Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Câtea-n varză

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un sârb. El avea o spuză de copii şi era aşa de ligănos, de-şi mânca de sub unghii, cum se zice.

Când se ducea şi el, ca toţi ai lor, prin sate să cumpere grâu sau alte boabe, ca să facă negoţ, apoi nu era destul că se tocmea cu bietul român, tocmeală ca la uşa oborului, nu era destul că rădea baniţa cum îi plăcea lui, nu era destul că lua 21 de baniţe în chilă în loc de 20, apoi se ţigănea până i se ura românului, cerând să-i mai adauge pe deasupra câte o jumătate de baniţă. Şi românul îi da, numai să se cotorosească de atâta cerşetorie şi să scape de gheonoaia caţa dracului.

Încolo era om de casă, trăia bine cu sârboaica lui, şi coprinsul lor era coprins. Nevasta lui toată ziua muncea şi astâmpăr nu mai avea. Spuza aia de copii o făcea de multe ori să nu ştie unde-i stă capul de lucru. Vezi că fusese rodnică sârboaica. Copiii lor, povestea cântecului:

Doi în braţe,
Doi în maţe,
Doi de poale li s-agaţă:
Şi Marica,
Şi Săftica;
Dar Matei
Şi Dolofei
Care sunt mai mititei...

Şi aşa crescură copiii, mai cu chiu, mai cu vai, până cel mare se făcu de însurat.

Umbla sârbul, umbla sârboaica, ca să-şi găsească noră şi o şi bobiră. Ei auziră de fata unui român bogat, chiabur, care era şi frumoasă, şi cu zestricică, şi împodobită cu toate darurile.

Se duseră în peţit. Făcură vorba şi logodna fu gata. Nu trecu mult, şi unde mi-ţi trântiră o nuntă de mi-or pomeni-o satele din preajma lor.

Sârboaica nu mai putea de bucurie că i-a venit acum ajutor în casă. Nuroru-sa, iarăşi, inimoasă cum era ea de felul ei, nu lăsa pe soacră să facă ea toată treaba: uneori îi lua mătura din mână şi mătura ea; alteori alerga înaintea vitelor când veneau de la păşune, şi le îngrijea; iară soacra se odihnea; ba să aducă apă proaspătă de la fântână, ba să gătească, ba una, ba alta; mă rog, ca o tânără ce era, se întorcea într-un călcâi, şi nu lăsa pe alde soacra să se ostenească căci de! o şi ajunsese vârsta.

Sârbul nu vrea să ştie de nici unele d-alde astea. Când se punea la masă, el îmbuca iute, hap! hap! înghiţea pe nemestecate şi se scula.

Toţi copiii se cam învăţaseră cu obiceiul tatălui lor, şi îmbucau care mai iute, care mai încet, cum puteau şi ei.

Nurora, care nu le ştia apucăturile, socotea că, odată masa pusă, să mănânce să se sature, că era destul de la mila Domnului. Şi săritoare cum era, du-te încolo de adu poşidicului, ba apă, ba alte alea, ba împacă p-ăl de scânceşte, ba fă aia, ba fă aialaltă.

Sârboaica sta greu, şi-i râdea inima că are aşa nuroră vrednică, şi săritoare, şi îndemânatică.

Când, până să se aşeze şi fata la masă să mănânce, iată că sârboteiul se scoală şi zice:

Mâncat,
nemâncat,
sculat,
Dumnezeu săturat!

Şi toţi se sculau, strângeau masa şi-şi vedeau de treabă.

Fata se scula nemâncată.

Azi aşa, mâine aşa, până la săptămâna. Când se duseră şi tinerii cu ploconul la părinţii fetei să facă şi ei, de! cale primară, ea se dete pe lângă mă-sa, şi-i spuse că de trăit ar trăi bine cu bărbatul, dară socru-său cu apucăturile lui o lasă nemâncată. Se sfârşise biata fată, şi era pocâltită de foame.

Mumă-sa spuse tatălui fetei şi fratelui ei, căci fata avea şi un frate, un voinic dezghelat şi deştept, cum e bun românul să-l ai mână dreaptă.

Acesta cum auzi, se gândi niţel, şi zise: „Lasă că dezbăr eu pe cuscru de cusurul ăsta".

A doua zi, flăcăul se duse pe la cuscru-său, ia aşa într-o doară, tocmai asupra mesei. El însă se pregătise de atâtea tivguliţe câţi broscoi avea socrul soru-sei. Îl poftiră la masă, dar el spuse că de la masă s-a sculat şi a venit pe la dânşii numai aşa în treacăt.

Se puseră la masă. Copiii începură să ceară apă, după dânsul altul altceva, după el altul, te miră de ce, începu a scânci. Fata voi să se scoale să le facă voia. Dară frate-său îi zise: „Şezi, soru-mea, de mănâncă, că împac eu copiii".

Puse fiecăruia câte o tivguliţă cu apă dinainte, dete unuia care scâncea vreo două-trei boabe de năut prăjit, altuia câteva stafide, şi toţi tăcură şi toţi mâncară. Udrina glava¹ nu băgă de seamă unde bate cuscru-său. N-apucară însă să se sature şi sârbul sculându-se zise:

Mâncat,
nemâncat,
sculat,
Dumnezeu săturat!

Toţi se sculară, strânseră masa şi se apucară de lucru fiecare pe la trebile lor.

Fata se dete pe lângă frate-său şi-i şopti:

— Bogdaproste, frate, că mâncai şi eu de mă săturai.

A doua zi tatăl fetei pofti la masă la dânsul pe cuscru-său, sârbul, cu toată ceata lui, cu toată broştimea lui, şi şezură şi mâncară cu toată dragostea între rude, şi se săturară de-şi făcură burţile doldora, haa!...

Sârbul, bleotu, dă cu cotu, nici acum nu pricepu nimic. A'ma! căpăţâna!

El, dacă se întoarse acasă la dânsul, făcea tot ce ştia. Din ale lui nu ieşea, deloc, deloc.

Fratele fetei, dacă văzu aşa, că îndreptare nu este, zise: „Lasă, sârbule bleg, că ţi-o coc eu ţie, te voi face eu să cunoşti cine este românul!"

Şi în sărbătoarea cea mai de aproape care fu, mâncă ţeapăn acasă la părinţi, apoi aşa sătul se duse la cuscru-său, ca să-l găsească tocmai asupra mesei.

Intrând în casă, văzu că tocmai se pusese masa şi zise:

— E! O mie de ani pace, cuscre!

— Şi la vară băjenie, ha! ha! ha!

— Ce mai ala-bala pe aici, pe la D-voastră, cuscre?

— Ce să fie? iaca, muncim ca să trăim.

Şi dându-se mai lângă sârb, fratele fetei începu să-l lină de vorbă şi să nu-i dea răspas ca să mănânce.

Ba că una, cuscre, ba că alta, ba că arendaşul a zis cutare, ba că stăpânirea a luat măsura cutare, şi tot astfel până văzu că soră-sa, care se silea a băga pe sub nas cât mai iute, se cam îndestulase, pe când sârbul, cu vorba, n-apucase să ia nici de două ori din masă.

Atunci şi fratele fetei zise:

Cine mâncat
mâncat,
Cine nu, sculat,
Dumnezeu săturat.

Sârbului nu-i veni la socoteală, dar n-avu ce face de ruşine, şi se sculă de la masă nemâncat.

Flăcăul îl luă iarăşi la vorbă, ba la joc, că tocmai venise un sârbotei de-ai lor pe la dânşii care ştia să zică cu gaida. Şi jucară, şi vorbiră, până înnoptă. Atunci flăcăul ceru să mâie la dânşii, ca să nu se mai ducă noaptea pe-întuneric acasă.

Fratele fetei, de jucat, jucase; de vorbit, vorbise; dar ochise toate lucrurile de prin preajmă şi de prin tindă şi de prin casă. Ştia totul ca la dânsul acasă.

Aşternură şi se culcară. Sârbul nu putea dormi de foame. Flăcăul nu dormea, căci pândea să vadă ce are să se întâmple. Când sârbul, crezând că toţi dorm, strigă încetişor:

— Nevastă, fă nevastă, dă-mi ceva să mănânc, că nu mai pot de foame.

— Da ce, mă, nu eşti zdravăn? Ce să-ţi dau eu să mănânci acum la miezul nopţii?

— Orice-o fi, nevastă, că nu mai pot de foame.

— la, du-te şi tu în tindă şi vezi de mănâncă niţel lapte bătut din ăl putinei.

Până să se scoale sârbul, până nu ştiu ce, flăcăul se scoală, şi ca mâţa de uşor, pâş, pâş, se strecoară în tindă şi varsă putineiul cu lapte; apoi iarăşi pe nesimţite se întoarse şi se culcă.

Sârbul când se duce la putineiul cu lapte, sic! nu găsi nimic, şi putineiul răsturnat.

Se întoarse, deci, şi se culcă.

Ce-i faci tu foamei? că sârbul nu putea dormi. Se bătea ca peştele pe uscat, şi nu putea să închidă nici un ochi măcar. Începu iar să strige:

— Babo! babuşcă! Scoal' de-mi dă ceva de mâncare, că mă prăpădesc şi mă sfârşesc detot.

— Ce să-ţi dau, mă, omule? Ce să-ţi dau acum la miezul nopţii?

— Scoal' şi fă barem o azimioară, că iată sunt pocâltit detot.

S-ar fi sculat sârbul şi ar fi pus pe foc pe toţi cei din casă să-i facă de mâncare; dar îi era ruşine de cuscru-său.

Se scoală sârboaica, aprinde focşorul pe vatră, se apucă pe sub scuns, să nu simţă cuscrul, şi face o azimioară. Şi tot pe şoptite spuse unchiaşului că a făcut azima şi că a pus-o în spuză, apoi se culcă.

N-apucă să pună capul jos bine, şi fratele fetei se sculă şi zise:

— Cuscre! cuscre! Da lungă mai este noaptea asta! Mi-a amorţit cărnurile pe partea pe care m-am culcat.

Ia mai scoală să stăm oleacă de vorbă colea la foc.

Ce să facă sârbul, fu nevoit să se scoale, ca să nu strice hatârul cuscrului.

Şi stând acolo la foc, unde era turta în spuză, începe flăcăul a spune sârbului că arătura ce a pus de gând să facă are să o tragă aşa şi aşa, ca să fie mai priincioasă holdelor.

Şi când spunea, trăgea cu un băţ ce avea în mână nişte dungi adânci prin mijlocul spuzei unde era turta băgată.

Apoi spuse iară că drumul de la satul lor ar fi bine să se schimbe şi să fie tras ca pe ciripie drept în satul unde trăia sârbul; căci atunci le-ar veni mai aproape şi ar putea să se vadă mai des.

Spunând, iarăşi trăgea dungi cu băţul prin spuză şi arătă sârbului cât se împuţinează drumul când este drept, şi nu ocolit.

Şi tot astfel spuse şi trase mereu cu băţul până ce se făcu azima ano-cato, adică una cu cenuşa, de nu se mai alese nimic de dânsa.

După aceea îşi luă seara bună şi se duse de se culcă.

Sârbul rămase cu buzele umflate; dădu el să caute niscaiva rămăşile de azimioară; te-aşi! nu mai găsi nici neam de turtă, căci cuscru-său ştiuse el ce făcuse.

Vru sârbul să se culce şi dânsul să doarmă. Dar unde îmi fu pomana aia! Se zvârcolea bietul sârb în pat şi ca să-i dea pleoapele în gene, nici cât. Dacă văzu şi văzu că este peste poate să adoarmă, strigă din nou, şi tot pe şoptitele:

— Nevastă, babuşco! Dă-mi ceva să mănânc, că uite, mor de foame, nu mai pot să trăiesc.

— Ei, săracul de mine! Da ce să-ţi dau, mă bărbate, că n-am nimic. Ia du-te şi tu în grădină şi roade niţei coceni de varză.

— Că bine zici, tu, nevastă.

Se scoală sârbul şi se duce binişor, intră în grădina cu varză şi începe a roade la coceni.

Se scoală şi voinicul de cuscru, ia şi el o joardă în mână, intră şi el în grădină; şi unde începe a face o gălăgie de să deştepte şi pe morţi din groapă; şi dând cu joarda în bietul sârb, striga cât îi lua gura:

— Ţa! drace! Ia! Uite mă! a intrat bivoliţele în grădina cuscrului şi face mare prăpăd!

Bietul sârb, plin de ruşine, ca să nu se facă şi de râs, începu a zice tot pe şoptitele:

— Câtea-n varză, be! Câtea-n varză!

Flăcăul da detot şi striga:

— Câte, necâte, eu nu ştiu; atâta ştiu că bivoliţele prăpădesc varza cuscrului!

Sârboaica îngrijată, aprinde lumânarea şi iese afară, strigând şi ea tot pe şoptitele, ca să nu se scoale vecinii şi să rămână bietul Câtea de râsul satului:

— Stai! bre cuscre, stai! ce faci?

— Ce să fac, ia gonesc bivoliţele astea care vă strică grădina cu varză...

— Lasă, bre! lasă! că e Câtea-n varză.

— Câte, necâte, eu nu ştiu; vezi numai că vă face stricăciune mare.

— Nu mai da! bre! nu mai da! că e bărbatu-meu...

Când auzi aşa flăcăul, se opri, şi văzând pe sârb că vine ologit şi cotonogit, se făcu că se miră şi întrebă ca ce să fie asta de umblă noaptea prin varză ca pricolicii.

Sârbu, ruşine, neruşine, începu să spună toată şiritenia; cum murea de foame şi cum voise să şi-o mai momească până de dimineaţă, că nu mai putea răbda.

— Vezi, cuscre! Asta să-ţi fie învăţătură de minte. Tu o zi n-ai putut răbda de foame; dar soră-mea cum credeai tu că o să trăiască nemâncată?

— Aman! bre, cuscre, aman! Cine o mai face ca mine, ca mine să paţă!

A doua zi, plecând fratele fetei la casa cui îl are, sârbul se uita în urma lui şi zicea: „Bine a zis cine a zis că românul e cu dracul. Uite, mă, o păţii!"

Lucrurile în casa sârbului se îndreptară de aici înainte, şi traiul fu trai şi masa fu masă.

Din volumul Basme, snoave şi glume

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA