uitându-te la Cosma, despuiat de toate armele, ai fi zis că este o namilă de porcar.


    O, grozavele mândre zile din anotimpul acela!... Vara era pe ducă, vremea când răsăriturile şi apusurile de soare în bălţi fac să ţipe de bucurie până şi cele mai neînsemnate gângănii. Ouatul şi clocitul zburătoarelor sunt sfârşite... Tineretul păsăresc - raţe şi gâşte sălbatice, lişiţe, nagâţe - se avântă în văzduhul limpede ca nişte nori de stoluri şi la înălţimi ce înciudează pe vânător. Pe puii de lup şi de vulpe, cari dau târcoale în preajma târlelor, îi recunoşti după sfiala cu care se furişează şi după blănile lor desăvârşite. Bondarii, cărăbuşii şi alte vietăţi zboară ca nişte zăpăciţi, izbindu-se de copaci. Ierburile se opresc din crescut, se odihnesc şi se bucură. E izbânda vieţii asupra morţii.

    Era tocmai dimpotrivă în lagărul nostru.

    Răzbunarea săvârşită de Cosma şi Ilie la Brăila, care făcuse pe cel dintâi să dea greş, pusese în picioare ocârmuirea. Spionii noştri ne vesteau zilnic că potera e pe urmele noastre. Îndoirăm straja lagărului. Dormeam cu un ochi deschis şi schimbam mereu de culcuş.

    Faptul acesta sfârşi prin a întărâta pe toată lumea, afară de Cosma, care-şi vedea de hoinăreală, ca în cea mai liniştită dintre vieţi!

    Într-o după-nămiezi, de îndată ce isprăvirăm cu masa, el se ridică s-o ia razna, aşa cum obişnuise.
    Ilie, răsturnat într-o rână, încercă să-l oprească, cântând cu un glas adânc, ce părea că vine dintr-un mormânt:

    Bade Cosma, nu pleca,
    Că iaca viinee poteraaa!...

    Cosma întoarse capul o clipă şi răspunse cântând, cu un glas şi mai adânc:

    Lasă viee, hăt-o-n cruceee.
    Că cum viine-aşa s-o duceee!...

    Şi sări pe cal.

    Încălecarăm şi noi şi ne ţinurăm ca la treizeci de paşi în urma lui.

    Ne aflam prin împrejurimile Isaccei... Drumul singuratic, pustiu... În dreapta şi-n stânga, bălării şi dracilă.
    Şi deodată, sub ochii noştri, două ţevi de flinte se ivesc dintr-un tufiş şi se întind asupra lui Cosma, care ridică braţele şi strigă:

    - N-am arme!

    - Cu atât mai bine! i se răspunse.

    Şi două focuri trăsniră în acelaşi timp. De-abia apucarăm să răspundem prin aprige împuşcături de flinte şi pistoale împotriva tufişului; apoi, văzând pe Cosma că se pleacă pe gâtul calului, îi înlănţuie grumajii şi fuge ca o săgeată, îl crezurăm scăpat. Nu era deloc, căci, în plină goană, trupul i se prăvăli de pe cal, ca un sac umplut cu pământ, pe când dobitocul îşi urma fuga.


    (Traducere făcută la Masevaux, între 2-30 iunie 1925)

    Note

    1. Cazanie de duminică (n.a.).

    2. Arvaniţilor!

    3. Jupân

    4. Bazar

    5. Lingură de lemn




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA

    Ion Luca Caragiale: Monopol...
    Ştefan Octavian Iosif: O viaţă
    Constantin Stamati: Porumbiţa stingheră
    Alexandru Macedonski: Epoda de aur
    Alexandru Vlahuță: Nu-i de-ajuns
    George Topîrceanu: Catren