Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Gazda norocului

În vremurile cele vechi, pe când blagoslovenia Domnului era pe pământ, trăia un boier mare. În casa acestui boier desjugase norocul şi-şi făcuse culcuşul aci.

Din pricina aceasta, orice făcea boierul îi ieşea înde bine; oriunde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila.

Şi era bine văzut la curtea lui vodă. Nu că doară era vreo mană mare de dânsul. Era şi el, om ca toţi oamenii; ci ia aşa pentru că avea noroc.

De se auzea că vrăjmaşul a dat năvală în ţară, vodă chema îndată pe acest boier, îl trimitea asupra vrăjmaşului, şi el, te miră cu ce tertipuri, punea vrăjmaşul pe goană şi mântuia ţara de nevoi.

De se ivea vreo foamete, ori vreo molimă, vodă poruncea boierului să se ducă să vadă şi să facă ce o şti el, numai să potolească mânia lui Dumnezeu. Şi el, boierul, cum se ducea, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că numai ce auzeai că foametea, că molima s-a ostiat, şi iară se întorcea binele.

Avuţiile îi curgeau ca ploaia. Holdele de pe moşiile lui burduşeau pământul. Vitele i se înmulţeau ca spuza şi ca iarba.

Sta şi se mira şi dânsul de atâta noroc ce căzuse pe capul lui. Din pricina aceasta începuse a se îngrijora. Simţea el că n-are să ţină mult aşa.

Nevasta şi copiii îl mângâiau şi voiau să-l scoată din această părere; el însă tăcea şi îşi căuta de treabă.

Într-o zi se duse să se scalde. El se uitase cu un inel de mare preţ în deget, şi nu ştiu cum făcu, că îi scăpă inelul în apă. În loc să cadă la fund, inelul plutea pe deasupra apei. El se cruci de această minune, se dete după dânsul, îl apucă şi îl băgă în deget.

Atâta noroc nu se mai văzuse. El zise: „Aceasta este culmea norocului. De aci încolo n-are să fie bine de mine." Şi aşa fu. Pasămite norocul îşi luase ale trei fuioare de la casa lui, şi pe-aci ţi-e drumul.

Întorcându-se acasă, spuse nevestei şi copiilor ce i se întâmplase la gârlă, apoi le zise:

—Tineţi-vă bine, dragilor mei, că atâta noroc n-are să ţină mult. El trebuie să-şi întoarcă cojocul.

N-apucă să-şi isprăvească cuvântul şi deodată se pomeni cu nişte slujitori domneşti, cari intrară la dânsul, şi îi spuseră că este osândit la temniţă, şi că toată averea lui este luată pe seama domniei.

Vru el să se ducă la vodă, să se înţeleagă la cuvinte. Dar cine îi mai dete pas! Puseră mâna pe dânsul slujitorii, îl legară cobză, şi îl duseră la puşcărie.

El, de nevoie, se înarmă cu răbdarea şi suferi toate asprimile triştei.

Nevasta şi copiii îi rămaseră pe drumuri.

Legat şi ferecat în închisoarea lui, bietul boier nu mai ştia nimic de ai săi. De mâncare îi aducea păzitorul, numai pâine uscată şi apă.

Aştepta el să fie scos la judecată, ca să se dezvinovăţească, fiindcă se ştia curat la inimă. Dar fu uitat acolo nu ştiu cât timp. El trăia acum nici cu viii, nici cu morţii. Aştepta din minut în minut să fie dus la moarte.

În loc de nevastă şi copii, împrejurul lui acum avea păianjenii închisorii şi şoarecii, care îi luau din mână şi chiar bucăţica de pâine uscată ce-i aducea. Părul, barba şi unghiile îi crescuseră ca la un om sălbatic. Se jigărise bietul om, de nu-l mai cunoşteai.

De unde îi venise lui această urgie domnească?

Pizmaşii îl pârâseră la domnie că voise să-şi vândă pe domnul său, şi câte şi mai câte. Vodă crezu, ca un Vlăduţă ce era el, şi fără a-l mai cerceta, porunci de-l aruncă la închisoare şi nu-şi mai aduse aminte de el.

Trecuse multă vreme şi boierul nu mai avea nădejde de scăpare.

Nevasta boierului, în timpul acesta, umblase şi cruciş şi curmeziş, se rugă şi de bun şi de rău, şi de mare şi de mic, şi abia, abia, izbuti să dea ochii cu vodă.

Ea îi spuse neajunsurile în care se află ea şi copiii ei, îi înşira cu de-amănuntul slujbele făcute de bărbatul său ţării, îl făcu să înleleagă necazurile bietului om acolo în temniţă, uitat de stăpânire, uitat de oameni şi de Dumnezeu, şi îi ceru voie ca măcar să o lase să se ducă să-l vadă.

Voia o dobândi.

Şi într-un suflet se duse la închisoarea bărbatului său. Acolo dacă ajunse, arătă pitacul lui vodă şi porţile temniţei i se deschiseră.

Intrând, nu-şi mai cunoscu bărbatul: părul crescut şi nepieptănat se împâslise pe capul lui. Barba îi ajunsese până aproape de brâu, mustăţile îi sta la gura lui ca un stuf; hainele de pe dânsul putreziseră; sub dânsul o mână de paie şi alea umede, îi strujise trupul, de nu mai avea hal.

Boierul cum o văzu, o îmbrălişă şi îi spuse să aibă răbdare, că Dumnezeu cearcă pe om, dar nu-l pedepseşte aşa îndelung. El o rugă să facă ce-o face, să-i aducă niţică varză acră, căci i se lihnise inima detot.

Nevastă-sa se duse iute pe la prieteni, pe la cunoscuţi, să ceară o varză, căci nici atât nu mai avea cu cât să o cumpere, şi, dobândind o varză acră, o puse într-o oală şi i-o duse bărbatului său. Stând ei de vorbă şi mai îmbărbătându-se unul pe altul, pusese oala cu varză alăturea cu el.

După ce vorbiră ce vorbiră, vru să mănânce şi el niţică varză. Când colo, ce să vadă? Un şoricel dăduse în varză, şi nici de dânsa nu avu parte.

Atunci începu să zâmbească şi zise neveste-sei să-i aducă un bărbier, ca să-l radă şi să-l tundă, căci acum s-au sfârşit toate necazurile şi nevoile lor.

Încă vorbind, iată că vine temnicerul şi îi spune că din mila domnească i se dă drumul de la închisoare.

Pasămite vodă, după rugăciunea muierii boierului, îşi aduse aminte de dânsul, oarecând harnic şi credincios, luă în cercetare cu de-amăruntul toate învinovăţirile ce i se aduseseră, se încredinţă că pe nedrept a fost osândit, şi porunci de-l scoase din temniţă, îi dete averile înapoi şi îl puse iarăşi în cinstea din care îl dase jos.

Când binele ajunge la culme, să te aştepţi la rău; când răul trece peste măsura firii, să te aştepţi la bine.

Povestită de dr. Gaster.

Din volumul Poveşti morale

TE-AR MAI PUTEA INTERESA