Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Ispravnicul pocăit

Spun, măre, să fi fost în Ţara Românească un domn oarecând, om drept, temător de Dumnezeu şi nepărtinitor.

Când ieşea la judecată, şi ieşea cam des, apoi judecata lui era judecată, nu glumă. Toată lumea rămânea mulţumită de găsirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatâr nu încăpea. El asculta cu blândeţe păsurile oricui. El îmbuna pe toţi. Ce să vă mai spun? El era adevărat părinte al celor buni.

Dară să ferească Dumnezeu să fi prins el pe cineva cu raţa în traistă, că era aspru foarte. Se făcea leu-paraleu când se ivea nedreptatea şi asuprirea înaintea lui. Mândrului şi celui nesocotit, ca şi mâncătorilor, nu le căuta de ce le e cojocul. Ţi-i trimitea la închisoare, de ar fi fost de şapte palme în frunte, când se dovedea vinovăţia lor.

Din pricina aceasta ajunsese vodă să nu mai aibă ce judeca, căci unde se pomenea prin ţară vreun om rău, nedreptălitor sau asupritor, şi dacă se afla câte vreunul.

Totuşi vodă ieşea la judecată la soroacele hotărâte şi asculta jeluirile poporului, când avea ce jelui, şi asculta pe toţi, cu răbdare şi cu îngăduinţă.

Într-una din zile se înfăţişă înaintea-i o jupâneasă şi-i zise:

— Măria ta, am un fecior, care mă căuta când era acasă la mine sub ascultarea mea; dar acum, de când este sub ascultarea Măriei tale, nu mai vrea să ştie de mine.

— Cum se poate asta? răspunse vodă, posomorându-se. Şi cum nu vrea să ştie de tine?

— Apoi iacă, Măria ta, răposatul bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepţilor, când a părăsit lumea asta păcătoasă, ne-a lăsat o saca cu calul ei, adică meşteşugul cu care ne hrănea pe mine şi pe singurul fiu ce aveam. Acesta, băieţandru, după moartea tată-său, umbla el cu sacaua, în locul răposatului, şi cu agoniseala lui puteam trăi amândoi fără să simţim lipsa şi neaverea.

După ce s-a mai mărit, nu ştiu ce i-a trăsnit prin cap, că s-a dus de s-a scris în oastea Măriei tale.

Este multă vreme de atunci şi până la un timp mai aflam câte ceva de dânsul; dar de când cu războiul din urmă, ce ai avut cu păgânul, n-am mai aflat nimic de dânsul, până mai acum un an. Îl socoteam pierdut în război, sau rătăcit, te miră pe unde, că îl plângeam pe toate cărările ca pe un pierit.

Auzind din zvon că el s-ar afla bine din mila Măriei tale, că l-ai fi pus într-o slujbă mare, ca să-l răsplăteşti pentru vrednicia şi vitejia ce a arătat în acel război, am vândut şi saca şi cal, şi m-am dus tocmai acolo unde era el în slujbă, cu gând că, fiind el acum tare şi mare, să pot mânca şi eu o pâinişoară în curtea lui la vremea bătrâneţelor mele.

Dar ce să vezi, Măria ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvânt că nu mă cunoaşte. Şi aşa cu plângere vin a te ruga să-mi dai copilul ce mi-ai luat.

— Cine este copilul tău, jupâneasă?

— Ispravnicul din cutare judeţ, Măria ta.

— Du-te, jupâneasă, la vătaful de curte, să te găzduiască la curtea mea, până va veni fiul tău.

Şi dând porunci grabnice ca să cheme pe jupânul ispravnic la curte, vodă îşi căută de alte trebi ale ţării.

Ispravnicul nu mai putu de bucurie când primi porunca domnească. El socotea că cine ştie ce bunătate îl aşteaptă, şi se grăbi să vină numaidecât.

Pesemne că nu i se bătuse ochiul stâng, nici nu-i ţiuise urechea.

Înfăţişându-se înaintea lui vodă, acesta porunci să vină şi jupâneasa.

Când se văzu ispravnicul de faţă cu mumă-sa, o sfecli detot.

— Cunoşti tu, ispravnice, pe femeia aceasta? întrebă vodă cu grai apăsat.

Ispravnicul, care se făcuse roşu ca un rac fiert, lăsă nasul în jos şi cu ochii în pământ, răspunse:

— Da, Măria ta.

— Cine este?

— Este mumă-mea.

— Păi bine, ispravnice, nu ţi-a fost frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni să o goneşti de la curtea ta? Au doară te ruşinezi de teapa din care ai ieşit? Au doară vei fi zicând că acuma eşti boier mare şi te josoreşti să-ţi hrăneşti pe muma care te-a născut şi te-a crescut până te-a făcut mare, pentru că e o mojică?

Şi întorcându-se către jupâneasa, muma ispravnicului, care sta smerită şi cu mâinile la piept, o întrebă:

— Ce osândă socoteşti D-ta, jupâneasă, că i se cade acestui fiu nerecunoscător?

— Mila Măriei tale, doamne; eu nu cer osândă; eu doresc să fiu pe lângă fiul meu, în curtea căruia să mănânc şi eu o bucată de pâine la bătrâneţele mele şi să aibă cine-mi închide ochii la ceasul meu cel din urmă.

— Eu găsesc cu cale să-l dau jos la scară, doi slujitori să-l ţie şi tu, jupâneasă, să-l băşici cu nuieluşa, cum făceai când era el la casa ta şi sub ascultarea ta, apoi să umble cu sacaua, cum făcea odinioară, ca să te hrănească.

— Cât a fost sub ascultarea mea, Mărite doamne, eu am ştiut să-l mustrez şi să-l fac să meargă pe calea cea bună. De când însă a ieşit de sub aripile mele şi a intrat sub ocrotirea Măriei tale, nu mai este copil, să fie mustrat ca copiii. Mai bine să mi se usuce mâinile decât să le ridic asupra lui astăzi când este bărbat şi cruce de voinic.

Mai bine să muncesc eu pe la unii şi pe la alţii, decât să mai umble el cu sacaua să mă hrănească. Nu m-o lăsa pe mine Dumnezeu. El să se veselească în bunurile cu care l-ai cinstit Măria ta după vrednicia lui, eu îmi voi târâgăi zilele ce mi-a mai rămas cum voi putea şi fie mila Domnului şi a Măriei tale peste noi amândoi!

Se înduioşi vodă până într-atâta încât se zăriră în ochii lui două lăcrămioare, pe care vodă le ţinea, ca să nu piştească afară.

Atunci ispravnicul cel vinovat, îngenunche dinaintea lui vodă şi zise:

— Greşit am fost, doamne, înaintea Măriei tale şi înaintea mumei mele. Iertaţi-mă, vă rog, cu lacrimi fierbinţi! N-am ştiut să preţuiesc ce fel de mumă am avut. Acum văd şi eu ce mumă dornică şi cuminte am, mumă ce ar fi vrednică să aibă fiu pe un boier mare, iară nu pe un nemernic ca mine. Mă făgăduiesc, Măria ta, să iau pe mumă-mea lângă mine şi să o ţiu numai în palme şi în leagăn de mătase, cum se zice, câte zile va avea ea şi cât mila Măriei tale le va revărsa asupră-ne. Să o cinstesc ca pe o mumă bună şi să nu ies din cuvântul ei.

Măria sa vodă nu-şi mai putu ţine lacrimile şi ştergându¬-se la ochi cu o năframă mai albă decât fulgul, zise:

— Aşa să fie cum ai zis tu, ispravnice. Sărută mâna mume-tei şi să-ţi ţii cuvântul, precum ţi-a fost vrednicia în oştire şi atunci nu te voi scăpa din vedere cât voi fi eu domn.

Şi aşa se făcu, căci porunca lui vodă era pravilă pe vremea aceea.

Darămite azi, câţi nemernici nu s-or fi găsind, care, după ce că părinţii lor se sting cheltuindu-se, şi îngrijesc de dânşii ca să-i procopsească, apoi, când ajung şi ei ceva, le întorc spatele, îi părăsesc şi-i lasă pieritori de foame, tocmai când sunt copleşiţi de povara bătrineţelor. Câţi, zic, nu s-or găsi şi astăzi de aceia, care ar fi mai vrednici să umble cu sacaua de apă, decât să stea cocoţaţi cine ştie unde şi îmbăieraţi de fumurile fuduliei celei necuviincioase.

Povestită de dl. P. Jeorjan, locuitor în Bucureşti.

Din volumul Poveşti morale

TE-AR MAI PUTEA INTERESA