Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Ercule

Astăzi, dragii moşului, nepoţei şi nepoţele, am să vă spun basmul cu Ercule sau Iraclie, despre care am pomenit în basmul cu grădina Esperidelor. E cam lungă povestea; dar fie că şi multe vitejii a mai săvârşit acest viteaz. El a rămas de pomenire. Până şi în ziua de azi procopsiţii din toate ţările, în cărţi şi în gazete, când vor să ne arate pe câte cineva că e vârtos şi biruieşte pe toţi, zic că are putere erculeană; când vor să arate că cineva este viteaz zic că este un Ercule. Numele acestui voinic a rămas şi în cântecele noastre cele bătrâne, căci unul din ele se numeşte Erculean¹. În basmele noastre însă, şi pe limba noastră a poporului, noi, când voim să arătăm vitejia cuiva, zicem: s-a luptat cum ştie el în legea lui şi numim pe viteazul care face multe izbânzi: Făt-Frumos, ori Pui de românaş sau voinic, nu glumă.

Povestea aceasta a lui Ercule este scoasă, şi ea, de prin cărţile unde spune despre zeii păgâneşti; iată cum cuvântează ele:

A fost odată un împărat pe nume Amfitrion; el avea o împărăteasă de soţie, mai frumoasă decât o zână, şi se numea Alcmena. Pleşcanul de Joe, zeul zeilor păgâneşti, o îndrăgise grozav; dar ea, voind să rămână credincioasă bărbatului, nici că se uita la dânsul care îi tot bătea capul, arătându-i-se ei sub deosebite chipuri.

Împăratul fiind la război, procletul de unchiaş se înfăţişă într-o seară Alcmenei în chipul bărbatului ei Amfitrion, îi spuse că a concenit pe vrăjmaş şi că se întoarce biruitor. Împărăteasa rămase încremenită când îşi văzu soţiorul; vezi că ea nu se aştepta că o să facă el o aşa repede izbândă; şi nici că putea bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie, deoarece îşi vedea bărbatul în carne şi oase. Îl primi dar cu bucurie, şezură de mâncară şi se culcară ca nevasta cu bărbatul.

Necumpătatul de zeu, făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decât celelalte nopli. După ce se drăgostiră toată nopticica asta lungă, zeul trufaş îşi arătă nelegiuirea, iară Alcmena să se dea de ceasul morţii cum de să rămână ea spurcată şi înşelată.

Când se întoarse de la oaste împăratul Amfitrion, îşi găsi nevasta însărcinată. Umbla el să facă gălăgie, să se arate că este bărbat, nu bătaie de joc, dar fu silit să înghită găluşca, aflând că zeul zeilor îi luase porumbul de pe foc, jucându-i renghiul.

În zilele noastre procopsiţii şi oamenii cei învăţali, nu ştiu de ce, poreclesc cu numele de Amfitrion pe cei ce dau la mese şi la ospeţe cunoscuţilor şi prietenilor lor. Poate că unde acest împărat tăcu din gură şi primi să poarte ponosul. Dar ce era să facă, bietul, dacă aveau ei un astfel de Dumnezeu nelegiuit, fără de ruşine şi viclean? Se vede că de-aia şi tăcu, temându-se ca, după alelalte toate, să nu-i ia şi părul foc. Joe nu veni în casa lui ca oaspe, ci cu gândul dracului, în lipsa lui şi într-un chip amăgitor, şi de-aia, socotesc eu în prostia mea, rău fac domnii procopsiţi de ponosluiesc cu nume de Amfitrion pe oamenii cei avuţi din ziua de azi, ce primesc cu voie bună oaspeţii cei de omenie. Cum, cum, aşa au găsit procopsiţii cu cale şi aşa are să fie. Noi însă, pe limba noastră cea strămoşească, zicem unor asemenea oameni: primitori de străini, sau: omul cu casa deschisă şi cu largă mână.

Să lăsăm însă astea şi să ne întoarcem la povestea noastră.

Aşa fiind cum vă spusei, Junona, zeiţa zeiţelor, şi soţia lui Joe, simţi de necredinţa bărbatului său, şi ca să-şi izbândească, puse gând rău pruncului ce era să se nască, ca să-şi scoată necazul pe dânsul. Văz, Doamne! în pofida căpşunelor, mănâncă frunzele.

Pe vremea aceea era însărcinată şi o rudă a Alcmenei, femeie a unuia Stenelu, care şi el, ca şi Alcmena, se trăgea dintr-un străbun pe nume Perseu.

Şi, deschizându-se odată vorba în adunarea zeilor despre aceşti prunci ce încă erau în pântecele mamelor lor, Joe spuse că acela ce din aceşti doi copii se va naşte mai întâi, acela are să fie împărat la ţara Micena. Şi-şi întări vorbele chiar cu jurământ. Vezi că ştia, necuratul, că Alcmena rămăsese grea mai-nainte decât ruda ei.

Junona, care pe nedrept era supărată pe Alcmena, grăbi ceasul naşterii fiului lui Stenelu, a căruia femeie îi făcu o miarţă de copil până nu era încă de şapte luni, şi îi puse numele Euristeu; iară pe al Alcmenei îl întârzie; şi în adevăr că acest Euristeu, ca unul ce fu născut mai întâi, ajunse împărat.

Când veni şi ceasul Alcmenei, unde mi-ţi născu un dolofan de copil, vârtos şi zdravăn, ştii colea, cum nu se mai văzuse până atunci, şi-i puse şi lui numele Ercule, adică pe greceşte Iraclie.

Junona, stăpânită de patima temutului, trimise doi şerpi la Ercule, care, prunc şi în leagăn fiind, cum veniră şerpii la dânsul, îi apucă de gât, pe unul cu mâna dreaptă şi pe celălalt cu mâna stângă, şi îi strânse atât de tare, încât îi sugrumă pe amândoi. Se înduioşi Junona când văzu la prunc aşa rară vitejie, îl răpi în cer la dânsa ca să-l mângâie; iară Minerva o rugă să-l pună la sân să sugă, ceea ce se înduplecă Junona şi făcu. Ercule supse aşa de tare, încât îi veni prea mult lapte în gură şi lăsă sfârcul ţâţei. Din ţâşnitura ce făcu laptele din ţâţă, când lăsă Ercule sfârcul, spun păgânii să se fi alcătuit pe cer calea laptelui, sau cum îi zicem noi pe româneşte Drumul robilor, ori Calea lui Traian. Apoi coborându-l, îl puse iarăşi în leagăn. Se căi mai apoi de ceea ce făcu Junona, căci prin această faptă Ercule ajunse şi el să fie fără-de-moarte, ca zeii, şi prinse şi mai multă pică pe dânsul, prigonindu-l până în pânzele albe.

Împăratul Amfitrion dacă văzu pe Ercule că încă de prunc creşte şi se face isteţ şi viteaz şi-l făcu copil de suflet, şi-l dete la tot felul de învăţături pe la dascălii cei mai fruntaşi din lume, ca să ajungă iscusit cum altul pe lume ca dânsul să nu mai fie.

Şi aşa trimise pe Ercule la cei mai vestiţi meşteri de pe vremile acelea în a trage cu arcul şi nu puţină le fu mirarea lor când văzură că în scurt timp copilul nu numai învăţă meşteşugul săgetării, dar încă mi-i şi întrecu.

Mai învăţă Ercule de la un alt dascăl acum să se lupte cu tot felul de arme; de la altul, citirea pe stele şi meşteşugul leacurilor; de la un cântăreţ vestit învăţă a cânta; şi astfel, tânăr fiind, copilul de suflet al lui Amfitrion ştia cât un om mare; ba încă şi mai mult şi mai bine.

Nu mai putea de bucurie tatăl său Amfitrion, văzând pe Ercule că nu numai învăţat este, dar încă şi viteaz.

Şi, ca să-l deprindă în ale bătăliilor, îl lua totdeauna cu dânsul, când mergea cu oastea; şi spun că acest Amfitrion într-o bătălie o duse cât trăi.

Într-una din aceste bătălii, căzu tatăl lui Ercule, şi acesta rămase, împreună cu mumă-sa, sub ascultarea lui Eristeu, care se urcase în scaunul împărăliei.

Spun, măre, că odată Ercule, încă copilandru fiind, ieşi afară la câmp şi acolo, singuratic, se puse pe gânduri şi cugeta la această ticăită de lume şi la ce are să ajungă el, fără tată şi fără povăţuitor. Vezi că el nu făcu ca acei tineri rămaşi de capul lor, care se aruncă în valurile lumii, aşa orbeşte; ci se socoti cum ar face el să apuce o cale bună, căci nu degeaba era el corcitură de zeu.

Şi cum sta el acolo, dus pe gânduri, deodată i se arătară două femei, pe care nici el nu le văzuse de unde ieşiră.

Amândouă aceste muieri, de boiul lor nalte, veneau către dânsul; una dintr-însele părea a fi mai de neam, căci umbla cu buna-cuviinţă şi era împodobită de o firească curăţenie, cu ochii aplecaţi de parcă se ruşina de ceva, cu înfăţişarea smerită, cu hainele albe şi sfiicioasă ca o fată mare; cealaltă muiere era grasă şi moleşită, sulemenită şi spoită, voind să se arate mai albă şi mai rumenă de cum era aievea, călca înţepată şi cu trupul ţeapăn, ca să arate a fi mai dreaptă de cum firea o lăsase; ochii ei sticleau şi era pieptănată şi pomăduită de-i sta părul lins; se tot uita asupra ei mereu, trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur şi adesea întorcându-se ca să-şi vadă umbra, întocmai cum fac leliţele ce umblă să momească pe tineri.

Sosind ele mai aproape de Ercule, pe când cea dintâi îşi căta de treabă, cea de a doua, dând pricină de vorbă băieţandrului, alergă către dânsul şi-i zice: „Ercule, Erculaş, te văd că stai încă la chibzuri, neştiind ce cale să apuci în lume; dacă vei să-ţi fiu prietenă, eu te voi călăuzi pe cărarea cea mai plăcută şi cea mai lesnicioasă, în care vei gusta toate mulţumirile vieţii, trăind fără a munci. Şi să nu te socoteşti că ai să te îndeletniceşti cu războiul sau cu alte trebi; nu, crede-mă; şi totuşi vei avea să-ţi alegi bucatele şi băuturile ce-ţi vor plăcea mai mult, lucrurile de care să se veselească ochii şi urechile tale şi de care mirosul şi pipăitul tău să se mulţumească; drăgălăşiile ce vor avea mai mulţi nuri pentru tine te vor mângâia şi vei avea să dormi cu poftă şi în cea mai mare moliciune; pe lângă acestea o să aibi la îndemână toate bucuriile, fără să te osteneşti ca să umbli după dânsele. Iară dacă vreodată ar da ispită peste tine să te facă să simţi că are să-ţi lipsească ceva ca să nu-ţi poţi face viaţa şi mai drăgăstoasă, să nu te temi că te voi pune să-ţi oboseşti trupul şi mintea spre a le dobândi, ferească zeii! Voi face eu cum să te foloseşti de munca altora şi să nu aştepţi în deşert câştiguri de acolo chiar de unde n-ai alergat; căci eu dau celor ce vin după mine darul de a fi pretutindeni în largul lor."

Ercule, după ce o ascultă, zise: „Muiere, cum te cheamă pe tine?" „Prietenii mei, răspunse ea, îmi zic Fericirea, iară vrăjmaşii îmi zic Desfrânarea."

Atunci cealaltă femeie înaintând, zise şi dânsa: „Şi eu viu către tine, Ercule; cunosc pe născătorii tăi şi am pătruns în fiinţa ta încă de copil. Eu aşa cred că de vei apuca poteca care duce spre mine, vei ajunge odată, odată să străluceşti prin fapte mărele şi frumoase şi atunci eu însămi voi fi mai omenită şi mai băgată în seamă de către oamenii cei buni. Eu nu te voi mâglisi deloc cu făgăduieli că o să dai numai şi numai peste plăceri, nu, eu te voi împinge tot spre adevăr, aşa precum este lăsat el de la Dumnezeu. Şi trebuie să ştii că orice este în adevăr cinstit şi frumos, Dumnezeu nu dă oamenilor fără muncă şi trudă. Dacă dar voieşti ca Dumnezeu să-ţi fie de ajutor, trebuie să te închini lui; dacă voieşti ca prietenii să te iubească, trebuie să le faci numai şi numai bine; dacă doreşti ca vreo ţară să te cinstească, trebuie să o slujeşti; dacă voieşti ca pământul întreg să-ţi dea roade din belşug, trebuie să munceşti la arătura câmpului; dacă îţi alegi mai bine să te înavuţeşti având turme, trebuie să îngrijeşti de ele; dacă cugeţi să ajungi mare prin războaie, dacă vei să-ţi scapi prietenii din robia celor răi şi să-ţi izbândeşti asupra vrăjmaşilor, trebuie să înveţi meşteşugul războiului de la cei ce îl ştiu mai bine şi să te îndeletniceşti mereu a te folosi de învăţăturile lor; dacă vei să dobândeşti putere în trup, trebuie să-l deprinzi a se supune minţii şi a-i da mereu de lucru ca să se hârsească cu munca şi cu sudoarea."

Desfrânarea ar fi adaos atunci: „Înlelegi tu acum, Ercule, Erculaş, cât de obositoare şi lungă este calea fericirilor ce-ţi arată această femeie? Eu însă am să te duc la fericire printr-o cale mult mai scurtă şi mai lesnicioasă." Iară cealaltă femeie care era însăşi curăţenia de suflet sau cum i-am zice noi, Virtutea sufletească, se răsti către Desfrânare, zicându-i: „Nemernico ce eşti, ce bunătăţi ai tu în stăpânire? Şi ce plăceri poţi cunoaşte tu oare, dacă nu voieşti să faci nimic pentru a ţi le agonisi? căci nedând pas dorinţelor nici să se ivească măcar, eşti saţiată mai-nainte de-a avea vreun gust; mănânci până a nu fi flămânzit; bei până a nu fi însetoşat. Spre a mânca cu poftă, tu te ţii după cei mai buni bucătari; spre a bea cu sete, cumperi vinurile cele mai scumpe, şi vara alergi în toate părţile ca să găseşti gheaţă; spre a trage câte un pui de somn, tu îţi iei nu numai plăpume călduroase, dar încă şi saltele de puf. Pe tine nu osteneala, ci trândăvia te face să cauţi somnul. Prin purtările tale cele netrebnice, tu dai ghes trebuinţei să se ivească până a nu o simţi. Astfel îţi înveţi tu prietenii: noaptea îi feşteleşti; iar ziua îi ţii amorţiţi de somn în minutele cele mai scumpe, când omul trebuie să meargă la muncă. Deşi eşti fără-de-moarte, Dumnezeu însă te-a gonit din ceruri, şi oamenii, cei de treabă, te dispreţuiesc. Sunetul cel mai măgulitor din toate, acela adică al vreunei laude, n-a ajuns niciodată până la urechile tale, şi n-ai stat câtuşi de cât faţă la vreo privelişte din cele ce farmecă pe om, pentru că niciodată n-ai făcut vreo faptă bună. Cine să mai voiască oare a crede cuvintelor tale? Cine să te scoată din nevoi? Care om de treabă ar mai cuteza să se amestece printre dezmăţaţii ce te urmează? Cei ce te însoţesc, dacă sunt tineri au trupuri neputincioase; dacă sunt bătrâni au suflete prostite; îngreunaţi în tinereţile lor cu o grăsime venită din trândăvie, ajung slăbănogiţi la nişte bătrâneţe necăjite, fiindu-le ruşine de ceea ce au făcut, ei se gârbovesc de aceea ce au să facă; ca unii ce au gustat din toate plăcerile la începutul vieţii, şi au păstrat numai şi numai trude pentru anii lor cei din urmă. Eu, dimpotrivă, sunt de la Dumnezeu; sunt cu oamenii cei de treabă; nici o faptă bună nu se face fără de mine, nici în cer nici pe pământ; mai mult decât orişicine, eu primesc de la oameni cuvenitele laude, ca una ce însoţesc cu iubire pe meşteşugar la lucrarea mâinilor sale, şi ca una ce sunt păzitoarea credincioasă a casei stăpânului; ocrotitoarea cu voie bună a slujitorului; soţia drăgăstoasă în ale păcii; surata statornică în ostenelile războiului; mijlocitoarea supusă a prieteniei. Cunoscuţii mei se bucură în plăcere de hrană şi de băutură, fiindcă nu şi le pregătesc de mai-nainte, ci aşteptând ca trebuinţa să-i îndemne şi apoi să mănânce şi să bea. Somnul lor este mai dulce decât al leneşilor, şi sunt buni bucuroşi a şi-l întrerupe, ca să nu-şi piardă treburile. Cei tineri sunt fericiţi, pentru că îi laudă bătrânii, şi cei bătrâni primesc cu mulţumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri; acelora le place să-şi amintească de faptele lor din trecut, şi găsesc o mare mulţumire întru a îndeplini pe cele de azi; prin mine Dumnezeu îi iubeşte, prietenii îi doresc şi ţara îi omeneşte. După moarte, pomenirea lor nu se uită, ci rămâne lăudată în veci de veci. Iată cum, Ercule, fiu al unor părinţi buni la suflet, ai putea, prin muncă, să dobândeşti cea mai de căpetenie fericire!"

Ercule, după ce se întoarse acasă, prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri, şi punându-le în cumpănă, i se păru că atârnă mai mult vorbele femeii celei îmbrăcate în alb. Se dete dar în partea ei cu hotărâre statornică de a merge pe calea cea spinoasă şi ostenitoare, numai să fie lăudat şi după moartea lui, că a lucrat împotriva apăsării, a nedreptăţii şi a lăcomiei.

Şi de-atunci a rămas de zic cărturarii, când vorbesc despre cineva care se află între două nevoi, şi stă la chibzuri în care parte să se dea, că are dinaintea sa calea cea înfurcită a lui Ercule.

Rămânând sub ascultarea mâne-sa, Ercule, când ajunse în vârstă, crescu şi se făcu un om gras şi voinic, spătos şi vânjos, cum nu era altul. Era oacheş şi înalt ca de opt palme şi jumătate; iară trunchiul trupului lui îi era otova. Perii capului nu-i erau creţi; dar stăteau ţurlu, burlu, cum se zice. Nasul îi era cam adus, ca de vultur, şi ochii albaştri. Era muncitor, nevoie mare, şi dacă la muncă nu-l întrecea altul, apoi nici la mâncare, nici la băutură nu se lăsa el mai prejos.

Euristeu, îndemnat de neîmpăcata zeiţă a zeiţelor, puse pe bietul Ercule la nişte trebi aşa de grele şi de grozave, încât, nu ştiu cine de ar fi fost, n-ar fi putut să le isprăvească. Vezi că nu voia să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească.

Ercule se cam codi deocamdată şi nu prea avea poftă să se supună aşa de bună-voie la jug. Atunci Junona porunci unei zâne năbădăioase să tulbure minţile bietului Ercule, ceea ce şi făcu. Iară dacă fură întrebaţi, cititorii de stele ai păgânilor, care, ziceau ei, că ştie să spună oamenilor voinţele zeilor, primi răspunsul că numai supunându-se tuturor poruncilor lui Euristeu va avea tămăduire Ercule.

Auzind aşa, viteazul se duse singur de voia lui şi se supuse ca un mieluşel.

Douăsprezece fură la număr trebile cu care îl însărcină Euristeu pe Ercule, şi pe toate le scoase la căpătâi.

Acum fiţi numai urechi, dragii moşului, nepoţei şi nepoţele, ca să ascultaţi toate izbânzile ce făcu acest Ercule. Şi ca să nu pierdeţi şirul, luaţi în mână câte un răboj, şi să tăiaţi de câte ori vă voi zice eu, până s-o împlini numărul.

Împăratul ştia că pe lângă ţara numită Nemeea se prip㬺ise un leu aşa de groaznic şi aşa de mare, cum nu se mai văzuse până atunci; şi era aşa de stricătoare bala de fiară, încât turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de răul lui.

Într-o zi chemă pe Ercule şi-i zise:

„Ercule, să te duci în Nemeea să răpui leul ce zic oamenii că ar fi căzut acolo din lună, căci face mari stricăciuni".

Plecă viteazul, fără să zică nici un cuvinţel măcar. Îşi luă însă toroipanul, pe care şi-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatic, şi-l ferecase cu fier, arcul, tolba cu săgelile, şi ajungând acolo, unde mi-şi auzi un trosnet şi un pocnet prin pădure, de ţi se face părul măciucă în cap. Ce vă socotiţi că era? O namilă de leu cât toate zilele de mare, de băgase pe toţi în grozile morţii. Spun, măre, că pielea lui nu se putea pătrunde cu săgeţile, ori cu suliţele, atât de tare era. El îşi avea vizuina într-o văgăună de munte cu două guri.

Ercule nu-şi pierdu cumpătul, ci trase într-însul cu o săgeată, trase cu două, trase cu toate săgeţile ce le avea el în tolbă; dar, aş! unde să se lipească săgeţile de pielea lui! Când ajungeau şi-l atingeau, nu-i făceau nici atâta stricăciune cât o pişcătură de purice. Leul se întărâtase, nevoie mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. Atunci Ercule astupă o gură de-a vizuinii, intră la leu pe cealaltă gură, se repezi cu toroipanul lui, şi până să nu prindă de veste leul că se apropie de el, îi dete vreo două, trei lovituri în cap, de se făcu toroipanul numai lăndări. Simţi lovituri; dar nu-i făcu vreun rău mare. Răcni leul, nenişorule, de se cutremurară toate prejmetele, de îngheţară de frică toate fiarele în culcuşurile lor, şi de se auzi cale de nu ştiu câte zile. Apoi începu a veni asupra voinicului, aruncând înainte-i din gură văpăi de foc şi fum ca să-l orbească. Dar Ercule, ţanţoş, cum îl lăsase pe el Dumnezeu, sări pe leu mai iute decât aţi gândi, şi, apucându-l cu mâna stângă de falca de sus, iară cu dreapta de cea de jos, trase cu atâta putere, încât îi despică gura drept în două. Leul se zvârcolea de durere, se învârtea în loc şi răcnea, de credeai că se luptă cu toate lighioanele pădurilor. Ercule îi mai dete vreo câţiva pumni în cap, chilomi de-ăia d-ai lui, îndesaţi, şi numai ce, ia cătă că leul începe a şovăi, şi, o dată, buf! căzu cu gaibele în sus.

Ercule n-aşteaptă să moară bine, ci-l jupui de piele şi o luă cu sine. Cu această piele de leu se îmbrăcă el, căci era mare foarte, şi o purta în toată viaţa lui, slujindu-i drept scut, adecă pavăză, fiindcă nu răzbea printr-însa nici un fel de armă, şi din capul leului făcu o glugă în chip de coif.

Pe atunci Ercule era burlac; văzând împăratul locului aceluia pe nume Tespiu, aşa vitejie de flăcău, ce-i plesni lui prin cap, să poftească pe Ercule acasă la dânsul. După ce îl lăudă pentru vrednicia şi voinicia lui, îi dete un ospăţ de să se ducă pomina. Şi cum era de ostenit Ercule de la luptă, mâncă cât cincisprezece şi bău cât douăzeci şi cinci. Avea însă şi ce mânca şi ce bea; căci împăratul Tespiu pusese la masă mâncărurile cele mai bune şi cele mai scumpe din lume, şi nişte vin mai bătrân şi decât dânsul. Ercule îşi încălzi măseaua şi se cam turlăci, şi aşa cum era, îl puse împăratul într-o cămară unde să se odihnească singur, singurel. Acest împărat avea cincizeci de fete, şi în noaptea aceea pe toate le trimise la Ercule, câte una, una. voinicul, dârz cum era el de băutură, cu toate se iubi. Aceasta era şi voia împăratului, ca să aibă, adică, de nepoţi nişte oameni tot unul şi unul, sămânţă de voinic nu glumă.

Apoi întorcându-se Ercule la împăratul Euristeu, ruda sa, cu ispravă făcută, îi spuse toată şiretenia; iară împăratul se luă pe gânduri, auzind de atâta vitejie.

Aceasta este treaba săvârşită cu leul de la Nemeea.

Una la mână. Tăiaţi, copii, la răboj, spre ştiinţă.

Lui Euristeu, vezi, îi băgase în cap Junona, că Ercule odată, odată, are să-l dea jos de pe scaunul împărăţiei, ca să se pună el. Pentru aceasta tartoriţa îl tot îndemna să trimită pe Ercule să facă şi alte trebi anevoioase şi primejdioase, ca doar, doar, s-o cortorosi de el.

Astfel fiind, împăratul chemă iar pe Ercule şi-i zise: „Să mi te duci, Ercule, să omori balaurul acela ce bântuie cuprinsurile de la Lerna."

Bietul Ercule nu mai zise nici pâs! Ştia, vezi, că astfel era orânda lui, şi o porni, luând cu sine pe un flăcăiandru, nepot al său, cu care se avea bine ca fraţii.

Ajungând la Lerna, cercetă despre balaur, şi iată ce află: că era o idră, adică o scorpie grozavă, care locuieşte în smârcurile de pe-acolo, de unde iese şi nimic nu scapă zdravăn din ce întâlneşte în calea ei; că este rea, nevoie mare, că are aripi şi nouă capete, toate fără-de-moarte; cel din mijloc însă este mai mare decât toate. Când este necăjită varsă din ea venin şi fiere otrăvicioasă, şi tot ce atinge usucă până în măduva oaselor, arde şi pârjoleşte.

Auzind aşa Ercule, merse înaintea ei. Nepotu-său venea după dânsul cu armele, şi gata a da lui Ercule pe aceea ce o va cere voinicul, când se va lupta cu Scorpia. Şi punându-se la pândă, trase o săgeată, trase două; când fu la a treia, unde ieşi, măre, Scorpia din smârc, şi năvală la Ercule ca să-l umple de balele sale cele veninoase şi să-l prăpădească pe el. Băiatul sta aproape de Ercule şi-i da când câte o săgeată, când suliţa şi când paloşul. Dar balaurul nici habar n-avea: nu-i păsa lui de nici una din armele lui Ercule. Şi venind mai aproape dihania de balaur, unde mi se repezi la dânsul Ercule, şi luându-se la luptă dreaptă, mi-l strânse în braţe aşa de tare, încât îi ieşise ochii din cap cât pumnul. Atunci ceru Ercule paloşul, şi, hârşt! îi tăie un cap; şi mai hârşt! îi mai tăie unul. Dar se minuna ca de alta aia, când văzu că în locul capetelor tăiate, cresc altele la loc, îndoite.

Atunci el zise nepotului său să dea pârjol unei păduri ce era pe-acolo p-aproape. Iară, până să facă el aceasta, Ercule nu slăbi pe Idra de la Lerna nici cât ai da în cremene, ci o ţinea strâns în braţele sale cele vânoase şi legate, de s-o rupă în două şi să-i plesnească ochii.

Într-acestea Junona, văzând că Ercule are să biruiască, trimise în ajutorul Idrei, adică a balaurului, un stacoj (rac de mare) năprasnic cât o dihanie spurcată. Acesta cum veni, se dete la Ercule să-l apuce de picior şi mai multe nu. Se apără voinicul, vârtos; dar stacojul se dete pe furiş şi-l răni oarecum la călcâiul piciorului. Atunci Ercule, strângând în braţe groaznic pe Idră, odată se întoarse şi strivi stacojul cu piciorul.

Apoi începu iarăşi lupta cu balaurul cel spurcat sau cu Idra de la Lerna; şi cum îi tăia câte un cap, îndată şi pârlea locul de unde tăiase capul cu tăciunii ce-i aducea nepotu-său din pădurea cea pârjolită, şi tot aşa, făcu până ce îi tăie toate capetele, şi până şi pe cel din mijloc mai marele.
După ce o răpuse ca pe ea, Ercule avu grijă de a-şi înmuia vârful săgeţilor sale în sângele capetelor celor veninoase şi în fierea jigăniei, de şi le otrăvi astfel încât rănile ce făceau ele nu se mai tămăduiau. Apoi îi îngropă trupul şi capetele, şi puse deasupra un pietroi mare cât un munte. Şi, întorcându-se acasă, merse de se închină împăratului cu isprava ce făcuse.

Două la mână. Crestaţi pe răboj, copii!

Împăratul Euristeu mai porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia, vie, viuliţă, cerboaica cea cu coarnele de aur şi cu picioarele de aramă, pe care nici un vânător nu o putuse săgeta.

Această cerboaică era una din cele cinci ciute cu coarnele de aur şi cu picioarele de aramă, ce păşteau pe nişte ţărmuri. Văzându-le Diana, una din zeilele cele de frunte ale păgânilor eleni şi romani, se luă după dânsele şi prinse patru din ele, pe care le înjugă la carul său; cea de a cincea însă, mai sprintenă de picior, scăpă şi fugi până ajunse în ţara Arcadia. Vedeţi că Junona voise să scape. Totuşi şi astă cerboaică Dianei fu închinată.

Tocmai aici trebui să vină bietul Ercule după dânsa, şi o fugări, şi o urmări un an de zile încheiate, prin pădurea de la Menale. Văzând că nu o poate prinde, fiindcă fugea ca fulgerul de iute, Ercule o săgetă la un picior, o ajunse, o înhăţă de-a umerele, şi veni cu dânsa la împăratul lui.

În cale întâlnindu-se cu Diana care era supărată foc pe dânsul pentru că-i rănise dobitocul ce-i era ei închinat, Ercule ştiu cum să facă să împace pe zeilă, şi aduse cerboaica la Micena vie nevătămată.

Trei la mână. Tăiaţi la răboj, pentru ţinere de minte.

Împăratul Euristeu, ca să amărască şi mai mult pe Ercule, începu să scoată vorbă că a prinde o ciută nu este vreo treabă mare. Îi porunci deci să meargă în ţara Erimante ca să o scape de un îndrăcit de mistreţ ce o bântuia.

Ercule plecă capul, nu zise nici bleau şi luă drumul spre acea ţară.

În cale dete peste un Centaur, care îl primi în gazdă. Aceşti centauri erau nişte jivine, oameni până la brâu şi de la brâu în jos cai. Ei erau răutăcioşi şi beţivi, nevoie mare, şi nu da pace vecinilor, deloc, deloc. Numai câţiva dintre dânşii fură oameni de treabă. Cela ce găzdui pe Ercule îl ospătă şi-l omeni ca pe nu ştiu cine. De bucurie că avea un oaspe aşa ca Ercule, el dete cep la o butie cu vin foarte vechi, ce i-o dăruise Bachus, zeul vinului ş-al beţiei.

Obştea centaurilor mirosind vinul se adunară cu mic, cu mare, la poarta centaurului ce primise pe Ercule în gazdă, şi cerură cu ameninţări să le dea şi lor din acel vin. Ei nu veniră cu mâinile goale. În loc de arme ei întrebuinlau copaci scoşi din rădăcină, bolovani de piatră, tăciuni aprinşi şi ţepuşe. Neascultând de vorbă, Ercule îi puse pe goană şi omorî o mare parte dintr-înşii. Apoi plecă în treaba lui.

Ajungând în Erimate, găsi vreme cu prilej ca să vază fiara cea sălbatică şi grozavă. După ce o zări, puse în gând ca să prindă dobitocul viu-viuleţ, şi aşa să-l aducă la împăratul. Aşa vru el, numai şi numai ca să arate că isprava fu şi mai şi.

Pândi, deci, câteva zile ca să vadă ce apucături are acest îndrăcit de mistreţ; şi ce credeţi că mi-ţi văzu? Aoleo! numai gândindu-se cineva, îl apucă răcorile morţii. Era, neiculă, dihania de gadină făcută otova cu cap, cu trup, cu tot. Când alerga după vreun vânat, sufla pe nări un duh rău de usca iarba unde mergea; colţii lui erau ca secerile, şi dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colţii; avea nişte ochi zgâiţi de lovea pe om fulgerătura când se uita asupra-i şi un rât făcut ca din topor, şi cocârjat.

Ercule făcu un laţ cu meşteşug, îl întinse pe unde ştia el că are să treacă fiara sălbatică, şi se pitulă cât colea într-un tufiş. Nu zăbovi mult, şi numai ce iacătă că vine mistreţul, grohăind din rât şi duduind pământul; iară cum dete în laţ rămase locului. Se smâci, fiara sălbatică, se zbătu; dar toate opintelile îi fură deşarte.

După ce-l lăsă să se mai domolească o toană, frământându-se ca să scape din laţ, unde mi se apropie şi Ercule de el, puse mâna pe râtul lui şi, luându-l de-a umeri, plecă cu el. Unde mi-ţi începu, nenişorule, să mi-ţi guiţe ăl mistreţ, de se auzea cale de nu ştiu câte conace. Altul în locul lui Ercule de ar fi fost, nesmintit că ar fi asurzit.

Când văzu împăratul Euristeu această nemetenie de dobitoc, până într-atâta se sperie, încât o rupse de-a fuga şi se ascunse într-un chiup de aramă.

Patru la mână, băeţi. Tăieţi, tăieţi cu toţii la răboj.

Râse Ercule până se strâmbă de moliciunea lui Euristeu; dar se alese cu atât.

„Stăi măi că ţi-o fac eu, cugetă Euristeu, ai râs tu de mine, am să te fac şi eu pe tine de râsul lumii."

Şi chemă pe Ercule şi-i zise:

„Voinicule, eu îţi poruncesc să mi te duci să cureţi gunoiul vitelor lui Augia împărat."

Se mâhni în sufletul său Ercule când auzi că-l trimite să facă lucrări de argat, el, care se bizuia a se lupta cu zeii. Însă era supus şi trebuia să asculte de poruncă. Dar, ca şi treaba aceasta să fie vrednică de dânsul el se socoti să o facă astfel, cum alţi oameni să n-o poată săvârşi nici în douăzeci de ani.

Augia acesta, împărat la Elida, era foarte avut în vite. Avea turme nenumărate de tot soiul, aşa încât nici nu le mai da de căpătâi, şi nici numărul văcarilor, al hergheliilor şi al ciobanilor ce le păşteau nu-l mai cunoştea. Şi fiindcă n-avea destule grajduri, staule şi coşare unde să-şi adăpostească atâta sumedenie de vite, le lăsa a mânea noaptea pe câmpie, sub acoperământul cerului. După o vreme îndelungată, câmpiile din ţara Elida, atât se încărcase de gunoi şi de băligar, încât nici iarba nu mai creştea. Ercule se înfăţişă înaintea lui Augia şi se legă că el poate să-i cureţe câmpiile numai într-o zi.

Auzind aşa împăratul îi făgădui să-i dea zeciuială din toate felurile de vite, numai să-i facă astă treabă.

Ercule se puse de abătu din matca lor două râuri prin acele câmpii pline de băligar, şi de-abia, câine-câineşte, putu să urnească din loc acea murdărie, cu ajutorul undelor celor repezi ale acelor râuri.

Când îşi văzu a doua zi împăratul Augia câmpiile curate şi iarba încolţind din nou, se sperie şi el; şi fiind din firea lui om zgârcit, îşi luă vorba înapoi şi nu mai voi să dea nimic lui Ercule, zicând că el a trebuit să facă treaba aceasta, deoarece îi poruncise împăratul Euristeu. Mai târziu îşi scoase Ercule din capete şi asupra lui Augia, căci merse asupra lui cu război, îl bătu şi puse în locu-i pe fiul acelui împărat, carele era om drept şi curat la inimă.

Ercule se întoarse şi spuse împăratului Euristeu ce ispravă făcuse.

Cinci la mână, copii. Tăiaţi vârtos la răboj, ca să trecem la alta.

Euristeu se bătea cu gândurile, cum de nu se prăpădeşte Ercule; şi nu ştia ce treabă grea să-i mai dea, numai şi numai să-i răpună capul şi să scape de dânsul.

Auzind de nişte păsări grozave ce bântuia ţara Stimfale, trimise pe Ercule să le nimicească.

Acestea erau nişte păsări cu capul, cu ciocul şi cu aripile de fier; ghearele lor erau încârligate şi mai asculite decât ale pisicilor. Zeul războiului le învăţase cum să se ia la bătaie cu oştile, când le aducea asupra lor cineva. Ele îşi scoteau câte o pană şi dau vârtos cu dânsele, ca şi cu nişte suliţe. Erau aşa de multe şi de mari aceste păsări, încât opreau razele soarelui, când se ridicau ele în zbor, de se făcea întuneric pe pământ. Trăiau în smârcurile Stimfale, hrăpeau la vite şi la oameni, cu care se hrăneau; iară când vedeau că vreo oştire umblă să le răzbească, ele zburau într-o pădure deasă şi înaltă, de unde nici dracul nu le mai putea scoate.

Ercule, ducându-se să se bată cu ele, întâlni în cale-i pe Minerva, zeiţa înţelepciunii, care îi dădu un fel de tobă de aramă, cam ca daiereaua, şi îi prinse mult bine.

Ajungând la smârcurile unde trăiau acele păsări, cum văzură ele pe Ercule, fugiră în pădure. Viteazul ocoli pădurea întreagă bătând din daierea. Păsările se speriară şi ieşiră la luminiş. Atunci voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său, şi le săgetă una câte una, până ce le răpuse pe toate; şi scăpă ţara de o aşa pacoste. Şase la mână.

Tăiaţi, tăiaţi mai iute la răboj ca să nu se uite.

N-apucă voinicul nici să mi se odihnească bine de ostenelile drumului şi ale luptelor, şi numai iacătă că Euristeu îl trimise să-i aducă taurul din Creta.

Ştiţi ce era acel taur?

Spun să fi fost un împărat pe nume Minos, foarte fălos şi mândru, ca toţi grecii, de! ce să zici. El se lăuda a fi mlădiţă de zeu, şi că toate poftele i le împlineşte acel zeu. Şi după cum se vede treaba cam aşa şi era. Într-o zi el rugă pe Neptun, zeul mărilor, să-i trimită din mare vreo jiganie, şi se făgădui că i-o va aduce jertfă. Zeul îi împlini rugăciunea trimiţându-i un taur grozav. Acest taur era alb ca zăpada şi frumos, cum nu se mai văzuse până atunci pe lume. Lui Minos împărat îi fu milă să răpună o aşa frumuseţe de vită. O trimise deci la turmele sale şi aduse jertfă zeului un alt taur de-ai săi.

Zeul se supără foc. Şi de ce atâta inimă albastră? Au doară nu cunoştea zeul ce poamă de oameni sunt elenii, că nu se ţin de vorbă? Sălbătici şi înrăutăţi pe taurul ieşit din mare până într-atât, încât nu se mai putea apropia nimeni de dânsul. Nu numai atât, dar turbarea acestui taur merse până acolo de bântuia şi Creta şi ţările de prin preajmă, şi nimic nu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav.

Ercule, dacă ajunse, aruncă arcanul, îl apucă de coarne, încălecă pe dânsul şi nu-l slăbi până ce nu mi-l domestici. Se smâci taurul, o rupse de-a fuga prin crânguri şi prin smârcuri, se scutură, azvârli din picioare, dar toate opintelile lui cele năbădăioase rămaseră deşarte; căci Ercule odată pe dânsul, nu-l mai putea clinti din loc, de-ar fi făcut el nu ştiu ce.

Şi astfel aduse împăratului Euristeu pe acest taur îmblânzit ca un miel, pe care îl trimise în staulul său.

Aceasta fu a şaptea treabă isprăvită de Ercule după porunca împăratului Euristeu. Şapte dar la mână. Tăieţi, tăieţi la răboj.

Cu toate necazurile ce întâmpina Ercule în aceste grele lucrări cu care era însărcinat, el nu-şi uita nici de zei, ci înfiinţa nişte sărbători în lauda lor. De aceea şi zeii îi făcură nişte daruri, numai bune pentru vitejia sa, pe care am socotit că nu e bine să le lăsăm, fără a pomeni ceva de ele. Aşa, Minerva, zeiţa înţelepciunei, îi dete un ştergar bun de leac. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan şi cu o platoşă sau pieptar de fier nerăzbătut; Neptun, zeul mărilor, îi dete un armăsar sireap de sărea şapte hotare; Mercur, alergătorul zeiţor, îi dete o pală, de să pui firul de păr pe tăişul ei şi suflând să se reteze; Apollon, zeul soarelui, îi dete un arc mai săgetător decât razele soarelui. Ceilalţi zei îl dăruiră fiecare cu ce avea mai bun. Pentru aceasta Ercule nu voi a rămâne mai prejos decât dânşii, ci-şi arătă recunoştinla sa când fu de se sculară uriaşii sau novacii cu răzmeriţă asupra zeilor. Atunci el mi se puse pe dânşii, omorî o mare mulţime şi scăpă pe zei de ruşinea ce erau să paţă.

Cu toate acestea, când se întâmpla să facă cuiva zeii vreo nedreptate, el nu se sfia a le o spune verde în ochi, şi se silea să îndrepte lucrul. Astfel s-a întâmplat cu Prometeu pe care cu nedrept îl osândise Joe ca să-l chinuiască un vultur rozându-i rărunchii.

Altă dată vă voi povesti mai pe larg şi basmul lui Prometeu. Deocamdată să ştiţi numai că Ercule, cum zări pasărea rupând cu lăcomie ficaţii bietului Prometeu, încordă arcul, şi săgeata ce zbură dintr-însul se opri drept în trupul vulturului carele muri într-o clipeală de ochi. Atunci dezlegă pe Prometeu şi-i dete drumul. Vru Joe să mai facă niţică gălăgie; dar îşi cătă de treabă, vezi că nu vru să strice hatârul lui Ercule.

Împăratul Euristeu nu ştia ce treabă anevoioasă să mai găsească a da lui Ercule. Aflând însă că un împărat anume Diomede, care domnea în Tracia, avea nişte iepe aşa de rele, încât le hrănea cu carne de om, trimise pe Ercule să facă ce-o şti el, numai să-i aducă acele iepe. Îşi frecă mâinile de bucurie împăratul Euristeu, socotind că de astă¬dată are să i se înfunde lui Ercule.

Viteazul nu zise nici cârc. Plecă capul înaintea lui Euristeu ca un supus şi porni ca să-i împlinească pofta inimii.

Când ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Patru iepe, sirepe şi năbădăioase, legate cu căpestre de fier la nişte iesle cu totul şi cu totul de aramă. Procletul de Diomede le da nutreţ numai carne de oameni. Iepele se sălbătăciseră şi se făcuseră rele, nevoie de cap; vezi că se spurcaseră la sânge de om, şi asta fu de-ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele.

O aşa neomenie Ercule nu o putu lăsa nepedepsită. Chemă pe Diomede la luptă, îl răpuse pe el şi îl dete iepelor de-l mâncară ca pe dânsul. Cu această faptă Ercule le îmblânzi, puse mâna pe ele şi le aduse la împăratul Euristeu. Acesta le închină zeilei Junona, dându-le drumul într-un munte.

Opt la mână. Tăiaţi numaidecât la răboj, copii.

Pe vremea aceea întrolocându-se o seamă de viteji, porecliţi argonauţi, spre a merge să aducă berbecele cel cu lâna de aur pe care îl furase un oarecare elen, veniră şi la Ercule de-l rugară să meargă şi el cu dânşii. Voinicul nu aşteptă să-i zică de două ori; ci se sculă, se duse cu dânşii şi se întoarseră izbânditori, după ce Ercule făcu cele mai mari isprăvi de vitejie.

Altă dată vă voi spune, dragii moşului, de voi mai avea zile, şi basmul acesta cu berbecele cu lâna de aur şi cu argonauţii.

Fata împăratului Euristeu auzise că împărăteasa Amazoanelor avea o cingătoare cum nu se afla alta pe lume. Vezi că-i era dăruită de către zeul războiului, pe nume Marte, pentru că se deosebise în bătălii, ca o vitează a vitejilor, şi pentru vrednicia ei de împărăteasă. Îmi poftise fata împăratului ca să aibă ea acea cingătoare; şi d-ar fi fost barem ceva de dânsa, nu ţi-ar fi necaz. Îmi poftise Dumneaei, zic, ca să o aibă, fiindcă ştia că la curtea tătâne-său se afla un om verde şi harnic, care face pe dracul în patru şi nu se întoarce buzat de la slujba cu care îl însărcina cineva.

Se rugă deci de tatăl său ca să poruncească lui Ercule să i-o aducă. Atâta aştepta şi Euristeu; căci el nu mai ştia unde-se poate să fie vreo primejdie mare, ca să trimită pe voinic acolo.

Amazoanele acestea erau nişte muieri viteze, care nu vroiau să ştie de nimeni. Ele locuiau singure. Bărbaţii lor trăiau despărţiţi de dânsele într-o cetate. O dată pe an aveau şi ei voie să vină la dânsele. Ele se luptau cu oricine se scula asupra ţării lor, şi mai adeseori ele biruiau. Erau nişte muieruşte cu care nu se putea juca cineva, că-i lua părul foc, de ar fi fost, el acolo, de şapte palme în frunte.

Ercule se întovărăşi, deci, cu câţiva prieteni de-ai lui, cu care se avea ca nişte fraţi, şi cu o seamă de oaste, se puseră în nişte corăbii, şi plecară pe mare, tala, tala, până ce se pomeniră la ţara Amazoanelor. Aci dacă ajunseră, Ercule nu vru deocamdată să-şi pună mintea cu nişte muieri, ci trimise soli la Ipolita, împărăteasa acelor Armazoane, să-i spună pentru ce venise.

Ipolita, ca o femeie înţeleaptă ce era, şi aflând de Ercule cel vestit în războaie şi voinic fără seamăn, îi ieşi întru întâmpinare cu gând ca să-i facă pe voie.

Coropeşniţa de Junona, însă, îşi vârî coada şi aci. Vezi că ea purta sâmbetele lui Ercule, şi ar fi voit să-l facă şi de ruşine, şi să piară de pe faţa pământului. Luă deci chip de Amazoană, se amestecă printre dânsele şi începu a striga cât îi lua gura, cutreierând ţinutul lor: „Săriţi, surioarelor, toate cu toatele, că iată nişte străini venit-au şi ne răpiră pe împărăteasa".

Când auziră muiereturile despre una ca asta se adunară numai într-o clipeală, ca frunza şi ca iarba, alergând pe capete, care de care să ajungă la mare mai curând, şi să dea năvală asupra corăbiilor. Unele alergară călări, altele pe jos, unele cu părul vulvoi, căci n-avuseseră vreme nici cozile să şi le lege; iar altele numai cu câte o ţoală aruncată pe dânsele, aşa de-a-n fuga.

Cum ajunseră la ţărm, unde mi-ţi începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgări, care cu zburături de lemne, care cu săgeţi şi care cu ce găsi la îndemână, de să chisăgească pe Ercule şi pe ai săi, şi să le răstoarne corăbiile ca să se înece în mare, şi mai multe nu.

Ercule văzu că nu e glumă; şi de-ar fi crezut-o la început că e glumă, dar se încredinţă că nu e bună. Ieşi deci la ţărm cu ai săi, şi unde mi se încocleţi o luptă de-alea de credeai că n-are să se mai aleagă nici praful de ei şi de ele. Adică să te ferească Dumnezeu de bătaia muierească, când se-ndârjesc ele. Da, nene, muierile, orbiş, de zvânta. Nici că se mai uita unde da. Dădeau cu caii peste oamenii lui Ercule şi îi călcau în picioare ca pe nişte omizi.

Dar dădeau şi oamenii lui Ercule de răpăia. Se bătură în suliţi, dar ele se făcură lăndări. Scoaseră apoi paloşele şi se loviră cu nemilostivire. Scoaseră şi muierile securile lor cele cu două ascuţişuri şi nu se lăsau mai prejos decât bărbaţii. Să nu te ducă Dumnezeu vreodată să mai vezi asemenea bătălie. Şi aşa se luptară zi de vară până-n seară. Iară Ercule se întorcea într-un călcâi, şi sta faţă totdeauna unde era primejdia mai mare şi războiul mai înverşunat. Unde da el, pălea!

Când fu înspre seară, răzbi Ercule cu ai săi pe muieri şi le luară în goană. Acuma măcelărire! Nici una din muierile ce căzură în mâinile voinicilor nu mai scăpă cu viaţă. Unii le târau de cozi ca pe nişte otrepe. Alţii mi ţi le snopeau şi mi ţi le striveau sub genunchi ca pe nişte alte alea; iară pe altele, pe unde mi le ajungea, pe-acolo le lua Avram sporul.

Ipolita, împărăteasa Amazoanelor, cea care ar fi voit s㬺i dea cingătoarea (brâul) din capul locului, fără să se mai facă atâta vărsare de sânge, căzu roabă în mâinile lui Ercule cu brâu cu tot.

Nouă la mână. Iute, iute, tăiaţi la răboj, precum ca să se ştie.

Împlinind şi a noua poruncă a împăratului Euristeu, Ercule se întorcea acasă agale, cu corăbiile; pe drum însă se abătu şi pe la Troia cetate. Când acolo, peste ce socotiţi că dete?

Dete peste fata împăratului din acea cetate, pe nume Esiona, legată cu lanţuri la ţărm, care plângea şi se tânguia de-ţi rupea inima.

Iară dacă o întreba Ercule de ce plânge, şi se încerca să o împace, mângâind-o, ea îi spuse că tată-său o pusese acolo că să vină o iasmă din mare şi s-o mănânce; fiindcă aşa ziseseră popii lor, că printr-aceasta adică, se va coborî îndurarea zeilor peste ţara lor, şi va ostia ciuma ce bântuia biata poporime. Lui Ercule i se făcu milă de dânsa, o dezlegă din lanţuri, şi aşteptă acolo până ce ieşi jivina cea spurcată din mare. Cum o văzu, Ercule se năpusti asupra ei cu toroipanul, îi luă mirul din frunte şi o dete cu gaibaracele în sus.

Plecând şi de aci, Ercule ajunse la ţara unor fraţi pre nume Poligon şi Telegon, stăpânitorii acelei ţări. Aceşti nelegiuiţi, de cum vedea că vreun străin a sosit în ţara lor, îl silea să se ia la trântă cu dânşii. Şi fiindcă ei erau foarte dibaci în meşteşugul de a se lupta, trânteau pe toţi, şi apoi îi chinuiau grozav până mureau.

Chemând şi pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mână îi răsuci, îi răbufni la pământ, ba încă scăpă omenirea de nişte astfel de împăraţi bătăuşi, ce tot căutau oamenilor ceartă cu lumânarea, trimijându-le sufletele să se plimbe în bezna tartarului. După care Ercule se întoarse la Micena.

Mai aflând Euristeu că un uriaş anume Gerion avea nişte vaci năzdrăvane, cum nu se mai găseau altele pe lume aşa de frumoase, chemă pe Ercule şi-i porunci să i le aducă din pământ, din iarbă verde.

Ercule se supuse ca un miel. Vezi că n-avea încotro. Cercetă el despre acest Gerion, şi află că şade într-o ţară spre soare-apune, adică pe unde este astăzi ţara spaniolilor, că este un novac năprasnic, care are trei trupuri, că are păzitor la cireadă un câine cu două capete, ieşit din întunecimea iadului, şi un balaur cu şapte capete. Aceste iezme aşa de bine păzeau cirezile, încât nici vânturile nu se puteau apropia de ele.

Şi deschizându-şi ochii în patru, îşi dădu cu socoteală că pentru această treabă are să verse multe năduşeli. Luă deci cu dânsul o ceată de ostaşi, tot unul şi unul, intră în corăbii şi o porni către apus; şi merse, şi merse, până ce ajunse. În drumul său curăţi mai multe ţări de toate gadinile şi jivinile sălbatice, astfel încât pe-acolo, până şi în ziua de azi nu se mai află nici urs, nici lup, nici altfel de jigănii de soiul acestora. Venind la un loc unde nişte munţi despărţea marea de ocean, Ercule puse umărul şi împinse munţii în dreapta şi în stânga de făcu loc apelor să se împreune. El făcu această treabă ca să rămână de pomenire că a trecut şi el pe acolo; şi de atunci munţii aceştia şi până acum de-amândouă părţile apei, se numiră stâlpii lui Ercule; iară azi, acelui loc i se zice strâmtoarea de la Gibraltar.

Iară dacă ajunse la ţara uriaşului cu vacile, se luă la luptă cu câinele cel cu două capete, şi luptase, şi luptase, până ce abia, abia Ercule dovedi pe acel dulău şi-l omorî ca pe el. Apoi se apucă şi cu balaurul. Se mai luptase Ercule cu balauri, dar ca acesta nu-i mai dăduse de ochi. Totuşi el nu se lăsă până nu mi-l făcu şi pe acesta mici fărâme.

Atunci luă cireada şi o băgă în corăbii. Avu şi pentru ce se lupta. Căci, dreptul lui Dumnezeu, aşa vaci, nici el nu mai văzuse.

Când, unde-mi venea, nene, uriaşul de Gerion, cel cu trei trupuri, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ ca să-şi ia cireada înapoi. Făcea nişte sărituri ca de trei conace. Ercule nu-l mai păsui, ci întinzând arcul, mi-l ochi tocmai în piept, unde pasă voinicului mai mult, şi trase cu săgeata. Atâta fu de-ajuns, căci mi-l pironi locului, gâlgâind sângele dintr-însul ca dintr-o altă aia.

Plecând de acolo cu vacile, străbătu nouă ţări şi nouă mări, şi prin tot locul lăsă câte un semn de vitejia sa, curăjând ţările de tâlhari şi de haidamaci, şi înfiinţând oraşe şi cetăţi frumoase. Şi ajungând la ţara uriaşilor, se luă cu dânşii la luptă. Săgetă pe unii, tăie pe alţii, toroipăni pe cei mai mulţi şi mi-i cărăbăni ca pe ei. Cei ce mai rămaseră se îmblânziră ca nişte miei, şi-i cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului.

De aci, tot întorcându-se, se coborî la uscat într-o ţară pe marginea mării ca să se mai odihnească oleacă, după atâta muncă. Şi cum sta el într-o rână şi începuse a aromi, numai iacătă că-mi vine şi spune lui bietul Ercule că unul din taurii cirezii s-a răznit de turmă şi şi-a luat lumea în cap, punându-şi coada pe spinare. Viteazul se sculă numaidecât, se luă după dânsul, şi cată-l în sus, cată-l în jos, până ce-l găsi închis într-unul din staulele lui Erice, stăpânitorul unei ţărişoare mici. Pasămite îi plăcu şi lui un aşa dobitoc, şi prinsese milă de dânsul; d-aia poate mi-l şi închisese. Mai cu seamă că era şi de pripas.

Ercule i-l ceru. Erice nu se împotrivi. Îi zise numai să se ia cu dânsul la luptă de-a pumnii, şi cine va birui, al lui să fie dobitocul. Ercule nici că mai încape vorba că priimi. Şi-şi şi găsise Erice cu cine să se puie. Începură deci a se pumnui şi a se ghionti, de le scăpărau măselele. Şi cât ţinu lupta, nu ştiu, zău, dacă apucă şi Erice să dea vreodată. Dară Ercule ştiu că mi-i căra mereu la chilomi de-ăia de-ai lui, până ce mi-l răbufni şi mi-l culcă binişor la pământ de nu mai văzu soarele cu ochii cât cucu.

Şi luându-şi taurul, se întoarse la cireada lui. Plecând şi de acolo, se tot apropia de casă. Când fu la poalele unor munţi, unde se pusese să mai facă un popas, pizmătăreaţa de Junona, care se tot ţinea de câra bietului Ercule, trimise asupra cirezii lui o streche d-alea năbădăioase, şi-i risipi cireada de vaci.

Voinicul simţi de unde îi vine pocinogul ăsta; se sculă, deci, şi dânsul, fără măcar să crântească, sui munţii, coborî văile, răzbi şesurile, şi-şi adună cireada la loc. Câteva din vaci ce se rătăciseră prin prăpăstii mai rămaseră pe-acolo. Ercule le lăsă pe acestea; iară ele se sălbăticiră cu totul.

Şi astfel, nel câtinel, ajunse acasă. Împăratul Euristeu, cum văzu vacile, nu mai putu de bucurie şi se apucă de le închină Junonei.

Zece la mână, copiii moşului. Tăiaţi vârtos la răboj.

N-apucă să răsufle bine bietul Ercule, şi iată că iarăşi îl chema împăratul şi-i dete porunca ca, mort, copt, să facă ce-o şti el şi să-i aducă mere de aur din grădina Esperidelor.

Basmul despre această grădină vi l-am povestit altă dată şi ţineli minte că Joe, luând de zestre nişte mere de aur când se căsători cu Junona, le răsădise în grădina unor fete foarte frumoase ce aveau darul de a cânta prea mângâios, şi le dase în păstrarea lor. Grădina astor fete era la poalele unor munţi despre soare-apune, deasupra căror munţi şedea unchiaşul Atlas sau Atlante. Acesta cu umerii lui sprijinea toată bolta cerului din ceea parte de lume. Şi, ca să nu poată lua cineva cu japca din aceste merişoare, zeul cel puternic dete fetelor un balaur grozav, spaima lumii, ca să fie paznicul grădinii.

Plecând Ercule să caute grădina Esperidelor, întrebă şi în dreapta şi în stânga despre locul unde s-ar afla ea; şi întâlnind pe un fiu de-ai lui Marte, zeul războiului, îl întrebă şi pe dânsul; acesta în loc să-i spună despre ceea ce îl întreba, îl chemă la luptă. Vezi că nu-l cunoştea că el este Ercule viteazul. Ercule nu se codi, dar Marte, care ştia ce poate osul lui Ercule, temîndu-se să nu mi-i omoare copilul, se amestecă şi el în luptă. Atunci Joe aruncă cu trăsnetele, şi căzând fulgerul între dânşii, îi despărţi.

După ce află drumul către grădina Esperidelor, Ercule dete peste ţara unui uriaş pe nume Anteu. Acest novac avea putere, nevoie mare. Nu putea nici un călător să treacă prin ţara lui; căci, de cum simlea novacul, silea pe bietul călător să se lupte cu dânsul. Lui îi venea neted, vezi bine, să se lupte, coşcogeamite namilă de om, cu oamenii de boiul nostru, căci pe toţi îi omora. Cu capetele de la oamenii pe care îi omora uriaşul făcuse o capişte tatălui său Neptun şi îi mai lipsea vârful; îi mai trebuia, adică, un cap de om.

Cum văzu pe Ercule, îi zâmbi mustala, gândindu-se că acum o să-şi sfârşească detot capiştea cu capul lui Ercule; dar o păţi meşterul nostru, căci lupta cu Ercule îi fu de capul lui.

Ercule, dacă îl chemă la luptă Anteu, nu se dete înapoi, ci se încleştară amândoi, şi începură a se duce unul pe altul. Când Anteu pe Ercule, când Ercule pe Anteu. Şi se luptară, şi se luptară, până ce lui Anteu, slăbindu-i puterile, buf! căzu la pământ. Dar odată sări drept în sus, odihnit şi întărit în putere, de parcă nu se luptase de când lumea. Vezi că ţărâna era muma lui; şi el avea darul că de câte ori va osteni şi-l va trânti cineva, de atâtea ori muma lui să-i dea puteri noi. Ercule nu ştia de una ca asta. De trei ori trânti Ercule pe Anteu, şi de trei ori Anteu se sculă împuternicit din nou. Însă, după ce simţi Ercule ce dar are Anteu, îl apucă odată bine în braţe, îl ridică în sus de n-atingea cu picioarele de pământ, îl strânse ţeapăn, şi-l ţinu aşa, până ce îi frânse mijlocul, îl năbuşi cu strânsoarea, şi-l făcu să-şi dea sufletul în mâinile satanei.

Atunci Ercule trecu înainte, şi, ostenit fiind de drum şi de luptă, se puse pe o pajişte frumoasă şi adormi. Pasămite el trecuse peste alte hotare, fără să ştie. Locul unde adormi Ercule era pe moşia unor oameni pitici, ce se numeau pigmei. Aceşti oameni erau ca de o şchioapă de-nalţi, îşi aveau şi ei împăratul lor, oastea lor, adică, cum i-am zice noi, ceata lui Baboi, şi adesea se luptau cu cocori care veneau şi le stricau holdele. Muierile acestor pigmei, când erau de trei ani, năşteau copii; când erau de opt ani, îmbătrâneau. Cetăţile şi colibele lor erau făcute din coji de ouă. Ei erau zăcaşi la inimă şi aveau pizmă, cât nu se poate spune, pe oamenii ceilalţi care sunt lăsaţi de la Dumnezeu precum firea i-a făcut.

Cum văzură pe Ercule dormind, tăbărâră pe dânsul şi mi-l legară pe de toate părţile cu frânghii de ale lor, astfel încât cuprinseseră pe Ercule ca într-o vârşe. Ercule nici nu simţea ce făptuiau aceşti pigmei, fiind el în somn. Când începură însă să-l lovească în cap, parcă-l pişcau puricii, şi se deşteptă. Deschizând ochii, se văzu legat cobză, şi pe acei pigmei, ca frunza şi ca iarba primprejurul lui. Râse viteazul când se simţi aşa legat şi ferecat. Dar odată, smucind, se sculă drept în sus, legăturile pârâiau, parcă n-ar fi fost zdravene, şi căzură jos de pe dânsul. Atunci voinicul de Ercule îi culese de pe jos ca pe ciuperci, îi îndesă în pielea lui cea de leu, de care nu se despărlea nici cât ai da în cremene, îi luă de-a spinare şi plecă cu dânşii în treaba lui.

Procopsiţii din ziua de azi, când vor să arate că bucherul ce se potriveşte unor oameni învăţaţi şi îi cleveteşte, ori nemernicul ce se potriveşte oamenilor cu vază, cari au făcut fapte mari, şi îi ponosluieşte; când vor să arate, zic, că aceştia sunt oameni de nimic, le zic pigmei. Noi însă, pe limba poporului nostru, la nişte astfel de oameni, le zicem mişei, ori mici la suflet, sau neghina omenirii.

Şi aşa cum vă spusei, după mari osteneli şi anevoioase trepădări, ajunse Ercule în cele din urmă la acea grădină a Esperidelor, ca să ia mere; şi cum dete de balaur, păzitorul grădinii, se luă la luptă cu el, îl birui, îl făcu bucăţele, bucăţele cu paloşul şi puse mâna pe mere.

Pe când se brodise a fi Ercule în partea locului, un împărat din preajmă care auzise pe aceste fete, numite Esperide, cântând, îi rămase inima la ele şi i se scurgeau ochii după dânsele. Puse o seamă de slujitori de-ai lui ca să le pândească şi să le răpească.

Odată, felele ieşind să se joace prin livezi, răpitorii, cum le văzură afară din grădină, deteră năvală asupra lor, le înhălară şi fugi cu dânsele la ţărmul mării, acolo unde îi aştepta corăbiile cu care veniseră şi le închiseră bine. Apoi ei, veseli că şi-au împlinit slujba, se puseră pe ţărm să-i tragă o sfântă de mâncare şi apoi să plece.

Abia istovise Ercule pe balaur, şi numai iacătă că se pomeni cu unchiul fetelor că vine şi-i spuse cele ce s-au întâmplat cu dânsele. Ercule nu pierdu nici o cirtă de timp ci, ducându-se la faţa locului, dădu peste hrăpitori încă la masă stând. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apuca şi mi le dete o snopeală până ziseră că nu sunt ei, şi nu-i putu scoate din mâna lui cu viaţă nici Aghiuţă. Scăpă dar fetele de la robie, şi le lăsă paşnică stăpânire asupra grădinii; iar el se întoarse cu merele la împăratul lui teafăr şi nebiruit, precum îl făcuse mă-sa.

Unsprezece la mână. Tăiaţi copii la răboj, precum ca să se ştie.

În cele mai de pe urmă i se înfundase şi împăratului Euristeu. Nici el nu mai ştia ce poruncă să-i mai dea. Ce-i trăsni lui prin cap însă; mai trimise pe Ercule să-i aducă din iad sau din Tartar pe câinele cel cu trei capete, cu măsele de fier şi cu dinţii de oţel, cu gând că acum i se va împlini şi lui Ercule şi îi va rămâne oasele pe-acolo. Spun la cărţile păgânilor că acel câine ce se numea Cerber, speria cu lătrătura sa cea grozavă nu numai pe oameni, ci şi sufletele morţilor care erau în iad. Hăuia Tartarul când lătra el şi răsuna de se auzea până în înfundăturile cele mai de jos ale împărăţiei lui Pluton.

Viteazul nu se spăimântă deloc nici de această poruncă, precum nu se spăimântase nici de celelalte ce le împlinise până acum, el începu să se gătească vârtos; căci ştia el cu ce gând i se dau nişte asemenea porunci.

După ce cercetă şi află de câte se ştiau despre locuinţa sufletelor celor morţi, Ercule porni, şi ajungând la poarta iadului, intră înăuntru. Coborându-se, umbrele fugeau de dânsul, ca de altă aia, şi se ascundeau; numai umbra unui viteaz, pe nume Meleagru, fost oarecând tovarăş de-al lui în luptele ce avusese să înfrunte, îi stătu în cale şi-l rugă ca, după ce se va întoarce pe pământ între cei vii, să ia el de nevastă pe sora sa Deianira, ce rămăsese în casa tătâne-său. Ercule îi făgădui. Mergând mai-nainte, Ercule văzu pe Teseu, un voinic foarte vestit, ca şi dânsul, legat şi ferecat în lanţuri. Acesta îşi întinse mâinile către Ercule, ca la un viteaz ce era, şi-l rugă să-l scape de acolo. Ercule nu întârzie, ci îi rupse lanţurile şi-i dete drumul de la o aşa grea osândă ca a Tartarului.

Şi mergând mai-nainte, dete peste Alcesta. Aceasta era o femeie, care până într-atât îşi iubise bărbatul, încât se dete morţii de bunăvoia ei pentru dânsul. Admete, soţul ei, dobândise de la zei darul de a nu muri, dacă în ceasul când i se vor sfârşi zilele, ar găsi pe cineva care să voiască să moară în locul lui. Ceasul lui din urmă sosi. Dar nimeni n-avu poftă să-şi închidă lumea cu iadul. Atunci Alcesta, soţia lui, pentru dragostea ce avea către dânsul, se înfăţişă înaintea morţii şi o rugă ca mai bine s-o ia pe dânsa, numai să lase pe bărbatul ei să trăiască. Ercule o scoase şi pe aceasta din iad şi o dete bărbatului şi copiilor ei înapoi.

Şi, văzând pe Cerber, câinele cel îngrozitor de mare şi rău cum nu s-a mai pomenit câine să fie, se luă la luptă şi cu dânsul. Acum altă nevoie: trebuia să umble cu băgare de seamă, ca să nu-l omoare. Se luptă ce se luptă, şi venindu-i bine lui Ercule, îl apucă de după ceafă, îl supuse şi-l legă bine. Proserpina, soţia lui Pluton, zeul iadului, văzându-i voinicia, îl primi ca pe un frate. Însuşi Pluton îl lăsă să iasă la lume cu Teseu, cu Alcesta şi cu dulăul de Cerber, pe care îl ţinea de zgardă. Şi nici că se putea altfel; căci Ercule nu s-ar fi lăsat fără aceasta, odată cu capul.

După ce arătă lui Euristeu pe Cerber, Ercule îl aduse înapoi, şi-l lăsă să-şi păzească iadul lui precum fusese el orânduit.

Douăsprezece la mână. Aceasta este cea din urmă treabă ce săvârşi Ercule din porunca lui Euristeu. Tăiaţi-o şi pe asta la răboj şi mai număraţi o dată.

Aşa este, dragii moşului, că sunt douăsprezece în cap?

Săvârşind aceste mari şi nemaiauzite fapte, douăsprezece la număr, afară de alte nenumărate vitejii mai mărunte, Ercule căta acum să se însoare de a doua oară, căci nevasta lui cea dintâi murise. Până una, alta însă mai făcu nişte isprăvi, între care şi pe aceea că pedepsi pe un împărat anume Buziris pentru cruzimile lui. Acest împărat domnea peste oamenii cei negri la pieliţă şi se dusese vestea de răutatea lui. O lume se plângea de nedreptăţile ce făcea. Pe lângă acestea, el jertfea pe toţi străinii pe cari îi prindea pe moşia lui. Rugul ce ridicase el întru cinstea zeilor lui pentru aceasta adesea fumega. Ercule puse mâna pe el, şi-l junghie şi pe dânsul deasupra chiar a jertfelnicului nelegiuirilor sale.

Pe atunci împăratul Euritu dase sfară în lară că cine va putea să-l biruiască pe dânsul şi pe fiii lui la întrecere cu arcul, după acela îşi va da pe fii-sa lola. Aflând despre aceasta, Ercule se duse drept la acel împărat şi îi spuse că el a venit în peţit. Şi luându-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toţi.

Dar împăratul Euritu, tot tărăgăna cu azi, cu mâine, până ce Ercule, dacă văzu care încotro merge treaba, îşi cam mută gândul şi plecă în ale sale. Tocmai pe atunci un oarecare tâlhar furând împăratului nişte iepe, acesta cu fiii lui bănui că Ercule i-a făcut bosmoaoa. Unul din fiii împăratului se luă după dânsul şi ajungându-l, merseră împreună să caute iepele. Sosind la o cetate şi urcându-se într-un turn, Ercule arătă fiului împăratului iepele cum păşteau pe câmp, şi îi zise să se ducă să şi le ia. Fiul împăratului se prefăcu că nu le vede, şi-i tot răspundea cam în doi peri. Vezi, Doamne, ca şi când Ercule le-ar fi furat. Lui nu-i ieşise din cap, adică gândurile ce le avusese de la început cu tată-său împreună. Doară că nu zicea. Ar fi poftit Dumnealui ca tot Ercule să meargă să i le dea în mână, cum am zice mură în gură. Ercule nu putu să sufere ruşinea ca să fie el bănuit de hoţ, dete brânci fiului acestui împărat din vârful turnului, şi nici praful nu se alese de el până jos.

Din ciuda acestui omor Ercule se îmbolnăvi. Şi neştiind ce leacuri să ia pentru boala ce avea el, merse la capiştea lui Apollon, şi popii îi spuse că nu va avea tămăduire, fără numai dacă se va vinde pe el şi va robi măcar un an de zile; iară banii ce-i va prinde din vânzarea lui, să-i dea împăratului, tatăl omorâtului, drept răscumpărare pentru sângele fiului ce a pierdut.

Ercule se supuse, se lăsă a fi vândut, făcând precum îi ziseră popii. Fu cumpărat însă de o împărăteasă pe nume Omfala. Drăgălăşiile împărătesei făcu pe Ercule să se piardă de iubire pentru dânsa, uitând făgăduiala ce făcuse când era copilandru; şi ca să poată ajunge mai cu înlesnire aproape de împărăteasă, ceru a fi îmbrăcat muiereşte ca roabele; se legă cu maramă la cap, şi cu furca în brâu, se nevoia a toarce. Învăţând a răsuci fusul, Ercule şedea toată ziulica pe un scăunaş la picioarele împărătesei Omfala, scurgându-i-se ochii după dânsa, şi mi-ţi torcea, nene, de nici una din roabe nu-l putea ajunge. Tortul lui Ercule era şi mai subţire şi mai frumos, şi mai mult decât al tuturor roabelor. Îşi uitase viteazul de voiniciile lui de mai-nainte şi se dase trândăviei pentru un cap de muiere. Nu se putea ruşine mai mare pentru un viteaz ca dânsul să lâncezească ca un trântor.

Văzându-l împărăteasa ajuns în astfel de hal, şi mândră că a înjugat pe leu, supunându-l şi îmblânzindu-l ca pe un mieluşel, numai cu farmecul nurilor ei, îl îndrăgi şi ar fi voit să stea lângă dânsa cât va trăi şi ea.

Aceasta însă nu putu să ţină mult. Căci voinicul, dezmeticindu-se din ameleala dragostei, nu se mai putu suferi a fi îmbrobodit, ci ruşinându-se de fapta lui, ca să ajungă el aşa de muieresc, se smulse din legăturile în care îl ţinea farmecul Omfalei şi, lepădând de la sine prilostirea în care căzuse, fugi de acolo, ca şi când ar fi scăpat din puşcă, măcar că împărăteasa Omfala ar fi voit să-l ţină cine ştie cât.

După ce scăpă de robie bun zdravăn însănătoşit, şi mai făcu câteva isprăvi, acest viteaz îşi aduse aminte de făgăduiala ce dase fârtatului său Meleagru, când fusese în împărăţia morţilor, că va lua pe sora sa de soţie, şi se duse la curtea împăratului Ineu pentru acest sfârşit.

Acest împărat, tatăl lui Meleagru, avea o fată pe nume Deianira, frumoasă de pica, şi tânără şi fragedă ca un boboc de trandafir. Ercule ajunse tocmai când erau adunaţi mai mulţi flăcăi ca să se ia la luptă, şi care din toţi va birui, acela să ia de nevastă pe Deianira. Între alţii era şi un anume Achelo, stăpânitorul unui râu făcător-de-rele, carele avea putere, nevoie mare. Celorlalţi flăcăi, dacă văzură pe aceşti doi viteji, le pieri pofta de luptă şi se cărară de pe acolo. Rămânând numai ei doi, Ercule se încleştă la luptă cu Achelo, şi lupte-se, şi lupte-se, până ce Ercule dovedi pe Achelo. Atunci acesta se făcu un balaur mare şi începu lupta din nou. După ce se mai luptară, ce se mai luptară, Ercule dovedi şi pe balaur. Achelo nu se lăsă, ci se făcu un taur şi astfel iarăşi începu să se lupte. Văzând aşa Ercule, unde mi-şi puse toate puterile, şi apucând pe taur de coarne, mi-l răsturnă în râul ce stăpânea el, şi care se numea ca şi dânsul, ba încă îl lăsă ciont şi de un corn; iară Achelo, de ruşine, se dete afund, şi mi-şi petrecu veacul cu amar şi cu ocară acolo, înstrunat şi înjghebat în albia apelor sale. Zânele însă de pe lărmuri umplură acest corn cu roade şi cu flori de care începură a creşte cu spor şi îmbelşugare, după ce Ercule priponi pe acest înrăutăţit Achelo; şi de atunci, toată lumea priveşte acel corn ca un semn fericit de rodire şi de belşug, şi de-aceea când auziţi de Cornul abundanţii pe procopsiţii din ziua de astăzi, să ştiţi că acolo se duc ei cu gândul, când vor să arate belşugul prin alte însemnări.

Ercule luă de soţie pe Deianira şi plecă. Pe unde ajungea, curăţa ţările de jăpcani şi de oameni răi, învăţa poporimea cum să-şi muncească câmpurile mai cu folos, şi ajuta pe toţi apăsaţii ce-i cereau ajutor.

Ajungând cu soţia sa pe marginea unei gârle ce venise mare, dete cu ochii de centaurul Nesu. Ştiţi de altă dată ce este centaur. Totuşi este mai bine de două ori decât niciodată. Centaur era om până în brâu şi de la brâu în jos cal, adică o jiganie cu patru picioare, cu şale de cal şi cu trunchiul de om.

Acest centaur, ce vă spusei că se chema Nesu, trecea gârla pe oameni în cârcă, te miră pe ce lucru de nimic. Văzând şi pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soţia dincolo peste gârlă. Ercule apucă înainte şi se mira că n-aude pe centaur venind după dânsul. Se întoarse să se uite. Când, ce să-i vadă ochii? Nemernicul de centaur o luase la sănătoasa cu Deianira în cârcă. Pasămite îi plăcu şi lui o aşa bucăţică, şi voi să o ia cu japca ca să se drăgostească cu dânsa. Ercule nu-l lăsă să se sfinţească, el care curăţa de pe faţa pământului pe toţi jăpcanii, ci unde mi-ţi întinse arcul, puse o săgeată într-însul, d-alea înveninate cu sânge de-al Idrei, îi dete drumul şi mi-l plesni aşa de bine încât acolo rămase, şi începu să gâlgâie sângele dintr-însul gârlă.

Dar şi diavolul de centaur i-o făcu. Căci având cu dânsul o cămaşă nouă, o înmuie în sângele lui ce se otrăvise din veninul săgelei, şi i-o dete Deianirei zicându-i:

„Tine această cămaşă şi o păstrează bine. Când vei vedea că soţul tău îţi este necredincios şi-i alunecă ochii după alte muieri, dă-i-o să se îmbrace cu dânsa, şi se va aprinde de dragoste pentru tine, încât nu va şti ce să mai facă şi cum să te giugiulească". Proasta de muiere crezu. Luă cămaşa şi o ascunse de ochii lui Ercule.

Nu mult după această întâmplare veni la Ercule nişte oameni şi-l rugară să le dea o mână de ajutor împotriva unui împărat, care le tot căta vrajmă şi se sculase pe nedrept asupra lor. Ercule, săritor precum firea îl lăsase pe el când auzea de nedreptăţi, n-aşteptă să i se zică de două ori; atât de bucuros mergea el să stârpească asupririle; se puse în capul asupriţilor, şi biruinţa fu a lui. Iară, dacă văzu că este aproape de împărăţia lui Eurite, cel care v-am spus mai sus că era tat-al Iolei, şi aducându-şi aminte Ercule că nu-şi ţinuse cuvântul, se hotărî a-l pedepsi. Se ştie cum Ercule întrecuse pe Eurite şi pe fiii săi în a trage cu arcul, şi cum apoi împăratul se codi a-i da fata de nevastă. Acum merse asupra lui, şi chemându-l la război, omorî şi pe Eurite, şi pe ai săi fii, iară pe Iola o luă roabă şi porni cu dânsa întru ale sale. În drumul său ajunse pe un piept de pământ ce se întinde în mare, şi dând peste o capişte a lui Joe, voi să aducă jertfă tatălui său.

Pentru aceasta trimise un om de-ai săi, Lichas, ca să ceară de la nevastă-sa o cămaşă curată, Deianira află de la acest trimis că Iola este roabă la Ercule. Ea ştia că Ercule fusese în peţit la Iola înainte de a o lua pe dânsa de nevastă, şi cum auzi acum că Iola căzuse roabă la bărbatu-său, fu cuprinsă de patima temutului. Îşi aduse aminte Deianira de vorbele ce-i zisese centaurul Nesu, şi de cămaşa ce-i dase el, şi se bucură în sufletul ei că are să facă pe Ercule să se uite numai la dânsa. Muierea tot muiere este. Şi, frecându-şi mâinile de bucurie, scoase cămaşa cea muiată în sângele centaurului cel blestemat şi o dete trimisului ca să o ducă la stăpânul său. Acesta îşi împlini slujba. Ercule luând cămaşa o îmbrăcă şi porni la capişte că să-şi aducă jertfa. Băgă de seamă însă că afurisita de cămaşă se lipi de pielea lui şi începu a-l frige. Dete să se dezbrace de dânsa, dar ea atât se lipise încât se făcu una cu pielea lui şi-l pârjolea de parcă era pus pe jăratic. Simţind Ercule nişte astfel de usturimi prăpăditoare, până într-atât se supără, încât apucă pe Lichas de-un picior şi îl azvârli drept în mare ca pe-o altă aia; iară el, voind cu dinadinsul a-şi smulge de pe trup blestemata de cămaşă, ea se sfâşia cu carne cu tot din trupul lui în mâinile sale.

Când auzi Deianira de una ca aceasta, se mâhni până în adâncul sufletului; şi după ce văzu că nu mai este mântuire pentru bărbatul său, se duse şi ea şi-şi făcu seama singură.

Vezi că tocmai atunci înţelese şi ea că fu amăgită, şi cât rău făcuse soţului său.

Ercule, nemaiputând de durerea focului celui mistuitor ce-l pătrunsese până la ficat, porunci oamenilor săi să ducă pe un vârf de munte lemnele trebuincioase spre a face un rug. Când fu gata rugul, el se sui deasupra şi rugă pe toţi oamenii săi ca să-i pună foc, spre a scăpa de muncile cele groaznice ale usturimii ce-l chinuiau. Toţi se codeau şi nu cutezau să facă o astfel de faptă. Numai un voinic anume Filoctet, fiind de firea lui mai milos, se înduioşi de suferinlele lui Ercule, se apropie de rug şi îi dete foc. Pentru această faptă Ercule îi dărui săgeţile sale cele purtătoare de moarte.

Flăcările cuprinzând rugul, un râuleţ vecin ieşi din matca lui spre a aduce oarecare uşurare lui Ercule cu apele sale, dar găsi rugul înconjurat de nori, şi tunete şi trăsnete grozave ieşind din acei nori.

Şi de-atunci a rămas de zic şi astăzi oamenii cei procopsiţi, când vor să arate că şi-a luat cineva capului vreo belea, de care nu poate scăpa, fără numai odată cu viaţa, d-atunci a rămas, precum vă spui, de zic: A dat peste cămaşa ori tunica lui Nesu. Noi însă, pe limba noastră cea necioplită, zicem, când dă omul peste o astfel de nevoie: sapa şi lopata are să-l scape.

Păgânii spun că în acei nori ce se coborâse peste rugul lui Ercule, era Joe, zeul zeilor lor, ce venise a ridica pe Ercule în ceruri. Când sosiră prietenii lui Ercule şi voiră să-i ia cenuşa de acolo, nu mai găsiră din trupul lui nici prăfuleţ.

Joe, după ce-şi urcă copilul în ceruri, stărui de Junona să se împace cu Ercule şi să-l primească ca pe un copil de suflet. Junona se înduplecă, şi după ce îl cunoscu de copil de suflet, îi dete de soţie o zeiţă. Cum bag seamă i-a fost teamă Junonei ca să nu se apuce fiul său de suflet de berbantlâc prin cerul lor, şi d-aia căută să-l însoare cât mai curând. Iară Joe puse pe Ercule în rândul zeilor celor mari.

ERCULAN

(Cântec din Mehadia, unde erau băile cele vechi închinate zeului Ercule)

Plecat-au în zori
Trei surori la flori,
Sora cea mai mare
S-a dus înspre mare,
Sora cea mezină
Pe mal, în grădină,
Sora cea mai mică
Şi mai sălbatică
S-a dus, măre, dus
Pe Cerna în sus.
Iar în urma lor
Mulţi voinici cu dor
S-au luat cântând
Ş-au venit plângând.
Iată-un căpitan
Căpitan râmlean
Că mi se iveşte
Pe mal se opreşte,
Cu Cerna grăieşte;
„Neră limpezie,
Stai de-mi spune mie,
Despre trei surori
Plecate din zori."
„Sora cea mai mare
S-a dus către mare
Pe Dunărea-n jos
La un plai frumos;
Sora cea, mezină
S-a dus din grădină.
Peste nouă munţi,
În codrii cărunţi.
Sora cea mai mică
Şi mai sălbăţică
Plânge colo-n stâncă
La umbră adâncă."
Ercul, Erculean,
Căpitan râmlean,
Îşi repede calul
De răsună malul,
Ş-ajunge-ntr-un zbor
La stânca cu dor.
„Ieşi, fată, din piatră
Să te văd odată!"
„Cum să ies din piatră
Că sunt goală toată
Şi mă tem de soare...
Nu m-o soarbe oare?"
„Să n-ai nici o frică,
Fată sălbăţică,
Că te-oi lua în braţă
Să mai prind la viaţă,
Şi te-oi coperi,
Şi mi te-oi feri
De vânt şi de soare,
De-a lor sărutare."
„Bădiţă, bădiţă,
De-ţi sunt drăguliţă,
Soţie de vrei,
De vrei să mă iei,
Mă scoate din stâncă,
Din umbra adâncă,
Să-ţi ies la lumină
Cu inima plină."
Ercul, Erculean,
Căpitan râmlean
Calcă peste piatră
Şi iată că-ndată
Lumii se arată
O dalbă de fată
Albă, goală toată,
Vie şi frumoasă,
Dulce, răcoroasă,
Cu păr aurit,
Pe umeri leit.
Cât o şi zăreşte,
Soarele s-opreşte
Şi faţa-i s-aprinde,
Şi raza-i se-ntinde
Ca un sărutat
Lung şi înfocat,
Iar cel Erculean,
Căpitan râmlean,
Mi-o apucă-n braţă,
De prinde la vială,
Mi-o strânge la piept
Ş-o legănă-ncet,
Şi-i face-n răcoare.
Departe de soare
Cuib de floricele
Ivite la stele.

(V. Alecsandri).

Acest cântec se cântă pe la Mehadia şi peste Olt. Locuitorii îi zic cântecul lui Elcovan sau Ercovan.

Ce se dovedeşte prin aceasta?

Că romanii din care ne tragem noi, când au venit în părţile acestea şi s-au statornicit aci, au dat peste apele cele mântuitoare de la Mehadia. Că ei au închinat aceste ape lui Ercule, ca nişte păgâni ce erau ei, pentru că aveau, după credinţa lor, atâta virtute, ca şi Ercule, de se luptau cu boalele şi le învingeau. Pentru aceasta cei mai procopsiţi dintre dânşii, i-au scos şi cântec, care a rămas de pomenire şi până în zilele noastre.

Din volumul "Din povestirile unchiaşului sfătos", 1879.

Nota

TE-AR MAI PUTEA INTERESA