Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Copilul cel isteţ

Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Îşi jeli nevasta ce-şi jeli, dar văzu că nu foloseşte nimic cu jelirea. Începu a-şi căuta de trebi. Ajuns însă la cărunteţe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngăduiseră şi le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace şi cu mulţumire.

Copii nu le dăduse Dumnezeu nici unul. Vedeţi Dumnea¬voastră, n-avea omul cu ce să se mângâie. Era singur cuc.

Îl băteau gândurile câteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea însă bietului om să-şi uite nevasta dintâi; ş-apoi nu ştia peste ce pământ va da. Sta în cumpene.

Să zică da, îi era frică să nu dea tocmai acum spre bătrâneţe peste vreo muieruşcă care să-l joace giurgina. Să zică ba, urâtul singurătăţlii îi da ghes şi nu-l lăsa în pace. Aşa e omul când este învăţat cu dichisul lui, cu rostul casei sale. Şi apoi vedea şi el că începuse a i se cam risipi casa; deoarece nu mai era într-însa un al doilea sufleţel de om măcar.

Ce să facă? După ce se mai gândi şi se mai răzgândi, ce-i vine lui? Numai iacă îşi ia inima în dinţi, calcă în gura lăcomiei şi hotărăşte să-şi ia un copil de suflet.

El socoti cu mintea lui că aşa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adică, să n-o pună la uitare, nici el să nu rămână singur.

Acum altă nevoie. Cum să facă el să-şi aleagă un copil de suflet, şi pe cine să ia pe lângă dânsul, el, care n-avea rude nici cât ai îmbuca o dată.

Stătu la chibzuri.

Şi punând degetul pe frunte, plănui cât plănui, apoi zise: „Mă voi scula mâine de dimineaţă, voi umbla prin cetate, şi Dumnezeu să-mi scoată înainte fiinţa pe care s-o iau de suflet".

Planul fu bun. Dar ziua în care ieşi omul să-şi găsească copil de suflet se brodi să fie vineri.

Ieşind omul din casa lui dis-de-dimineală, a doua zi cutreieră cetatea şi parcă toţi copiii intrară în pământ, că nu întâlni nici unul. Totuşi, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dânsul măcar un sufleţel, se încumetase de ieşi afară din cetate şi mergea iaca aşa pe drumul cel mare, fără să ştie nici el unde se ducea. Se vede că-l trăgea aţa la orânda lui.

N-apucă să mai facă vreo doi-trei paşi, şi dete peste un şarpe. Omul zise:

— Vrei tu, şarpe, să fii copilul meu de suflet? Am de toate, şi bani, să-i mănânci cu lingura.

— Mai e vorbă? Cum să nu voi, răspunse şarpele. Numai să ne învoim.

— Da' cum păcatele să nu ne învoim? Eu am fost însurat şi m-am învoit cu nevasta ca şi cu un frate.

— Bine. Eu nu cer mai mult, fără decât să mă porţi în cârcă.

— Atât numai? întrebă biet omul. Dacă este aşa, tu eşti fiul meu de suflet.

Se învoiră, şi omul luă pe şarpe în cârcă. Şarpele i se încolăci împrejurul gâtului şi se aşeză acolo ca într-un culcuş.

Omul umbla cu gâtul îmbroborojit şi nu făcea nimic fără să ştie şi şarpele. Mâncarea unuia era şi mâncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea şi celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul.

Trecu multă vreme la mijloc. Înţelegerea dintre dânşii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dânsul, nu cârcnise nimic.

Dară, pârdalnicele de bătrânele, când vin, aduc cu dânsele fel de fel de metehne.

Omul, îmbătrânind, începuse, deh! a-i tremura picioarele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă şi spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim? Să spunem drept pe şleau: iacă se cocoşase de bătrân, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci şarpele crescuse; se făcuse măgădău mare.

Omul, biet, începuse a tânji. Într-una din zile, cuteză a zice:

— Măi şarpe, fătul meu, fie-ţi milă de crescătorul tău şi mai dă-te şi tu pe jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrâneţele şi nu te mai pot duce.

— Ba să-ţi muţi gândul, tată. Aşa ne-a fost învoiala şi aşa are să fie până vei intra în pământ.

Ştia omul că aşa era, dar credea că va găsi la şarpe milă de copil.

Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, povestea ăluia.

Bietul om răbdă în piele şi mai purtă în cârcă pe şarpe ce-l mai purtă, şi, văzând că atâta sarcină îl dăhulase de-tot, mai rugă pe şarpe să aibă milă de tată-său şi să se mai dea pe jos.

Aş! pe dracul să rogi? Şarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, şi nici că avu gând să se clintească din loc.

Unii, alţii, văzând trudele omului, îl povăţuiră să meargă la judecată. Omul ascultă şi trase pe şarpe la judecată. Când se înfăţişară, omul îşi spuse păsul. Judecătorii întrebară pe şarpe; cum de nu face ceea ce este cu dreptul, şi să mai slăbească pe bietul unchiaş, să se mai odihnească şi el.

— Cu dreptul, cu nedreptul, nu ştiu eu; aşa ne-a fost învoiala, răspunse şarpele.

— Aşa este, bătrânule? întrebară judecătorii.

— De, asta aşa este, răspunse unchiaşul, dar atunci când am făcut învoiala eram mai tânăr şi puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputinţele mele, căci mi-e fiu de suflet, şi după moartea mea tot al meu lui are să-i rămână.

Milă la noi nu scrie, zise şi şarpele. Eu ştiu că aşa ne-a fost învoiala, şi apoi, şi aşa, şi altminteri, tot eu am să-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt.

— Dacă aşa v-a fost învoiala, bătrânicule, răspunseră judecătorii, şi dacă fiul tău de suflet nu voieşte să aibă milă de tine, n-avem ce-ţi face. Trebuie să te ţii de învoială.

Bietul om ieşi de la Judecătorie cu lacrimile în ochi şi fără de nici o uşurare la greutăţile sarcinii ce ducea.

Şi aşa, cu sufletul plin de obidă, abia târâindu-şi trupul, mergea pe gânduri şi cugeta că aceasta are să-l răpună şi că nu va putea să trăiască zilele câte i-au fost date de la Dumnezeu.

Când, trecând pe la un maidan unde era o mulţime de copii, îi auzi că se jucau de-a împăraţii. Ridică capul, se uită şi văzu pe copilul pe care ceilalţi copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieşise la judecată. Împăratul şedea pe un buştean mare, sfetnicii lui, toţi cu toiege în mâini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovaţi, legaţi cobză cu mâinile la spate, erau înconjuraţi de ostăşimea copilărească, toţi cu ciomege în mâini.

Ce-i dete omului în gând, că numai se apropie şi el de împăratul copiilor şi zice:

— Împărate, am venit şi eu să-mi faci o judecată.

— Spune, tătişorule, ce păs ai?

— Să vezi dumneata, împărate: rămânând văduv, mi se urâse cu singurătatea, şi am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămână tot avutul meu după moartea mea. Şi neavând nici neam de rudă, am ieşit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest şarpe, cu care m-am învoit să-l port în cârcă. Eram mai tânăr atunci; acum el a mai crescut şi greutatea lui m-a gârbovit până într-atât, încât abia îmi mai târăsc pe pământ ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am niţel răgaz, să mai răsuflu şi eu, iar el nu vrea.

Şarpele voi să răspundă şi el, dar împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise:

— Este o necuviinlă de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu ştii tu, şarpe, că împricinaţii, când se înfăţişează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pământ?

Şarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lângă gâtul omului, se dete jos la pământ şi de acolo răspunse:

— Împărate, omul acesta, adevărat aşa este, că m-a luat copil de suflet. Dar învoiala ne-a fost să mă poarte în cârcă. Ori m-oi da jos din cârca lui, ori nu, tot eu am să fiu clironomul lui. Eu mă ţiu de învoială. Aşa este cu dreptul. Învoiala este sfântă.

— Copilul care n-are milă de părinţii lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieţi, de mi-l faceţi harta-parta!

Atâta trebui. Porunca împăratului se şi puse în lucrare. Şi unde mi se repeziră ostaşii şi dregătorii cei mici, toţi cu totul, la şarpe, şi unde mi-i deteră la bâte şi la toiege d-alea ţepenele, de mi-i strivi capul, numai cât ai zice mei.

Şi de unde bătrânul se întorcea cu lacrimile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dânsul. Judecata unui copil îl mântuise.

Povestită de profesorul Vilu

Din volumul Poveşti morale

TE-AR MAI PUTEA INTERESA