Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Chimera

De câte ori deschide cineva câte o carte la care spune despre dumnezeii cei elineşti, de-atâtea ori trebuie să râdă de prostia acelor păgâni. Într-însele nu găseşti minciuni mai de seamă, ci croite aşa pe de-a-ntregul, de nu te poţi opri să nu te îngreţoşezi, nu atât de credinţă deşartă a bietei poporimi, cât de tâmpirea şi de gogomănia cărturarilor şi a procopsiţilor păgânătăţii, cum de să creadă ei nişte prostii aşa de gogonate şi de nesărate.

Dar, ce să mai stăm noi oare să vorbim de vremile păgâneşti? Cei de pe-atunci, bine, rău, tot credeau în ce credeau ei; cei de azi însă nu mai cred în nimic.

Ci, să-i lăsăm pe toţi la Dumnezeu încolo, şi să ne cătăm noi de povestea cu Chimera.

Pe la începutul veacurilor, spun păgânii să se fi născut pentru păcatele muritorilor o bală a Satanei, ce-i zicea Chimera. Aceasta era o iazmă îngrozitoare şi rea de nu da pace făpturilor lăsate de Dumnezeu pe pământ, nici cât ai clipi din ochi. Chimera aceasta era cu capul de leu, cu trupul de capră şi cu coada de balaur; din gura ei ieşea foc şi pară, şi bântuia nouă ţări împrejurul sălaşului ei.

Se luaseră vecinii pe gânduri şi se găteau să pribegească prin acea lume mare şi necunoscută, numai să scape de răul acestei jivine, căzută ardu-belea pe spinarea bieţilor oameni ai locului.

Împăratul unei ţărişoare de prin preajmă făgăduise multul cu mult voinicului ce se va încumeta s-o răpună. Dar unde împingea ispita pe cineva la aşa treabă?

Deci vecinii se hotărâră a mai suferi ce-o mai suferi, până într-o zi, când să-şi ia catrafusele şi să-şi caute de sărăcie; căci pe-acolo nu mai era chip de trai.

Într-acestea un voinic mare, pe nume Belerofonte, veni cu cărţi de la împăratul lui, mai-marele, către împăratul locului, mai-micul. Scris era în aceste cărţi ca în clipa ce va sosi voinicul, să-i ridice viaţa.

Împăratul locului neştiind ce era scris în carte primi pe voinicul ca pe-un oaspe, şi-l omeni nouă zile de-a rândul. În cea de-a zecea zi, când deschise scrisorile şi văzu ce zice acolo, se minună.

Şi ca să nu-şi mânjească mâinile cu nişte sânge pe care îl credea el nevinovat, şi ca nici porunca împăratului, mai-marele, să nu o calce, trimise pe Belerofonte să se războiască cu Chimera şi s-o răpună pe ea, cu gând că mai bine să se prăpădească acolo în luptă, decât să ucidă o aşa bunătate de voinic.

Viteazul nu se codi câtuşi de puţin. Numai se duse de pândi ca să vază ce apucături are dihania cea spurcată. O dată o văzu şi îi fu destul.

Apoi se rugă de Minerva, ce se mai numea şi Palas ori Atena, purtătoarea de pavăză, să-i dea pe armăsarul Pegas, purtătorul fulgerelor şi trăsnetelor puternicului Joe. Zeiţa îi ascultă rugăciunea.

Cum veni Pegas, învăţă pe Belerofonte să-şi facă un buzdugan cu măciulia numai de plumb gol şi mare cet o baniţă. Aşa făcu voinicul. Şi luând cu dânsul arcul, tolba cu săgeţile şi suliţa, împreună cu buzduganul, încălecă şi se duse asupra fiarei.

Cum o văzu, unde mi-i aruncă voinicul o ploaie de săgeţi de o întărâtă şi o făcu să turbeze de mânie; iară fiara spurcată, bala diavolului, mi se luă după voinic, vărsând asupra-i flăcări de să-l facă scrum; Pegas însă mi-l ducea ca pe o pană, şi coti în dreapta, coti în stânga până ce veni bine lui Belerofonte; atunci ridică buzduganul şi aşteptă rece ca o piatră şi fără a se sfii ceva cumva, ca să se mai apropie Chimera şi tocmai când căscase gura cet ocniţa ca să mi-l înghită ca pe-un pui de vrabie, unde mi-şi aruncă voinicul al său buzdugan în gâtlejul iazmei, şi îndată sări calul cu dânsul în lături. Plumbul, topindu-se de focul cel năprasnic ce da jigania din ea afară, îi arse rărunchii şi măruntaiele. Simţind usturimea ce-i făcea plumbul cel topit, era să mai facă o opinteală ca să prindă pe voinic să mi-l facă mici fărâme; dar încremeni locului ca trăsnită din cer, căci nimic într-însa nu mai rămase nevătămat, ci totul se mistui şi ea ajunse ca un buştean pârlit, se făcu adevărată nălucă.

Păgâni, păgâni; dar tot aşa o minciună cu coadă, nici ei nu o putură trece cu vederea, ci o deteră în tărbăceală, o luară la trei parale, şi Chimera în sus, Chimera în jos până ce ajunse de râs şi de bătaie de joc.

Procopsiţii, ca un lucru ce era născocit de dânşii, nu-şi lăsară vorba să se prăpădească detot, ci, ca să facă pe prostime să creadă ce aiuraseră ei, scoaseră vorba că zeii au aşezat-o pe Chimera în cer, dând numele ei la un stolişor de stele.

Cu toate astea, povestea ce vă spusei stă şi astăzi în cărţile păgâneşti.

Cărturarii mai dincoa, nu voiră nici ei să dea, tocmai, tocmai, de minciună pe cărturarii cei vechi. Ei nu zic că a fost vreo Chimeră oarecând în viaţă; dar nici nu zic că n-a fost; căci, de, corb la corb ochii nu-şi scoate, povestea ăluia; şi o tot încurcă şi ei cum pot.

Mai şmecheri decât cărturarii cei vechi, ăştia mai noi, vor să fie şi cu aceia, însă vor să fie şi cu gloatele.

Ca să nu zică poporului că n-a trăit nici odinioară vreo Chimeră pe lumea asta albă, şi totodată să nu nimicească nici plăsmuirea procopsiţilor şi învăţaţilor celor vechi, ei păstrară numele de Chimeră şi-l întrebuinţează şi până în timpul de faţă când se înţeleg ei la cuvinte prin cărţi. Ei zic că este o Chimeră ceea ce vor să arate ei că ce spune cutare ori cutare, n-are să se întâmple niciodată, sau că nu va avea fiinţă ceea ce plăsmuieşte vreun învăţat mai mare decât dânşii, care vede lucrurile numai până dinaintea nasului său.

Noi, însă, când vrem să arătăm pe limba noastră cea strămoşească că cineva spune ori pune la cale lucruri care cât de colo se vede că are să rămână numai în creierii lui, sau îşi năluceşte ceva noi zicem că bate câmpii, că visează deştept, că spune la cai verzi, sau că vorbeşte duşilor de pe lume; iară lucrurilor spuse de dânsul le zicem că sunt mofturi, fleacuri ori nimicuri.

Şi bunăoară, toate cele câte auziră până acum, de la mine, dragii moşului, nepoţi şi nepoţele, să ştiţi cu bună încredinţare că Chimere şi numai Chimere am fost, sunt şi voi fi. Iară dacă ele, Chimere fiind, v-a plăcut să le ascultaţi ca nişte basme bătrâneşti ale cărturarilor, apoi mai are moşul la tăgârlă încă o sumă bună de felul acestora, pe care vi le voi povesti, când se va mai brodi vreme cu prilej.

Din volumul "Din povestirile unchiaşului sfătos", 1879.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA