Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Copilul şi şarpele

Un om avea odată un copil.

Acesta ieşea adesea dimineaţa cu strachina cu lapte afară şi mânca.

Lângă curtea acestui om era o grădină mare plină de hălăciugă şi nelucrată. În această grădină se pripăşise un şarpe.

Într-una din zile şarpele se luă după mirosul laptelui şi veni până lângă copil. Copilul era încă micşor şi nu-şi putea da seamă de primejdia şarpelui. Acesta se târî binişor până lângă străchioară şi începu a mânca şi el din lapte.

Băiatul lua cu lingura, şarpele sugea mereu. Dacă văzu copilul că i se împuţinează laptele şi el n-are să se sature, dete şarpelui în cap cu lingura. Lovitura, pasămite, fu uşoară, căci şarpele se trase deocamdată, apoi se întinse şi începu iarăşi a suge.

Băiatul începu a râde şi tăcu. El făcea haz cum vine şarpele şi mănâncă. A doua zi aşa, a treia zi şi următoarele tot aşa. Se deprinsese ei acum şi gustarea de dimineaţă o făceau împreună.

Cum se sfârşea laptele din strachină, şarpele pleca la treaba lui.

Într-una din zile, nu ştiu cum făcu băiatul că, întorcându¬se, călcă şarpele pe coadă. Acesta se întoarse, muşcă pe băiat, şi peste câteva zile şi muri.

Nu mai putea tatăl băiatului de dor şi de părere de rău. Mă rog, unul era la părinţi şi tat-său se uita la dânsul ca la soare.

Mâhnirea omului fu şi mai mare, pentru că el ştia că vine şarpele şi mănâncă cu fiu-său; dar pentru dragostea lui, că-i făcea haz, nu zise nimic, şi-l lăsa să mănânce cu dânsul. Ba încă, le mai adăuga măsura de lapte, ca să le ajungă la amândoi.

Se apucă omul acum şi-şi îngropă copilul, ia cât arunci cu piatra de aproape, ca să-l aibă dinaintea ochilor.

Şi pândind odată pe şarpe când ieşise şi sta cu burta la soare culcat pe un pietroi, ce era acolo în grădină, aruncă cu un topor ce avea la dânsul în şarpe. De lovit nu l-a lovit, dar toporul aruncat cu repeziciune lovi piatra şi făcu acolo un semn bun.

Şarpele fugi în grabă şi se ascunse.

Mai pândi el şi altă dată, dar pândi în sec; căci şarpele se feri, şi nu mai ieşi la lumină.

E! trecuse vreme multă la mijloc de la această întâmplare, se cam uitase de dânsa, şi omul nu mai dete ochi cu şarpele. Când într-o zi se întâlniră faţă în faţă.

Atunci omul zise:

— Şarpe, ce-a fost a trecut. Nu te mai teme, că de atunci până acum mi-a trecut necazul. Ce s-a făcut, nu se mai poate desface. Acum să fim prieteni!

Aşa zise cu gură, dar altfel gândea.

— Omule, răspunse şarpele. Mă căiesc de ce am făcut. Aş vrea să-mi îndrept greşeala, însă, cum ziseşi: ce s-a făcut, acum nu se mai poate desface. Dar până va fi mormântul copilului tău dinaintea ochilor tăi şi până va sta semnul toporului tău în piatră, unde l-ai aruncat după mine, adevărată prietenie nu mai poate fi între noi.

Povestită de dl. P. Jeorjan.

Publicată în: „Familia", Oradea, an XXI, nr. 33, 1985

TE-AR MAI PUTEA INTERESA