Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Doi necunoscuţi

Înainte vreme, aşa ne spun bătrânii, umbla prin lume şi prin ţară o pereche de oameni.

Unul era bătrân, cu barba albă, dar drept şi în putere. Avea nişte ochi ageri şi o facia blândă, din care puteai citi că acest om a suferit multe, dar că suferinţele nu l-au putut şi nu-l pot înfrânge.

Cel tânăr era un voinic mândru şi atât de frumos cum om mai mândru şi mai frumos n-a văzut lumea niciodată.

Bătrânul era scump la vorbă. El răspundea la toţi cei ce-l întrebau, dar răspundea scurt şi numai o dată. Acest unic răspuns nu plăcea nimănui, pentru că nu era niciodată înflorat, ci un răspuns oblu, un răspuns fără ocol, în care cel ce întreba se vedea pe sine în adevărata sa facia şi dacă ar fi voit să-l cumpănească, ar fi aflat multe şi ar fi putut să le ştie pe toate. Aşa odată l-a întrebat un om sărac ce să facă ca să se norocească şi el în lume. La aceasta bătrânul răspunse: „Să te laşi de lene şi să te pui pe lucru." Altul se plângea că dânsul este duşmănit de oameni şi ce să facă să nu fie duşmănit? Acestuia bătrânul îi răspunse „Nu duşmăni tu pe alţii, că nici alţii nu te vor duşmăni pe tine". Altuia, care zicea despre sine că este cel mai mare binefăcătoriu al lumii, dar lumea nu numai că nu-l bagă în seamă, ci din contra-l dispreţuieşte, îi răspunse: „Binefacerile nu trebuie buciumate prin vorbe, ci trebuie făcute ca lumea să le vadă".

Tânărul era şi mai minunat decât bătrânul. El vorbea cu bătrânul numai prin semne, dar cu alţi oameni din lume n-a vorbit niciodată nici un cuvânt. Multă vreme l-a ţinut lumea că este mut şi că nu poate să vorbească. Dacă-l întreba cineva câte ceva, dânsul surâdea numai şi arătând spre bătrânul făcea semn celor ce-l întrebau ca să vorbească cu acesta şi pe acesta să-l asculte şi urmeze, că atunci îi va merge bine.

Aceşti doi oameni nu s-au despărţit niciodată unul de altul. Nimenea nu i-a văzut niciodată pe câte unul singur.

Ei umblau prin oraşe şi prin sate şi în tot locul se mira lumea de ei. Nimenea nu ştia nici cine sunt, nici de unde sunt, nici ce voiesc, nici pentru ce trăiesc ei în această lume. Chiar pentru aceasta umbla lumea ca nebună după ei, ca să-i vadă şi să-i cunoască. Şi lumea tocmai pentru că nu-i cunoştea vorbea foarte multe despre dânşii. Toată lumea afla să zică câte o vorbă despre dânşii, deşi nimenea nu ştia nimic despre ei.

Pentru lume era o taină şi o minune aceşti doi oameni nedespărţili unul de altul.

Toată lumea se gândea şi se necăjea să afle această taină şi să înleleagă această minune. Dar nimenea nu putea afla nimic. Şi cu cât se vorbea mai mult, cu atât se ştia mai puţin.

Dar multe sunt meşteşugurile lumii când omul voieşte să afle o taină şi să înţeleagă câte o minune.

Pe când adică se vorbea mai multe despre această pereche de oameni, pe atunci deodată se lăţeşte vestea că în peştera unui munte trăieşte o vrăjitoare care ştie şi cunoaşte toate tainele şi despre care se zicea că pentru aceea este atât de pricepută, pentru că se hrăneşte cu capete de şarpe şi bea must de mătrăgună.

La această vrăjitoare a alergat ţara întreagă ca să o întrebe şi să afle: cine sunt cei doi necunoscuţi?

Vrăjitoarea, prinzând de veste ca ce are să se întâmple, s-a îmbrăcat cu toate podoabele pentru ca să-şi ascundă facia ei plină de venin. Şi ieşind în gura peşterii, zise celor ce veniseră să o întrebe următoarele:

„Omul care este om ca oamenii n-ascultă de sfatul şi de omul de care nu-i place; şi dacă de sfaturile bătrânului nu vă place, nu-l mai băgaţi în seamă; tânărul pentru aceea surâde pentru că nu ştie să vă spună nimic; iar la omul nepriceput nimenea nu aleargă după sfat."

Cu aceasta vrăjitoarea s-a întors în peşteră, iar oamenii au plecat acasă şi mai nedumeriţi decât mai-nainte.

Dar acum după ce le-a vorbit vrăjitoarea, oamenii care mai-nainte trăiau într-un gând şi într-o simţire s-au sfâşiat în două părţi. Unii adică şi-au luat seama şi nevoind să creadă în vrăji şi în vrăjitoare ascultau de bătrânul, iar alţii ascultau de vrăjitoare. Şi nu este de lipsă, ce să mai spun eu, că la cari le mergea bine.

Destul că lucrul cu bătrânul şi cu tânărul din poveste a rămas multă vreme o taină neînţeleasă, poate că neînţeleasă ar fi şi astăzi dacă n-ar fi trăit în lume moş Stan păţitul, care aflând această taină, a lăsat scris în păţaniile lui că:

„Adevărul vorbeşte scurt, dar numai o dată, nu place oamenilor, dar omului care-şi calcă pe inimă şi-l ascultă, aceluia-i surâde viitorul, care veşnic rămâne tânăr. Cine n-ascultă de adevăr, ci se lasă ademenit de minciună, care totdeauna¬şi ascunde facia cu podoabe, acela vede el odată că la ce sfârşit l-au adus sfaturile vrăjitoarei, dar este târziu şi omul pierdut rămâne în toată viaţa.

Viitorul surâde numai omului care ascultă glasul adevărului."

Publicată în: „Biserica şi şcoala", Arad, an XIII, nr. 31, 30 iulie / 11 august 1889.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA