Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Copilul netoatei

A fost odată în Ţara Românească un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubăreţ şi neastîmpărat, cît nu-l încăpea ţara. El da cu plasa în dreapta şi in stînga şi ce putea prinde de aceea se folosea. Căci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie să calce strimb. Cit despre fete, nici că era de gîndit.

Totuşi, vodă ca vodă, şi apoi tînăr, şi apoi plin de foc, îşi îndulcea gura, ba cu cît-o fîţă de peşte, ba cu cît-un baboiaş, adecă cu ce da în mrejele sale. Ce să zici? Vodă era el, tînăr era, şi, deh! Îi cerea şi lui inima mere acre.

De măritat după dînsul se fereau toate fetele ca de nu ştiu ce lucru mare, căci era cam fluşturatic, cicălitor şi aspru. El vedea unele ca acestea, şi nici el, vedeţi d-voastră, nu se îmbulzea, nici se înfigea la căsătorie.

Cum, necum, ori umblînd după pui de giol, sau adus după trebile ţării prin Mehedinţi, ajunse şi pe la satul Podeni şi acolo făcu popas. El trase la unul care zicea că se coboară din neamul său. Se vede că zărise vrun vînat, căci de astă dată zăbovi mai mult decît altă dată.

Văzînd că nu o scoate la căpătîi şi nici nu poate îndupleca vro fată, vreo nevastă, ba nici vreo vădană măcar să voiască a sări gardul, s-a supărat dumnealui jupîn vodă.

Aşa, vezi bine, da ce socotea el? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea şi nu voiau să ştie ele de vodia lui. Ce le păsa lor? El s-a supărat, el s-o dessupăra.

P-acolo pîn sat trăia şi un lotru de numele căruia se dusese vestea pînă la vodă. Pe acesta trimise vodă de-l chemă. Dacă veni, îi porunci vodă să facă ce o şti şi cum o socoti el să-i găsească pe cineva care să se iubească cu el.

După ce se gîndi niţel, lotrul zise lui vodă:

— Voi face, măria-ta, după pofta inimii tale, numai şi măria-ta să asculţi de cuvîntul meu.

— Dacă s-o putea, voi asculta, spune!

— Pe la noi, măria-ta, muierile sunt sperioase şi neprihănite. Cu una, cu două, nu se poate să puie cineva nici mînă, ba nici măcar ochii pe dînsele. Dară mai bine la noapte, cînd te vei culca, să fie lumînarea stinsă şi ce vei apuca p-întuneric să taci şi să faci, să nu zici nici bleau! Vodă se mai miră o toană de atîta statornicie pe muierile acelea, de să nu se poată atinge nimeni de ele. Şi după ce dete o pungă de bani lotrului, se făgădui că va face tocmai pe tocmai după cum l-a învăţat lotrul.

Acesta, luînd banii, se gîndi el: „Lasă, că ţi-o joc eu!” I-a jucat-o el dară şi-a făcut de cap.

Lotrul ştia pe o netoată, care trăia atunci în Podeni. Ea era urîtă ca o stafie, dar foc de urîtă, şi apoi neroadă şi gîngavă de zicea la mămăligă: mîngă, la lapte: neaptă şi toate vorbele le pocea şi le schimonosea de nu se mai înţelegeau. Ea şedea pe o cioacă de deal, într-o dărîmătură de colibă de credeai că acolo locuieşte muma ciumelor, ori muma pădurii.

La dînsa s-a gîndit lotrul cînd s-a făgăduit lui vodă să-i facă pe voie şi la ea s-a şi dus şi i-a zis:

— Fa, năpruio! a venit vremea să te procopseşti şi tu. Uite, ţi-am adus haine cum nici pîrcălăbiţa din sat nu are, şi salbă şi cercei şi mărgele. Spală-te bine, îmbracă-te, găteşte-te şi diseară să mergi la vodă, să intri în chilia lui, fără să cîrcneşti o vorbă măcar. De dimineaţă să te scoli cu noaptea în cap şi să ieşi ca să nu te simţă nici apele. Dară bagă de seamă bine, să nu se deştepte vodă, că nu e bine de tine. Vezi să ieşi binişor din chilie, să nu simţă vodă, că se supără foc pe tine şi să nu te vază cineva. Bagă de seamă bine şi ţine minte: să nu scoţi vro vorbă din tine înaintea lui vodă, să-l laşi în pace să doarmă cînd vei ieşi, că de unde nu, unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul.

Şi să nu socotiţi că netoata s-a dat înapoi de la aceasta. Te-aş! Ba dimpotrivă; căci cine dracul se mai uită la o slută şi la o nelăută ca dînsa. Dară încămite cînd ştia că o să meargă la vodă.

Netoată, netoată, dară la dichisit şi la gătit vedeţi d-voastră îi da şi ei brînci inima. Toată ziulica se spălă, se pieptănă, se spilcui, se îmbrăcă şi se găti cum ştiu şi ea mai bine.

Seara, după amurg, pîş! pîş! În vîrful degetelor, se duse la casa unde şedea vodă şi intră în chilia lui pe unde îi spusese lotrul că poate să intre nevăzută de nimeni.

Cînd s-a văzut năpruia în chilia lui vodă, îi părea că saltă de bucurie, că nu mai atinge pămîntul.

De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dară a doua zi de dimineaţă, cînd vru să iasă, nu ştiu cum făcu, mă rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frică, că se lovi nu ştiu de ce şi din zgomotul ce se făcu, se deşteptă vodă, se scoală din pat, aprinde luminarea şi cînd colo, ce să-i vază ochii? O sută de holeri de ar fi fost înaintea lui, nu s-ar fi scîrbit atît cît se scîrbi de această lepădătură a satului.

Se cătrăni vodă de mînie, se supără, răcni ca un leu, dar degeaba acum. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ca să-şi scoaţă din capete însă, porunci slujitorului de luă pe biata gîngavă şi-i dete de cheltuială cîteva beţe bune, ca să-şi aducă aminte cît o trăi ea că a mas o noapte în chilia lui vodă; iar pe lotru carele-şi bătuse joc de dînsul porunci de îl legă de coada unui cal neînvăţat şi-i dete drumul. Calul se duse prin păduri, prin munţi, prin bolovani de piatră şi dus a fost pînă în ziua de astăzi cu lotru cu tot.

Şi mai domolindu-se vodă din supărarea sa, trimise de chemă pe moş popa şi pe bătrînii satului. Ei dacă veniră le spuse visul ce a visat în noaptea aceea şi-i întrebă ca ce să însemneze oare?

— Se făcea, zise vodă, că mă primblam pe o pajişte verde, că aveam în deget un inel cu o piatră scumpă de briliant şi se făcu că preumblîndu-mă aşa, mi-a căzut piatra de la inel într-o balegă de vacă.

Toţi cei de faţă tăcură mîlcă, căci nici unul nu ştiu să tîlcuiască visul lui vodă. Şi apoi ştiau ei că nu e de glumit cu vodă.

Dacă văzu vodă că nu poate scoate nici o vorbă de la ţărani, plecă şi el într-ale sale.

Dar povestea zicătoarei româneşti: pe nebun nici să-l ocărăşti, nici să te ocărască, că te spune la lume.

Tocmai astfel fu şi cu netoata din satul Podeni.

Măcar că scăpase netunsă din mîna lui vodă, măcar că vergile loviturilor cu nuiele se cunoşteau încă pe trupul ei, de a doua zi ea dete tîrgului că a dormit o noapte în chilia lui vodă; la toţi spunea cum şi ce fel s-a drăgostit cu vodă toată noaptea.

Rîdea lumea de năzbotiile ei, dară se înfiora cînd îşi aducea aminte de păţania lotrului şi se minuna de povestea visului lui vodă.

N-apucă să se uite toate aceste năzdrăvănii şi lumea Începu din nou să vorbească că neroada satului este greoaie. Şi aşa era. Tutuită şi gîngavă, în loc să-şi ascunză ruşinea, ea se fălea în vileag că o să facă un copil.

Mai rîseră ce mai rîseră oamenii, o huiduiră încă cîtăva vreme şi apoi iarăşi începu să se uite, ca toate lucrurile din lume. Pînă sunt proaspete au căutare, iară dacă se învechesc se pun la uitare. Cînd, după nouă luni, iarăşi începu lumea să vorbească cum că năpruia din deal a născut un pici de băiat, zdravăn şi sănătos.

Cîţiva bogătaşi din sat, cari n-aveau copii, se cruciră de asta şi ziceau: „Cum dracu de dă Dumnezeu odrasle la nişte nebuni şi cum de nu ascultă rugăciunile atîtor oameni cu dare de mînă, cari sunt ahtiaţi după copii!“

Pasămite, ar fi vrut, vedeţi d-voastră, să ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sărac, născut din flori; dară toţi se temură şi fugiră ca de altă aia, să nu-şi bage în cîrd cu nebuna satului.

Copilul crescu cu turtă de bogdaproste, cum se zice. Mă-sa îngriji de el, doară cu dorul de mumă, cît despre trebuincioasele de toate zilele fură lăsate în ştirea Domnului, căci ea n-avea nici cît îi trebuia ei. Boiul lui cel vîrtos însă înfruntă toate asprimile vremurilor şi se făcu măricel, cînd mîncat, cînd nemîncat, cînd îmbrăcat cu te miră ce zdreanţă de pomană şi cînd în pielea goală ca moş Adam.

Dacă se făcu mai măricel, ştii colea, codănel, să poată a mi-ţi face treabă, mă-sa îl băgă la stăpîn, cioban la oi.

Şi fiind cel mai mic dintre ciobani, în loc să fie supus şi ascultător, el era cel mai ţanţoş din toţi şi nu vrea să ştie de nimeni. Făcea fel de fel de nebunii, încît toţi se luaseră de gînduri cu dînsul. Toate ca toate, ciobanii ca toţi ciobanii, dară un obicei îl deosebea de ceilalţi. El nu şedea niciodată jos pe pămînt. Trebuia să puie sub dînsul ceva: ori cîte vro ţoală, sau să găsească vro buturugă, vro găleată, cofă, sau orice ar fi fost, numai să fie ceva. Firea lui îl îndemna să nu şează pe pămîntul gol. Deh! Ce să zici? sămînţă de domn îmi era dumnealui.

Într-o zi baciul de la stînă voia să mulgă o capră şi ea nu sta. Îndreptează vorba către piciul şi-i zice:

— Pune mîna, mă, d-o ţine.

Şi prinzînd-o de laţe, el o ţinu în loc. Stînd el plecat aşa ca s-o ţie, nu-i venea bine. Vru să şează jos, dară nu ochi nimic p-aci pîmprejur aşa potrivit pe ce să şează. Atunci, odată întinde mîna în capul unui fîrtat d-ai lui de la stînă, îi ia căciula din cap, o puse jos şi şezu pe dînsa. Nici că mai trebuie să vă spui că acela s-a mîniat grozav, pentru aşa ocară, să-i ia el căciula să i-o puie sub dînsul! şi se repede asupră-i ca să-i arate lui cine este el.

Ciobanul cel mic, cum văzu ce gînd are fîrtatul, dete drumul caprei şi mai iute decît ar putea cineva să crează pune mîna pe o bîtă şi culcă la pămînt pe ciobanul a cărui căciulă o luase ca să şează pe ea.

Ceilalţi tovarăşi se scoală ca să vie într-ajutorul celui ucis, iară ciobănaşul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse şi dus a fost de nu mai dete cu mîna de dînsul nu ştiu cîtă vreme.

Bag seamă ştia şi el că: fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă.

Trecuse multă vreme. Nebuna satului cea urîtă ca o ciumă şi gîngavă dase ortul popii de mult. Pomenirea ei şi a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. Cînd, într-una din zile, se pomeniră sătenii cu un boier mare că vine să adune o seamă de voinicei cu carii să gonească pe grecii din Fanar, ce se încuibaseră în ţară. Aceşti greci pîrjolea lumea aievea, de lăsaseră la degetul cel mic pe tîlharii de codru. Boierul care veni în sat era înţeles şi cu alţi boieri, carii şi aceia îşi adunau oamenii lor de prin alte părţi pentru aceeaşi treabă.

Cum se numea acest boier? Vezi, asta e asta. Ce, nu ştiţi? Să vă spui eu, precum o spune sătenii din Podeni la toţi cîţi vor s-o ştie. El se numea: marele paharnic Lupu Mehedinţeanu.

Cine era?

Iacă fiul netoatei, ce şedea odinioară într-o cioacă de deal, într-o colibă ce sta să cază pe dînsa.

Cum a ajuns el aşa?

Pasămite cînd cu fuga lui de la tîrla unde ucisese pe ciobanul cel cu căciula, nimerise la curtea domnească şi acolo ajunse boier mare după slujbele lui pentru ţară.

Acolo văzuse şi cunoscuse jafurile veneticilor asupra ţării şi uneltirile lor cele prăpăditoare pentru bietul ţăran.

Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului şi căuta acum să-şi izbîndească asupra protivnicului.
Iară bine că s-a găsit p-atunci un lup care a păscut cu dor de inimă oile româneşti cele asuprite!

Dară azi? Găsi-se-va oare cineva care să mîntuiască turma cea cuvîntătoare din gura atîtor lupi, lifte adunate aici de prin toate colţurile lumii?

TE-AR MAI PUTEA INTERESA