Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Petre Ispirescu

    Ariciul şi vulpea

    Un biet iepure odată, împuşcat de vânător şi nefiind atins de alice, ca să cadă mort îndată, se târî el cum putu şi se ascunse într-un hăţiş de tufe. El socotea să scape cu viaţă; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă şi muri.

    Ariciul, sfredeluş cum l-a lăsat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeţi D-voastră, să înceapă dintr-un tot întreg, să mănânce; dete el târcoale iepurelui, şi de unde voia să apuce, îi scăpa. Îşi lingea buzele, bietul arici, se uita cu jind, şi ca să îmbuce şi el măcar o dată, era peste poate.

    Ariciul se mulţumea cu puţin, ca să se sature, dar trebuia altul să înceapă. Ce să facă? Se gândi el, se mai răzgândi, şi iată că o luă papuc la drum, să caute, doar de ar găsi pe cineva, cu care să-şi împartă norocul.

    Şi mergând ce merse, întâlni o vulpe. Ariciul prinse a zice:

    — Bine te-am găsit, cumătră vulpe, am dat de-un chilipir, şi aş vrea să-l împart cu un creştin al lui Dumnezeu. Mie îmi ajunge te miră ce. Numai să fie cineva care să-l fărâmiţeze.

    — Bună să-ţi fie inima, cumetre arici. Mulţumesc Domnului că mi te scoase în cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se că vorbeai de-un chilipir. Bine ai făcut că te-ai gândit la mine. Aidem mai curând, şi voi face împărţeala dreaptă.

    Ariciul mirosi că n-o să iasă bine la vopsea, după graiul şi foamea ce vedea el că arăta vulpea. Dar vulpea ştiu să-l încredinţeze, şi el, înduplecându-se, o luă, tipa-tipa, înainte, şi vulpea după dânsul.

    Ajungând la locul cu pricina, ariciul arătă vulpii chilipirul peste care dase el, şi o rugă să-l împărţească precum îi fusese vorba.

    Vulpea, cum văzu iepurele, se repezi ca un găman, începu a sfâşia dintr-însul şi a înghiţi haltacele pre nemestecate. Îşi uitase de împărţeală.

    Ariciul se întorcea pe lângă vulpe şi voia să se apropie, să apuce şi el o dată măcar; vulpea îi arăta colţii şi se întorcea cu coada spre dânsul.

    — Aşa ne fu vorba, cumătră vulpe? Asta ţi-e dreptatea?

    Dar vulpea n-avea timp de vorbă. Rupea şi înghiţea ca de frica morţii.

    După ce isprăvi, începu a-şi linge mustăţile, şi întorcându¬se către arici, îi zise:

    — Ce ziseşi, ce ziseşi, cumetre, că nu auzii bine?

    — Aşa dreptate făcuşi?

    — Eu am făcut dreptatea burţii. Aşa se cuvenea.

    — Dar dreptatea cerească, care s-a pogorât din cer pe pământ, aşa zice?

    — Eu nu cunosc altă dreptate decât dreptatea pântecelui.

    — Eu cunosc şi o dreptate a dreptăţii, răspunse ariciul; şi daca vrei să te cred că ai urmat, după cum mi-ai făgăduit, să mergi să pui laba pe dânsa şi să juri. Altfel nu te cred.

    Vulpea, care nu ştia altă dreptate decât ceea ce o spusese dânsa, şi voind să fie crezută de arici că spusele ei erau curatul adevăr, primi să meargă cu dânsul să jure. Ea habar n-avea de cele ce umbla să facă ariciul; ştiindu-l şi puţintel la trup, şi fără putere, nu se îngriji de nimic, şi merse după dânsul.

    Ajunseră. Ariciul, arătând tulpina unui copac, zise:

    — Aci la rădăcina ăstui copac este culcuşul sfintei dreptăţi. Tu pune laba aci şi jură pe pielea ta de vulpe că tot ce ai făcut, cu dreptul fu să faci aşa.

    Vulpea rânji de prostia ariciului, cum de să nu ştie el că dreptatea este cu cel mai mare şi mai tare, şi ca să-i arate că aşa a fost cu dreptul să facă, şi fără a bănui ceva, puse laba acolo.

    Ea, vezi, nu credea în altă dreptate: dreptatea isteţimii.

    Ariciul, cum văzu, sări şi el pe laba vulpii şi zise:

    — Apasă bine şi jură.

    N-apucă să isprăvească vorba, şi clapc! vulpea se simţi apucată de labă.

    Ce era? Iacă o cursă. Ariciul ochise cum în revărsatul zorilor un vânător aşezase cursa la rădăcina acelui copac mare, cum o acoperise cu frunzet, şi acolo duse pe vulpe.

    Ea începu a se zvârcoli, a chelălăi de durere şi se rugă de arici să o scape din mâna dreptăţii.

    Ariciul acum se făcea şi dânsul că n-aude, nu vede. În cele din urmă zise:

    — Aşa cere dreptatea.

    Vulpea începu să o croiască la şiretlicuri, şi se rugă de arici să facă ce o face, să-i dea drumul, să-şi facă neputinţele trupeşti, căci nu voieşte să întineze locul unde se află sfânta dreptate şi că apoi va veni să se supună orândei ei. Înţelesese şi vulpea acum ce era acea sfântă dreptate; dar fu prea târziu.

    Ariciul îi răspunse:

    — Tu vezi acum de te căieşte de faptele ce ai făcut în lume, şi lasă şiretlicul: iată, vine duhovnicul să te spovedească.

    Pasămite văzuse pe vânător că se apropia, ca să-şi cerceteze cursa. Iară el, ariciul, se duse pe-aci încolo.


    Din volumul Poveşti morale




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA