Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Cetatea Poenari

Fratele lui Vlad-vodă Ţepeş îndrăgise o fată de boier. Aceasta fiind foarte înțeleaptă se făcea că nu bagă de seamă ceea ce voieşte fratele Măriei sale. El îi tot bătea capul şi nu-i da pace. Fata-l spune tătâne-său, iară acesta-l dete târgului, făcându-l de râs şi de ocară. Târgoveţi-l huiduiră ca pe o lichea de om ce era.

Vodă se scârbi foarte mult de această faptă a târgoveţilor şi hotărî să-şi izbândească asupra lor.

Era în ziua de Paşte. Ce frumoase erau vremurile acele bătrâne în care boierul şi salahorul aveau aceleaşi datini, aceleaşi sărbători, aceleaşi petreceri. Erau toţi o apă. La biserică mergeau cu toţi. La veselie iarăşi cu toţi la un loc. În ziua de Paşte, după ce ascultau slujba sfintei Învieri, se întorceau acasă şi se puneau la masă. Apoi mergeau unii la alţii şi-şi urau la mulţi ani. După-amiază se căruţeau la dulap. Acolo mergeau mare şi mic, tânăr şi bătrân, boier şi salahor.

Aceste adunări de veselie pentru sfintele sărbători se făceau în nişte livezi întinse. De o parte era dulapul, de alta leagănul şi mai cât colo căluşarul. Fiecare din acestea-şi avea oamenii săi ce slujeau şi mulţumea pofta fiecăruia pe un lucru de nimic.

Vedeai cete, cete de oameni aşezaţi pe iarba verde, cu mâncărică adusă de acasă. Boierii trimiteau înainte pe feciorii de acasă cu velinţa şi cele spre mâncare. Ei aşezau totul; iară boierii, cu jupânesele şi copiii, băieţi şi fete, veneau de-a gata şi se puneau la masă. Fiecare ceată de boier şi câte-un tacâm de lăutari, ce trăgea de foc.

După ce chefuiau şi boierii ajungeau a fi cam candrii, două sau mai multe cete de boieri se întrolocau şi făceau petrecerea şi mai veselitoare.

Negustorii, cu femeile şi copiii, mergeau deodată cu ucenicii de prin prăvăliile lor, care duceau bucate; ori mezele, ori miel fript, în şervete curate sau în coşniţe. Ajunşi în faţa locului şi-alegeau loc ori sub câte un copac mare sau la câte un colţ mai adăpostit de ceva crânguleţe de trandafiri sau liliac. Atunci negustoreasa poruncea ucenicilor cum să aşeze velinţa pe iarbă, să reguleze masa şi să dea bucatele. Cei mai chiaburi puneau şi ei lăutari şi făceau ca şi boierii.

Poporimea se aduna şi ea: fiecare bărbat cu muierea şi copiii, ducând fiecare câte o legăturică, care cu ouă roşii, care cu colaci ori pâine, care cu pastramă ori muşchi, sau cu ceva legumă; şi dacă ajungeau se puneau de-a dreptul pe iarbă verde şi acolo, după ce trăgeau câteva olcele cu vin, îşi uitau de nevoile şi grijile vieţii.

Vinul îl vindea stăpânul dulapului.

Cei ce nu-şi aduceau de acasă de mâncărică găseau acolo ouă roşii ori albe, cârnaţi şi friptură de miel.

Pe lângă dulap se afla de vânzare: roşcove, alune, năut, stafide şi şerbet dulce pentru copii şi pentru tinerime.

Fiecare vârstă, fiecare tagmă-şi găsea petrecerea ce se cuvenea. Copiii, după ce se zbenguiau, alergând de nu-i încăpea grădina, apoi veneau şi se dau în căluşar. Tinerimea, după ce râdea şi-şi spunea fel de fel de glume, se punea în dulap; iar cei mai în vârstă se dădeau în leagăn.

Către seară se întindea câte o horă mare unde se prindeau toţi. Boieri, neguţători breslaşi şi muncitori se luau de mână şi jucau cu voie bună şi se veseleau până în amurgit.

Cei mai dibaci trăgeau câte o chindie, câte un brâu, ori câte o bătută.

La aprinsul lumânărilor, cârduri, cârduri se înturnau acasă.

Vodă-şi găsise ziua de pedeapsă. Slujitori de ai domniei cuprinseră toate dulapurile, căci pe vremea aceea, în Târgovişte, erau mai multe asemenea grădini, puseseră mâna pe toţi cetăţenii şi-i legaseră cobză.

Poftise Măria sa vodă Ţepeş să aibă o cetate pe culmea unui munte. Aceasta se făcu şi i se dete numele de Poenari. În ziua când se începu clădirea, slujitorii domneşti aduceau cârduri, cârduri pe toţi oamenii prinşi la dulapuri în ziua de Paşte; şi-i întrebuinţară ca salahori la zidărie.

Toţi erau îmbrăcaţi cu haine noi şi curate, ca la Paşte. Vedeai alături cu un bătrân o fată şi lângă o mătuşă câte un băieţandru; bărbaţii cu muierile şi copiii cărând la cărămidă, ori la pietroaie.

Slujitorii nu se uitau la dânşii şi nu le cătau de ce le era cojocul. Pe toţi îi silea la lucru; pe toţi îi gâdila cu varga.

Mâncare le da cu ce abia să-şi ţină sufletul în oase. Nimeni nu scăpă de acolo până ce nu se isprăvi cetatea. Nimeni asemenea nu se primenise. Când le dete drumul, ţi-era mai mare jalea să te uiţi la dânşii. Li se hărtănise hainele, şi toţi se întoarseră pe acasă desvănuiţi şi jerpeliţi ca vai de capul lor: jumătate îmbrăcaţi, jumătate goi.

Vlad-vodă îşi sărase inima. Să mai poftească şi altă dată, dacă le dă mâna, să mai huiduiască un frate de domn.

Publicată în: "Educatorul", Bucureşti, an. I, 1883, nr. 16

TE-AR MAI PUTEA INTERESA