Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Câinele leneş

larna sosise şi zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceaţa, chiciura şi câte nagode toate nu lipsiră.

Grivei, într-una din acele zile în care seninul lasă să se vadă faţa sfântului soare, după ce se jucase cu câţiva tovarăşi ce-i întâlni pe uliţă, după ce alergase în sus şi în jos, după ce sărise de atâtea ori pe stăpânu-său, de câte ori îl văzuse pe afară, spre a se linguşi să-l lase în casă şi după ce lătrase de atâtea ori de câte ori văzuse vreun călător, spre a se arăta credincios stăpânului, ostenit, se culcase la uşa bordeiului. Aci tremura ca varga de frig, fiindcă în zilele geroase cu cât soarele pare a dezmorţi trupul îngheţat, cu atâta vântul este mai cumplit de rece şi pătrunzător. Degeaba se colăcise el de se făcuse cârlig, degeaba băgase nasul sub coadă, degeaba se culcase pe un cocean de mătură, el tremura cum se tremură. Suferinţa sa se adaugă fiindcă nu putea să adoarmă de frig.

Atunci, uitându-se asupra lui şi măsurându-se cu ochii, zise: „Uite-mă ce mic sunt; nu mi-ar trebui mult ca să-mi fac un bordeiaş. Acum, pământul este îngheţat şi toate cele trebuincioase spre aceasta sunt acoperite de zăpadă. Cele dintâi zile frumoase, după ridicarea ninsorii, am să le întrebuintez spre a-mi face colibă. Nu e treabă, tremur de mă ia dracu; ş-apoi stăpânu-meu când apuc şi eu câteodată de intru în bordeiul lui, mă dă afară ca pe-un câine, zice că i se murdăreşte locuinţa."

Primăvara nu întârzie şi ea a sosi; cu dânsa şi verdeaţa, dragostele, adierea vântului, florile, seninul limpede şi veselia. Grivei al nostru, cum se văzu scăpat de iarnă, uită necazurile ce suferise, ca tot necazul ce odată este trecut.

Nu se putea opri să nu ia şi el parte la bucuria tutulor vietăţilor. Când nu sta lungit la soare, se înhăita cu mai mulţi tovarăşi şi hoinărea împins de focul dragostei, din care pricină de multe ori se întorcea învrăjbit pe câte unul sau doi din foştii săi prieteni. De bordei nici pomeneală nu era. Nu se simţea trebuinţă.

Trecu şi primăvara. Vara îi luă locul. Să fi văzut pe Grivei al nostru cum căuta umbra deasă ca să scape de arşiţa soarelui şi de muşte.

Într-una din zile, după ce se umflase de somn şi fiindu-i greu a se scula, se puse să cugete:

„Ce bine ar fi fost, zise el, dacă Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă şi iarna pe jumătate mai friguroasă. N-ar fi fost cineva nevoit să mai sufere nici vara, nici iarna. Ştiu că pusesem de gând să-mi fac bordei în vara asta; dar este cu putinţă să iasă cineva la lucru pe o astfel de arşiţă?"

Apoi întinzându-se şi uitându-se asupră-i cât e de lung:

„Aoleu! zise, socoteam să-mi iau măsură ca să-mi croiesc un bordei; dar lung mai sunt! Până când dracu să lucrez eu ca să-mi fac o aşa namilă de bordei ca să mă încapă? Nici într¬un an nu-l isprăvesc şi iarna tot o să mă apuce fără bordei."

Se întoarse dar pe cealaltă parte şi-i trase la nişte somnuri d-alea cu sforăitele.

Ca tot lucru ce trece în lume, trecu şi toamna.

Iarna găsi pe Grivei iară fără colibă. Tremurând la uşa locuinţei stăpânului său, pisica, cum îl zări, pândi până să se deschidă uşa şi printre crăpătură îi zise:

— Ce bine ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă şi iarna pe jumătate mai friguroasă, căci atunci n-am mai fi avut trebuintă de bordei, şi zbughio! înapoi lângă sobă.

Din volumul Poveşti morale

TE-AR MAI PUTEA INTERESA