Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Capul Meduzei

Capul Meduzei, şi mort şi tot al dracului era. Spun că Perseu, după ce a ucis pe Meduza, i-a luat capul şi până a nu-i da Minervei ca să-l aşeze la pieptul platoşei ei, a făcut multe izbânzi cu dânsul. Să vă povestesc una din aceste izbânzi.

Perseu era şi el un piciu de zeu, născut dintr-o nelegiuire. Joe căzu într-o formă de ploaie de aur asupra fecioarei Danae, pe care tată-său o ţinea închisă, într-o culă, şi ea născu un pui de lele, adică pe Perseu. Acesta, ştiind că şi el era o corcitură de zeu, avea prieteşug mai cu toţi zeii. Într-o zi, ce-i veni lui, că ceru lui Mercur aripile ce purta acest zeu la picioare, ca să se plimbe şi dânsul niţel. Mercur i le dete, mai cu seamă că îl socotea ca p-un frate vitreg, măcar că de tată era frate bun.

Perseu, cum dobândi aripile lui Mercur, le agăţă de călcâie şi începu a zbura ca un năzdrăvan. Zbură în stânga, zbură în dreapta, zbură în sus până la vântu' turbat şi se coborî drept către ţara Etiopiei. Aci văzu o fată de împărat, pe nume Andromeda, legată de mâini cu lanţuri la un colţ de munte pe marginea mării. Ea era pusă acolo, ca să vină o iazmă de balaur să o mănânce.

Vezi că aşa zisese nişte prooroci de-ai lor, părinţilor fetei să facă, dacă vor voi să îmbuneze pe Junona, şi să-i ierte şi pe ei pentru greşeala ce făcuse fata lor. Această greşeală era că Andromeda s-a fi gândit numai că e mai frumoasă decât cotoroanţa de zeiţă a zeiţelor, şi ei numaidecât se supuseră. Adică proastă şi nemernică trebuie să fi fost lumea pe atunci! să-şi dea ei pierzării copilul, crescut gata şi frumos ca un crin, numai pentru că nişte lichele de prooroci au avut chef să-şi râdă de ei văzându-i cum se bocesc şi secându-li-se inima de mâhnire. O, de trei ori becisnici de oameni ce erau şi pe-atunci!

Perseu coborându-se şi văzând pe Andromeda plângând, i se făcu milă şi se apropie de dânsa. Ea era aşa de frumoasă, încât dacă adierea vântuleţului numit zefir nu i-ar fi răsfirat perişorul, şi dacă nu i-ar fi picat lăcrămioare din ochi, el ar fi socotit-o că este o lucrare meşteşugită în marmură, a vreunui meşter dibaci.

Şi tot uitându-se la dânsa, rămase cu ochii sticliţi ca un fermecat, ba încă uitase a mai da şi din aripioarele de la călcâi. Atunci apropiindu-se de dânsa, el se încumetă şi zise:

„Tu nu eşti născută pentru astfel de lanţuri, ci pentru de-acelea ce leagă două inimi, care se iubesc. Spune-mi, rogu-te, cine eşti, de unde eşti şi pentru ce eşti legată şi ferecată aci?"

Fecioara se roşi ca un bujor, când auzi glas de bărbat, vorbindu-i aşa de aproape, şi deocamdată tăcu. Ea de ar fi fost nelegată şi-ar fi ascuns faţa cu mâinile, dar aşa cum era plângea numai şi lacrimile îi curgeau şuroaie din ochi.

Mai apoi, ca să nu creadă cel ce o întreba că făptuise ceva necuviincios şi că d-aia fu supusă la o asemenea osândă, răspunse, după ce Perseu mai stărui de dânsa, spunându-i tot.

N-apucă să sfârşească bine vorba, şi numai iată-te că se arătă în faţa apei un balaur groaznic de mare, scârbos şi veninat, nevoie mare. El venea încet şi făcând nişte talazuri când înota, întocmai ca o corabie.

Fata dete un ţipăt.

Părinţii ei care stătuseră ascunşi pe-acolo prin preajmă şi pândeau ca să vadă ce are să se întâmple fiicei lor, începură şi ei să se bocească şi se apropiară, ca să-şi mai îmbrăţişeze copila încă o dată.

„Puteţi voi să plângeţi cât veţi voi, le zise Perseu. Cu plânsul nu se face nimic. După o trecere de timp cât să te ştergi la ochi, nu se va mai putea scăpa. Spuneţi-mi mie verde în ochi: vreţi să-mi daţi fata mie de nevastă, dacă o voi mântui de pieire? Căci voi să-mi încerc norocul, dacă mi-or ajuta zeii, să mă iau la luptă cu acea fiară nemilostivă şi rea".

Mai era vorbă oare, ca să nu-l primească de ginere în nişte astfel de împrejurări, ori a mai sta la chibzuiri, mai cu seamă când se înfăţişa un astfel de flăcău şi cu vază, şi voinic? Ba încă părinţii fetei îi făgăduiră că-i va da de zestre însăşi împărăţia lor.

Fiara spurcată venea, nene, întinsă la fată. Şi unde îmi despica undele cu pieptul ei, de parc-ar fi fost un galion la care trage din vâsle mai mulţi vâslaşi.

Când vrăjmaşul fu aproape de stâncă, Perseu unde îmi lovi pământul cu picioarele, şi dând din aripioare mi se urcă până în slava cerului. Umbra lui cădea drept în mare. Balaurul văzu; lui nu-i mirosi a bine, şi se repezi la fată cu turbare.

Văzut-aţi, dragii moşului, vreodată vulturul, când zăreşte pe câmpie câte un şarpe spurcat ce merge încălzindu-şi spinarea la soare, cum se dă la dânsul pe dinapoi, şi ca să nu-şi poată întoarce către el gura lui cea veninoasă, cum îşi înfige ghearele sale cele nemilostive în solzii de la ceafa şarpelui? Tocmai aşa şi Perseu, repezindu-se din înaltul cerului, de unde se afla, asupra dihaniei, îi înfipse paloşul până în mâner în coasta lui din dreapta.

Când simţi balaurul, nene, ce i se făcuse, turbă de durere şi de mânie. Aci sărea în sus, şi aci se cufunda în adâncurile mării. El se rostogolea ca un porc mistreţ, când se înfurie spăimântat de lătratul câinilor că-l înconjoară. Viteazul ca o sfârlează de iute se dete în lături, ferindu-se de muşcăturile cele înveninate ale balaurului, vezi că nu degeaba pusese el la călcâie aripioarele lui Mercur, şi mai iute decât ai clipi, se întoarse şi îi înfipse paloşul iară. Astfel făcu de câteva ori; şi-l răni unde putu ajunge; în pântece, în coaste, până şi către coadă, care era ca a unui peşte.

Curgea sângele gârlă din rănile ce făcuse viteazul jigarnicei. Şi se luptară, şi se luptară, până ce, udându-se aripioarele lui Perseu, acesta nu mai putu zbura.

Atunci unde se repede asupra voinicului jivina cea îngrozitoare şi cât pe-aci era să-l răpună. Dar Perseu, dacă văzu şi văzu că altă scăpare nu mai este, scoase capul Meduzei, pe care îl avea la sine, şi îl arată balaurului.

Aşa de se spăimântă fiara mare, încât rămase încremenită. Atunci şi Perseu nu mai întârzie nici o clipă, ci se apropie de dânsa şi mi-o făcu ciopăţi, ciopăţi.

Şi de-atunci a rămas vorba şi între noi, când zicem că cutare ori cutare a încremenit de frică când se sperie de ceva, ori a înghetat sângele într-însul de spaimă.

Cărturarii însă nu vor să zică aşa; ci se iau după cărţile păgâneşti şi zic: cutare a văzut capul Meduzei, ca să arate că acelui cutare mare i-a fost frica. Ei şi în asta vor să se deosebească de popor. Vor să-şi arate procopseala şi unde trebuie şi unde nu trebuie. Judecaţi D-voastră, dacă e bine aşa ori nu.

Perseu zdrobi toate lanţurile fecioarei Andromeda şi o luă de soţie.

Publicată în: „Lupta literară", Bucureşti, an I, 1887

TE-AR MAI PUTEA INTERESA