Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Haita de cîini

Toamna, pe o noapte cu cerul senin,
Un haitic de şarle droaie mi se ţin
După o căţea,
Care, rea din fire, pe cine-ntîlnea
Ca o-nfierbintată la toţi mîrîia.

Locul era dosnic ş-un biet călător
C-un baston spre casă se-ntorcea de zor.
Cînd în faţă iată
Haita cea turbată.
Omu-ntoarce băţul şi se pregăteşte
Ca să dea din faţă cît mai voiniceşte.

Fiindcă de la spate se afla ferit
De-un colţ de zid.
Strigă, dă, se-ntoarce şi se tot fereşte,
Dar haita turbată mai rău se-ndîrjeşte.

Din vecinătate, un zăvoi din lanţ,
Mirosind a danţ,
Dodată îşi smulge ţăruşul de care
Era legat bine şi, în fuga mare,
Tîrîindu-şi lanţul vine de-ntîlneşte
Haita lătrătoare şi se dă orbeşte.

Călătorul nostru, ştiind din renume
Groaza ce zăvoiul răspîndea în lume,
Pălise de frică: credea că-i pierdut
Şi-ntr-un colţ, de frică, rămăsese mut;
Cînd, zăvoiul roată cu lanţul loveşte
Pe căţeaua care rău chelălăieşte
Şi d-un picior şchioapă, şi se depărtează.

Haita o urmează.
Şi, de unde omul se credea perit,
Se văzu dodată deplin izbăvit.

Dator e oricine bine-a se lupta
Spre a înfrunta
Răul ce-ntîlneşte. Ş-apoi, daca vine
Un rău şi mai mare, el să nu suspine,
Nici să nu se piarză, căci chiar răul, care
Îi stă mai în faţă, e a lui scăpare.

Dorobanţul, Bucureşti an I, nr. 95, 20 februarie 1878.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA