Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Mărul discordiei

Acum a venit şi rândul meu.

De atâtea ori am ascultat basmele şi ghicitorile ce aţi tot spus la întrolocările fârtaţilor şi suratelor voastre în adunări, şi n-am zis nici un cuvinţel.

Ştiţi însă, dragii moşului, nepoţi şi nepoate, că m-aţi tot rugat să vă spun şi eu câte vreun basm, ori câte vreo poveste, şi, ca cioarele, parcă era un făcut de n-am putut să vă împlinesc cererea. Se vede că diavolul se punea de-a curmezişul în drumul meu.

Acum, iaca, cu grai hotărât vă spun că o să vin aici în toate duminicile, după toacă, să vă povestesc câte un basm. Să vă adunaţi dar cât s-ar putea de mai mulţi la rădăcina ăstui nuc mare şi umbros.

Să mai ştiţi iarăşi că basmele ce am să vă povestesc sunt numai pentru băieţi şi codane, pentru flăcăiandri şi fetişcane. Copiii mai pot juca încă la arşice. Le va veni însă şi lor vremea să le asculte.

Povestindu-vă tot ce mai ţin minte din câte am citit şi eu, ciat, pat, până am cărunţit, să nu luaţi în nume de rău când mă veţi auzi zicându-vă, dragii moşului, nepoţi şi nepoate, căci de! aşa vine vorba. Şi dacă voi vedea că vă plac poveştile mele, am să vă spun tot ce ştiu la sufletul meu, căci, văd eu, că mi se apropie şi mie să-mi lepăd potcoavele.

Daţi-vă mai încoace, ca să ne înţelegem mai bine la cuvinte. Aşa. Să începem azi cu povestea despre mărul discordiei.

Veţi fi auzind prin lumea procopsită, sau veţi fi citit prin cărţi ori prin gazete zicându-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visaţi ce bâzdâganie mai este şi aia. Căci noi, în legea noastră românească, şi pe limba strămoşilor noştri, când este vorba de vrajmă, noi zicem: şi-a vârât coada între dânşii diavolul învrăjbirii, ori: a intrat vrajma într-înşii; iară lucrului pentru care se învrăjbesc oamenii, noi îi zicem: sămânţă de gâlceavă.

Dar, vedeţi voi, dragii moşului, nepoţi şi nepoţele, cărturarii totdeauna au căutat să se deosebească de prostime. Ei scriu aşa cum să se înţeleagă ei între sine. Poate că aşa trebuie. Or fi ştiind ei ceva; căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învăţătură câte douăzeci şi treizeci de ani.

Eu, biet, nici cărturar nu sunt, nici scriitor. Trăiesc, iaca, şi eu de azi până mâine, cu lucrul mâinilor mele. Dar voi ca, până mai fac umbră pământului, să ştiţi şi voi de tineri atâtea câte am aflat eu dibuind şi am văzut până în vârsta în care mă vedeţi, cu un picior în groapă şi altul afară. Poate că vă va prinde bine la ceva. Acum ascultaţi:

Spune la cărţi că în vremea cea veche, veche detot, oamenii se închinau la idoli; erau păgâni; vezi că până atunci nu răsărise soarele dreptăţii, Christos, ca să cheme lumea la cunoştinla adevărului. Pe acei idoli oamenii îi numeau zei şi zeiţe ori zâne; căci fiecare din zeii lor îşi avea zâna lui de soţie; ba încă unii aveau şi câte mai multe. Erau zei ai cerului, zei ai pământului, ai mării, ai iadului, ai soarelui, ai lunii, ai frumuseţii, ai dragostelor, ai războiului, ai hoţiilor, ai nenorocirilor. Cu un cuvânt tot felul de lucru îşi avea câte un zeu pe seama lui. Aşa credeau oamenii pe vremea aceea, vechii locuitori din ţara grecească, ce se numeau eleni, precum şi romanii din care ne tragem noi. Unii din zei erau mai mari, alţii mai mici, iară alţii erau şi jumătate de zei. Erau zei buni şi zei răi. Spun că ei trăiau şi se adunau la sfat într-un munte, ce, şi până în ziua de azi, se numeşte Olimp, pe acolo adică pe unde în vremea noastră îşi pasc turmele de oi şi mieluşei o parte din românii macedoneni, cărora noi le zicem cuţovlahi.

Şi cum vă spusei, într-una din zile, pe vremile acelea, toţi zeii, aceştia mari şi mici, buni şi răi, fură poftiţi la nunta unui zeu mai mic, pe nume Peleu, ce lua de soţie o zână după mutra lui, ce se chema Tetide; fiindcă la elenii aceia, zeii cei buni, ca şi cei nebuni, cei răi ca şi cei nerăi, toţi fierbeau într-o oală, cum se zice.

Numai zeiţa învrăjbirii, nu ştiu cum se făcu, nu ştiui cum se drese, că rămase nepoftită. Bag de seamă că o uitaseră.

Pe când stau şi se chefuiau zeii ăştia la nunta aceea de! ce să zici, ca la nuntă; zeiţa vrajmei, turba de necaz pe¬afară. Umbla d-a-ncătelea de colo până dincolo şi astâmpăr nu-şi mai găsea. Era, măi frate, cu părul vulvoi şi alcătuit numai din şerpi veninoşi, aşa spune la cărţile lor, cu gura sângerată de răutate, cu ochii învineţiţi, duşi în fundul capului şi roşcaţi, cu mâini ca răşchitoarele, cu chipul sfrijit ca o iasmă, scrâşnind din nişte dinţi negri şi scoţând din gură, când tot trăncănea, nişte stropi cu rea duhoare; iară hainele de pe dânsa erau sfâşiate şi deşirate.

Când, ce să vedeţi Dumneavoastră? Într-o cirtă de vreme nu ştiu unde se duse, căci numai ce iată că se întoarse cu un merişor rumeor şi aurit în mână, se apropie de adunarea nuntaşilor tocmai când era în toiul chefului şi aruncând mărul în mijlocul lor zise: „Acest măr se cuvine celei mai frumoase zeiţe dintre voi". Atâta zise şi se dete mai cât colo, uitându-se la meseni şi rânjind. Se vede că ştia ea ce ştia. Spun că acest măr să fi fost cules din grădina Esperidelor. (Altă dată vă voi spune şi ce era acea grădină a Esperidelor.)

Trei din zeiţele cele mai de frunte, şi anume: Junona, soţia domnului zeilor şi mumă a celorlalţi zei; Minerva, căreia grecii îi ziceau şi Palas Atena, zeiţa înţelepciunii, şi Vinerea sau Afrodita, zeiţa dragostelor, înfumurate, de! ce să zici, cum sunt cei mari, se ţinea fiecare a fi cea mai frumoasă şi se uitau una la alta ca şi câinele la pisică.

Cum văzură mărul, tustrele tartoriţele de zeiţe se repeziră la el, care de care să-l apuce mai curând; dar fiindcă ajunseră cu toatele la măr într-o aceeaşi clipeală de ochi, se opriră de a pune mâna pe dânsul, de teamă ca să nu se încaiere acolo la nuntă şi să-şi facă zeiţele de râs.

Vezi că era pe-acolo şi tartorul zeilor, pe nume Joe. Şi aducându-şi aminte de povestea ţiganului, că

Nu e cu lopata
Ci cu judecata,

câteşitrele zeiţele cerură de la zeul fulgerului şi al trăsnetului, tata Joe, ca să le facă judecată dreaptă.

Nunta se sparse şi îndată fruntaşii zeilor se adunară la sfat pe muntele Ida, de lângă cetatea Troia, acolo adică unde se făcuse şi nunta. Şi dacă văzură că nici ei nu se înţeleg între dânşii, se temură să se dea cu judecata în partea uneia sau a celorlalte din zâne.

Pasămite nici ei, cu toată zeirea lor, nu se puteau cortorosi de balele vrajbei.

Ceilalţi zei ţineau întruna, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul; şi din toată nunta nu se alese decât o zarvă şi o ceartă, de nu le mai da nici dracul de căpătâi.

Zâna învrăjbirii rânjea, sălta şi bătea în palme de bucurie că-şi izbândise asupra celor ce o nesocotise.

Văzând zeii că nu se pot înţelege, şi ca să nu ajungă treaba până la păruială, şi apoi ca să împace şi pe cele trei zâne ţanţoşe, sfatul zeilor găsi cu cale să trimită pe Mercur, alergătorul lor, să le caute un om pe care îl va socoti el că este mai cu mintea întreagă, şi pe acela să-l pună a face această judecată şi să hotărască el cu sufletul lui.

Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu-alergător; un oarecare păstor de oi, pe nume Paris, care de altminterea se trăgea şi el din viţă de împărat, îşi păştea turmele chiar pe acel munte Ida, fără să aibă habar de ceea ce se întâmplase la acea nuntă zeiască. Acesta fu poftit să-şi dea cu socoteala care ar fi din zeiţe cea mai destoinică care să primească mărul. Mercur îl găsise a fi om de ispravă şi drept. Şi nici că putea fi altfel, deoarece zeul cel mai de omenie zicea aşa. Mocofanul de cioban rămase uimit când totdeodată i se înfăţişară zeiţele, voind fiecare cât mai curând să-şi vadă visul cu ochii.

Mai întâi veni Junona, zeiţa zeiţelor, şi începu să-şi laude mândreţele cu nişte vorbe ce ar fi întrecut pe cea mai meşteră peţitoare din lume. Apoi Minerva, zeiţa înţelepciunii, vorbi şi ea despre a ei falnică înfăţişare, cu nişte graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică ce-a fost vreodată pe lume, ori va fi. Vinerea însă, zeiţa dragostelor, când se înfăţişă şi ea, începu să vorbească cam alene, cu nişte cuvinte mieroase şi ademenitoare de ar fi planisit nu numai pe oameni, dar şi înseşi pietrele. Vicleana mai umbla şi cu marghiolii, căci făgădui lui Paris că de o va alege pe dânsa de cea mai frumoasă dintre muierile fără moarte, să ştie cu hotărâre că-i va da de soţie pe cea mai frumoasă femeie de-ale oamenilor. Pe când încă vorbea, ea se făcea că se joacă cu copca de la umăr, ce-i ţinea rochia închisă, şi tot jucându-se păru că din întâmplare se descheie şi se prefăcu că o scapă din mână. Odată căzu haina de pe dânsa şi rămase goală până la brâu, şi chiar în aceeaşi clipă ochii muritorului se izbi de sânul său cel fraged şi ceresc. Şi mai desfăcându-i-se haina, oleacă, lăsa să i se vadă şi nurii picioarelor. Zeiţa însă, ca şi când s-ar fi ruşinat, iute, iute puse mâna de-şi ridică haina pe dânsa; dar prefăcându-se a-şi ascunde goliciunea, ea lăsă de i se văzu toate frumuseţile. Să fie cu iertăciune, căci eu abia cutezai să spun, ceea ce zeiţa, păgâna! nu s-a sfiit a face.

În faţa atâtor lipiciuri şi a drăgălaşelor sale forme, ceea ce mocârlanul nu mai văzuse de când îl făcuse mă-sa, Paris nu se mai putu opri de a striga, căzând în genunchi şi căutând a săruta picioruşele zeiţei cele albe, ca o coală de hârtie sclivisită, grăsulii şi pline de tinerele: „Nimeni în cer şi pe pământ nu este destoinică a primi mărul, fără decât numai zeiţa Vinerea, adică Afrodita".

Aoleo! unde era muma dracului să vadă supărarea şi tulburarea celorlalte zeiţe când auziră alegerea lui Paris? Amândouă se repeziră la bietul tânăr ca să-l ia în unghii şi mai multe nu.

Abia, abia, le astâmpărară ceilalţi zei. Zeiţa Vinerea însă se ţinu de cuvânt, căci înlesni pe Paris a răpi pe o anume Elena, femeia lui Menelau craiul, căreia îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare.

Celelalte zeiţe băgară zâzanie printre toţi craii elenilor; şi unii săriră ca să ajute pe bărbatul cu muierea răpită, iar alţii pe Paris ca să-şi ţină prada.

Şi unde mi se încinse o bătălie între aceşti crai de ţinu zece ani de zile.
Aceasta este istoria mărului învrăjbirii, căruia astăzi îi zic mărul discordiei, şi din care se născu vestitul război de la Troia.

Din volumul "Din povestirile unchiaşului sfătos", 1879.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA