Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Lupul pârcălab

Era iarnă. Pământul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domneşti. Era una din iernile cele mai grele. Lupul, flămând, ieşise din pădure şi ţinea poteca. Mergând pe cărare, se întâlneşte cu un asin. Vederea prăzii sale atât îi aţâţase pofta de mâncare, încât îi lăsa gura apă; mai cu seamă că nu-i ştia de rost de vreo trei zile.

— Stai să te mănânc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame.

— Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că o să mă mănânci, ştiu; eşti bun de una ca aceasta. Dară ce o să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală şi osteneală? Deocamdată îţi vei momi o foame, dară pe mâine?

— Bun e Dumnezeu. Dacă mâine nu voi da peste vreun vânat, găsesc eu poimâine, şi de foame nu mă lasă el să mor.

— Aşa este. Însă nu este mai bine să ai în toate zilele cu ce să-ţi umpli bărdăhanul şi fără să munceşti?

— Ba da, se grăbi lupul a răspunde; însă eu ştiu alt meşteşug decât pe acela ce l-am învălat.

— Eu cunosc un altul. Şi dacă vei binevoi, n-ai decât să mă asculţli şi te încredinţez că vei scăpa de lipsă şi de foame. Aş fi voit să mă folosesc eu de ceea ce am să-ţi spun; dară eu nu ştiu de ce toate dobitoacele râd de mine. Şi dacă urechile îmi sunt lungi, alte animale au cozi lungi, boturi lungi, coarne, şi cu toate astea ele nu sunt aşa de râs ca mine.

— la lasă astea şi dă mai iute de spune, că n-am timp de pierdut.

— Ascultă. Pârcălabul din satul nostru a murit; toţi sătenii ar voi să fie pârcălabi, şi din aceasta tot satul este învrăjbit. Mai bucuros ar alege pe un străin decât pe unul din ei. Şi, ca să-şi împlinească dorinţa, mă trimise pe mine să aduc pe oricine voi întâlni. Dumnezeu mi te scoase în cale şi eu te povăţuiesc să nu mai întârzii şi să vii cu mine.

— Şi ce bine poate să-mi aducă aceasta? întrebă lupul; tu îmi ziseşi că voi scăpa de neajunsul foamei.

— Tocmai această. Pârcălabul, după cum se ştie, este capul satului. Oiţele, mieluşeii, găinile, purceii, toţi sunt sub ascultarea lui. În fiecare zi vei putea alege câte una pentru prânzul D-tale, fiindcă pârcălabul nu este el aşa degeaba pârcălab.

— Dacă este aşa, te ascult, hai să mergem.

Şi porniră amândoi spre sat; asinul înainte şi lupul după dânsul; asinul se tot uita înapoi şi lărgea pasul; lupul, plin de bucurie, cu maţele chiorăinde şi mândru, îl ţinea de scurt şi mergea aproape de măgar, spre a nu-i scăpa din gheare un aşa chilipir.

Abia ajunseră la marginea satului şi asinul o rupse de fugă; lupul după el. Ţăranii, văzând că intră lupul în sat, săriră cu mic cu mare, cu ciomege, cu topoare, cu bulgări, dădură chiote, îl loviră şi luară pe lup în goană cu câinii. Cât p-aci să-i rămână pielea pe-acolo; de chiu, de vai, scăpă de moarte, dar huiduit, lovit şi cotonogit. Nici nu prinse de veste când ajunse în pădure peste nămeţi şi troiene, ostenit, de era să crape fierea în el. Aci cugetă el că trebuie să se odihnească puţin.

Tocmai p-atunci un călugăr, care se întorcea la schitul unde era închinat, trecea prin pădure şi, văzând lupul flămând, alergând cu limba scoasă de un cot, de frică, luă rasa în cap, se făcu ghem şi se culcă pe zăpadă.

Lupul crezu a fi găsit cel mai nimerit loc de odihnă, punându-se pe această buturugă pârlită, după cum o credea el că este, şi începu a-şi imputa zicând:

— Moşii mei pârcălabi n-au fost, tată-meu, asemenea n-a fost pârcălab, cine mă puse pe mine a crede că eu aş fi bun de o asemenea slujbă? Rămăsei şi nemâncat! Crăp de foame şi de osteneală. N-are cine mă lua de coadă, şi să mă învârtească, şi să mă învârtească, până mi-o rupe şi coada; încai să mă aleg cu atât.

Călugărul n-aşteptă să mai zică încă o dată lupul ceea ce credea el că-şi spune numai lui însuşi şi făcu tocmai precum se temea lupul că nu o să se găsească nimeni cine să-i facă şi ăst neajuns.

Din volumul Snoave sau poveşti populare

TE-AR MAI PUTEA INTERESA