Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

În Moldova şi la Dumnezeu toate sunt cu putinţă

Spun să fi fost un boier mare moldovean, de pe timpul binişliilor şi al gugiumaniilor, care să fi avut o nepoată. Cam trăinicică era făta: dar era nepoata boierului. Când trecea pe podul domnesc, alăturea unchiului, tinerii boiernaşi îşi dădeau coate.

Boierul ajunsese la cărunteţe şi ar fi dorit, vedeţi D-voastră, să-şi mărite nepoata. Ea însă tot alegea şi nu mai nimerea, încât era mai-mai să împletească cosiţa albă. Tinerii fugeau de casa boierului ca dracul de tămâie. Nu ştiu ce să fi fost mai-nainte; dar acum aşa era.

Într-o vară ducându-se boierul la băi în Ardeal, nici nu mai încape vorbă, că şi nepoata era cu Dumnealui.

Cum ajunse, se dete zvon printre musafirii băilor, că a sosit un boier mare, bogătaş, din Moldova. Şi toţi cu totul începură a da târcoale casei boierului.

Casa boierului ajunsese să fie o sbornă. Unii veneau, alţii se duceau. Toţi cu totul voiau să cerceteze pe boier.

Între cei ce treceau mai des pragul boierului era şi un neamţ, poreclit inginerul.

Acesta, tânăr, vorbăreţ, cam papă-lapte, dar curăţel şi rumen. Era însă golănel. El plăcu oarecum boierului, pentru care se şi pripăşise el pe-acolo prin casă. Pasămite el avu pe spiriduş, că intră pe sub pielea boierului, şi acesta se hotărî să-l ginerească şi să-l procopsească.

Nemţoiul nu mai putea de bucurie, că o să scape de sărăcie şi o să ajungă şi el om în rândul oamenilor. Întorcându-se în Moldova, boierul puse de făcu o nuntă nepoatei şi nemţoiului, de se duse vestea. Mai mijloci boierul şi făcu pe ginere-său inginer de căpetenie al ţării cu leafă bună.

Când se văzu golanul cum nici nu visase el, om cu casă, cu masă, om cu vază în lume, cu dichisul lui, cu rostul lui, grăi: „În Moldova şi la Dumnezeu toate sunt cu putinţă".

Sub nume de inginer de căpetenie, neamţul într-o plimbare o ducea. Măsura ale poduri toată ziulica, şi-i mergea numele de baron Flaimuc. Vedea el că e bine aşa şi ar fi voit ca şi în casa lui lucrurile şi oamenii să meargă după capul lui, cum învăţase el, adică în nemţia lui.

Într-o zi la o adunare el zise în limba lui hodorogită, adica moldovenească stricată: „Măi, dară mari capsomani mai trebuie să fie moldovenii ăştia; de atâta mare de timp sunt cu dânşii, şi nici unul, barimi, nu învaţă nemţeşte". Toţi cei de faţă pufniră de râs.

Vedeţi Dumneavoastră. Lasă că ingineria nu ştia de unde s-o apuce, şi-i purta ponosul ia aşa numai pentru că voise boierul; lasă că acum şi-avea şi el căpătâiul, cum se zice, numai pentru că aşa voise nepoata boierului: ar fi voit D-lui în cele din urmă ca toţi să-şi nemţească limba, iară nu el să şi-o românească pe-a lui. Cap de un şvab.

Trecu ce trecu, şi pesemne că i se urâse cu binele; căci începu a cârti şi a-şi mustra nevasta. Ba că la ţara dânsului muierea merge în bucătărie şi face cutare şi cutare lucru; ba că cercetările pe la rude se fac mai rar; ba că una, ba că alta, până ce începu femeii a-i se acri cu atâta cicălitură.

Ea ştia cum merge rostul în ţară; nu învăţase nimic din apucăturile lui şi nu-i venea neted, vezi, să-şi lase ea obiceiurile şi datinile ţării. Se ţinea de dânsele ca de cine ce lucru mare, şi mai multe nu. Ea ştia să dea poruncă dimineaţa de ceea ce trebuia să se facă peste zi, şi slugile făceau întocmai după poruncă. Aşa erau învăţate. Apoi cucoana se gătea şi pleca în cercetarea prietenelor, rudelor şi celorlalte cucoane de teapa ei.

Mă rog, nu era ea nepoată de boier mare, bogătaş, puternic, şi soţia inginerului de căpetenie al ţării?

Baron Flaimuc ar fi voit să o vadă cu şorţul de brâu, cu cheile într-o mână şi în rând cu slugile, pare că n-ar fi avut şi bucătăreasă, şi chelari, şi vătaf de curte.

Într-o zi, după ce se cam cârâi niţel, ea zise baronului Flaimuc: „Bărbate, mai moaie-ţi niţel gura, că apoi desfacem ceea ce am făcut. Nu mă duce până acolo, că apoi ne despărţim".

Neamţului nu-i venea lui a crede, şi nu se putea el dumiri cum să se poată ei despărţi, după ce se cununase cu dânsa după lege şi cu tot şaltul.

Pasămite pe acolo pe la ei nu era despărţenie. Şi după ce îşi leagă capul cu vreun tutuit, ori cu vreo stahie, apoi trebuie să trăiască în casă cu urâtul, să înghită la necazuri şi să se pârjolească ea în focul iadului, cu traiul cel rău în toată viaţa.

Baronul Flaimuc nu înceta cu mustrările, şi ajunse să fie nesuferit. Nepoata boierului spuse unchiului năzbâtiile neamţului şi amarul ce suferea de la dânsul, cu cârtelele şi mustrările lui.

Boierul îşi iubea nepoata. Se duse numaidecât la mitropolitul şi-i scoase o carte de despărţenie.

Nepoata boierului, vezi, nu se prea îndura să facă răvaş de drum baronului Flaimuc. Mă rog, nu-i era bărbat? şi ţinu cartea pitită.

Neamţul se făcea din ce în ce mai dârz, şi-şi tot certa nevasta, până ce într-o zi trecu peste răzroale şi începu să-i dea gură, cum nu se pomenise până atunci prin casa boierului şi plecă.

Când se întoarse seara acasă, găsi porţile închise tun. Bătu la poartă până zise că nu e el, şi abia, abia se îndura un rândaş să vină să-i deschiză.

Se mira neamţul de aceasta şi-i trecu un fier ars prin inimă.

Suie scara şi vrea să deschiză uşa. Aş! unde? că parcă era închisă ca de frica zaverii.

Bate, bate, până ce se auzi un glas de femeie. Era nepoata boierului care zise:

— Cine e acolo?

— Iacă eu, bărbatul tău, deschide!

— Nu mai am bărbat; ne-am despărţit.

— Cum se poate una ca aceasta? deschide, să ne înţelegem la cuvinte!

Cucoana, nepoata boierului, puse pe o slujnică de deschise, iară ea, cum intră, îi băga anaforaua mitropoliei în ochi, zicându-i: „carte de despărţenie".

Baron Flaimuc vedea cu ochii toate, şi tot nu-i venea să creadă, până ce fosta nevastă-sa îl pofti să-i deşerte casa de dânsul.

Mai stărui neamţul, se mai codea a părăsi casa unde domnise ca un stăpân, dar fu nevoit în cele din urmă să se ducă de unde a venit, după ce i se spuse că va fi măturat afară şi dat pe bete, dacă s-o mai împotrivi.

Coborând scara, se întâlneşte cu un aprod domnesc care-i dete un pitac. În acest pitac spunea neamţului că este scos din pâine. Tot boierul mijlocise să fie dat afară din slujbă.

Atunci baron Flaimuc cu nasul lăsat, ca un căzut din cer, cu inima înfrântă, mergea agale şi se gândea: „Cum merge treaba asta? Pe mine nimeni nu m-a întrebat dacă ştiu ingineria, şi m-a pus în slujbă; nimeni nu m-a judecat, dacă voi să trăiesc cu nevasta, cu care m-am cununat după lege, şi-mi spune că ne-am despărtit, printr-o hârtie a mitropolitului. Nimeni nu mă învinovăţeşte că mi-am călcat datoriile slujbei şi mă scoate din slujbă!"

Şi oftând cu amar, că se vedea pe drumuri, spunea tuturor că: „Numai în Moldova şi la Dumnezeu sunt toate cu putinţă".

Povestită de un ardelean.

Publicată în „Familia", Oradea-Mare, an XX, nr. 39, 23 septembrie / 5 octombrie 1884

TE-AR MAI PUTEA INTERESA